Mihaela Moşneanu: Pădurea Soarelui

Pădurea Soarelui (1)

         Nămeţii de zăpadă costumaseră pământul în alb. Sunetul viscolului năprasnic şi gălăgios ca o goarnă, din cauza căruia, cerul şi pământul semănau cu o coală imensă de hârtie, parcă aducea de departe veşti despre alte meleaguri, neînţelese de oamenii din case, care se încălzeau la căldura reconfortantă a focului din sobe. Ningea de vreo cinci zile în satul Brăneşti şi prin împrejurimi. Se mai zăreau uneori firimituri verzi de pe crengile plopilor, care se ridicau semeţ spre cer, pe marginea drumului şi a brazilor din Pădurea Soarelui, care era apropiată de casa lui Mitru.

         Sătenii o numiseră aşa din moşi-strămoşi, pentru că pe timpul verii, razele soarelui erau atât de puternice, încât pătrundeau peste tot şi nu părea să existe niciun deşiş, oricât de întunecat ar fi fost, în care să nu pătrundă vreo scânteie de lumină. Dacă îndrăznea cineva să se aventureze mai mult printre copacii seculari, era periculos, fiindcă nu erai niciodată sigur dacă te pândeşte sau nu, vreo dihanie rău-făcătoare, în orice anotimp ar fi fost. Teama că oricând poate să-i iasă în cale vreun animal sălbatic să-l sfâşie, stăpânea fiinţa omului care îşi scuipa în sân şi-şi făcea semnul crucii de câte ori pleca vara la vânătoare sau iarna, după lemne de foc.

         Dar Pădurea Soarelui – povesteau bătrânii din sat – îşi avea legenda ei despre Sărbătorile sfinte de Crăciun.

         Undeva, în cel mai frumos loc din pădure, unde brazii, parcă mângâiau cerul cu vârfurile lor şi unde viscolul nu avea putere să-şi facă de cap cum îi plăcea lui iarna, în primele zile ale lunii decembrie, Moş Crăciun era Trimis de către Fiul Domnului. El venea în fiecare an, într-o caleaşcă de aur, trasă de nişte reni cu coarnele ramificate. Curierii şi lăutarii urmau caleaşca, pe sănii mari, trase de câini husky. Cum ajungeau, în grabă îşi aşezau corturile, sacii mari şi bine burduşiţi de cadouri, scuturau crengile copacilor de zăpadă şi îi împodobeau cu globuri şi beteală, cu fel şi fel de luminiţe şi podoabe. Apoi Moşul, după ce era înconjurat de căprioarele, cerbii, caprele şi alte animale mai mari sau mai mici, se aşeza confortabil pe o buturugă, lângă cortul său, le făcea semn cu mâna lăutarilor, şi ei începeau să cânte colinde. După aceea îşi trimitea curierii prin lumea întreagă, să-i întrebe pe toţi oamenii ce vor să le aducă Moşul. Curierii plecau îmbrăcaţi în veşminte omeneşti şi trebuiau să se descurce cum puteau, să ajungă la fiecare familie, să le afle dorinţele şi apoi să se întoarcă înapoi şi să-l înştiinţeze de ele. După ce se întorceau, se schimbau în haine roşii cu glugă ca ale Moşului. Şi aşa, în fiecare colţ al lumii sosea Moşul cu cadouri, cu Duhul Sfânt şi cu sfaturi înţelepte, îndeosebi pentru copii.

         Mitru, care venea din pădure, în ajunul Crăciunului cu un sac mare de lemne în spinare şi cu o plăsuţă de iută în care îşi ţinea toporul şi câteva vreascuri, zâmbea de câte ori îşi aducea aminte de această poveste. O crezuse şi el până la vreo doisprezece ani, dar de când tatăl său îl luase prima oară de ajutor după lemne, tot într-o vreme ca aceasta de care vă povestesc eu acum, de atunci a jurat că niciodată n-o să mai creadă asemenea minciuni inventate de bătrânii satului pentru copiii şi nepoţii lor naivi.

         Deşi era un bărbat înalt, greutatea sacului ce-i înclina trupul în jos, şi viscolul care-i plesnea faţa cu fulgii de nea, îl făceau să pară un omuleţ în mijlocul troienelor viscolite. Era îmbrăcat într-o geacă groasă şi peste ea avea un cojoc de lână. Capul îi era acoperit cu o căciulă roşie şi în jurul gâtului, avea un fular care îi acoperea gura şi bărbia. Ochii albaştri şi mari, împrejmuiţi de gene lungi, cu sprâncele negre care-i accentuau privirea şi pomeţii obrajilor, abia dacă i se zăreau din cauza vremii. În picioare era încălţat cu cizme lungi până la genunchi, însă troienele imense le primise în adâncimea lor, încă de la primii paşi pe care îi făcuse în plecarea sa după lemne.

         Acum înainta încet şi hotărât spre căsuţa lui, unde îl aşteptau cei doi copilaşi şi Veronica, soţia lui. Ghiţă avea patru ani şi Anuţa avea un anişor şi jumătate. Reuşise să iasă din pădure şi ajungând la drum, gândea în sinea lui:

         ,,Nu mai am mult şi ajung acasă. Doamne! Te rog să nu fi terminat Veronica mea lemnele, să nu stea cu copiii fără foc, să le fie frig! A naibii vreme! Bat-o s-o bată de pădure! Că de mic mi-a mâncat viaţa, dar ce să fac? Trebuie să merg, am nevoie de ea.’’

         În timp ce înainta şi gândea aşa, se auzi lătrat de nişte câini. Se întoarse să vadă şi se bucură atunci că va ajunge acasă mai repede, văzând o sanie, care aluneca uşor printre troiene, datorită câinilor. Lui Mitru i se păru că sania şi cei doi câini erau doar o vedenie, deoarece nu vedea bine de la distanţă, omul de pe sanie. Privind cum se apropie de el, îl zări mai bine pe om, care era un moşneag cu barba albă, ca a lui Moş Crăciun.

         ,,Ei, dau în mintea copiilor acum şi a celor care cred minciunile cu moşul din Pădurea Soarelui, gândea el, venindu-i să râdă. Este doar o impresie de-a mea, sunt prea obosit. Şi din cauza vremii ăsteia păcătoase, cred că o iau razna. Oare s-o-ndura omul ăsta să mă ia şi pe mine pân’ acasă?’’

         Acesta opri sania şi câinii lătrară prietenos la Mitru, în timp ce moşneagul îi strigă vesel:

         - Bună ziua, Mitre! Ce mai faci? L-ai întâlnit pe Moşul?

         - Daaa, cum să nu! strigă şi Mitru la fel, mai înainte am vorbit cu el! Mi-a promis că pân’ după anu’ nou îmi va aduce el lemne şi eu nu va mai trebui să mă spetesc cu ele! Da’ matale de unde vii?

         Îl privea pe om în timp ce glumea cu el, dar nu îşi dădea seama cine este. Ori nu îl văzuse niciodată, ori din cauza oboselii şi a vremii nu-l recunoştea. Dar se abţinu să-l întrebe şi continuă să-i vorbească:

         - Ce noroc ai matale! Nu trebuie să te speteşti ca mine pe picioare, prin omătul ăşta. Ei, asta e!

         - Lasă Mitre, nu te mai plânge, că te duc eu acasă acum. Hai, urcă!

         - Apoi, mulţam frumos!

După ce se urcă lângă moşneag şi îl văzu din aproape, îşi dădu seama că de fapt nu-l văzuse în viaţa lui pe acel om şi îl privi atent. Nu mai putea să spună nicio vorbă. Însă, observând că este privit în acel fel, omul îi spuse râzând:

         - Acu Mitre, hai să te duc la Moşu’, să văd şi eu dacă-i adevărat că ţi-a promis că-ţi aduce lemnele pân’ după anu’ nou!

