Puiu Răducan: Emineste-ne, Doamne!

                         Emineste-ne, Doamne, ca…“Eşti tu nota rătăcită/ Din cântarea sferelor/ Ce eternă, nefinită/ Îngerii o cântă-n cor?/ Eşti fiinţa armonioasă/ Ce-o gândi un serafin,/ Când pe lira-i tânguioasă/ Mâna cântecul divin?”
Emineste-ne, Doamne, ca…“Din chaos, Doamne, - am ieşit/ Şi m-aş întoarce-n chaos …”.
Emineste-ne, Doamne… “Când corpul tău cădea-vă în vreme risipit,/ Vei coborâ tu singur în viaţa-ţi sufletească/ Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;/ Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească/ Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,/ Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/ Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins”.
Ca şi la întreaga operă şi referitor datei de naştere a lui Mihai Eminescu au apărut nenumărate ... controverse. Astfel, într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat este trecută data de 14 decembrie 1849.
Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și ... concluzionează ca data și loc al nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Contează sau nu, Cat şi cum aceste lucruri, dar El, Eminescu, exista, este al nostru, şi Doamne, Eminestene!
În ciuda faptului că s-au găsit câţiva… care să-l bage pe Eminescu al nostru în «debara», rămân destui de mulţi cei care i se închina, şi, Doamne, Emineste-i!
Eminescu a fost de toate, este de toate, dar nu mulţi ştiu că a fost şi este un om de ştiinţă.
În spectrul culturii naţional-literare şi culturale, Geniul poeziei româneşti a fost obiectul celor mai frecvente şi pasionante preocupări, destul de variate, dar şi cu tentă pur ştiinţifică.
În timpul în care studia la Viena şi Berlin, a luat contact cu aceste aspecte – date ale fizicii, chimiei, matematicii şi cu spiritul său pătrunzător şi entuziast a început să le aştearnă pe hârtie, să le analizeze, să dea verdicte chiar.
Acest lucru s-a întâmplat nu numai prin lectura cărţilor de popularizare a ştiinţei sau prin audierea unor cursuri de ştiinţe ale  naturii, ori alte ştiinţe, dar şi prin discuţii libere în cafenele unde putea găsi reviste ştiinţifice conţinând ultimele noutăţi ale domeniului.
Tot pe la începutul studiilor de la Viena şi Berlin, Eminescu nu avea să ştie, să ne spună că timpul nu este absolut, că este relativ, şi n-avea de unde să ştie că vreodată se va vorbi despre acest fapt ca o realitate logică în fizică, EL, «propovăduia».
 A observat, a constatat şi s-a exprimat ca această alternanţă logică, subiectivă, întâlnită şi în practică, a explicat-o pe toate înţelesurile, atât în «Caiete», cât şi în poezie..
După 45 de ani, marele Albert Einstein a descoperit şi el acest fenomen…eminescian, subiectiv şi, fiind de specialitate şi foarte deştept, a calculat matematic fenomenul privind relativitatea timpului şi, găsindu-i soluţia, i-a dat  numele de Teoria Relativităţii Restrânse, în 1905 şi a fost generalizată în 1916.
Această teorie a Relativităţii începută de Eminescu şi terminată de Einstein, a fost explicată de acesta din urmă secretarei sale, Helen Dukas în felul următor:
- «O oră petrecută în parc pe o bancă lângă o fată frumoasă trece ca un minut, dar un minut petrecut pe o plită încălzită pare o oră».
Se poate concluziona faptul că dacă Einstein a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale tuturor timpurilor, aşa cum îl caracteriza Robert Oppenheimer, Eminescu a urcat toate treptele valoroase ale lumii ştiinţei, fiind la început un geniu naţional, apoi geniul latinităţii, cum l-a numit Mircea Eliade, şi în ultimul timp, prin descoperirea previziunilor ştiinţifice din viaţa şi opera lui, a devenit o personalitate universală, care stă alături de mari oameni de ştiinţă şi cultură ai lumii ca: Leonardo daVinci, Michelangelo şi Albert Enstein.
