Dona TUDOR
ŞTIREA ZILEI: JURNALISTUL – UN CHIRURG SOCIAL (ESEU)
Pe vremea când murea capra vecinului era pitoresc, frumos şi pragmatic. Exista o tihnă în privirea ce se uita peste gard. Se umflau în gâtlej ciuda, invidia, răutatea şi multe altele adunate aşa, ca păduchii. Oricât ar fi fost capra de râioasă, în privirea accelerată cu venin, capra se lăfăia dolofană. Uitătura se înfigea până în prăsele. Cădeau, una după alta, zalele din năduf şi, în curtea vecinului, rămânea capra întinsă ca buturuga. Zicerea proverbială se opreşte aici. Dar, dacă ar fi să continuăm acţiunea, ar urma, probabil, prohodul cărnii.
Sub scânteierea lamei de cuţit, stăpânul caprei ar fi pregătit, pentru vecini, porţia. Adulmecarea hălcii, cu bulboace de sânge irizând, ar fi dat drumul la izvorul cu bale. Pe sub dunga uşii din spate, după ce ar fi fost golită tigaia, s-ar fi furişat o molimă dulce de moleşeală: „Ehee, ce bună a fost capra vecinului…”
Vremea aceea romantică s-a dus. Capra vecinului nu mai moare singură. Trebuie să moară capra, cu vecin cu tot. Dar dacă moare capra cu vecin cu tot, cine mai pregăteşte prohodul cărnii? Pentru cine se mai pârguieşte surâsul la freamătul castronului cu porţia aburindă? Nu se mai umflă în gâtlej ciuda, invidia şi răutatea. Se usucă pe picioare. Uitătura se stafideşte. Curtea vecinului e goală. Nu mai e nici capra, nu mai e nici vecinul. Bate vântul prin scaieţi. Ţara arde.
Un vrej răsucit de sărăcie se întinde peste garduri. Toată frăgezimea unui vis se dospeşte într-un borhot. Şiroind, timpul îşi pune trupul în clepsidră. Duhul ruinei bate tainic la porţi. Într-un chiot al desfătării puhave, se întinde cuminte ceafa la jug. Toţi pentru unu şi fiecare pentru sine. Buzele sunt toarse pentru vorbe şi vorba e ca o merindă vie. Până când ajunge în gura cu venin. Vorbim mult. Sporovăim cu pleoapele lăsate. Visăm contururi în baloane din săpun.
Ţara arde şi baba…ce face baba? Unde-i baba? Baba se lăfăie silfidă, trasă prin inel şi bisturie chirurgicale, în ecranele de seară, puţin în print şi, peste tot, în online. Ar putea fi jurnalistul un chirurg social? Dacă ar fi să dăm crezare unora, Galaxia Gutenberg va fi pulverizată de Galaxia Internet. Probabil. Posibil. Într-o bună zi. Nu ştiu însă cât va fi de bună ziua aceea. Până ce s-ar putea întâmpla ce zic prăpăstioşii, cartea şi internetul rămân două puncte de sprijin pentru omenire. Pentru şcoală. Pentru educaţie. Pentru instruire.
Jurnalistul învaţă până moare. Materia primă a meseriei lui e lumea în care trăieşte. Nu e judecător să judece. Nu e procuror să acuze. Nu e avocat să apere. Dar atunci ce poate fi? El e cel ce există. Atât pentru lucrurile mari. cât şi pentru lucrurile mici. Nu ştiu în ce categorie s-ar putea încadra leuşteanul, la lucruri mari sau la lucruri mici. Ce ştiu, cu siguranţă, este că, atunci când trebuie să locuieşti mai mult timp departe de ţară, lucrurile mărunte încep să aibă alte dimensiuni.
Citesc, de pildă, pe Forumul Românilor din Egipt că leuşteanul de acolo n-are gustul leuşteanului din România. Că smântâna este un produs ce nu prea este utilizat în preparatele egiptene. Că la piaţă, trebuie să spui într-un anume fel, un anume cuvânt, altminteri primeşti lapte sau caimac. Că la fasole se spune aproape ca pe româneşte: "fasoia". Par lucruri fără importanţă. Dar cât de mari sunt pentru curgerea zilnică a vieţii!
