Ion PACHIA-TATOMIRESCU
ÎNTRE CORBIGRAMĂ,
EPITAF ŞI FABULĂ
Chiar dacă se declară iute-mânuitor al scutului „marca“ Urmuz (pseudonimul lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, 17 martie 1893, Curtea de Argeş – Bucureşti, 23 noiembrie 1923), potrivit unui sprinten catren-dedicaţie – «Din apoftegma zilei cumsecade,/ Din toiul nopţii-ajunsă sfetnic rău,/ Veni-ntâmplarea de a-i spune bade/ Lui Demetrescu cratimă Buzău» (p. 5) –, catren care-i de fapt motto-ul întregului volum «în manieră blond-absurdă» (p. 3), şi prin această nouă carte, Corbigrame (III) – Urmuzeu poetic (2013)*, „tetradic-structurată“: Epigrame (1, pp. 17 – 122), Madrigaluri (2, pp. 123 – 126), Epitafuri (3, pp. 127 – 134) şi Cronicari, cu „originalul“ şi cu parodia-i la celebra fabulă a lui Urmuz (4, pp. 135 – 138), George Corbu (n. 17 august 1940, în Zodia Leului), „jurist-autor-leu-fulgerătorul clasicizat“ deja prin corbigramă (< corb-/< Corbu + [ep->]-igramă), că doar de-aceea-i preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, rămâne tot adept de marcă al esteticii paradoxismului bine temperat pentru că şi de data aceasta conjugă „critic“/„umoristic“ paradoxuri existenţiale ale secundei jumătăţi a secolului al XX-lea şi ale primei jumătăţi a secolului al XXI-lea, la moduri lirice/epice în antic-moderne „tipare“ prozodice (relevate, supra, în cele patru cicluri) – epigrama, epitaful, madrigalul, fabula, parodia etc.
George Corbu: (1) un portret în tuş, „executat“ în anul 1994, de Al. Clenciu (1913 – 2000; cf. supra, în „întregul caricatural“, pe copertă-faţa 1); (2) un portret în creion, din anul 2006, de Leonte Năstase, publicat pe faţa a 4-a a coperţii „corbigramelor“, pe un „soclu“ de chişinăueană Absurdă epigramă „la minut“ («Când cântăreaţă-i Mona Lisa,/ Parisu-i ca şi dânsa, chel,/ Iar Tanti Sena interzis-a/ Mustaţa Turnului Eiffel!»), din 5 aprilie 2013, dedicată academicianului Mihai Cimpoi (ce, „călare pe biciul-semnăturii“, certifică sacrul act epigra-mistic), pentru că în momentul zămislirii de catren era chiar însoţitor de Corb[u], Eugen Ionescu (Slatina-Dacia/ România, 26 norembrie 1909 – 1994, moartie, 26, Paris), părintele teatrului absurdului, fiind „total absent“: îşi lăsase deasupra „Cântăreaţa cheală“ (ce, „la câteva minute după“, s-a spânzurat, din gelozie, de-o bară metalică a Turnului Eiffel) spre a-şi înţărcui rinocerii sub turla-nsondorat-pariziană ca să se-apuce apoi, „nevăzut de nimeni“, a butona detectorul de fier de Dacia-Banat (întru eterna lămurire fieroasă de la supra-sol).
Distinsul Receptor de Subtilă Epigramă trebuie neapărat să reţină din prefaţa Urmuz înainte de toate (şi de tot), de acad. Mihai Cimpoi (pp. 7 – 9), câteva aserţiuni esenţiale: «Urmuz, confidentul epigramistului, e spiritul tutelar şi modelator, coborât însă, familial, la rangul de bade» ( v. supra); un alt merit al lui George Corbu este acela de a-şi propune să surprindă absurdul în stare pură, aşa cum apare în viaţa noastră de toate zilele – politică, socială, culturală; ca un adevărat fenomenolog al acesteia, el pune în paranteză, merge spre esenţă, luminându-i aspectele absurde; [...] absurdul vine printr-o consemnare degajată, din fuga condeiului, currente calamo: Şobolanii simt prin ere / Unde-i şvaiţerul-putere... [...]; astfel de secvenţe epigramatice aduc dovada deplinei reverenţe a umoristului de azi faţă de badea Urmuz de ieri şi a coborârii absurdului din literatură în viaţă... – Chişinău, 7 octombrie 2013» (p. 7 sqq.).
