I
Familia mi-a fost dată, ca fiecăruia, aşa cum a vrut Dumnezeu. Nu port nici meritul şi nici vina pentru cum a fost să fie!
*
Într-un loc uitat de lume, mi-a fost dat să cunosc şi să înţeleg lumea. Când m-am născut, tatăl meu a hotărât că eram băiatul pe care şi l-a dorit mereu. De aceea, doar pentru el am fost Milu. Pentru toţi ceilalţi am fost şi am ramas Ela. Eu am avut un loc special în inima lui, deşi sora mea mai mare Camelia, sau celelalte două surori care s-au născut după mine, ar fi avut acest drept. Însă nu ştiu cine hotărăşte locul fiecăruia în inima cuiva.
Mămica desigur, ne-a iubit pe toate. Doina, mezina familiei, a fost totuşi şi a rămas marea ei slăbiciune, care a devenit cu timpul un fel de pedeapsă.
Camelia avea patru ani când am venit eu pe lume, destui cât să aibă grijă de mine. Îmi spunea că, la vremea aceea aveam tupeul să-mi exprim nemulţumirile prin plâns. Când am deschis ochii să văd lumea, chiar fără s-o înţeleg prea bine, am încetat să mai plâng, deşi îmi doream de multe ori s-o pot face.
Căsoaia în care am petrecut primii ani din viaţă, eu nu mi-o amintesc. Era o încăpere întunecoasă făcută din chirpici, cu un ochi mic de geam fixat direct în spărtura peretelui. Acolo am locuit cu toţii până ce a fost gata casa, care era în lucru. Camelia, încuiată în căsoaie împreună cu mine, trebuia să-mi poarte de grijă, numai că atunci când îmi era foame, sau făceam pe mine şi mă umpleam toată, nu mai ştia ce să facă şi o apuca spaima. În timp ce plângeam fără oprire, ea trăgea disperată de uşa căsoaiei şi ţipa cât putea. Încercând să iasă afară, dădea cu pumnii în geam, până ce într-o zi l-a spart, şi-a rămas atârnată cu capul afară. N-a uitat nici în ziua de azi, bătăile pe care le-a încasat la vremea aceea din cauza mea, dar nu mi-a reproşat nimic.
Nu ştiu dacă s-a obişnuit , sau a acceptat că trebuie să fie bătută, dar mai târziu, ori de câte ori era părtaşă sau martoră la asemenea scene, reacţiona instinctiv, aşa cum o inspira momentul.
La doi ani după mine a venit pe lume Felicia, care de mică a fost foarte tăcută şi absentă. Pe măsură ce creştea, se legăna privind în gol, într-o lume a ei, departe de tot ce era în jur. Nu supăra pe nimeni cu nimic, dar nici nu puteai pune bază pe ea.
După încă doi ani, mămica a plecat din nou cu burta mare, şi-a venit acasă cu o făptură roşcată şi pistruiată, destul de plângăcioasă, la care toţi ne uitam ciudat. Nu ştiu dacă neapărat pentru asta, a devenit răsfăţata mamei şi ţinta de bătaie a Cameliei. Încă de mică era atât de rea, încât nu mai ştiam cum să-i facem faţă. Mai târziu, am mai avut o soră, Nicoleta, care a trăit doar câteva luni.
Bunicii din partea tatălui, locuiau în aceeaşi curte cu noi, într-o căsuţă mică cu o tindă şi o cameră. În tindă era o laiţa, iar la capătul ei, o soba cu plită. Sub geamul cu un singur ochi, care dădea spre căsoaie şi drum, se afla o măsuţa şi doua scaune. Lampa o ţineau agaţată într-un cui lângă sobă. Din tindă se intra în camera modest mobilată cu un pat mai mare, acoperit cu o cuvertură ţesută în culori vii. Două perne aşezate în colţ, împodobeau mijlocul patului. Sub geamul mic care dădea în spatele casei, era lipită de perete o ladă de zestre. Între ferestrele din faţa casei, era aşezată o masă si două scaune fără spătar. Pământul bătătorit de pe jos era acoperit cu un ţol ţesut din petice. Am rămas cu sentimentul plăcut că, acolo era totdeauna linişte şi foarte curat. Pe dinafară, casa era mărginită pe două laturi de o prispă, pe care se putea sta la soare sau la umbră, după nevoie. Era văruită cu alb şi acoperită cu stuf.