Internetul pulverizează distanţele şi, într-o clipire, veştile fac ocolul Pământului. Pe cel plecat la capătul Pământului poţi să-l vezi şi să-l asculţi. Poţi avea în faţa ochilor frumuseţi, minuni sau urâciuni. Se globalizează şi binele şi răul. Depinde ce alegi. Această ştiinţă a alegerii o dobândeşti prin învăţătură. Ea e scutul tău de protecţie. Ea te ajută să alegi verbul „a fi”.
Prin intermediul internetului, am aflat povestea celei mai fantastice fotografii făcută vreodată. Fotografia a fost făcută de un fotograf american în timpul unei operaţii de coloană, efectuată pe un făt, aflat în uterul mamei în a 23-a săptămână de dezvoltare. Fotograful nu se gândea că va realiza cea mai importantă fotografie din viaţa lui, scopul iniţial fiind doar înregistrarea pe peliculă a unei operaţii de coloană asupra fătului. În timp ce fotograful Paul Harris înregistra etapele operaţiei efectuate în clinica de chirurgie a Universităţii Vanderbilt din oraşul Nashville-Tenesse, SUA, el a reuşit să imortalizeze momentul în care copilaşul şi-a ridicat mâna din uterul mamei şi a prins degetul medicului. Fotografia a cutreierat deja lumea, în Irlanda fiind folosită ca principalul argument împotriva legalizării avortului.Mânuţa care a cucerit întreaga lume este a lui Samuel Alexander, copilul care s-a născut acum şase ani, după noaptea de Crăciun. El este o minune. Fiecare venire pe lume a unui copil este o minune. E ştirea permanentă din viaţa lui. Efemeră pentru jurnalist. După operaţie, uterul mamei a fost închis la loc iar fătul a fost lăsat în interiorul acestuia pentru a-şi continua dezvoltarea în condiţii normale. Este evident faptul că această fotografie este considerată ca fiind cea mai importantă fotografie din domeniul medicinii. Samuel este cel mai tânăr pacient care a fost supus unei astfel de operaţii. Sigur că el va avea, într-o bună zi, posibilitatea de a-i mai strânge încă o dată mâna, chirurgului Brunner. De astă dată, privindu-l în ochi. Dar îl va privi în ochi şi pe fotograf? Îi va strânge şi lui mâna? Cât este întâmplare, noroc, stăruinţă, muncă, răbdare, educaţie şi ştiinţă între jurnalist şi materia lui primă, realitatea înconjurătoare?
Dar în realitatea virtuala? Nu-i aşa că aşteptaţi răspunsul la aceste întrebări? Mai e mult până departe? În care dintre aceste realităţi se va regăsi jurnalistul? Poate fi jurnalistul un chirurg social? Suveica politicii mondiale ţese o vreme de-o să ne căutăm singuri fulgii. Dacă o s-o mai ţinem tot aşa, din dârdâială în dârdâială, din jumătăţi de cuvinte, în jumătăţi de tăceri, din răbdat în răbdat, o să ajungem pe câmpia veşnic înverzită, drepţi ca scândura de brad. Până atunci, o să avem timp berechet să ne îmbătăm cu promisiuni deşarte. Pregătirea e făcută. Oferta diversificată. Când am început să ne dumirim cum e încropit mecanismul picării guvernelor, lumea era împărţită în oameni buni, oameni răi şi şoferi. După ce am înţeles acest mecanism mai bine, lumea s-a împărţit în oameni buni, oameni răi şi finanţişti. Când a picat şi guvernul făcut de finanţist, lumea s-a împărţit în oameni buni, oameni răi şi parlamentari.
Ce fericire e în barca cu pânze sociale! Să vină valul! Dar valurile n-au motiv de înălţare. Atunci nu mai contează valul. Contează spuma. Să vină spuma! Cât mai multă spumă. Navigăm pe spumă! Până o să ajungem noi înşine spumă. O să ne spargem de malul timpului. Până atunci, se adună un vag sentiment că stăm într-o grădină zoologică. Ne vizitează lumea. Se uită la noi curioşi, nedumeriţi şi buimăciţi. Sau, poate înţeleg ceva, dacă au un bun translator de coduri, metehne şi balcanisme. Un lighean de promisiuni se revarsă peste vieţile noastre. Trăim cu perdelele trase. Şi ecranele aprinse. Analog şi online. Ecranosfera ne cotropeşte, tandru, fiinţa. Suntem înrobiţi imaginii. Cuvântului sau vorbăriei? Sigur, toţi vrem să vorbim. Cu încrâncenare. Nimeni nu vrea să asculte. Cu înverşunare. Râdem în tronsoane orare. Dăm ora exactă cu noutăţi aflate.