Imaginaţia ştiinţifică a lui Eminescu în comparaţie cu viaţa şi opera celui mai mare fizician al secolului al XX-lea, Albert Einstein, ale cărui realizări celebre au fost anticipate cu mult timp înainte sub forma unor previziuni ştiinţifice în operă beletristică a genialului nostru poet.
În multe poezii, considerate geniale, sunt cuprinse şi cele mai multe previziuni ştiinţifice eminesciene, care reflectă o nouă aură de geniu pe fruntea poetului.
Dintre acestea, în capitolul Actualitatea reactualizată a lui  Eminescu, geneza universului, ca şi Apocalipsa lui, reconsiderate ştiinţific, prin confirmările lor structurale de către numeroşi astrofizicieni, devin astfel nişte teorii mult mai plauzibile, teorii palpabile, dar ştiinţifice.
Teodor Codreanu ne dezvăluie taina cum că «Eminescu a vrut să transpună fiinţa totală» în limbaj matematic, într-o ecuaţiune universală».
Ca şi Platon, Eminescu vroia să găsească cheia de boltă a filozofiei în limbajul matematicii: «Limba universală»; limbă de formule, adică de fracţiuni a celor trei unităţi, timp, spaţiu, mişcare (manuscris 2267, p. 160).
Tematica ştiinţei este binevenită a fi discutată, deoarece ea se întâlneşte atât la Eminescu cât şi la Einstein, este mai apropiată lui Einstein, fiindcă el este omul de ştiinţă ce s-a impus pe eşicherul lumii ca fizician şi matematician, cucerind chiar premiul Nobel prin legile descoperite de el.
Studiul matematicilor, care îi fusese-ra în copilărie atât de urâte, i se păreau acum uşoarre şi unic instrument de formulare a legilor cosmosului».
Interesul lui Eminescu pentru ştiinţă reiese şi din M. 2258, în care este redată lista autorilor cărora el se simţea dator cu ceva! Din această lipsă nu lipsesc nume ale oamenilor ştiinţelor exacte ca: Robert Mayer, Kant, La Place, Pitagora.
Şi G. Călinescu notează: «ca student la Viena, el urma cursuri benevole de anatomie, fiziologie, chimie şi fizică, şi bineînţeles, de matematică.»
Adrian Marino, despre Eminescu spunea: “În jurul lui Eminescu s-a adunat o erudiţie imensă” şi “intenţia spiritului eminescian nu devine prin acesta inutilă”.
S-au găsit multe notiţe răspândite în manuscrisele poetului (îndeosebi în manuscrisul 2270) cu însemnări despre legea conservării energiei (este, credem, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J.R.Mayer), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor, însemnări cu caracter pur ştiinţific, dar nu numai atât, ci şi aplicarea lor în tehnica modernă, în tehnica mondială a acestora.
Acestea sunt „cuvinte cheie", care atestă o preocupare serioasă şi aprofundată pentru înţelegerea unor concepte fundamentale nu doar teoretice, dar cât se poate de practice ale fizicii.
Se găsesc în  manuscrisele sale multe însemnări şi raţionamente corecte de fizică şi ştiinţele naturii în general, transformate de poet, printr-o alchimie genială, în metafore şi poezie, în poetică ştiinţifică de fapt.
Viziunea Eminesciană şi ideile exprimate de poet atât de sigur şi incisiv sunt consecinţa firească a cunoaşterii şi nu pesimism maladiv cum greşit interpretează chiar cărturari şi eminescologi reputaţi.
Puternicele argumente ştiinţifice ce rezultă din studii dar şi din metaforia  acestui genial poet vor conduce la o receptare modernă a creaţiei eminesciene iluminând şi “partea ascunsă” a acesteia.
Eminescu a studiat şi s-a inspirit din mări genii fie literaţi, fie oameni de ştiinţă, a fost de accord chiar cu introducerea neologismelor în limba română, dar acestea să fie cu control, să fie “dacizate”.
Şi de aici putem trage concluzia că la Eminescu totul era sub control, totul era sub procedură ştiinţifică.
