Cetatea poeziei ca un târg amar şi a recompunerii: Mihai Amaradia
O poezie a post-ironismului caustic, cu discurs prozaic şi probabil catartic, scrie Mihai Amaradia în Poeme pentru cutia poştală, editată de Brumar, care, pragmatic (nota bene), îi aduce în prim-plan, prin chiar colecţia „Poeţi români contemporani”, pe cei mai semnificativi post-postmodernişti. Ironismul a încolţit înainte de 1989, o dată cu cei ce „rezistau prin cultură”, prin subtextualitate sau lirica derizoriului, practic parodistici, aşadar deconstruiau ceea ce, decenii la rând, aplatizaseră duplicitarii sistemului înregimentat. Ne aminteşte de Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Spiridon Popescu, parţial de Virgil Diaconu, de Cărtărescu şi de mulţi alţii, o generaţie pe-atunci „trezită”, dincolo de sintezismul masificant. Rebelionismul post-Luceafărul Ulician (varianta efemeră Lucifer!), ca şi „singurătatea printre poeţi” a lui Sorescu cel repudiat în devălmăşia deceniului 8 din secolul XX, este categoric unul revigorator pentru poezia română „imediată”... Tematic, ideea cutiei poştale este a comunicării pseudo- confidenţiale, aparent necenzurabile: oarecum aceste neo-curente amintesc de... obsedanta „revoltă a artei”, dadaiste, antebelice, ceea ce pentru poezia română nu este prea grozav, privind îndoielnica „teză” clamată de psihologismul post-epistolarian „Minima moralia”, ca şi de Noicanismul păltinişan şi nu departe liota de ex-„confluenţişti”, ex-păunescişti ş.a.m.d. Remenber: mai toate aceste colaterale vin de la Libertatea de a trage cu puşca a lui... Geo Dumitrescu, vs Cioran, în acord cu Dilematicienii şi actualul Luceafărul. Amaradia (ciudat nume, dacă nu e un pseudonim, conţine etimonul AMAR!), dacă nu mă înşel, are şarm ironist-amar neo-luceferist! Dar şi grigurcian − şi nu întâmplător m-a bucurat să-l cunosc între cerchiştii de la Târgu-Jiu −, iar poemele sunt de fapt unul singur, „întrerupt” doar de titluri. Deconstructivismul e un fel de „tratat de recompunere” pentru întreaga sa generaţie? Stilul este al acesteia, al combaterii bolii artei poetice în politikon: boala poetizării ipocrite, remanenţelor ei din deceniile obedienţei, cu excepţii ca Cenaclul de luni, Numele poetului ş.a. „Are o eleganţă matinală/ care dezmorţeşte munţii/ şi în şifonatul cearşafului ei/ zăpada se joacă de-a avalanşa/ şi mor câţiva bărbaţi/ lăsînd familii îndoliate/ are ea o eleganţă matinală/ de care se bucură pijamalele/ emoţionate peste măsură/ împovărate de atâta responsabilitate (subl.n.)/ o eleganţă pe care n-o cunosc încă/ dar lucrez şi mă obosesc pentru asta...” Un poem-cheie al întregii „cutii poştale”.
Ceea ce e şi mai... amar este că explozia noii-noi generaţii talentate pare a fi un capricios (sic, n.) − codex-pragma − în orizontul existenţialist al liricii noastre, după „loviluţie”.