         Şi cu o repeziciune de necrezut, câinii întoarseră sania spre pădure şi o luară la goană. În urma ei, nămeţii  rămâneau dungaţi şi goana câinilor, făcea ca neaua să zboare pentru un moment în sus, ca după aceea să cadă din nou peste tot, revenind fidelă locului ei. Drumul nu mai părea greu de parcurs, cum fusese pentru Mitru înainte, când se întorcea cu lemnele din pădure. Privea buimac, încerca să spună ceva, dar vorbele îi rămâneau în gât. Moşul cu barbă continuă să-i spună:

         - Stai liniştit Mitre, că nu păţeşti nimic! Am să te duc să vezi un loc minunat, unde tu, niciodată n-ai fost, de cât timp colinzi pădurea asta! Apoi ai să te minunezi şi-ai să povesteşti mai departe ce-ai văzut!

         Intrând din nou în pădure, copacii păreau mai înalţi şi mai impunători. Păreau nişte străjeri ai naturii, care îngăduiau cu măreţia lor, trecerea saniei şi a moşneagului, prin pădurea plină de taina Sărbătorilor Sfinte de Crăciun. Mitru se simţea copleşit şi nedumerit de ceea ce urma să i se întâmple.  

Pădurea Soarelui (2)

         Viscolul se mai domolise şi o dată cu asta, gerul amorţise. Stând lângă omul cu barbă pe sanie şi privindu-l atent, reuşi la un moment dat să îngaime:

         - Mo... moşule, ci... cine eşti? Ce vrei?

         - Ei, Mitre! Cine sunt eu? Sunt unul din curierii lui Moş Crăciun şi-am să te duc într-un loc minunat, unde n-ai fost niciodată, aşa cum ţi-am mai spus! Vei vedea că legenda Pădurii Soarelui, despre care vorbesc bătrânii satului este adevărată, că Moşul există şi-ai să-l vezi, şi-ai să-l şi cunoşti!

         Când auzi răspunsul străinului, Mitru se supără pe loc. Nu-i convenea deloc ce se întâmplă. Era convins că acesta îl lua peste picior, vorbindu-i aşa. Şi pe deasupra, faptul că bătrânelul întorsese sania spre drumul de unde el abia venise, şi gândul că Veronica şi copiii lui îl aşteptau acasă, asta îl făcu să se înfurie mai mult, decât să-l sperie.

         Însă câinii, care goneau ca nebunii şi lătrau veseli, parcă zburau. Nămeţii albi erau taiaţi cu repeziciune de şinele saniei şi-al câinilor, netezindu-le calea. Iar de pe crengile copacilor seculari, din când în când, neaua albă zbura lin.

         Ziua se dăduse uşor la o parte în faţa nopţii, şi pe cer începuseră să licăre câteva stele. O bucăţică de lună se războia cu un nor care-i tot punea piedică şi n-o lăsa să iasă la iveală.

         După un timp începură să se audă colinde duioase de Crăciun şi apărură nişte luminiţe, care pâlpâiau în zare. Pe măsură ce se apropiau de acel loc minunat, de unde se auzea acea muzică, Mitru credea că se află în mijlocul unui vis de iarnă.

         Sania şi câinii intrară pe o pârtie dreaptă, mărginită de brăduleţi mai înalţi sau mai scunzi, care erau împodobiţi cu betele şi globuri. Pârtia albă, sclipea pe alocuri şi aveai impresia că sunt presărate diamante. Se vedea că neaua  fusese dată la o parte cu lopeţile, deoarece în jurul brăduleţilor verzi şi împodobiţi erau adunaţi nămeţii care semănau cu nişte căpiţe de fân. Muzica se auzea din ce în ce mai limpede şi Mitru rămăsese înţepenit de tot pe sanie, privind, când în jurul lui, când spre cel care îi spusese prima dată că îl duce acasă. La un moment dat nu se mai putu abţine şi îi întrebă iarăşi pe moş:

         - Moşule, ce naiba se întâmplă? Unde mă duci?  

Dar moşul îl ignoră de data asta, prefăcându-se că nu-l aude, privind câinii gălăgioşi şi drumul. Şi-au mers aşa o bună bucată de vreme, în timp ce el nu mai ştia ce să creadă, în timp ce moşul zâmbea în barbă, trăgându-i din când în când o ocheadă furişă.

         La capătul pârtiei intrară printre mulţi brazi şi alţi copaci împodobiţi cu beteală, globuri şi cu fel şi fel de podoabe strălucitoare. Pe lângă ei erau aşezaţi lăutarii care cântau la viori, la fluiere, cimpoaie şi la alte instrumente muzicale. Pe alocuri, câţiva curieri, cărora Moşul le dăduse liber, fiindcă veniseră din călătorii îndepărtate şi fuseseră obosiţi, construiseră oameni de zăpadă, care păreau că zâmbesc. Undeva, la câţiva paşi de Moşul, era şi faimoasa caleaşcă. Cei şase reni, care fuseseră eliberaţi, se plimbau mândri, de colo-colo. În mijloc stătea Moş Crăciun, înconjurat de frumoasele căprioare, de mândrii cerbi încoronaţi cu minunatele lor coarne ramificate şi de alte animale mai mici sau mai mari. Totul era sărbătoare şi strălucea în jur.

         O mulţime de curieri, care semănau cu cel care îl luase pe Mitru de pe drum, se învârteau de colo-colo, treceau prin faţa Moşului, vorbeau cu el, după care intrau în corturi şi se schimbau în haine ca ale sale. Apoi, după ce-i făceau o plecăciune, îşi aruncau câte un sac imens sau mai mulţi pe câte o sanie trasă de doi sau mai mulţi câini, şi plecau spre pârtia pe care venise Mitru şi curierul. Animalele zburdau prin zăpadă, jucându-se şi învârtindu-se pe lângă Moş Crăciun sau pe lângă oamenii-de-zăpadă şi curierii liberi, care, şi ei la rândul lor se zbenguiau cu bulgări de zăpadă.

         Curierul cu barbă opri sania şi câinii în faţa Moşului, la câţiva paşi. Acesta stătea pe o buturugă mare, înconjurat de luminile, de frumuseţea şi de atmosfera încărcată de Duhul Sfânt al Crăciunului.

         Văzându-i, le făcu semn să coboare şi să se apropie de el. Mitru, care era uimit peste măsură de tot ce vedea şi nu-i venea să creadă, se dădu jos de pe sanie şi se lăsă luat de mână ca un copil mic de către curierul moşului, până în faţa sa. Moşulîi privea cu blândeţe pe noii-veniţi.

         - Moş Crăciun, bine te-am găsit! salută curierul şi continuă, Moşule drag, ţi l-am adus pe cel mai neîncrezător sătean din Brăneşti, pe cel care este cel mai convins că Dumneata nu exişti şi că venirea Dumitale în Pădurea Soarelui de Crăciun, este o minciună inventată de bătrânii satului!

         - Da, ştiu că sunt oameni care nu cred în mine, aşa ca dumneata, dragă Mitre.

Faptul că Moşul îi spunea pe nume, de parcă îl cunoştea de când lumea, îl zăpăci de tot pe bietul Mitru, care habar n-avea dacă se mai află pe lumea asta sau nu. Moşul continuă să-i vorbească:

         - Da, da, nu te mira că te cunosc. Fiul Domnului îmi spune despre toată lumea, cum îi cheamă pe toţi, de când se nasc şi despre dorinţele lor. Niciun om nu există pe lumea asta, pe care eu să nu-l cunosc. Şi prin Fiul Domnului, eu le îndeplinesc toate dorinţele, atât cât îi Voia Domnului. Să nu te miri dragul meu că te cunosc, şi mai ales că ştiu că n-ai crezut că eu exist de mult timp, de când erai copil. Chiar eu l-am trimis pe unul din curierii mei să te aducă până aici, ca să vezi că bătrânii satului nu mint. Şi în fiecare generaţie este un om care nu crede în mine, dar eu mă încăpăţânez să-i arăt că se înşeală în privinţa mea. Din generaţia ta, tu Mitre, ai fost cel mai neîncrezător. De aceea am hotărât ca tu să fii unul dintre cei care m-ai întâlnit şi unul dintre cei care vei spune mai departe că Moş Crăciun vine la Sărbătorile de iarnă, în Pădurea Soarelui, în fiecare an.