Telecomanda ne devorează existenţa. Bucată cu bucată. Blogosfera ne străvezeşte. Cu lăcomie neţărmurită de ştiri. Navigăm să aflăm. Visăm să vină omul cel bun şi să aducă împreună cu el tot ce este nobil, frumos şi minunat. Să vină tihna. Să vină blândeţea. Să vină grija. Să vină pacea. Să vină dărnicia. Să vină. Să ne piară gustul amar al zădărniciei. În cuvinte încolonate n-am fost niciodată bogaţi. Jurnalistul nu poate trăi între oglinzi paralele. Scrierile lui, zicerile lui, fără puterea credinţei în cuvânt, nu vor străpunge zidul timpului. Astăzi e mai puternic decât mâine? Pentru cine şi cu ce folos? Şi a doua zi, după ce a apărut articolul sau s-a difuzat emisiunea, soarele va răsări.
Ce bine ar fi dacă nu ne-am mai înstrăina! Dar viaţa îşi urmează cursul. Chiar şi cu lucrurile ei lipsite de însemnătate. Mărunte. Lucrurile mici şi mărunte se agaţă ca râia de noi, pitoreşti. Frumuseţea profesiei de jurnalist stă şi în puterea schimbării. Numai aşa mâine va fi o altă zi.
Suntem oamenii întrebărilor. Ne rătăcim în întrebări. Stăm într-un conflict între trecut şi viitor. Nu ne mai ajunge prezentul. E prea puţin prezent. Nu mai suntem prezenţi în prezent. Stăm ca o liniuţă de unire între aşteptare şi răspuns. Între acolade, cu satisfacţie şi decepţie. Vine peste noi publicitatea. Sau breaking news. Capitulaţi, în faţa celei mai rele amăgiri. Cu regrete şi remuşcări. Va trebui să inventăm un alt cuvânt pentru neputinţă. Pentru suferinţă. Pentru furie. Pentru nedreptate. Pentru trădare. Pentru abandon.
Ai cui suntem? Ai cui mai suntem? Ai cui am fost? Ai cui vom fi? Cine ne dă răspunsul? Noi înşine, frumoasă breaslă! Sunt cuvinte dureroase, ca nişte pumnale răsucite. Sunt şi cuvinte care vindecă. Şi, în momente de restrişte şi jale, cuvântul care vindecă trebuie adus lângă trupul, şi aşa hărţuit, al omului. Vindecarea prin privire, prin mângâiere, prin cuvânt.
A avea puterea să-l asculţi pe cel de lângă tine, înseamnă să-i dai ceea ce nu i s-a dat: importanţă, atenţie şi timp. Nu duhovnic. Ci mentor. A-i asculta pe ceilalţi, înseamnă a ne asculta pe noi înşine. Cât este încă timp. Nici prea devreme. Nici prea târziu. Va trebui să ne batem cu alţii sau cu noi înşine? Suntem pierduţi în cultura răului? Vor mai încolţi din noi, seminţele de bine? Prezentul de azi ar putea fi o secvenţă dintr-un viitor care se accelerează. Prezentul de azi ar putea fi o secvenţă dintr-un trecut care nu vrea să dispară. Suntem fiinţe cu o istorie permanent în construcţie. De-am şti să mergem mereu cât mai aproape de clipă.
Va trebui să învăţăm să ne iubim clipa. Nu doar istorici ai ei ci şi ziditori. Cu mărul copt sau mărul otrăvit în gât, personajul poveştii intră în realitate. Noi parcă ieşim din ea. În numele cărui „noi” vorbesc? În numele celor care, ca şi mine, îşi dau doctoratul, în supravieţuire. Ne războim cu tot şi cu toate. Mai ales cu îndoielile. Şi din amfiteatre şi din redacţii. Totdeauna luptători. Câteodată învingători. Intrăm, datorită profesiei noastre, în ştirea zilei, ca într-un templu. Încă mai tremurăm ca la debut. Înfricoşător extaz. Nestatornic. Vrăjit.
În tinereţea meseriei mele, cand nu puteai să intri pe usă, intrai pe fereastră. Acum se intră mai mult pe sub piele. Site noi, la fiecare fapt. Cerne bine sita nouă. Cine se respectă, se reinventează. Când vin peste noi nemulţumirile, nu scoatem nici arcuşul. Nici piatra. Nici urletul. Poate, cel mult, tăcerea. Totdeauna însă cuvântul. Lângă popor şi ţară.