Elementele platoniciene din Ondina se păstrează integrate definitiv figuraţiei poetice – ştiinţifice eminesciene, care le reactualizează, în contexte diferite însă, chiar după ce în Memento Mori, Scrisoarea I, Luceafărul – abandonează modelul cosmologic platonician.
În analiza operei genialului Poet Naţional – Mihai Eminescu se discută despre Cosmos, despre Univers, dar ştim bine că atât Cosmosul, întreg Universul sunt supuse unor studii, teze, teoreme ştiinţifice, totul este o ştiinţă, ca de altfel întreaga operă eminesciană.
Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române, în ceea ce a realizat ea până la EL, deschizând, prin modernitatea gândirii şi a creaţiei eminesciene, drumul spre deplinele împliniri literar - cultural – istoric – religios şi  ştiinţific.
M. Eminescu valorifică în operă sa ştiinţa, filozofia, ritmul istoric al veacului, înţelepciunea anticilor.
De asemeni abordează teme universale: timpul, considerat laitmotivul operei sale, spaţiul, termeni întâlniţi în ştiinţa modernă, supratema, cosmicul - infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor, de fapt o paralelă la studii, terorme şi demonstraţii ştiinţifice de mare virtuozitate şi realism cu mare aplicabilitate în ştiinţa modernă.
Eminescu are un singur punct de gravitaţie care sare la orice mutare din loc, adică  oricând o forţă mică exterioară îl atinge se deplasează pe coordonatele spaţiu şi timp, mutarea consecutivă a punctului de gravitaţie, adică  distanţa dintre cele două puncte este misterul mişcării ştiinţifice a vieţii.
Încă de la începutul şederii sale la Viena el s-a înscris în cele două societăţi studenţeşti: "Societatea studenţească ştiinţifică-socială România"şi "Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena".
Reflecţiile oamenilor de ştiinţă şi fascinaţia indusă de subiectul ştiinţa coboară mult în timp, dar târziu se poate spune că s-a apucat de un "fir de aţă"şi s-a găsit motivaţia de a le aşterne metaforic pe hârtie.
De reţinut, în versurile lui Eminescu au apărut cu aproape o jumătate de veac înainte de apariţia teoriei relativităţii, date, relaţii, scrieri despre relativitate!
Magistrală demonstraţie a savantului american pentru una dintre cele mai cunoscute consecinţe ale teoriei relativităţii a lui Einstein.
Dacă mai adăugăm una dintre cele mai simple şi fascinante formule din fizică, relaţia masă - energie a lui Einstein potrivit căreia cantitatea totală de energie asociată unei mase «m» este masa totală înmulţită cu viteza luminii la pătrat: E = mc2 , avem deja un tablou intuitiv satisfăcător al consecinţelor celebrei teorii, teorie «propovăduita» de Eminescu cu cca 50 de ani înainte.
Câtă energie se află într-un "grăunte" de materie! - masa sa înmulţită cu un număr foarte mare, aproape de 1017 cât este viteza luminii la pătrat.
Dacă în faţa noastră ar "exploda" un bob de nisip cântărind numai 1 mg şi care s-ar transforma complet în energie: mecanică, termică, luminoasă, electrică, magnetică, atomică, nucleară…atunci instrumentele noastre ar măsura 1014 Jouli adică aproximativ tot atâta energie cât ar consuma un frigider timp de 250.000 ani.
«Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n ceri/ S-aprinde iarăşi soare/ [Luceafărul - 1883].
La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum»
«În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ [LA STEAUA… 1883]»
Magistrală demonstraţie ştiinţifică făcută de Eminescu!! De această dată pentru a-şi expune direct şi definitiv ideile, poetul renunţă şi la metafore pentru tărâmul ştiinţei.
Observăm cum "cuvântul - cheie" acum este folosit de Eminescu exact cu acelaşi înţeles că şi contemporanul nostru R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu - timp.
Omul de ştiinţă Mihai Eminescu este un producător-generator de realitate, un om imitator al acesteia, dar este şi omul romantic cu aliură ştiinţifică care-şi alătură o parte a creaţiei obiectelor preexistente.