         Se ridică de pe buturugă şi se apropie de Mitru, care privea în jurul lui fără a mai putea grăi, în timp ce continuă să-i mai spună:

         - Nu visezi Mitre, totul e adevărat. Dacă vrei, dă mâna cu mine, ca să vezi că totul e adevărat, că exist şi eu, la fel cum exişti şi tu.

El îşi întinse mâna dreaptă spre mâna Moşului şi acesta i-o strânse cu o căldură prietenească, cum nu mai întâlnise până atunci. Şi când îl îmbrăţişă, atunci el se simţi cel mai iubit şi cel mai privilegiat om din lumea asta. Abia atunci începu să-şi revină şi îngăimă:

         - Doamneee! Chiar este adevărat! Chiar exişti, Moşule!

         - Da Mitre, sunt la fel de adevărat, ca şi tine. Şi ai să pleci de la mine cu toate care ţi le doreşti. Curierul meu te va duce înapoi până acas’ la tine, ca să nu-ţi poarte de grijă Veronica şi copiii. Dar mâine-dimineaţă să-l trimiţi îndărăt, că mai am treabă cu el.

       - Mulţumesc din suflet, Moşule! Sărut-mâna!

       - Să fii sănătos, Mitre! Şi tu, şi cei dragi ţie!

Apoi îi spuse curierului care îl adusese pe Mitru:

       - Să încarci sania cu nişte saci plini de lemne, să-i ajungă pân’ după anu’ nou. Şi încă unul mare în care să fie jucării şi alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii săi. Şi întorcându-şi din nou faţa spre Mitru, îi spuse, dar vreau să îmi promiţi că ai să povesteşti tuturor oamenilor din sat că eu exist şi că vin în Pădurea Soarelui în fiecare an, de Sărbători.

         - Da Moşule, îţi promit că voi povesti mai departe, să ştie toată lumea că Pădurea Soarelui este casa ta, de Sărbători.

         În timp ce Mitru îi promitea Moşului, curierul umplu sania cu saci bine burduşiţi de lemne şi mai adăugă încă un sac cu jucării şi cu alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii lui, alături de săculeţul de lemne şi de plăsuţa de iută, în care îşi avea vreascurile şi toporul. Mitru privi sacul lui şi se miră cât de mic putea să fie pe lângă sacii primiţi de la Moş Crăciun.

         Când  fu încărcată sania cu toţi sacii, aşa cum îi poruncise moşul, se urcă pe ea. Apoi Mitru îl mai îmbrăţişă încă o dată pe Moş, după care se urcă alături de curierul cu barbă. Doar că de data asta, fără ca Mitru să observe, fiindcă era ocupat cu Moş Crăciun, curierul dăduse fuga pâna la unul din corturi şi-şi schimbă hainele cu cele roşii. Acum erau îmbrăcaţi la fel şi asemănarea era izbitoare, încât n-ai fi putut să spui care dintre cei doi era Moşulşi care era curierul.

         În timpul în care Moş Crăciun şi Mitru stăteau de vorbă şi se îmbrăţişau, se auzi foşnind ceva, dar nimeni nu dădu vreo importanţă zgomotului, în afară de câini, care începuseră să latre. Şi când să pornească la drum, animalele li se alăturară câinilor, agitându-se şi scoţând nişte zgomote, care mai de care mai ciudate, alergând neliniştite prin toate părţile. Lăutarii opriră muzica şi rămaseră înlemniţi de ceea ce vedeau, în timp ce renii, animalele şi curierii se apropiară protector de Moş Crăciun.

         Nişte umbre negre apăruseră din senin şi se rotiră în aer câteva clipe, întunecând acel loc minunat. Moş Crăciun şi toţi ai lui rămaseră nemişcaţi, în timp ce lui Mitru i se făcu teamă şi-şi făcu repede semnul crucii. Uitându-se în jurul lui, văzu că şi curierul, şi toţi ceilalţi, împreună cu Moşul, priveau umbrele, uluiţi.

Pădurea Soarelui (3)

         Până la sosirea acelor umbre, totul  fusese minunat pentru Mitru, care se convinsese până la urmă că nu îl visa pe Moş Crăciun. După ce curierul îi umpluse sania cu sacii mari, timp în care lăutarii şi câţiva curieri îşi duceau fiecare la îndeplinire sarcinile primite, şi după ce el se urcase pe sanie, apariţia umbrelor îl speriaseră şi-l făcură neputincios în faţa Moşului şi-al tuturor, văzându-i dintr-o dată nemişcaţi. Prima dată se agitară în aer câteva clipe, după care coborâră pe neaua albă. Când ajunseră  jos, zăpada căpătă o culoare gri. Şi una după alta se transformară în nişte moşi negri, care erau îmbrăcaţi în acelaşi model de haine ca ale lui Moş Crăciun, dar de culoare neagră. Faţa şi barba le erau negre ca tăciunele, dar spre deosebire de Moş Crăciun şi de curierii săi, care aveau ochi albaştri şi senini, ochii acestora erau de diferite culori, care trădau răutatea şi duşmănia.

         Unul dintre moşii cei negri, părea să fie cel mai mare printre noii- veniţi. El şi prietenii săi erau cei care îi purtau sâmbetele lui Moş Crăciun. De aceea, cu o mie de ani în urmă,  fuseseră prinşi de nişte îngeri-străjeri din slujba Binelui, care îi închiseseră într-o colivie uriaşă, unde erau închişi răufăcătorii. Aceasta era din  fier şi uşaîi fusese încuiată cu trei lacăte mari. Colivia era la marginea Pădurii Soarelui, şi nu aşa departe de locul unde îşi avea lăcaşul Moş Crăciun şi curierii săi.

         Singurii lor tovarăşi erau munţii, vântul şi troienele viscolite, iarna. Vara, căldura toridă, ploile şi animalele sălbatice îi deranjau tot timpul, sau ploile şi vântul îi udau şi îi chinuiau. De ani şi ani de zile se chinuiau să spargă lacătele de Sărbători, cu intenţia de a-i  face zile fripte Moşului şi de a nu-l lăsa să-şi ducă la îndeplinire sarcina sfântă de a trimite cadouri tuturor şi de-a aduce bucurie şi fericire în inimile oamenilor de Sărbători, prin Voia Fiului Domnului.

         În timp ce se chinuiau să spargă cele trei lacăte, dar zadarnic ca în  fiecare an, de undeva din înaltul cerului apărură nişte cotane. Acestea erau nişte păsări mari şi colorate ca papagalii vorbitori, cu un cioc mare şi coroiat. Aveau nişte aripi lungi şi în zborul lor păreau nişte evantaie. Ghearele lor erau foarte mari, păroase ca şi aripile, încât nu se vedeau şi aveai impresia că nu au aşa ceva. Însă erau mai ascuţite ca lama de cuţit şi deşi erau bine ascunse, în clipa în care le foloseau, aceastea ieşeau afară neaşteptat, ca un briceag. Ochii lor mari şi rotunzi erau gri. În zborul lor scoteau un sunet strident: ,,cotaaaan, cootaaan!’’, ,,cootaaan, cotaaan!’’, de unde şi numele lor. Erau nişte păsări migratoare, deoarece erau leneşe şi nu le plăcea să muncească pentru a-şi face cuib. De câte ori ajungeau într-un loc care le plăcea, se apucau să-şi facă unul, dar renunţau dintr-un motiv sau altul, preferând să-şi ia zborul şi să lase în urma lor numai mizerie. Aveau abilitatea de a imita toate vietăţile Pământului şi de a vorbi cu oamenii sau cu orice vietate care le ieşea în cale, pentru că le plăcea să facă ce fac alţii. Era de ajuns să audă vreo două- trei vorbe şi zgomote sau să vadă nişte gesturi, că ele imediat imitau cu uşurinţă.

         Tot aşa şi acum, în zborul lor şi printre cotănelile lor zgomotoase, observară colivia imensă în care erau închişi moşii cei negri, în timp ce aceştea se chinuiau pe rând să desfacă cele trei lacăte mari. Se apropiară şi începură să zboare în jur.

          - Cotaaan! Cotaaan!