Nu mai puţin importante sunt „ariadnicele mărturisiri“ ale lui George Corbu din „auto-prefaţarea-i“ de sub interogaţia-titlu De ce epigrame în manieră absurdă ? (pp. 11 – 16), mai mult ca sigur, întru lămurirea conceptului de epigramă ca „formă fixă“ („micropoem“ într-un stih, distih, catren, ori strofe de mai multe rânduri – poligrama lui Gh. Leu, endograma lui Nicomah / Nicolae-Paul Mihail –, mergându-se până la „sonet/ rondel satiric, umoristic“ etc.), ori „semnificant“ (înveliş „de litere“/ „de sunete“, metaforic: „pocal“), în care-i turnat un „conţinut“, în care-i „închingat semnificatul-fulger-şfichiuitor“ (cantitatea / doza de satiră / umor la aspersor) întru catharsis, „autoprefaţă“ care „trece în revistă“ evoluţia speciei, „istoria tendinţelor formale / conţinutistice“ spre a se ajunge „iute“ la polivalenta epigramă absurdă din propriul său „urmuzeu poetic“: «După cum se observă, modificările propuse şi experimentate au vizat doar forma epigramei, strucutra acesteia; ceea ce ne propunem noi vizează fondul [...]; epigrama absurdă este grefată pe una obişnuită în urma unei „operaţii chirurgicale“ pe care o poate executa cu succes numai un familiar al genului; [...] orice subiect sau obiect compatibil cu mediul sensibil poate constitui nucleul unei operaţiuni viclene derivate din inedit, intempestiv, surprinzător, racordările la realitate intervenind printr-un survol imprevizibil [...] a celor trei atribute; [...] cu voia prezumată a umbrei lui Urmuz, am dorit să completăm astfel tripticul la care se va fi gândit autorul atunci când a elaborat cele nouă „proze bizare“ (cum el însuşi le-a definit) şi cunoscuta fabulă, adăugând acestora peste timp cel de-al treilea pilon – epigrama, o tentativă cvasiimposibilă care s-a produs totuşi şi care are şanse de a dobândi recunoaşterea de fapt literar cu totul inovator; când facem afirmaţia că Urmuz ar fi putut el însuşi desăvârşi tripticul amintit, ne bazăm pe faptul că legăturile lui cu epigrama n-au fost chiar întâmplătoare, ci evidente [...]; tot epigramă este şi distihul din finalul miniprozei Plecarea în străinătate, oricât de derutant ar părea titlul...» (p. 12 sqq.).
Şi postfaţa Absurdul dă în floare cu cât mai plină[-i] ţara de umor (pp. 139 – 145), de Paula Romanescu, relevă destule, valoroase epigrame care îşi armonizează „ciocănelele de argint“ întru încordarea bine temperat-paradoxistă a timpanelor: «Şi-a fost ziua de 5 aprilie 2013 când, la o întâlnire de la Chişinău a epigramiştilor români şi... moldoveni (o altă absurditate !), George Corbu – mai marele în Uniunea Epigramiştilor din România, poet de aleasă stirpe, în al cărui vers profunzimea şi scânteierea se îmbină cu graţie, a prezentat un grupaj de epigrame din volumul [...] Corbigrame (III), pe care acad. Mihai Cimpoi le-a catalogat drept „premieră universală basarabeană“ [...]; epigrama a dat în floare în regatul absurdului care-şi are parcă dintotdeauna sălaş privilegiat în România...» (p. 140 sqq.).