Modelul cosmologic, pitagoreic – primul model teoretic al universului din gândirea europeană – propune un univers finit, sferic şi însufleţit – o imensă fiinţă divină alcătuită în respectul legilor matematicii şi, ca atare, perfect inteligibilă.
Universul platonician este, ca şi cel pitagoreic, rezultatul unui calcul matematic, dar şi sursă de inspiraţie pentru genialul Eminescu.
Cosmosul este întâlnit foarte des în operă marelui poet şi apare aici ca o fiinţă vie şi raţională, animată şi mişcată de Sufletul Lumii, dar studiul ştiinţelor exacte făcut de poet, ne va arăta mult mai târziu că universul însuşi este o ştiinţă.
Chiar şi ştiinţa de vârf se apropie tot mai mult de un limbaj poetic eminescian care pluteşte unduitor peste tot şi toate,  dar ne dă şi un indiciu al unei autenticităţi de excepţie atât în aria naţională a poeziei ştiinţifico- culturale, dar şi în aria universală.
Pe cât de romantic, pe atât de realist, Eminescu nu se consideră şi nu este un mesager al zeităţilor şi chiar dacă le cântâ-n opera sa, poetul are şi o notă ştiinţifico-realistă, chiar viaţa sa este o reflectare a literaturii, fie ea chiar ştiinţifică.
S-au găsit multe notiţe răspândite în manuscrisele poetului (îndeosebi în manuscrisul 2270) cu însemnări despre noţiuni ştiinţifice, despre  legea conservării energiei (este, se pare, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J.R.Mayer), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor.
Acestea sunt „cuvinte cheie", care atestă o preocupare serioasă şi aprofundată pentru înţelegerea unor concepte fundamentale nu doar teoretice, dar cât se poate de practice ale fizicii.
După cum se ştie la şcoală, în cadrul orelor de matematică, au fost propuse spre  rezolvare probleme de tipul: “Scrieţi încă trei termeni ai şirului 1, 4, 7, 10, 13, ……….”.
Acum se prezintă un şir mai special. Este vorba despre un şir în care primii opt termeni sunt: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, ………
           Privind cu atenţie observăm că al treilea termen (2) este suma celor doi termeni dinaintea lui (1 + 1 = 2), al patrulea termen (3) este suma celor doi termeni dinaintea lui (1 + 2 = 3) şi acelaşi lucru se întâmplă cu oricare alt termen (de exemplu 13 este suma dintre 5 şi 8).
Acest şir este cunoscut în matematică sub numele de şirul lui Fibonacci.
Dacă luăm  trei termeni care urmează unul după altul (de exemplu  5, 8, 13) şi îi vom numi “ieri”, “azi”, “mâine”. Relaţia dintre termeni este:
“mâine” – “ieri” = “azi”     (13 – 5 = 8).
Să reţinem acest lucru!
Dar care este  legătură dintre  Mihai Eminescu şi acest şir? Într-una dintre poeziile sale acesta spune:
“Cu mâne zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi.”
Cu mine zilele-ţi adaugi, Luceafărul, unde se  defineşte clar celebrul şir al lui Fibonacci (cu primii doi termeni 1, 1)”, şi iată exemplul, afirmaţia şi demonstraţia:
Dacă notăm:
mâine = t(n+1)
ieri = t(n-1)
azi = t(n)
adaugi = (+)
scazi = (-)
ai în faţă =
Rescriem: + t(n+1) - t(n-1) = t(n)
deci t(n+1) = t(n) + t(n-1), adică exact relaţia de recurenţă care defineşte celebrul şir al lui Fibonacci cum spuneam, deci matematică pură în poezia lui Mihai Eminescu (cu primii doi termeni 1, 1).
În sprijinul acestei afirmaţii stau nu numai poemele sale, ci şi însemnările referitoare la chestiuni legate de Fizică, însemnări cuprinse de două caiete numite de Eminescu FIZIOLOGIE - I şi FIZIOLOGIE - II.
În acestea sunt citate formulări ale unor reprezentativi oameni de ştiinţă ai vremii: Mayer, Joule, Hirm, Helmholtz, Clausius.