 Moşii se speriară, crezând că sfârşitul le este aproape. Dar unul din moşii cei negri prinse curaj şi le vorbi cotanelor:

-         Ei, cotanelor! Voi sunteţi salvarea noastră!

-         Daaa! Daaa, ajutaţi-neee să ieşim de-aici! strigară şi ceilalţi moşi.

Auzindu-i vorbind, tăcură şi priviră câteva clipe cu atenţie colivia cea mare şi pe moşii cei negri. Apoi, începură să se rotească în jur, fâlfâind tare din aripi şi  făcând vânt. Moşii se prinseră cu mâinile de zăbrelele groase şi se ţineau bine ca să nu cadă unii peste alţii. Văzând că păsările tăcuseră, atunci moşilor negri le mai trecu din frica ce pusese stăpânire pe ei, o dată cu apariţia lor. Şi moşul cel negru, care le vorbise, continuă mieros:

          - Ce frumoase sunteţi, cotane dragi! Şi ce frumos cântaţi! Dragele mele, avem mare nevoie de ajutorul vostru. Vă rugăm frumos, ne ajutaţi?

         - Şi cam ce fel de ajutor doriţi voi moşi negri şi urâţi, de la noi? răspunse una din cotane, că dacă sunteţi închişi aici, sigur aveţi voi, vreo mare greşeală sau mai multe.

         Auzind răspunsul suratei lor, celelalte începură să fâlfâie şi mai tare din aripi, după care începură să râdă. Râsul lor semăna cu nişte sughiţuri, şi amestecate cu fâlfâitul zgomotos de aripi, era o gălăgie de nedescris. Moşii se speriară din nou şi nu mai ziseră nimic, dar cotana care vorbise, îşi opri o clipă  fâlfâitul aripilor şi întorcându-se spre suratele sale, spuse:

         - Gata, fetelor! Să vedem despre ce ajutor este vorba! Şi dacă stă în putinţa noastră să-i ajutăm pe moşi, îi vom ajuta.

         - Daaa, stăpână! Îi vom ajuta, dar merită oare, ajutorul nostru? Nu vezi unde şi cum sunt închişi? Cine ştie ce-or fi făcut de sunt aici prizonieri! spuse una din cotane, făcând pe deşteapta.

         Dar cea care părea stăpâna cotanelor, nu spuse nimic. Parcă picase pe gânduri, ca un om. Văzând ce gândea cotana despre ei şi că stăpâna lor tăcea, moşul cel negru care vorbise, prinse curaj din nou şi vorbi:

         - Cotanele noastre dragi, noi nu am făcut nimic rău. Şi suntem închişi aici din cauza lui Moş Crăciun, care le face cadou numai celor care vrea el. Noi suntem buni şi vă iubim.

Auzindu-l, stăpâna cotanelor îi privi fix pe moşi şi spuse:

         - Nu zău, aşa de buni sunteţi voi, încât cineva a considerat de cuviinţă să vă închidă în colivia asta mare şi odioasă, urâţilor ce sunteţi voi! Eu şi sora mea, sigur avem dreptate când ne uităm unde şi cum sunteţi voi prizonieri. Aşa zic şi eu, şi toate credem la fel. Că cine ştie ce-aţi făcut voi, şi ce spui tu moşule despre acel Moş Crăciun, nu ştiu dacă o fi adevărat sau nu. Dar eu am luat o hotărâre, şi voi aveţi noroc.

         - Ba daaa, e adevărat ce-ţi spun! N-aş îndrăzni să mint cu aşa ceva, dar se vede treaba că nu crezi nici tu, nici surorile tale. Asta e! Dar, ai zis că avem noroc, şi nu ştiu care o  fi, dacă nu mă credeţi, mai adăugă moşul cel negru.

         - Norocul vostru este acela că mie îmi place această colivie şi vreau să-mi fac cuib în ea, împreună cu surorile mele! De aceea o s-o deschidem, voi o să plecaţi unde vreţi voi şi noi vom avea cuibul nostru.

         - Ceee?! Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan!

Cotanele nu se aşteptaseră la una ca asta şi de aceea reacţionară în acest fel. Dar moşii stătură de data asta liniştiţi şi aşteptară ca păsările să se potolească. La un moment dat, tăcură şi stăpâna lor le spuse:

         - Dragele mele, nouă nu prea ne-a plăcut pe niciunde să ne  facem cuib, dar această colivie îmi place foarte mult. De aceea cred că ni-i s-ar potrivi nouă, nu acestor moşi negri.

         - Da, aşa este, spuse aceeaşi cotană care mai vorbise, dar să ne apucăm de cuib, pfui! Nuu, eu nu vreau.

         - Nuu, nici noi nu vrem! săriră şi celelalte cotane, ce? Noi să muncim pentru un cuib? Nuuu, nici vorbă, nici măcar nu vrem să auzim de aşa ceva!

         - Guraaa! strigă stăpâna lor, gura! Să nu vă mai aud, măi leneşelor ce sunteţi, să nu vă mai aud! Am hotărât că de data asta să ne facem şi noi un cuib al nostru, să nu mai fim nevoite să zburăm de colo-colo! Şi haideţi, apucaţi-vă de treabă! Si să nu o văd pe vreuna dintre voi că stă! Ne-am înţeles?

         - Da, stăpână! aprobară cotanele în cor.

         Şi zburând în jurul coliviei de câteva ori, se agăţară de ea şi o cuprinseră cu aripile strâns. Apoi îşi scoaseră ghearele ca un briceag şi începură să zgârâie zăbrelele şi lacătele. Imensa colivie începu să se clatine şi moşii se speriară din nou, dar tăceau din gură. Se bucurau că în sfârşit vor ieşi de acolo şi că se vor duce la Moş Crăciun, pentru a-i zădărnici misiunea sa sfântă. Păsările râcâiră cu ghearele şi cu ciocurile o perioadă de timp, până când, în sfârşit lacătele se sparseră şi uşa coliviei se deschise.

         Văzând că reuşiseră să desfacă acele lacăte pe care ei nu ar fi reuşit nicidată şi că uşa se deschisese până la urmă, moşii dădură să iasă afară bucuroşi, dar se loviră de năzdrăvanele cotane. În învălmăşeala care se formase de graba lor de a ieşi, moşii şi uriaşele păsări se ciocniră unii de alţii, doborând colivia în urlete şi în cotăneli. Gălăgia era un vacarm de nedescris şi până să se desprindă unii de alţii, moşii fură atacaţi de ghearele cotanelor şi se aleseseră cu nişte răni uşoare. Dar când scăpară de păsările uriaşe şi se văzură liberi, moşul care mai vorbise înainte, spuse:

         - Vă mulţumim, dragele noastre! În sfârşit suntem liberi, datorită vouă. Acum noi vom pleca şi voi veţi avea parte de această colivie, care, pentru noi a fost o puşcărie, atâta amar de vreme.

         - Da, sunteţi liberi să plecaţi cât mai repede de aici, spuse stăpâna cotanelor. Să nu vă mai văd.

Auzind ce le spune, moşul se întoarse către moşii lui şi spuse:

         - Da fraţilor, haideţi! În sfârşit am scăpat de colivia asta, care a fost blestemul nostru! Haideţi să mergem în treaba noastră. Şi apoi vorbind ca pentru sine, continuă să spună, în sfârşit Moş Crăciun, ne vom întâlni şi vom sta de vorbă, aşa cum se cuvine.

Şi apoi se transformară în umbre negre, se învârtiră câteva clipe în aer, după care se ridicară şi se-ndepărtară în zare, până dipărură, urmăriţi de privirile cotanelor.

Pădurea Soarelui (4)

         Şi se înălţară în înaltul cerului, fiind împinşi în toate direcţile de viscolul aspru. Privindu-i, cotanelor li se părea că erau nişte dâre de fum, care se făceau din ce în ce mai mici, până se făcură invizibile în îndepărtarea lor de ei. Zburară aşa mult timp, rătăcindu-se în aer şi întunecând locurile pe unde treceau. Cine ar fi văzut acele umbre, sigur s-ar fi speriat, dar cum era iarna şi toată lumea era în casă, ele zburau nestingherite, fără să fie văzute de cineva.