Am o singură amintire cu bunelu, de când aveam trei ani. În timp ce ne jucam, Camelia fugea după mine chiuind, eu râdeam şi am dat buzna în tindă, unde bunelu zăcea pe laiţă. A ţipat odată aşa de tare la noi, încât am amuţit, am ieşit afară în fugă şi n-a mai fost chip să mă facă cineva să intru acolo.
Camelia, a avut norocul să-l cunoască mai bine. Îmi spunea că cele mai frumoase amintiri ale ei, sunt cele cu bunelu. Era un om foarte bun şi blând, considerat un înţelept al satului. Lumea venea la el când avea nevoie de sfaturi şi de împăciuire. Pentru asta, a fost poreclit Prepelea. Pe mamaia o chema Magdalena, dar i se spunea Prepeloaia.Tatăl meu era Ghiţă a lui Prepelea, iar pe noi, copiii ne porecleau, prepeliţe. Asta a fost una din marile mele supărări în copilărie. Daca aş fi ştiut la vremea aceea de unde i se trăgea bunicului porecla, sau ce erau prepeliţele, aş fi fost mândră. Dar aşa, am purtat ani în şir povara ruşinii, de a mă auzi strigată prepeliţă.
Pentru că bunelu era un om simplu şi cinstit, a fost împroprietărit cu pământuri si livezi, de Handoca, un boier la care lucra ca om de încredere. Acestea i-au fost luate când s-a facut colectivizarea. A rămas doar curtea, care era atât de mare, încât ne-a asigurat locul perfect pentru o copilărie în deplină libertate. De la bunelu, Camelia a învaţat cum se prinde peştele cu crâsnicul sau la bătaie cu sapa. Crâsnicul, era o plasă prinsă în colţuri de patru nuiele în semicerc, legate la vârf cu o sârmă. Avea un mâner dintr-o nuia mai groasă. Puteai scoate cu el din apă, peşte, broaşte, frunze şi lipitori.
Mergeau împreună la iaz, unde bunicul punea cânepa „la murat” şi o verifica în fiecare zi, să vadă când este gata. Eu nu ştiu nimic despre asta. Apoi, colindau pădurile să culeagă bureţi. Bunicul a învaţat-o cum să-i cunoască pe cei buni şi care erau locurile preferate în care creştea fiecare soi. Când ajungeau acasă, în timp ce-i cocea bureţii pe plită, îi vorbea cu mare recunoştinţă, despre bunătăţile pe care natura le oferă din plin omului. Avea un dar de a povesti legendele pădurilor, ce se întindeau pe dealurile din jurul casei noastre, care o făceau pe Camelia să-l asculte ore în şir şi să afle răspunsuri la toate întrebările care-i treceau prin minte.
Dar într-o zi, pe neaşteptate şi oarecum suspect, după cum spune Camelia, bunelu a murit. Ea avea atunci şapte anişori. Din acel moment, universul frumos al copilăriei ei, s-a prăbuşit.
”Alta ar fi fost soarta noastră, dacă trăia bunelu”, a declarat Camelia după zeci de ani, când am provocat-o să-mi povestească toate aceste lucruri.
Marele meu regret este că, nu am avut şi eu şansa să mă bucur de asemenea amintiri. Daca l-aş fi cunoscut pe bunelu, poate nu mai aveam teama care m-a urmărit toată viaţa, din momentul în care am aflat că, dacă nu ai cei şapte ani de-acasă, e greu să-ţi găsesti rostul în viaţă. Eu,nu am cei şapte ani de-acasă şi a trebuit să fac cumva, să pot supravieţui cu această lipsă nepermisă.
Pe mamaia, am cunoscut-o în felul în care o poate face un copil care îşi iubeşte bunica. Îmi face bine să cred că şi ea m-a iubit, aproape la fel de mult. Era o femeie înaltă, bine făcută şi avea un aer aristocratic. De când o ştiu, avea părul alb strălucitor şi se îmbrăca cu gust.