Un jurnalist fără audienţă e ca un general fără armată. Dar şi un jurnalist, fără unitatea breslei, e ca un soldat rătăcit. Sigur că, după ce o viaţă întreaga ţi-ai câştigat existenţa din scris sau din citit - vorbit la microfon, cari în spinare şi nişte saci cu înfrângeri. Oricât i s-ar fi cântat prohodul, jurnalistul instruit, educat, iubitor de valori, de patrie şi neam, nu piere. Industria media caută profit. Jurnalistul, trăitor în efemeritatea ştirii, caută dăinuirea.
Cuvântul înţelept, al înţelepţilor neamului, curge în clepsidra cu lacrimi de adevăr. Un trofeu al nemărginirii patriei. dăltuit în cuvânt. Glasul unui român se arcuieşte sub bolta istoriei: Alecu Russo în „Cântarea României“. Răscolitoare scriere. Tristă. Alecu Russo un jurnalist al vremii. Al cărei vremi?
„Poporul e stâlpul ţării… fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui… şi într-o zi s-au zis: Munceşte, Române, de dimineaţă până în seară… şi rodul muncii nu va fi al tău!… i-au lăsat moştenire o ţarină şi arme… şi nu te vei bucura de dânsele… şi tu vei trăi veşnic robind… trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine… vei plăti aerul ce răsufli… vei plăti soarele ce te încălzeşte şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte copii tăi şi boul ce-ţi ajută la muncă… trupul tău se va gârbovi sub bătaie şi partea ta în lume va fi ocara! Veneticii, zisu-ne-au în limba lor: Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cătunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea… Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă… dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune… şi noi am cules rodul vitejiei tale… vor veni feciori cu mângâieri mincinoase şi ţi-or povesti că eşti şi tu un popor… noi suntem păstorii, tu eşti turma chinurilor… toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calc peste trupul tău… cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii şi ţie-ţi este frig şi copiilor tăi le este foame!… Ei fac lei, dar nu pentru dânşii, ci pentru împovărarea ta!… Doină şi iar doină!… suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru… Dar în câmpie creşte, şi pe dealuri iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea! Eşti searbădă şi slăbănoagă… ai suferit de toate… o ţară de chinuri!… Ridică-ţi capul strivit şi caută să vezi… semne s-au arătat pe ceriu… furtuna mântuirii au început! Cinge-ţi coapsa, ţară română… şi-ţi întăreşte inima… miază noapte şi miază zi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunericul, cugetul desbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijelia de pe urmă… duhul Domnului trece pre pământ!”.
S-ar putea ca, până atunci, stimaţi jurnalişti din amfiteatre şi din industria media, să mai fie un bob zăbavă. În hăul dintre minuni, ne-ar trebui, fiecăruia, câte un luceafăr. Îmi place să cred că, toţi colegii mei de breaslă, îşi caută, sub cerul mediatic, luceafărul. Becul, în profesia aceasta, cu diferite faţete de creaţie, are un număr limitat de ore de funcţionare.
Cuvântul poate fi un bisturiu social.
Cuvântul poate fi un constructor de fapte.
Cuvântul poate forma destine.
Cuvântul străluceşte şi taie ca diamantul.
Depind toate acestea doar de jurnalist? Nu. Depind şi de politica editorială a structurii mediatice din care face parte. Audienţa se formează. Ne împuţinăm. Puţine şcoli. Puţine valori. Mult verb „a avea”. Puţin verb „a fi”. Mulţi vor să aibă. Puţini vor să fie. Frigul sărăciei, al oricărui fel de sărăcie, nu mai permite traiul zilnic. Permite supravieţuirea. Prin viaţă şi prin istorie. Când sărăcia devine suverană, ea atacă chiar bucuria de a trăi. În circuitul sangvin din viaţa fiecăruia, bucuria de a trăi, e motorul vital. Dispariţia acestei bucurii este letală. Cine se aventurează să treacă peste nebunia colectivă cu trufia învingătorului, va trebui să accepte că singurul punct de sprijin se află în el însuşi. Iar el însuşi va fi ştirea zilei. Restul, online.
Conf. univ. dr. Dona TUDOR
Universitatea Hyperion Bucureşti
28 noiembrie 2014