         La un moment dat, una din umbre se opri şi începu să se învârtă pe loc. În acel moment părea un nor mare de fum. Văzând-o, celelalte umbre îi urmară exemplul. Oprirea lor bruscă întunecă cerul. Pur şi simplu, parcă seara s-ar fi grăbit înainte de vreme şi ar fi învelit ziua în pătura ei.

         Dar umbra care se oprise prima în loc, se enervă din cauza faptului că se făcuse întuneric şi nu mai zărea nimic, deoarece stelele nu aveau cum să răsară ziua-n-amiaza-mare şi se auzi în aer un glas:

          - Băăi, proştilor, ce sunteţi voi! La ce v-aţi oprit? Că nu mai văd nimic! Eu m-am oprit să mă uit pe unde îşi are lăcaşul Moş Crăciun, dar voi? Că nu pot să mai văd nimic din cauza voastră!

         - Moş Gerilă, nu te enerva pe noi! îi spuse unul din moşi, că şi noi suntem în slujba dumitale, şi de-aceea ne-am oprit. Trebuie să ne oprim pentru a-ţi da ascultare şi pentru a ne supune ţie.

         - Mda, ai dreptate până la urmă. Mmm, se vede treaba că nu eşti chiar aşa de prost pe cât te credeam eu. Dar voi? Ce staţi aşa ca stanele de piatră? Da-ţi-vă la o parte să mă uit, că nu văd nimic!

         Umbrele se îndepărtară din loc pentru a-i îndeplini dorinţa. Uitându-se în jurul lui, Moş Gerilă nu văzu nimic. Aşadar îşi reluă zborul, îşi urmă tovarăşii, furios că nu reuşea să-l găsească pe Moş Crăciun.

         Moşii negri îşi continuară zborul când într-o parte, când în alta, agitându-se şi foşnind, provocând şi mai tare viscolul aspru. La un moment dat, Moş Gerilă se opri iar să se uite, dar de data asta, ceilalţi îşi continuară zborul,  îndepărtându-se de el o distanţă destul de mare, încât el nu-i mai văzu şi începu iar să strige furios:

         - Băăi proştilor, unde sunteţi acum? Pentru ce v-aţi îndepărtat acum? Nu ziceaţi că sunteţi în slujba mea? Nu ziceaţi că trebuie să vă opriţi atunci când mă opresc eu, să-mi daţi ascultare şi să vă supuneţi mie?

         - Ba da, dar mai înainte când ne-am oprit, te-ai supărat, pentru că nu puteai să vezi nimic de noi!

         - Păi tot nişte proşti sunteţi, pentru că acum nu mai ştiu pe unde sunteţi! Şi viscolul ăsta, bată-l vina să-l bată! Că mă scoate din sărite, nu-l mai suport!

Nu mai ce grăi aşa, că viscolul se înteţi şi mai tare, supărându-se:

         - Moş Gerilă, ai grijă, că dacă mă supăr, voi face în aşa fel, încât nu vei mai ajunge acolo unde îţi doreşti! Cu mine ce-ai? Că eu nu ţi-am făcut nimic, şi dacă stau bine să mă gândesc, Moş Crăciun, ce ţi-a făcut? El n-are nicio treabă cu tine, e şi el cu treaba lui, nu mai tu îţi închipui că este rău şi altele.

         - Măi Viscol, iartă-mi supărarea, că vorbesc şi eu fără să gândesc. Adevărul e că şi tu eşti aspru şi uite că nici nu pot să stau liniştit pe loc, din cauza ta.

         - Acesta este rolul meu iarna, aşa că nu te mai lua de mine! Dacă mai spui ceva despre mine, vă scutur, şi pe tine, şi pe moşii tăi, de nu vă vedeţi, ai auzit?

         - Am auzit, am auzit! Gata, nu mai zic nimic.

În timpul ăsta, moşii se apropiaseră de Moş Gerilă şi ascultau discuţia sa cu viscolul. Dar Moşul se întoarse furios spre ei şi le spuse:

         - Vedeţi ce faceţi? Proştilor, ce sunteţi voi! Din cauza voastră mă cert cu viscolul, şi cine mai ştie? Poate că şi cu zăpada asta am să mă cert până la urmă, din cauza prostiilor voastre!

         - Nu din cauza noastră te cerţi cu Viscolul, ci din cauza ta  Stăpâne, îi spuse acel moş negru care mai vorbise. Ce vină avem noi că te iei de el?

         -  Moş Gerilă, are dreptate slujitorul tău, auzi dintr-odată vorba zăpezii. Pe mine şi pe ziuă ne faci negre pe unde treci, de Viscol nu ai loc, pe Moş Crăciun nu-l suferi, dar tu, ce vrei până la urmă? Din câte văd, cauţi nod în papură tuturor şi eşti pus nu mai pe rele. Vrei ca tu să te iei de toată lumea şi ea să stea drepţi în faţa ta? N-ai să vezi aşa ceva, niciodată!

         - Ei lasă, zăpădă imaculată, că după ce trec, culoarea ta îşi revine la loc, aşa că nu te mai plânge! îi răspunse îmbufnat Moş Gerilă.

         - Aaa! Dar tu nu ştii că pe mine, negreala ta mă necăjeşte, şi naturii  nu-i place.

         - Bine, bine zăpadă, nu-mi mai filozofa tu atâta, că nici tu nu eşti mai bună decât mine. Că de multe ori, gerul te-ngheaţă şi oamenii alunecă şi-şi rup câte-o mână sau vreun picior.

         - Da, aşa este, dar eu nu fac rău intenţionat ca tine, eu fac rău din cauza neatenţiei oamenilor.

         - Bine, bine, hai că nu vreau să mă cert cu tine. Gata, tac şi eu, taci şi tu, bine?

         - Ehei, răutatea asta a ta îţi va aduce sfârşitul într-o zi, Moşule. Ascultă-mă bine, că aşa va fi, îi mai spuse zăpada.

         - Da, da, cum să nu, mai mormăi Moş Gerilă, dar zăpada nu-i mai zise nimic. Văzând că se făcuse linişte, vru s-o mai provoace încă o dată, şi continuă:

         - Nu mai zici nimic, ha? Gata, ai amuţit!

Dar zăpada  tăcu şi de data asta. Văzând că nu i se mai răspunde, continuă nervos:

         - Ei, voi proştilor ce sunteţi! Haideţi, să mergem să-l căutăm pe Moş Crăciun! Şi nu vă mai holbaţi la mine ca nişte proşti!

         Dar niciunul dintre moşii-umbre care-l însoţeau, nu mai spuse nimic. Văzând că toţi tăceau, se învârti câteva clipe pe loc, apoi o luă într-o direcţie oarecare prin aer, fiind urmat de tovarăşii săi. Şi bântuiră cerul mult timp de colo-colo, până seara. Norocul lor cu stelele şi cu bucăţica de lună care mai lumina din spatele norului ce nu se dădea la o parte din calea ei, că altfel, Moş Gerilă şi ai lui zăriră nişte luminiţe şi auziră colindele de Crăciun.

         - Ei, uite acolo! strigă Moş Gerilă, uite! În sfârşit l-am găsit pe Moş Crăciun! În sfârşit voi da ochii cu el!

         - Daaa! Uite! Aşa este Stăpâne! îi răspunse una din umbre.

         - Taci măi, taci! Că dacă nu vedeam eu, tu n-ai fi văzut nimic, măi prostule ce eşti!

         - Cum să nu văd? Că doar nu-s chior nici eu, şi nici ceilalţi care suntem în slujba dumitale!

         - Ei, n-am vrut să spun asta! se mai domoli Moş Gerilă, dându-şi seama că dacă tot le vorbea urât, s-ar putea s-o păţească rău de tot. Şi nu-i era de alta, dar poate că singur nu s-ar fi descurcat, avea nevoie de slujitorii lui. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, moşul care-i tot vorbea, îi spuse:

         - Stăpâne, ai putea să mai laşi garda jos din când în când, şi să nu ne mai faci proşti la fiecare cuvânt? Noi îţi suntem alături şi facem şi noi ce putem, dar te rog, nu ne mai jigni întruna.