Cele o sută de pagini de Epigrame (1, pp. 17 – 122) ivite „imediat“ după binevenita-i „autoprefaţă“ teoretizatoare „voltaicizează“ şi, totodată, încorolează tipologic specia „în manieră absurdă“ prin:
(1) catrenele satirizării politicianismului/ demagogiei şi a(le) paradoxurilor politic-absurde („cu dictatori“), a istoricilor puşi în slujba „scursorilor din imperii“ încă foarte active în strămoşeasca-ne Dacie, sau puşi („neag-djuvarian“) în slujba politicului, a „mass-mediei de clan / trib“ etc. : «Ce-au avut de zis au scris / Platon şi Aristotel – / Foaie verde de Paris, / Dar mai tare e Bruxelles !» (p. 19; de aplaudat sunt şi rimele bogate / savante din „corbigrame“); «Pe câmpia cea mănoasă, / Unde-s grâul şi porumbul ? / Unde-i fânul pentru coasă, / Unde ne e, barde, „Plumbul“ ?» (p. 20; invocaţia retorică de-aici „magnetizează“ indirect răspunsul cuminte: vestit-europeana agricultură a Daciei / României e-ntr-un bacovian cavou, e-ntre sicriele-i cu somn de plumb, „nu de imn“); «Aflat la pescuit batog / În dimineţile târzii / Striga pe străzi un demagog : / Vă pot crea noi galaxii !» (indiscutabil, în ultimul sfert de veac, demagogia din România a căpătat proporţii cosmice / galactice; p. 22); «Ce dezastru ! Ce surpriză ! / Am văzut la analiză / Că din nimbul unui neam / Doar o eprubetă-aveam !» (p. 26); «Istoria-i o mare sfadă / Precum la rugby, o grămadă. / Şi trece luna, trece anul – / Din lene s-a-ntrupat elanul !» (de dincolo de a istoricilor querelle / „gâlceavă“, de dincolo de „sacra gălăgie istorică“, ultim-stihul epigramei are inducţie lirico-semantică în „grămadă“ / „gloată“ şi în „hei-rup-ismul prim-anotimpului bolşevic / leninist din anul 1917: «...iz iskra vozgoritsia plamia...!» / «...din scânteie se-nteţeşte flacăra / focul...!“; p. 28); «În ceaşca de cacao / Sfârşită-i evoluţia / De parcă un alt Mao / Rescrie constituţia.» („morala“: dintotdeauna, Dictatorul „re-scrie Constituţia“, „reformează Statul“; p. 34); «Rectificatele bugete / Sunt când gurmande, când gurmete.» (mai exact-nuanţat spus: „rectificările bugetare“, în funcţie de „interesele mafiote ale decidenţilor“, ale „corupţilor“, ale „politicilor financiare corupte“, sunt „lacome“, sau de „conservă“ / „criză“, „îngheţate“ etc.; p. 42); (săgeţile epigramatice au câteodată ţintă politic-prim-ministerială / prezidenţială, nu numai dinspre impozitarea excesivă a populaţiei, care-ar mai trebui supusă – pe lângă impozitul pe ploi – şi „impozitului“ / „birului“ pe-amurg, ci şi dinspre sintagma preferată Băsescului, cea de „preşedinte-jucător“ – ca, de exemplu:) «La amurgul declarat, / Încă neimpozitat, / Preşedintele plăpând / Îşi jucase soarta-n gând.»; etc.;
(2) catrenele pseudodemocraţiei, sau ale democraţiei bolnave, ori viguros-junglieră, îşi fac loc printre celelalte: «Ciuperca de-i otrăvitoare / Nu-i din pădurea adormită. / Democraţia-n schimb ne doare / că are poliomielită...» (p. 30);