Marcat de conştiinţa istoricităţii, gândirea sa ştiinţifică se întoarce deseori cu nostalgie spre paradisul pierdut al timpurilor originare, măsurând, ca pe un spaţiu al înstrăinării, distanţa ce separă lumea mereu identică de sieşi, a începuturilor cu forme şi înţelepte ştiinţifice.
Se observă în gândirea lui Eminescu elemente hegeliene, fapt ce ne face să nu-l transformăm pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer, într-un epigon al lui Hehel, asta pentru că nu avem de a face cu un filosof sistematic, chiar dacă rigoarea matematică a limbajului (convingător identificat de I. Constantinescu în imaginea limbii “ca un fagure de miere” din Epigonii) şi travaliul lucid constituie argumente ferme în favoarea acestei teze că Eminescu este şi un mare om de ştiinţă, că poetica sa este o adevărată ştiinţă.
Eminescu continuă cu puternicile sale metafore, de data aceasta dincolo de spaţiu şi timp, coordonate ce se studiază în cadrul ştiinţelor exacte şi în afara lor.
Ies clar în relief aspectele legate de spaţiu şi timp, elemente de bază în fizica modernă de azi.
La toate acestea se adaugă vizionarismul marelui poet, intuiţia sa extraordinară de a personaliza ideea liricii  „paradoxiile” filosofice şi ştiinţifice la care se raportează obsesiv.
Eminescu nu s-a referit niciodată la naţionalismul înaintaşilor pe care îi numea „sânte firi vizionare”, chiar dacă îi simţea depăşiţi, „stricători de limbă”, el analiza totul de pe poziţia omului de ştiinţă.
Pentru el literatura naţională populară este o sursă inepuizabilă  de sensibilitate şi modernism, care reflectă îndeajuns originalitatea culturii şi ştiinţei româneşti.
Poezia lui Eminescu seamănă şi are “precizia şi consecvenţa” unei probleme de matematică spunea E.A. Poe, dar este şi un produs ştiinţific natural, o explorare a realului pentru a fi transpus în spaţiul ştiinţifico-literar.
Este de fapt un demers ştiinţific şi Eminescu, aşa cum spunea Ezra Pound – ca şi iluştrii săi predecesori – chiar şi cei din antichitate, dar şi alţi poeţi modernişti, sunt “manometrele, voltmetrele”, am sputea spune şi ampermetrele şi orice aparat ştiinţific ce măsoară şi urmăresc parametrii industriali (ştiinţifici), şi el, Eminescu, este un aparat al speciei ştiinţifice.
Ca să înţelegem conţinutul fizic al poeziei, trebuie să ştim că: viteza luminii, oricât de mare, este totuşi finită şi că depărtarea stelelor de noi este atât de mare, încât pentru evaluarea ei se întrebuinţează ca unitate de măsură anul lumină, care reprezintă distanţa parcursă de lumină într-un an (anul lunină este egal cu aproximativ nouă bilioane şi jumătate de kilometri).
„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/  Luminii să ne-ajungă.- (La Steaua)». În literatura română nu se cunoaşte o încercare similară de fundamentare ştiinţifică a programului literar propriu ca la M. Eminescu. Este de subliniat încă o dată valoarea confesiunii epistolare lui Eminescu despre preocuparea vieţii sale - ştiinţifice şi literare.
Eminescu voia cultură patriotică, dar se preocupă şi de ştiinţă chiar şi atunci când noi nu eram încă siguri de ziua de mâine.
Prin mişcarea romantică germană, cu efect pozitiv asupra gândirii sale literare, politice, ştiinţifice şi filozofice, Eminescu devine un exponent al culturii europene, chiar a lumii din moment ce NAŞA a pus numele Eminescu unui crater de pe planeta Mercur ..., pentru că acesta este un ,,poet de succes şi influent, considerat poetul naţional al României”, iar anul  2000 a fost declarat de UNESCO ,,Anul Poetului Mihai Eminescu”..., dar, Eminescu, a intrat şi în Cartea Recordurilor, "Luceafărul", fiind omologat de World Records Academy ca fiind cel mai lung poem de dragoste din lume - 98 de strofe.
