SENTIMENTUL PATRIOTIC ÎN “ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN ÎNTREAGA LUME, STARPRESS 2014”, COORD. LIGYA DIACONESCU
“Antologia Scriitorilor români din întreaga lume”, ediţie bilingvă română-italiană, apărută la Editura Fortuna Râmnicu Vâlcea, sub coordonarea doamnei Ligya Diaconescu, este în primul rând o dovadă de patriotism, începând de la iniţiativa coordonatoarei de a strânge laolaltă scriitori români din ţări diferite, de la răspunsul pozitiv al acestora de a îşi oferi creaţiile şi de a comunica cu fraţii lor din întreaga lume pe calea scrisului, până la sentimentele vii, sincere şi emoţionante exprimate într-o curată limbă românească.
În ceea ce priveşte prezenţa sentimentului patriotic în textele incluse în carte, îţi reţin atenţia, în mod deosebit, câţiva autori: Iacob Cazacu-Istrati (Toronto, Canada), Melania Rusu Caragioiu, (Montreal, Canada), Stelian Platon (New York, Statele Unite), Milena Munteanu (Toronto, Canada), oameni plecaţi “departe de ţara cu dor”, în sângele cărora curge seva pământului în care s-au născut, în sufletul cărora a sălăşluit neîncetat dorul de tot ceea ce este curat şi sincer românesc, care au simţit şi gândit cu adevărat numai în dulcele grai strămoşesc.
Sufletul lui Iacob Cazacu-Istrati, român din Republica Moldova, stabilit în Canada, oscilează între două doruri: “În prezent trăieşte cu şi între două doruri: un dor mare când se află în Canada, la copiii săi, faţă de plaiul natal şi de casa părintească, iar când se află acasă, dorul necontenit de copiii şi nepoţeii din Canada...” (p. 56)
Scrie literatură din dragoste faţă de ţară: “Scriu...Scriu din Dragoste şi Dor pentru tot ce mi-i drag şi scump, din Durerea pentru tot ce mă doare, din speranţa pentru un viitor mai fericit pentru urmaşi. Nu scriu pentru slava mea...Scriu pentru a slăvi Patria şi meleagul natal. Scriu pentru şi despre voi, Oameni, care-mi sunteţi dragi şi scumpi, pe care vă iubesc aşa, cum îmi iubesc Mama, Limba, şi Vatra strămoşească...” (p. 56)
Scopul creaţiei sale este formarea sentimentului patriotic în sufletul tinerei generaţii: “Se aduce o contribuţie la educarea tinerei generaţii în spiritul dragostei faţă de plaiul natal, de limba maternă, de semeni, de simţire şi aspiraţii.” (pag. 55)
Poeziile “Azi pentru tine, Ţara mea”, “E ziua mea”, “Dorul de sat”, “În limba mea” sunt unite tematic prin sentimentul patriotic care se manifestă faţă de ţară în ansamblul ei, cât şi faţă de o parte a acesteia: sat, familie, limba română.
În poezia “Azi pentru tine, Ţara mea”, patria evocată într-un etern “azi” este un fel de axis mundi, un spaţiu al frumuseţii, purităţii, dragostei şi prospeţimii, o crăiasă sau o zână din basmele noastre populare, omagiată de poet şi de întregul Univers.
După cum sugerează adverbul restrictiv “doar” şi pronumele personal “pentru tine”, natură şi oameni îşi canalizează toată dragostea, frumuseţea şi dăruirea numai către ea, “Ţara”.
Florile dragostei şi ale primăverii: lalele, maci, tradafiri înfloresc şi zâmbesc numai pentru ea, copacii se leagănă în vânt în semn de omagiu.
Pe întinsul ei codri, munţi şi oameni dansează într-o horă a înfrăţirii om-natură.