         - Bine, bine! Dar ce sensibili sunteţi voi! Gata, nu vă mai fac proşti, dar fiţi şi voi mai atenţi la ce faceţi!

         Văzând că nimeni nu-i mai răspunde, Moş Gerilă se învârti în aer de bucurie că găsise în sfârşit lăcaşul lui Moş Crăciun. Celelalte umbre îi urmară isonul. Se învârtiră cu toţii preţ de câteva clipe, văzând de sus cum Moş Crăciun dădea noroc cu Mitru, apoi cum îl îmbrăţişa cu drag.

         În acel moment hotărâră să coboare. Până ajunseră jos, Mitru era deja pregătit să plece cu cadourile primite, alături de curier. Când fură văzuţi de Moş Crăciun, umbrele pătaseră zăpada şi întunecaseră destul acel loc. Se transformară în moşii negri care fuseseră eliberaţi de cotanele năzdrăvane. Moş Crăciun, curierii şi  lăutarii rămaseră nemişcaţi o perioadă, fiind nedumeriţi cum de reuşiseră să scape din colivia uriaşă.

         Dar Moş Crăciun fu primul care îşi reveni şi vorbi:

         - Moş Gerilă, ce cauţi tu aici? Cum de-ai reuşit, tu şi ai tăi să scăpaţi din colivia aia mare şi bine-ncuiată?

         - Ei, cum! Doar ţi-am promis eu că voi scăpa şi te voi găsi, frăţioare Moş Crăciun. Sau ai uitat?

         - Nu, nu am uitat, şi nici frăţiorul tău nu sunt, auzi? îi răspunse Moş Crăciun, dar dacă tot ai reuşit să scapi, ce vrei?

         - Vreau ca tu să nu mai trimiţi cadouri, vreau ca Pădurea Soarelui să devină Pădurea Lunii şi a Stelelor, vreau ca tu să dispari.

         - Ei, ce vrei tu, nu se poate, să ştii!

Dar Moş Crăciun nu mai putu să spună nimic, căci Moş Gerilă îi dădu o palmă zdravănă. Şi imediat, ceilalţi moşii negri şi urâţi îi atacară pe curieri şi pe lăutari. Până şi animalele fuseseră atacate şi majoritatea oamenilor de zăpadă căzură şi se transformară în bulgări mari, care se amestecară cu neaua. Lăcaşul  fermecat al lui Moş Crăciun se transformă într-un loc infernal. Mitru se speriase şi încerca să se dea la o parte din calea tuturor. Gândurile lui  zburară spre Veronica şi spre copiii lui.

         ,,Doamnee! Cum mai ajung eu acasă? Nu mi-ar  fi dac-aş ajunge cu mâna goală, nu mai s-ajung la ei! Şi Moş Gerilă ăsta şi cu urâţeniile astea de moşi, de unde-or  fi apărut? Deci, sunt doi moşi, chiar există şi Moş Crăciun, şi Moş Gerilă?!’’

         Apoi rosti în gândul său Tatăl nostru, după care îşi făcu semnul crucii.

Pădurea Soarelui (5)

         Cotanele îi priviră îndelung pe moşii negri care se transformaseră în umbre, zburând spre înaltul cerului şi îndepărtându-se. Când dispărură în zare, una din ele îi spuse stăpânei lor:

         - Oare am făcut bine că am descuiat măgăoaia asta de colivie şi că i-am lăsat să plece?

         - Cine ştie? răspunse cotanul care mai vorbise înainte de plecarea moşilor negri, cine ştie dacă o fi bine sau rău? Mie oricum, nu-mi miroase a bine.

Apoi gândindu-se puţin, se-ntoarse spre stăpâna lor şi întrebă:

         - Stăpână, cine-i Moş Crăciun ăsta?

         - Ei, este un moş foarte bătrân, un moş nemuritor, despre care se spune că ar veni în fiecare an, de Sărbătorile sfinte ale oamenilor. Cică e trimis de Fiul Domnului şi că aduce cadouri tuturor oamenilor.

         - Păi şi cum? Îi cunoaşte pe oameni?

         - Se spune că-i cunoaşte, pentru că Fiul Domnului îi povesteşte tot, înainte de-al trimite în fiecare an, în Pădurea Soarelui.

         - În Pădurea Soarelui? Păi noi nu suntem acum în această pădure? Ce-ar fi dacă am merge şi noi să-l vedem?

         - Daaa, stăpână! Dă-l în colo, cuib ne trebuie nouă?

         - Păi cum să nu, leneşelor, ce sunteţi voi! Nu vă e ruşine, aşa puţin? Una-două căutaţi voi ceva de care să vă agăţaţi, nu mai ca să nu vă apucaţi de treabă. Gata, să nu vă mai aud! La treabă cu voi!

         - Şi ce trebuie să facem prima oară?

         - Cum ce să faceţi prima oară? Măi, cum mai faceţi pe neştiutoarele, de parcă aşa aţi fi! Căutaţi iarbă, vreascuri, şi tot ce mai este pe sub zăpadă, ca să punem aici, să ne fie şi nouă cald.

         - Să căutăm sub zăpadă? Păi cine găseşte iarna ceva? Stăpână, n-ar fi mai bine să lăsăm pân’ la primăvară? Că acum, nu cred să găsim ceva.

         - Măi, măi, surioarele mele trândave şi pişichere, le spuse cu un glas împăciuitor stăpâna cotanelor, cum vreţi voi să scăpaţi de muncă, pentru a vă face un cuib al vostru.

         Apoi tăcu şi căzu pe gânduri. Ştia că suratele sale erau departe de fi proaste şi că aveau şi ele dreptatea lor. Iarna era mai greu să găsească iarbă, vreascuri şi altele de trebuinţă pentru a face un cuib. Dar văzând-o că nu mai spune nimic, una dintre suratele sale insistă:

         - Hai stăpână, ştii foarte bine că este aproape imposibil să ne facem un cuib ca lumea, iarna. Îl lăsăm acum, şi la primăvară ne întoarcem şi îl facem.

         - Da, aproape, dar nu chiar imposibil. Dar problema voastră cea mare nu ar fi că nu găsiţi nimic dacă vă apucaţi să căutaţi, ci că sunteţi nişte leneşe fără pereche. Ştiu că nu aveţi niciun chef să vă apucaţi de treabă. Aşa că nu vă mai plângeţi voi că nu aţi găsi nimic, pentru că este iarna.

         Niciuna dintre cotane nu mai îndrăzni să spună nimic, pentru că se cunoşteau foarte bine. Ştiau foarte bine că are dreptate în ceea ce spunea. După ce se mai gândi câteva clipe continuă:

         - Bine măi  fetelor, bine! Fie cum vă este voia. Aşa să fie! Atunci hai să plecăm de-aci, dar la primăvară ne-ntoarcem, da?

         - Da stăpână, ne vom întoarce la primăvară şi ne vom face cuibul aici, în colivia asta mare.  

         - Sigur ne vom întoarce?

         - Sigur, stăpână, cum să nu?

         - Bine atunci, hai să plecăm.

   Şi stăpâna înepu tare:

         - Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan!

         - Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan! îi ţinură ceilalţi isonul şi celelalte păsări.

         Apoi îşi luară zborul. Viscolul începuse şi el de ceva timp să vâjâie puternic. Cotănelile păsărilor uriaşe şi viscolul formau un cor gălăgios şi insuportabil în văzduh. Zburară aşa o perioadă, la fel ca şi moşii negrii, până când stăpâna cotanelor vorbi:

         - Măi surioarelor, haideţi să-l căutăm pe Moş Crăciun, să-l cunoaştem şi noi. Mai ales că moşul ăla negru şi urăt, împreună cu ai lui îl căutau.

         - Daaa, stăpână! vorbi unul din cotani, şi dacă mi-aduc eu bine aminte, nu-l prea iubeau moşii negri pe Moş Crăciun. De ce oare?

         - Mda, aşa este, răspunse altă cotană.