Partea ştiinţifică a poetului nostru naţional a stârnit mari interese oamenilor de ştiinţă români şi nu numai, care au trecut la adevărate studii ştiinţifice despre această latură a lui Mihai Eminescu.
Unul dintre oamenii care s-au dedicat studiilor despre omul de ştiinţă Mihai Eminescu a fost şi este academicianul Solomon Mărcuş. În era specializărilor excesive şi a proiectelor lipsite de miză marii anverguri, Solomon Mărcuş ni se înfăţişează ca un homo universalis.
Caracterul ştiinţific al poeziei eminesciene nu neagă potecile anterioare, dar se aşează în întreaga-i operă. Demonstrarea antihegelianismului lui Eminescu, aparţine unei perioade de  abandonare amodelului cosmologic platonician, dar devine tributară energetismului schopenhaurian ştiinţific.
O variantă a acestei afirmaţii, din manuscrisele şi caietele filosofico-ştiinţifice ale lui Eminescu, aduce însă o interesantă modificare de perspectivă ştiinţifică: “Precum ne mirăm de justaşea calculului matematic şi geometric, în care numerii prin proprietăţile lor găsesc cu necesitate rezultatul lor, ca şi când ar avea scopul de a-l ajunge, tot astfel justeţea legilor naturii ne face efectul de-a av ea scopul să ajungă unde ajung». Este bine cunoscut faptul, după cum am mai spus, că Mihai Eminescu şi-a construit universul poetic pe temele şi motivele esenţiale ale poeziei universale, frecvente şi astăzi: cosmicul, timpul, spaţiul, istoria, natura şi iubirea.
„Şi într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea,  în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare şi oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum: Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp,  la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri – evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar peirde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie – şi toate acestea, toate, ar fi – tot astfel că şi astăzi”. (Sărmanul Dionis).
Poetul publicist şi om de ştiinţă, Mihai Eminescu,  nu ezită, cunoscută fiind revolta sa împotriva stricătorilor de limbă, al cărei stăpâni suntem, să creeze construcţii sintactice nemaiîntâlnite până acum. El introduce fără sfială neologisme, dar şi demonstraţii ştiinţifice apărute, cum am menţionat, cu zeci de ani mai târziu sub teoriile lui Einştein. Dimensiunea ştiinţifică a operei eminesciene îşi defineşte locul şi rolul ei în lumea culturală, literar-ştiinţifică modernă…  “culturalizează şi îmbogăţeşte ştiinţific lumea”.
Lumea naţională şi mondială este frământată de sfânta întrebare: „Ce înseamnă pentru noi, azi, Eminescu?“
Un efort de a circumstanţia percepţia lui de a o reduce la un concret spaţial, temporal, un apel la drepturile subiectivităţii fără solemnitate convenită astfel încât să ne putem întreba fiecare dintre noi dacă ne-am făcut datoria faţă de Eminescu, dacă l-am citit, dacă îl cunoaştem destul, dacă-i cunoaştem “apetitul” ştiinţific.
Adevărată explicaţie ştiinţifică, de fapt o paralelă a realităţii actuale, dar şi a felului cum a apărut omul pe pământ, cât şi influenţa ce-a avut-o Schopenhauer asupra geniului poeziei româneşti, fie aceasta chiar pomenindu-i numele, ne face să spunem că a fost şi un om de ştiinţă.
Un poet poate să nu fi fost deloc citit, sau să-şi aştepte cititorii, cum spunea Stendhal, pentru mai târziu, peste un secol, aceasta nu ştirbeşte cu nimic importanţa creaţiei sale.
Revoluţiile poetice de la jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea care-l cuprinde aici şi pe Eminescu, au fost şi revoluţii ştiinţifice, poezia trecând pe altă treaptă a interpretării cultural-literar-ştiinţifice.
Dincolo de o sociologie a lecturii, fie poetice, fie ştiinţifice, este important să vedem că Eminescu depăşeşte chiar perspectiva hedonistică a lui … îmi place, nu îmi place, de ce îmi place.
