COLIND CIUDAT
mila Lui – mila Lui
dintre calde alelui...
stors din recile statui
untdelemn de flăcărui...
am scos spinul dintr-o seară:
stele - -nmiresmată ceară
cântă lumea cea flecară
...şi din toamnă – primăvară!
chiar de-i viscol pe afară
e iarnă cu flori de vară
ca să-ncepem iar şi iară
balul zânelor aprinse
baletând pe ouă ninse
...să nu ştergi slove-n oglinzi:
miez de noapte să aprinzi
demonul cu ochi sticlinzi
fie rob – dar să nu-l vinzi...
mila Lui – mila Lui
dintre calde alelui...
***
Demult – când…
demult – când erau ierni vechi şi
sfătoase – dormeam sub zăpezi precum
urşii…
era un acolo fără atunci: dintre
coastele pieptului – îmi
fulgerau ţurţurii de gheaţă ai
Fântânii Miracolelor
încremenite
pe atunci nu aveam nevoie de nicio
credinţă – pentru că debordam de
încredere: pur şi simplu – eram maestrul
balurilor zăpezii – eram cavaler
de onoare – fiecărui fulg
nu puteam nici atunci iubi – dar asta pentru că eram
cel mai iubit: dinaintea castelului meu – trăgeau
grele caleşti - ori
încotoşmănate sănii – trosnind de
zvârcolită – neliniştea tentaculelor de
sărbători – ale Femeii
n-am reţinut – firesc – niciun chip – ci doar
fierbinţeala – rostogolită precum buştenii spre jertfa
grătarelor de la mii de cămine…
şi – suveran – prăbuşeam peste
incendiile spontane - avalanşa
tinerei – superbei mele
lucidităţi – clarviziunii stelare
(căci – vă spun – numai cu stelele mai catadixeam să-mi
fac semne secrete – prin fulgere: ele
stelele – sunt – toate – de
neam – de ranguri tot mai înalte – cu cât
îngheaţă lumini mai deplin)
era atâta linişte – în catedrala
înaltului meu cântec de
singurătate – atotbiruitor