Stăpâna nu mai răspunse, dar se gândi: ,,O fi că Moş Crăciun, moşul nemuritor, o avea nevoie de ajutor. Cred că moşii negri şi urâţi l-au găsit deja. Cine ştie ce se întâmplă acolo, în lăcaşul său?’’

Apoi le spuse suratelor sale:

         - Bine măi fetelor, hai să-l căutăm şi să-l cunoaştem pe moş.

         - Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan!

Şi îşi continuară zborul, fâlfâind din aripile lor mari şi cotănind întruna, mult timp. Seara le prinsese zburând şi pe ele, ca şi pe moşii cei negri,  făcând gălăgie şi căutând lăcaşul Moşului. La un moment dat, văzând că zburau când într-o parte, când în alta şi nu-l zăreau pe niciunde, una dintre cotane vorbi:

         - Fetelor, cred că nu-l vom găsi pe moşul nemuritor. Probabil nu-i adevărată existenţa sa, ci e doar o legendă.

         - Ei, şi eu parcă aş gândi ca tine, dacă nu ne-am fi întâlnit cu acei moşi negri şi urâţi, care au vrut să-i scăpăm din colivie pentru a putea pleca în căutarea lui Moş Crăciun, răspunse stăpâna.

         - Măi cotanelor, nu-i legendă, se auzi vorba viscolului. Este adevărat că Moş Crăciun există. Acolo, în lăcaşul său nu pot să-mi fac de cap nici eu, nu am voie de Sărbători, atâta timp cât moşulşi ai lui sunt aici, în Pădurea Soarelui.

         - Cum adică nu ai voie să-ţi faci de cap, Viscol? întrebă nedumerit stăpâna cotanelor.

         - Nu am voie să mă dezlănţui cum îmi place mie iarna, căci moşulului îi trebuie neaua liniştită pe pământ, să-i stea podoabele agăţate pe brazii verzi şi să-i cânte lăutarii, să fie frumos.

         - Da, aşa este, Moşului îi trebuie în fiecare an să fie sărbătoare, pentru că Fiul Domnului îl trimite pentru oameni, ca să-şi amintească de El şi de Dumnezeu, şi că trebuie să fie buni. Toţi cei care ajung acolo, să simtă că Sărbătoarea sfântă de Crăciun este plină de iubire şi de Duhul Sfânt, vorbi şi zăpada. Şi dragele mele cotane, să ştiţi că acei moşi negri pe care voi i-aţi scăpat din colivia lor, sunt puşi nu mai pe fapte rele. Stăpânul lor este Moş Gerilă, unul din cei care se împotrivesc Crăciunului, şi vor să-i facă rău lui Moş Crăciun.

         Cotanele ascultară poveştile viscolului şi ale zăpezii. Apoi nu mai spuseră nimic câteva clipe. Fâlfâiră din aripi, rotindu-se pe loc şi făcând gălăgie. Văzând asta, zăpada îşi continuă vorba:

         - Acei moşi negri, împreună cu stăpânul lor Moş Gerilă vor să-i facă rău lui Moş Crăciun, vor să-l împiedice pe acesta să-şi ducă la îndeplinire sarcina pe care o are. Nu ştiu din ce motiv, dar ştiu că moşii negri nu-l iubesc deloc.

         - Păi şi până la urmă, cum ştim noi care este adevărul? Dacă moşii negri cu Gerilă al lor sunt îndreptăţiţi să nu-l placă pe Moş Crăciun?

         - Păi îţi spunem noi, vorbi iarăşi viscolul. Ştim sigur că Moş Crăciun este bun, iar Moş Gerilă ăsta este unul din răfăcătorii lumii. Ia să-mi spui tu, stăpână a cotanelor, unde i-aţi găsit voi pe moşii negri?

         - Mda, în colivia aceea mare, răspunse acesta.

         - Aha! vorbi din nou zăpada, şi nu vă-ntrebaţi, oare de ce erau bine zăvorâţi acolo?

         Cotanele începură să facă o gălăgie de nedescris, dar stăpâna lor tăcea. Aducându-şi aminte de moşii cei negri, de când îi găsise în colivia cea mare şi până în momentul când plecaseră în zbor, în chip de umbre, se gândi în sinea lui: ,,Cred că ar trebui neaparat să-l cunosc şi eu pe Moş Crăciun. Dacă are nevoie de ajutor, după cum i-am cunoscut eu pe moşii aceia negri şi urâţi?’’

După ce-şi termină gândul, vorbi:

         - Dragă Viscol, drăguţă Zăpadă, vă mulţumesc pentru tot ce ne-aţi spus. Dragele mele surioare, haideţi să-l căutăm pe moşul nemuritor.

         - Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan!

Apoi părăsiră locul de unde vorbiră cu zăpada şi cu viscolul în fâlfâiri de aripi şi în gălăgie. Zburară mult timp, uitându-se peste tot după Moş Crăciun, până văzură nişte mogâldeţe care se mişcau pe pământ. Uitându-se mai bine, cotanele bănuiră că au găsit lăcaşul moşului nemuritor. Fără să mai cotănească, îşi îndreptară zborul spre pământ. Pe măsură ce se apropiau, văzură cum moşii cei negri se îmbrânceau între ei sau se băteau cu oamenii lui Moş Crăciun, în timp ce moşul nemuritor se lupta cu Moş Gerilă.

         Ajunseră într-unul din momentele când acesta încerca să se apere de Moş Gerilă, dar acesta îl trântise din nou la pământ. Şi nu mică le fu surpriza moşilor cei negrii, când văzură păsările uriaşe şi gălăgioase, care se aruncară asupra lor. Stăpâna lor se repezi direct peste moşul negru şi hidos, trântindu-l la pământ.

         - Ceee? Ce-i cu tine aici? Şi cu suratele tale, stăpână a cotanelor? izbucni Moş Gerilă, nu ziceai că vrei să-ţi faci cuib în colivia aia mare? Nu-nţeleg cum de v-aţi răzgândit!

         - Ei, nici nu trebuie să-nţelegi tu ceva, Moş Gerilă. Din câte văd eu, am greşit cănd v-am eliberat din acea colivie. Şi dacă va fi nevoie, mă voi lipsi de cuib, şi împreună cu surioarele mele, o să vă luăm cu forţa şi o să vă ducem înapoi la colivia voastră!

Pădurea Soarelui (6)

         Moş-Gerilă şi moşii cei negri erau nedumeriţi de apariţia cotanelor, care îi eliberaseră din uriaşa colivie. Pentru un moment se opriseră din lupta cu oamenii lui Moş Crăciun, astfel că păsările profitară de acest lucru, pentru a-i ataca, în timp ce moşul cel negru şi urât îi răspundea stăpânei lor:

         - Dar ce treabă ai tu, stăpână a cotanelor? Noi v-am lăsat colivia să vă faceţi cuib, aşa că n-ar trebui să fiţi aici!

         - Aha. N-ar trebui să fim aici, fiindcă nu-ţi convine ţie, nu? Că tu şi moşii tăi trebuie să-i faceţi rău lui Moş Crăciun. Noi nu v-am eliberat de acolo pentru a face rău în lume, cum doreşti tu şi-ai tăi.

         - Nu-i treaba ta cotană, ce am eu de împărţit cu Moş Crăciun şi cu ai lui. Treaba ta şi a celorlalte păsări era să vă faceţi acel cuib, după cum ne-am înţeles, nu să veniţi peste noi să ne stricaţi planurile cu moşul, şi cu sărbătorile!

         - Da, cum să nu? Nu-i treaba noastră, nuuu!

Şi stăpâna se repezi spre Moş Gerilă, lovindu-l cu o aripă. Ghearele sale ascuţite ieşiră la iveală şi începu să-l zgârâie peste tot, facându-i răni, şi din ele curgeau un sânge vâscos, care pătă în câteva clipe zăpada. Celelalte cotane se luptau şi ele de zor cu fârtaţii lui moşului negru şi urât, şi peste tot se vedeau nişte pete urâte. Lupta iscase un vacarm de nedescris.