Poetul îşi exprimă iubirea în vorbe şi gesturi simple, tandre, adresându-se ca unei fiinţe iubite, mamă, soţie, fiică: “ Ţara mea”, “scumpa mea”, “mândra mea”, îi sărută obrăjorii cu dor, îi şterge lacrima, ar vrea să îi anine o stea în păru-i nins de viorele.
Chipul ţării personificate este aureolat de flori, de stele şi iubire.
Dorinţa poetului este ca imaginea idealizată a patriei să devină nemuritoare: “Mulţi ani! Mulţi ani, de ziua ta!...”
În poezia “Dor de sat” dragostea poetului se îndreaptă spre satul natal, care din cauza depărtării spaţiale şi temporale, generează în sufletul acestuia un sentiment curat românesc, profund şi dureros, dorul, devenit motiv central prin repetarea lui de nouă ori în întreaga poezie.
Fiind o părticică din trupul ţării, imaginea satului este asemenea acesteia, un spaţiu paradisiac, cu flori, livezi, poiene, vii, cântece de ciocârlii, apă de izvor.
Pentru poet satul are valoare nu numai geografică, ci şi afectivă, fiind locul copilăriei şi al tinereţii, al unor trăiri irepetabile, sincere, “vesele şi nevinovate”, cum ar fi spus Ion Creangă.
Plecarea din sat echivalează cu o izgonire din paradisul originar, care ca în literatura populară usucă de dor sufletul poetului “Dumnezeule-minune/Ţie îţi vorbesc.../De când rătăcesc prin lume/De dor mă topesc.” (p. 58)
Trecerea anilor accentuează şi mai mult dragostea de ţară şi poetul aflat la ceas aniversar simte nevoia să închine un pahar cu rudele şi prietenii rămaşi departe, iar relaţia cu pământul strămoşesc, fie ea şi numai imaginară, îi dă putere să trăiască, îl reîntinereşete ca în basmele noastre populare “Pământul meu, tu, bunul meu pământ/Mă simt la pieptul tău tânăr în floare.”
Poezia “În limba mea” aduce o emoţionantă declaraţie de dragoste faţă de limba română, singurul grai din lume în care poetul poate gândi, simţi, vorbi şi scrie cu adevărat: “Să plâng nu pot deloc în limbi străine,/Iar de vorbesc în ele tot gândesc în ea.../În limba mamei în care spun poveşti cu zâne/[...] De am dureri ce sufletul mi-apasă/În limba mea şi-a mamei le oftez/Şi dorul mă loveşte în limba mea frumoasă.” (În limba mea, p. 58)
În accepţiunea lui Iacob Cazacu-Istrati limba română dobândeşte atribute de limbă universală, fiind mijloc de comunicare nu numai între oameni, ci şi între oameni şi mediul înconjurător: “În limba mea zâmbeşte codrul cu ponoare,/În limba mea izvoarele mă vreau./În limba mea-mi vorbesc podişuri şi izovare,/ În limba mea şi-a mamei visele mă iau...” (p. 58)
În profiul spiritual alMelaniei Rusu Caragioiu, româncă stabilită în Canada, se află pe primul plan afectivitatea faţă de plaiul strămoşesc. (p. 43)
În memoria ei afectivă au rămas viu întipărite câteva elemente definitorii pentru un mod de viaţă curat românesc, păstoritul şi casa natală.