Pentru că el este o lume. Eminescu este o lume a ştiinţei a culturii neamului românesc, a istoriei neamului românesc.
Nu poţi să spui despre o planetă că îţi place, sau nu îţi place. Eminescu are o creaţie de o asemenea coerenţă, de asemenea anvergură, cu asemenea amplitudine cosmică - ştiinţifică în elanul de cuprindere care pune laolaltă versanţi distincţi şi aparent opuşi, ştiinţă şi artă, încât poţi rămâne uimit de intuiţiile sale din domenii variate.
Când stăm cu faţa la Eminescu, spre icoana Eminescu, trebuie să ne scoatem din determinările strict explicative, cronologice, pentru a ne aşeza în acest totdeauna care ne depăşeşte ca inşi, dar care devine o entelechie majoră a culturii şi a fiinţării unui popor.
Dincolo de plăcere, există în apropierea de asemenea genii o perspectivă cu adevărat salutară, aceea a identificării profunde a lumii ştiinţifice.
De departe cea mai importantă poezie a lui Eminescu  influenţată astronomic este Luceafărul, în continuare considerată capodopera literaturii române, în ciuda faptului că a fost publicată pentru prima dată la Viena în 1883 (în Almanahul Societăţii Tinerilor Români).
Tot referitor la Luceafărul, (poezie caree este menţionată în Cartea Recordurilor) în cele patru rânduri ale acestei gigantice poezii, fac următorul comentariu despre Luceafărul poveste-poem care începe cu prinţesa, frumoasa Cătălina, mândră: “Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”, care se îndrăgosteşte de Luceafăr fiind la fel stea seara şi cerându-i să  o viziteze: “Cobori în jos, luceafăr blând,/  Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/  Şi viaţa-mi luminează!”.
Cuvinte utilizate în versurile minunate ale „Luceafărului Naţional” din Luceafărul sunt folosite în tematica ştiinţifică, industrial-ştiinţifică.
Coborârea, oricând poate fi asemuită cu căderea, şi de ce nu cu atracţia gravitaţională, cu forţa graviaţională, fiind de fapt forţa cu care corpurile sunt atrase de pământ, termen pur ştiinţific.
Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a fost preocupată de cercetări asupra Pământului, de tendinţa de cădere a corpurilor, privită ca o forţă de atracţie dintre acel corp şi Pământ.
Se ştie şi se cunosc studiile şi detaliile marelui poet Naţional şi nenumăratele expresii din poeziile scrise şi publicate referitor la ştiinţă, date şi termeni ştiinţifici.
Expresia  ALUNECARE, („alunecând pe-o rază”)  o găsim şi în fizică, dar şi în practica industrriala şi nu numai, la motorul de inducţie trifazat, la motorul asincron trifazat, la transformatoare de mică, dar şi de mare putere, cel mai folosit motor electric în acţionările electrice de puteri medii şi mari, dar şi în calculul transformatoarelor cum spuneam.
Turaţia motorului se calculează în funcţie de alunecarea rotorului faţă de turaţia de sinsronism.

        Alunecarea este egală cu:      unde   n1 este  turaţia de sincronism şi  n2 este turaţia rotorului; f este frecvenţa tensiunii de alimentare şi p este numărul de perechi de poli ai înfăşurării statorice.



Turaţia maşinii, în funcţie de turaţia câmpului magnetic învârtitor şi în funcţie de alunecare  este:

Aşadar întâlnim expresii folosite de Mihai Eminescu în tehnică şi ştiinţă. Tot ştiinţa ne spune că şi apa alunecă, de fapt moleculele apei: Molecula apei este un dipol, cele două molecule covalente au o anumită orientare (un unghi de 105 grade). Între moleculele de apă se formează legături de hidrogen care permit ca acestea să fie mobile, flexibile, să se rostogolească unele peste altele, să alunece, să curgă.