(3) catrenele şi, deopotrivă, distihurile criticii absurdităţilor sociale / culturale, a hoţiilor oficiale (prin casele de pensii „private“ / „neprivate“ – «Mi-am încredinţat vecia / Celui ce-mi fura simbria / Spre-a mi-o reda cu altoi / La Judecata de Apoi»; p. 26), a inechităţii, a mafiei din literatură / cultură, a „excrementistelor caligrafii de grup“, a mancurtismului etc.: «O, sublimă-apoteoză, / Simt din tine cum erup / Nu tu versuri, nici tu proză, / Ci caligrafii de grup !» (p. 24); «Doamne, dacă ţii la mine, / Toarnă-mi kerosen în vine / Şi lozinci din Phenian / Să mă pot hrăni un an !» (reamintim că Phenian este capitala dictatorilor comunişti din Coreea de Nord, unde „foametea ar face ravagii“, dacă n-ar exista „hrana cu lozincile comunismului nord-coreean“; p. 26); «În creşterea sacerdotală / A păcii, tristul preţ de cost / A fermentat... Mare scofală ! / O perestroikă şi-un glasnost !» (de data asta, săgeţile „corbigramei“ ţintesc justificat Perestroika şi Glasnosti, concepte „neocomuniste“ lansate la Moscova de preşedintele Mihail Gorbaciov – adică „reconstrucţia“ / „reforma Statului Sovietic / U. R. S. S.“, sinonimul perestroikăi / glasnostiului fiind de fapt distrugerea, cum s-a dovedit nu numai în Imperiul Sovietic, ci şi în Cehoslovacia, România, Republica Moldova, Ukraina etc.; p. 27); iar ca o concluzie „la acest epigramatic set“: «Fără confort, rămas pe zid / Pleşuv, haotic şi vulgar, / Acest graffiti-i fără har, / Ca o comandă de partid.» (p. 41); (deteriorarea „coloanei vertebrale a spiritualităţii Valahimii, Coloana credinţei fără sfârşit / Coloana infinitului, de Constantin Brâncuşi, ca şi a întregului complex sculptural-brâncuşian de la Tâgu-Jiu, reparat „de mântuială“ de firme mafiote din vremea democraţiei de junglă, încât să fie „la infinit de reparat“, e ţinta epigramatică a unui fulgurant distih:) «Infinitu-avu probleme / Cu Coloana. Cam devreme !» (p. 49);
(4) catrenele şi, deopotrivă, distihurile care „atacă“ grobianismul, prostia electorală, imoralitatea etc.: «Dând ţării-un nou reprezentant / Într-un tărâm ca de poveste, / Ambiguu, mirobolant, / E raiul raţelor celeste !» (p. 23); «Potenta faună umană / Şi ruda ei cea animală / Caută încă o soprană / Pentru spectacolul de gală.» (p. 24); (şi o strofă interogativ-parodic-eminesciană) «Dintre sute de subrete / La nimicuri pricepute, / Câte ţin la siluete / Din motive neştiute ?» (p. 80); «El îşi bea ceaiul matinal / Din flori de mucigai moral.» (p. 108);
(5) distihurile epigramatic-polivalent-înrăzăritor-satirice: (formal / parodic-topârceniene:) «O emoţie finală / Fu cazată-n Capitală» (p. 48); «Atestatul de zacuscă / Este parafat de-o muscă.» (p. 52); «Rima lui dactilică / S-a născut etilică !» (p. 67); «Limbile, cât mai străine, / Tot mai bune-s cu măsline !» (p. 50); «I-ul ce-a scăpat de punct / E mai drept, fiindcă-i defunct.» (p. 51); („parodierea“ rubricilor de „mică publicitate“ din mass-media României) «Schimb citate latineşti / Pe cinci pâini şi patru peşti.» (p. 52); (coşbucian-parodice) «Pe umeri pletele-i curg râu / Reinventând un vechi desfrâu.» (p. 54); «Renumitul papagal / Xeroxa centrifugal !» (p. 56); «Lirică şi diafană / E azi doar Fata Morgană !» (p. 60); «Ca să poţi scăpa de febră, / Ia-ţi o pijama cu zebră !» (p. 75);
