Motto:
Există un fel de simptom al organului amputat şi în psiche...
Extremele se atrag reciproc, este o Lege, în cosmos, contra haos, in intenso, şi în microcos, infracosmos. Raţionalul uman funcţionează în virtutea acestei legi, care, dacă „ stăm să ( NE) gândim” – nederutaţi de „ misterul” jocurilor fanteziei, capriciile iraţionalismului ( remeber Fr. Goya) , ale imaginaţiei, cu agravarea lor maladivă, a fantomaticului ( fricile vs trialismul lui Konrad şi Popper ş.c.l...) –reînţelegem acest axiomatic enunţ ca fiind un simţ primordial şi imuabil, al existenţei ca devenire. Atracţia de acest gen, este universală ( patos, empatos) şi efectul ei este, va fi, RECALIBRAREA, re-echilibrul fiinţial care ne re- determină, prin Vârste, a Fi. Religiile, bătrâne sau reiterabile, mereu interconflictuale, diferenţiabile în relaţia lor istorică cu civilizaţiile şi culturile de pe planetă, paradoxal zicînd ! – funcţionează ( deci sunt Funcţii!) – în aceeaşi ecuaţie a Dualităţii ( binomice, BI-OMUL, n) -), însă propun, aparent diferit, a treia cale, teandra- triada- treimea. Precum în religii ( re-ligio: refacerea Legăturii ( cu divinitatea) – tot astfel ( în fel şi chip...) – şi în Arte. Între Sine – şi Sinele Lumii ( Christosul) şi Super- Ego ( „dictatura divinului”, paracletul etc) – este acelaşi „ mister” al creaţiei- recreaţiei- perpetue..., auto- devenirii, ! ( Epopeile ( coduri mitosofice) -zic „ treimea de zeu din om”) via religiile, asta ne comunică din milenii şi tot asta redesoperim, prin cunoaşterea raţională. Între „ perechea umană” ( v. mitul gemelar ş.a.) – şi in extenso, între populaţii, popoare, state, imperii- aceeaşi NOIMA ( dinamică, ar fi spus Hegel) – re- face din Sine legea...Exacerbările sunt barbarisme, iar când una din extreme ( partedin) – se „ răceşte”, se întunecă şi înţepeneşte, cealaltă o va distruge „ ecologic”, tinzînd apoi a o recompune în Timp cel Mare ( ANU)- cu ţinta de a salva nu entitatea mică, ci Speţa, Specia, Unul- plural, în Fractalia... Orice devianţă, amăgire, refugiu în turmentaţia – turmei- massificantă...,determină crizele disperării, ale războaielor, cu efecte pe termen lung: determinarea este că în Istorie, ( circulară, ciclică, repetabilă) – face legea, aici nu va fi niciodată „ milă”, prin aceea că, s-a scris: „ Dumnezeu e mai presus de Bine şi de Rău” !.. Măsura- cheie a creaturii OM, stă sub cenzura transcedentală, a „ diferenţiarelor divine” , cum inpsirat sria Lucian Blaga. Cert ar fi că, temporar ( în Durate) – acel dezechilibru „ stagnează” în suferinţa psih-organică a entităţii, spre a se re-face, re-redeveni, „ învia”.
Ştiinţa de acum numeşte sufletul, ( Sophia, Fecioara, Pruncul, Fiul) – Memorie... Memoria umanului este ancestrală , re-ligio- (instincuală, lungă şi transcedentală); medie – a cunoaşterii induse din Real) şi scurtă, a reflexelor condiţionate. Un mare sceptic a spus „ Prin aceea că omul uită, nu merită!” ) Noi- Omul vom continua A FI, dacă ne re- descoperim şi colaborăm, isihasmic, adică prin „ reprogramarea” psihicului, fără a risca „ massificarea” trogloditică, prin „ intermediari „ mereu „ gonflabili” în Imperii şi satrapii, în societăţi, taote mancurtizabile- manipulabile, adică sforţînd extremele: pănă la urmă - urmei..., „ Răul de sine piere”, numai că împinge grotesc- tragic, în „ groapa comună a „antimetafizicii ( A E Baconski, Nichita Stănescu ş.a.) – mulţimea de victime ale ...prostiei
( de care Einstein afirma că va distruge umanitatea)... Cel naiv- prostit, „lesne-ncrezătorul”, nu este „ fericitul sărac cu duhul”, ci al fricii animalice sau pervertit- ipocrite; mulţimile lui Gustave le Bon au fost cele manipulate, şamanic sau „ progresist”
de către „ sacedoţii barbarilor” şi cei ce i-au urmat prin progres...,ele sunt troglidite, ele îşi vor determina mereu ceea ce merită: „ hoţii, criminalii, cappi”, cum scria un gânditor francez prin sec. XIX.
Gaudeamus igitur, cât mai suntem prin Spriti- Duh, tineri !A mai Fi, este, igitur, a nu ne Uita Sinele. Sacrificiul de Sine al Divinităţii, poate fi re- numit Reciclare a Timpurilor întru Unul -nesingur- Eternitatea, în Singurul Timp ( încă ) viu, ACUM-ul Spaţiutimp.
Tragismul ar fi că este o determinare necesitatea crizelor. Apologeţii şi prozeliţii unei asemenea teze, sunt însăşi Răul ( v. Die Weltschmertz, Terror Vacui ş.c.l. )
A fi ne este bucuria de a mai fi.