Păstoritul, ocupaţie ancestrală a poporului român, este o expresie a vitalităţii, a hărniciei, a legăturii omului cu natura şi cu frumosul artistic revărsat în glasul fluierului, al valorificării unui teritoriu binecuvântat de Dumnezeu: “Atunci îmi vin în minte bucolice scene/Cu ciobănaşi şezând în culcuşul ierbii,/Cu spatele proptit de o tulpină rugoasă,/Muşcând <sănătos> din <bruşul> de brânză,/Privind la odihna fluierului...” (Până adorm, p. 45)
Căsuţa natală, cuibul copilăriei, impresionează prin frumuseţe vegetală, cromatică vie şi relaxantă: “Căsuţa albastră, cu ochi de muşcate,/Cu iederi suite pe poartă.” (Din lumea mică, p. 45)
Liniştea vieţii este însă stricată de un vârtej care se iveşte pe drumul din faţa casei şi ia cu el un cuib de pui, imagini tulburătoare ale drumurilor şi vârtejurilor vieţii care te cuprind în valurile lor sau în care te aventurezi de bunăvoie, precum fetiţa de la fereastră: “Priveşte vârtejul de frunze – n cărare/Şi cuibul cu puii, rostogolit departe.../Copila priveşte, o clipă, spre firul de drum.../Ca într-un dans, aleargă prin vântul de-afară...”(Din lumea mică, p. 45)
Puiul cuprins de spaimă, simte nevoia de protecţie şi o strigă pe mama, care este însă absentă “Dar ea nu-l aude - culege porumbe din smârcuri”.
Indiferent că este vorba de o dispariţie temporară sau definitivă a mamei, imaginea certifică importanţa elementului matern în viaţa omului, imprimarea lui în memoria afectivă a autoarei, ca un factor salvator.
Stelian Platon, român stabilit în Statele Unite, îşi priveşte condiţia de imigrant cu uşoară ironie şi profundă amărăciune: “Am inventat cămaşa sclavului plecat de-acasă,/Cu utopii în geamantane şi chei la gât.” (Tristeţea unui emigrant, p. 114), “Altarul ei mi-a pus lacrimi-n colastră/Şi-nstrăinarea ipocrită în care eu mă adâncii.” (Lăsaţi părinţii, p. 113)
În contrast cu „înstrăinarea ipocrită” în care se-adânceşte se află imaginile sacre ale ţării lăsate în urmă: casa şi muntele, spaţii ale naşterii, copilăriei, armoniei, permanenţei, verticalităţii geografice şi spirtuale a poporului român: “Atâta dor îmi e de casa noastră,/Că biserica îmi pare orfelinat fără copii./[...]/Ori murmurul albaştrilor Bucegi, şi-al Vârfului cu Dor.” (Lăsaţi părinţii, p. 113)
Sufletul poetului oscilează între dorul faţă de Ţara Vârfului cu Dor şi revoltă faţă de cei care i-au distrus Universul sacru al patriei natale: “Lăsaţi măcar acum părinţii-n pace,/Nu puneţi taxe pe tăcerile şi bezna din mormânt;/Plânsa viaţă-n trupul ţării se desface,/ Iar voi demolatori de oameni, v-aţi împărţit şi cerul sfânt.” (Lăsaţi părinţii, p. 113)
Pentru a-şi salva ţara cu tot trecutul, cu toate amintirile şi cu toate valorile cuprinse în ea poetul se dă pe sine jertfă:
“Eu strig ca-ntr-un colind străin de casta voastră:/Luaţi-mi inima cu tot ce-am adunat în ea!” (Lăsaţi părinţii, p. 113)
O sinteză a sufletului românesc care şi-a păstrat neatinsă esenţa, indiferent de locurile geografice şi de mediile spiritutale în care a fost nevoit să trăiască, o găsim în mărturisirile Milenei Munteanu: “Bănuiesc că fiecare din noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care îl poartă în suflet oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde aş fi făcut umbră pământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul casei, înfipt nu departe de portiţa grădinii Liţei Nuţa. Mai ştiu că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptăm şi ce am putea deveni.” (Departe de ţara cu dor, p. 164)
Într-o lume în care valorile şi simţămintele naţionale încep să se degradeze, cartea doamnei Ligya Diaconescu oferă exemple profunde şi răscolitoare de dragoste de ţară manifestată într-o diversitate de nuanţe: mărturisiri ale legăturii cu patria-mamă, descrieri ale locurilor natale, sentimentalism, dor, revoltă, sacrificiu de sine.