(6) catrenele împotriva „pilelor“, „falsificălilor“ de tot soiul, „nepotismului“, corupţiei – cancer naţional în România: «Dovedesc cu trei ştampile / C-am luptat la Termopile / Şi că n-am murit cu zile / Cum păţesc cei fără pile !» (p. 46);
(7) evidenţierea rostului epigramei în lume, epigramele spiritului justiţiar-triumfător (catrene / distihuri, mai rar, dar sunt): (în „descendenţă eminesciană“) «De treci codrii de aramă / Şi n-ai dat de-o epigramă, / Să nu te aud jelind / Că sunt numai fiare-n Pind !» (p. 65); «Lovit dibaci de-o dura lex, / Când s-a trezit era un ex. » (p. 45); «Terifiantul adevăr / Stă spânzurat de-un fir de păr !» (p. 59); etc.;
(8) catrenele în care satirizează prostia / imbecilizarea sectanţilor ucigători de prunci spre „a li se şterge“ păcatele / crima : «Pe un promontoriu sfânt / Lepădat fu un cuvânt, / Că la omul nătăfleţ / Pruncuciderea-i la preţ !» (p. 28); «Traficul feroviar / E şi pârlit, e şi avar.» (p. 92); etc.;
(9) epigrama epigramei: (în parodierea unui celebru vers din Glossă, de Mihai Eminescu): «Ca epigramist subţire / Scrie pravile-n neştire. / Când ajunge la potou, / Nou-i vechi şi vechiu-i nou.» (p. 30); «Nevoie n-am de ajutor / De nici un fel – solid, lichid: / Destinul meu umanoid / Ia trenul spre interior» (p. 35); «Epigramistul, tale quale, / Al Casei dinadins Regale / A fost omis din protocoale !» (p. 88); etc.;
(10) „paraboloid-catren“: «Când Minulescu naviga / Pe drumul Mării Marmara, / Urla un paradox la proră / Că matelotul îl devoră !» (p. 36); «A-nceput de ieri să cadă / Câte-un cap... acum a stat: / Principele dă dovadă / De demenţă, şi-i păcat !» (p. 40); etc.;
(11) catrene „colegial-umoristice“: «Pe oricare continent, / Din Alaska-n Yucatan, / De prostie scapi urgent / Cu pastile Tarlapan.» (p. 39); după cum se ştie, Efim Tarlapan (n. 17 mai 1944, Măgurele-Bălţi / Republica Moldova) este unul dintre cei mai străluciţi epigramişti contemporani ai Valahimii, autor – între altele asemenea – şi al celebrei epigrame: «Ţara mea, romano-daca, / Ară ţarina cu vaca; / Are boi, dar permanent / Sunt aleşi în parlament.» (Efim Tarlapan, «Paradox», în volumul Stihuri marţiale, Chişinău, 1999, p. 21);
(12) distihuri / catrene-definiţii – pentru absurd: «Absurdul e un aliment / Ce se consumă cu mărar / Într-un climat indiferent / De filosoful centenar !» (p. 40); «Nihilismu-i de rigoare / Printre bibliotecare.» (p. 47); etc.;
(13) autoepigrama: «Ascuţit ca un accent, / Nici prea grav, nici circumflex, / Mă declar incompetent / De-un pavlovian reflex.» (p. 42); «Fui prins când înghiţeam în sec / O epigramă à la grecque.» (p. 44); «Ca pirat de internet, / Atacat-am nişte rime, / Dar, fiind cam anonime, / Le-am vândut unui sonet.» (p.90); etc.;
(14) catrenele / distihurile împotriva stricătorilor de limbă, împotriva pleonasmitei etc : «Îndrăgostit de pleonasme, / Am fost la târg să cumpăr basme, / Dar negustori ciupind din harfă / M-au înşelat din nou la marfă. » (p. 31); «Când am dat vieţii de rost, / M-am grăbit să o descriu / Ajutat de-un şef de post / Alfabetizat târziu.» (p. 41); «Nu uitaţi când faceţi sex / Cât de important e-un DEX !» (p. 52); etc.
