Ana DOBRE
ELENA BUICĂ ÎN CĂUTAREA PATRIEI SPIRITUALE
„Scriind despre vizitele făcute în ţară, de fiecare dată mă încearcă dorinţa de a surprinde trăiri intense, îmbrăţişarea dorului, legănarea apelor, surâsul soarelui peste casa copilăriei mele, borangicul stelelor din nopţile senine şi misterele nopţilor cu lună aşa cum mă înfiorau în copilărie, corul ciripitor al rândunelelor, zborul planat al berzelor care au cuiburi cu pui pe stâlpii înalţi din drum, miresmele salcâmilor şi ale teilor în floare, cântecul cucului din nucul nu departe de casa noastră, chiotul nunţilor şi al cântecelor care amintesc de voinicia haiducilor, dârzenia în muncă a ţăranilor noştri, păstrată din moşi-strămoşi şi câte alte frumuseţi care îmi brodează dreapta credinţă şi dragoste pentru pământul natal”, scrie mărturisindu-se Elena Buică în Frumoasele vacanţe. În aceste rânduri, care au melancolia Amintirilor din copilărie, regăsim o profundă motivaţie a scrisului ca terapie, ca modalitate de regăsire a sinelui, a propriei identităţi spirituale şi afective.
Pentru un scriitor, indiferent de locul unde trăieşte, fie locuri de o mirifică frumuseţe, recunoscute ca atare – Canada sau Tenerife, Hawaii, Spania sau Italia etc., patria lui este şi rămâne limba română, limba în care visează, imaginează, limba în care sufletul lui se exprimă, limba în care-şi doreşte să fie recunoscut şi integrat. Iar călătoria simbolică pe care o întreprinde este o odisee, o călătorie simbolică în căutarea patriei spirituale.
Familia spirituală a celor care construiesc cu/în cuvintele limbii române este, astfel, universală, o familie ce se dezvoltă dincolo de crize economice sau politice şi în ciuda tuturor acestora.
Cu o bogată experienţă de viaţă, preocupată de trecere şi de marea trecere, de problemele grave ale vieţii şi ale existenţei, Elena Buică se străduieşte să afle, prin scrisul său, semnele prin care poate opri clipa, implorând-o goethean să se eternizeze prin frumuseţe. I se pare că acest semn este scrisul, de aceea nu conteneşte să prindă în imagini momente esenţiale prin care particularul se converteşte în general, fapt mărturisit ca atare: „...Şi cuprinsă de farmecul unei existenţe care pare, când că am trăit-o, când că mi se pare trăită, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viaţă, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem şi nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii şi ale creierului – nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreşte – şi de acolo îşi trimite iluminarea continuă”...
Cu realizări menite să-i umple sufletul – proză scurtă (Crâmpeie de viaţă, Gând purtat de dor, Prin sita vremii, Oglindiri, Luminişuri, Întoarcerea spre obârşii, Zâmbind vieţii, Frumoasele vacanţe), cu recunoaşteri ale breslei prin premii şi includeri în antologii, Elena Buică se poate considera împlinită profesional, putându-şi contempla destinul de scriitor român.
Apetitul de viaţă, călătoriile pe care le-a întreprins de-a lungul anilor în tărâmuri care te fac să visezi – SUA, Grecia, Spania, Italia etc., dragostea pentru scris, pentru lumea literei şi a sensului îi menţin tinereţea spirituală şi conferă aură celor puse cu atâta sinceritate pe hârtie.
Cele două apariţii editoriale – Liliacul a înflorit la poarte înserării şi Frumoasele vacanţe – apărute la Editura Anamarol în 2014, îi completează opera prin simbolismul resurecţiei în splendoarea semnelor vegetale. Metafora aleasă, a liliacului înflorit la poarta înserării, aminteşte de metafora lui Lucian Blaga, vară de noiembrie, prin sugestia aceloraşi sensuri, legate de discrepanţa dintre vârsta interioară şi cea biologică, exterioară. Este o metaforă care îndeamnă la reevaluarea etapelor parcurse de om într-o viaţă, pentru a înţelege empatic poezia vârstelor şi eterna neînţelegere dintre materie şi spirit, dintre trup şi suflet.
Cu Elena Buică putem privi vârsta senectuţii din interior pentru a-i înţelege şi apropria frumuseţea, pentru a realiza adevărul reiterat, conform căruia sufletul scapă de ravagiile timpului, nu îmbătrâneşte. Nu îmbătrâneşte, într-adevăr, şi el poate revărsa lumina lui eternă asupra tuturor faptelor noastre pentru a face nu doar suportabilă trecerea, ci şi frumoasă.
În Liliacul a înflorit la poarta înserării, Elena Buică meditează asupra morţii, temă gravă pe care o priveşte, însă, cu seninătate mioritică, reflex al educaţiei şi al contaminării cu viziunea românească asupra existenţei. Moartea nu înspăimântă, e doar o mare trecere, o lunecare spre o altă dimensiune. Sufletul autoarei este plin de lumina credinţei şi a speranţei şi nimic nu-l poate întuneca. Lumina aceasta se revarsă plenar asupra lumii pe care o creează.
În ceea ce scrie scriitoarea îşi valorifică experienţele, de aceea latura memorialistică este predominantă. Este acesta modul doamnei Elena Buică de a trece prin lume, de a o înfiora cu propriile sensuri ce se propun ca modalităţi de decodare a tainelor care ne înconjoară.
Ana DOBRE
Bucuresti
octombrie 2014