...Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire - dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării, ca şi de sub toate tăcerile morilor pustiurilor arabe şi nababe, donquijoteşti, de tăcere frazată – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege.
Existenţă şi Nonexistenţă – totdeodată! Nescrisă de nimeni anume - şi scrisă în toate rotirile Cerului de Stele.
Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur - pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii - credinţa şi dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.
Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.
Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.
M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el. Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.
Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.
Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus - a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.
M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte, m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială.
Nu Existenţă, nu Nonexistenţă.
Doar fulger.
El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala - şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică - distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia - nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei - ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.
Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene - acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.
...Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei...!
... Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.
Existenţă, nonexistenţă – oglindă şi oglindire. Şi, mai ucigaşe decât ele – toate gândurile, de după extazele ratate!
*
...De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El.
...Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge...Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.
Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om - dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.
...M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni , pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.
Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (...şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc...).
Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană - Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.
... Din necumpătare de iubire mi se trage, totul - se-nţelege. Dar şi de la oglinzi.
Însă supliciile pustiurilor eu le-am folosit spre învăţare.
Înţelepţii, trejii şerpi ai deşertului mi-au fost tainic şi regal căpătâi, din prima mea noapte fără de mine...!
Rege fără coroană. Doar cu corolă. Câteodată (când nu sunt atent la filele cărţilor viclene!) - cu aureolă.
...Am învăţat şi ştiu, cu preţul desfiinţării – deci, al Învierii:
<<NU EXISTENŢĂ, NU NONEXISTENŢĂ.
DOAR FULGER>>”.
***
Adrian Botez - Variaţiuni pe tema centrală a povestirii“Abatele şi imaginea din oglindă”,din vol.“Nălucirile abatelui Bernardo”, Rm. Sărat, 2014)