Cele două Madrigaluri (2, pp. 123 – 126) din acest volum îşi „focalizează“ razele-săgeţi întru bronz auriu pe-o «graţioasă şi subţire, / parcă pusă...» „la zid“, şi pe-o barbian-sesizată absenţă de „gene stângi“, deasupra inimii, întru umbrire şi alte evenimente de auricul / ventricul drept: «Îţi urez, chiar de mai plângi, / Insomnii să nu te-ajungă, / Pentru că n-ai gene stângi / Să te ţină într-o dungă !» (p. 125).
Şi Epitafuri (3, pp. 127 – 134), chiar dacă-i vorba-n ele de „teme“ / „motive“ thanatice, se înrăzăresc în acest volum, în original chip, nu hamletian, ci „firesc-săpânţenesc“: «Şi-a pus patima la gheaţă / S-o transforme-n altă viaţă» (p. 130); «Aici zace-ntr-un consens / Bravul homo sapiens. / Doarme somn de frumuseţe, / Înţepat de musca ţeţe.» (p. 132); «Aici zace-un individ / Dat afară din partid.» (p. 133); etc.
„Închiderea“ volumului Corbigrame (III), de George Corbu, se face „omagial-urmuzian“, mai întâi, prin reproducerea în întregime a capodoperei absurdului, Cronicari – Fabulă, de Urmuz («Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de şalvari. / Şi-au rugat pe Rapaport / Să le dea un paşaport. / [...] / Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză / Şi exclamă: „Sarafoff, / Serveşte-te de cartof !“ // Morala // Pelicanul sau babiţa.», p. 137), apoi, prin „corbigramica“ parodie, Cotă informativă – «Astăzi ştim că Paraschiv / E un cetăţean fictiv. Raţiuni de protocol / I-au încredinţat un rol / Cvasicircumstanţial / Într-un loc de prin Ardeal. / Nu se ştie în ce an, / O gravură de Aman, / Licitată fără spor / De un arhinegustor / Ce-a crescut lângă Gilort, / Îi servi de paşaport. / Izgonit dintr-un castel, / Unde n-a fost prea fidel, / Deveni subit turist, / Când prea vesel, când prea trist. // MORALA // Ochiul sau timpanul.» (p. 138) –, aşadar, având „morala“ vectorizată paralel-invers, dinspre pelican, sau babiţă, înspre cele două simţuri fundamentele, văzul şi auzul (dar nu cu timpanul de alamă), metonimic-reprezentate / sinestezic-simbolizate de ochi şi de timpan.
De vreme ce-am fost invitaţi în această nouă „casă“ a lui George Corbu, după tradiţia Pelasgimii > Valahimii, şi noi îi dăruim „corbigrama-ne de-amiază“:
Tot Pasăre Măiastră pe umăr de pandur
Lui George Corbu ce – într-un Cuvânt înainte la antologia Printre epigramiştii olteni (Craiova, 2008, p. 6) – citează caracterizarea făcută olteanului-etalon de sociologul Petre Pandrea (1904 – 1968): «[olteanul] are limba „niţel cam lată şi păroasă, vitalitatea, simţul de ordine, practicitatea şi elanul spre ideal, cu alte cuvinte, poartă cobiliţa pe un umăr şi Pasărea Măiastră pe alt umăr“».
De-au cobiliţe-săbii, ori coase pe-un drept umăr,
sau limbă lată, mângâios-păroasă,
de-s boabe de-argint-viu – făr-a le da de număr –,
oltenii poartă-n inimi şi Gaie Minunoasă,
ori Pasăre Măiastră, de-i şi în Corb frumoasă...!
(31 martie, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara)
____________________
* George Corbu, Corbigrame (III) – Urmuzeu poetic („epigrame în manieră absurdă“), Bucureşti, Editura Paideia (ISBN 978–973–596–921–9), 2013 (pagini 100 x 250 mm: 148).
-------------------------------
Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Timişoara
14 aprilie 2014