Punţile de hidrogen se stabilesc între atomul de hidrogen al unei molecule şi atomul de oxigen al moleculei vecine. Mai putem vorbi aici referitor la termenii ştiinţifici folosiţi şi în Luceafărul, coborâre (cădere), alunecare, şi de rază, “alunecând pe-o rază”, de fapt o paralelă a acestui rând la producerea energiei electrice în hidrocentrale. Apa coboară, dar şi alunecă (prin moleculele-i binfăcătoare) de la nivelul de retenţie (cota apei din lac) “în jos” la rotorul turbinei punând-o în mişcare, aceasta la rândul ei învârteşte hidrogeneratorul ce produce “raze” de lumină care “pătrund în case” şi «viaţa luminează».
“Tu, ce din ceriuri pe lumină cazi,/ Lumină sântă,/ Precum pe-al marei amar talaz/ O rază sfântă”. (Silfii de Lumină)  “Surâsul tău, o rază e de soare,/ Şi ochii tăi sunt stele- noaptea mea”./ (Iubită dulce, o, mă lasă …) „Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze/ În viaţa-mi de înuneric a făcut ca să se vadă.”/ (Un Luceafăr)
Se observă şi în aceste versuri, termeni, expresii, cuvinte folosite în tehnica ştiinţifică atât teoretică, dar mai ales, punerea ei în practică – practica propriuzisă.
În cartea „Eeminescu şi Giurgiu”, autorul acesteia, Emil Talianu, la pagina 24 vorbeşte despre un rămăşag (pariu) pus de Eminescu şi Constantin Simtion:
Iată, „VESTITUL RĂMĂŞAG
Cu 69 de ani înainte de construirea podului de peste Dunăre, de la Giurgiu, poetul gândea zămislirea sa, fiind un argument al faptului că fire nevăzute ale sufletului îl legau de acest oraş.
Iată vestitul rămăşag, scris de Mihai Eminescu în agenda sa: „Astăzi 25 iunie 1883, la una ora şi 23 de minute după miezul nopţii, subsemnatul Mihai Eminescu şi Constantin Simtion s-au remesit împreună”.
Mihai Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simtion va lucra la podul care se va dura intre Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.
Simtion a tăgăduit aceasta.
Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se va bea împreună la Rusciuc.
Bucureşti, 25 iunie 1883”
Găsită prin arhivele Giurgiului, această ştire pusă între paginile unei cărţi, releva cum nu se poate de bine previziunea şi preocuparea ştiinţifică a marelui Eminescu.Vechii greci credeau că Pământul este rotund şi unul din ei, Erastone, a măsurat raza Pământului, în ipoteza că este o sferă. Mai târziu, s-a aflat prin măsurători, că nu este sferă ci un ellipsoid de revoluţie, turtit după axa de rotaţie a Pământului şi umflat la Ecuator.
Raza Ecuatorială depăşeşte cu 21 km raza la Poli. Turtirea se datoreşte efectelor centrifuge cauzate de rotirea a Pământului. Iată şi aici, »raza» Eminescului utilizată în nenumăratele-i poezii !
Fără îndoială, Mihai Eminescu intră în categoria celor mai mari poeţi ai lumii, emanând o vastă cultură, o uriaşă cultură cu mari pigmente ştiinţifice de la Vergiliu la Tolstoi. Pentru noi românii Mihai Eminescu rămâne “Înaintemergătorul” deoarece are toate însuşirile necesare, în primul rând pe acela de a fi reprezentativ şi productiv.
 Se reprezintă în timp prin viaţa însăşi valoarea lui şi se produce în dialog cu alte valori în context european şi universal) ” (acad. M. Cimpoi). Vasta operă a lui Mihai Eminescu este de fapt o imensă operă ştiinţifică. Poetul este văzut ca “supremul savant, alchimia verbului” (Rimbaud)”, iar Malarme spunea că poezia este o “Ştiinţă a limbajului aflată într-o relaţie de suveranitate vizavi de ştiinţa propriu-zisă; fiindcă ştiinţa găsindu-şi în limbaj o confirmare de sine însăşi, trebuie să devină acum o confirmare a limbajului”.
Doamne, Emineste-ne!