         Între timp, Moş Crăciun şi oamenii săi reuşiră să se ridice de pe pământ, în timp ce Mitru privea în toate părţile îngrozit şi se ferea cum putea din calea cotanelor, a curierilor şi a lăutarilor, care se luptau cot la cot cu moşii cei negri. Uneori cotanele îl lua în braţe pe câte unul din oamenii Moşului şi-l azvârlea la câţiva paşi de un moş negru. Nici oamenii moşului nemuritor nu se dădeau în lături, cu toate că păsările uriaşe le sărise în ajutor. Frumuseţea sărbătorii de Crăciun dispăruse cu totul, datorită măcelului care avea parte acolo, în lăcaşul Sărbătorilor sfinte.

         Nimic nu părea să mai salveze sărbătoarea, când, dintr-o dată, apăru o lumină, care invadă lăcaşul, orbindu-i. Oprindu-se din luptă, priviră spre cer şi văzură o stea luminoasă şi mare. Din stea se văzu cum o uşă aurie şi mare se deschise, şi doi îngeri-străjeri îmbrăcaţi în straie albe, cu părul lung şi cu aripi coborâră  pe pământ. Amândoi aveau o sabie. Unul ţinea într-o mână trei lacăte mari, identice cu cele care fusese încuiată colivia cea uriaşă, şi celălalt avea o harpă. Când ajunseră pe pământ, cel cu harpa, începu să cânte duios una din colindele de Crăciun. Celălalt înger îi privi pe toţi şi apoi vorbi:

         - Moş Crăciun, cum te simţi? Acum am venit noi, să le ajutăm pe cotanele acestea nesăbuite, care i-au eliberat pe Moş Gerilă şi ai lui. Şi totuşi, ei n-aveau de unde să ştie că nu au voie să-i elibereze, nu ştiau că ei sunt răi.

         - Îngeraşii mei dragi, ce bine că aţi venit! Dar cum îi veţi lua de aici, să-i duceţi înapoi, ca să mă lase în pace să-mi duc până la capăt misiunea pe care o am aici, în Pădurea Soarelui?

         - Nu te preocupa Moşule dragă, răspunse îngerul care avea cele trei lacăte. Cotanele ne vor ajuta să-i ducem înapoi. Aşa cum au ştiut să-i elibereze, acum vor şti să ne şi ajute, să-i luăm de aici. Nu-i aşa, cotanelor?

         - Cum vom face asta, îngerule? întrebă nedumerit stăpânul cotanelor.

         - Ca să nu mai poată fi liberi niciodată, să se transforme în umbre, fiecare cotană de-a ta îl va prinde pe fiecare dintre moşii cei negri cu ghearele şi va zbura înapoi cu ei până la colivia părăsită de voi. Şi de cuib, să nu-ţi fie teamă că nu vei avea la primăvară, îţi vei găsi tu un loc undeva. Iar dacă suratele tale vor dori cuib la fel ca şi tine, o să vă faceţi unul de toată frumuseţea, dar moşii cei negri şi urâţi trebuie neaparat să fie duşi şi închişi la locul lor.

Apoi se întoarse din nou spre Moş Crăciun şi îi spuse:

         - Nu-ţi face griji dragă Moşule, misiunea ta va fi dusă până la capăt şi în acest an, şi în toţi anii care vor veni de-acum în colo. Apoi se întoarse spre Mitru, care arăta ca o statuie din cauza atenţiei sale la tot ce se întâmpla în jurul lui, şi îi vorbi cu blândeţe:

         - Mitre, văd că eşti tare speriat de ceea ce se întâmplă aici, dar linişteşte-te, dragul meu! Curierul lui Moş Crăciun te va duce acasă, la Veronica şi la copiii tăi, după ce eu şi cotanele vom pleca împreună cu aceşti moşi hidoşi, care nu ştiu altceva decât să facă rău.

Mitru nu reuşi să spună nimic pe moment, dar după câteva clipe reuşi să vorbească:

         - Mulţ..., mulţumesc îngerule! Nu mi-ar păsa aşa mult de mine, dar de Veronica şi de copilaşii mei mi s-ar rupe sufletul să rămână singuri. Ce-ar face ei? Cum s-ar descurca? Ei sunt toată viaţa mea, sunt totul pentru mine.

         - Ţi-am spus, fi liniştit, că totul va fi bine. Vei ajunge cu bine acasă, curierul te va duce cu tot cu lemne şi cu cadourile primite pentru familia ta.

Apoi se întoarse către cotane şi le spuse:

         - Haideţi, dragele mele, luaţi-i pe moşi, şi hai să plecăm.

         - Acum îi luăm şi mergem, răspunse stăpâna.

Şi împreună cu celelalte păsări se repeziră spre moşii cei negri, îi prinseră cu ghearele cât putură de repede şi se înălţară în zbor, în timp ce moşii cei negri urlau  furioşi de mama focului. Moş Gerilă îi strigă lui Moş Crăciun:

         - Am să mai scap eu şi te voi găsi din nou, Moş Crăciun!

         - În veci, n-ai să mai scapi, Moş Gerilă! îi strigă stăpâna cotanelor. Voi avea grijă să dau sfoară-n ţară, să se ştie cine eşti, şi nimeni nu o să vă mai descuie acea colivie pentru a  face rău lui Moş Crăciun şi oamenilor săi!

         - Atunci, dacă promiţi asta, este bine cotană dragă, îi răspunse îngerul.

         Şi  fără să mai spună nimic, îi făcu un semn îngerului care cânta la harpă. Când se ridicară în sus, lăcaşul lui Moş Crăciun se transformă din nou în ceea ce era prima oară, înainte de a sosi moşii cei negri şi urâţi. Toţi brazii erau luminaţi de podoabele şi betelele puse, oamenii de zăpadă erau din nou la locul lor ca şi cum nimic nu se întâmplase, lăutarii începură să cânte iar, curierii umblau de colo-colo cu sacii în spinare, pregătindu-se să plece fiecare, acolo unde trebuia să ajungă, să împartă cadourile.

         Steaua de pe cer o porni după cei doi îngeri, după cotane şi după moşii cei negri. Ştiind drumul şi locul unde era colivia abandonată, îngerii le conduseră pe cotane până acolo, ajungând repede. Dându-le drumul moşilor, cotanele se repeziră spre colivia cea uriaşă, şi o ridicară, fiindcă ei o lăsaseră trântită pe jos, atunci când plecaseră. După ce o ridicară, în cotănelile lor, atunci se repeziră spre moşii cei negri şi îi aruncară unii peste alţii, făcându-i pe aceştea să urle. Îngerul care avea lacătele, repară ca prin farmec încuietorile şi puse lacătele cele noi. După ce încuiară bine, dădură să plece, dar Moş Gerilă le strigă îngerilor şi cotanelor:

         - Nu mă las până nu voi scăpa iar, nu m-aţi învins voi pe mine şi pe fraţii mei, auziţi?

         - Nici noi nu ne vom lăsa, vom avea grijă ca voi să nu mai scăpaţi niciodată de-aici, auzi tu? răspunse stăpâna cotanelor. Niciodată nu veţi mai putea să-i faceţi rău lui Moş Crăciun, şi niciodată sărbătoarea nu va mai  fi oprită în Pădurea Soarelui, auziţi voi, moşi negri şi urâţi?

         - Promiteţi drage cotane, că o s-aveţi grijă ca ei să nu mai scape niciodată de aici? întrebă îngerul cu harpă, de data asta.

         - Promitem, îngerilor dragi! Mergeţi sănătoşi, acasă la voi, că noi aşa vom face. Moşii cei negri şi urâţi nu vor mai scăpa şi nu vor mai face rău niciodată lui Moş Crăciun, şi nimănui!

         - Bine dragele noastre, bine! răspunseră acum, amândoi îngerii.

         După care se înălţară, îşi luară rămas-bun de la cotane şi zburară în sus, spre steaua cea luminoasă, intrând înapoi pe uşa aurie de unde ieşiseră. Apoi steaua se îndepărtă şi ea, strălucind pe cer, în timp ce cotanele şi moşii furioşi o priveau. Peste câteva clipe, păsările îşi luară şi ele zborul, fâlfâind puternic din aripi şi făcând gălăgie, fără să se mai sinchisească de Moş Gerilă şi ai lui, care urlau de furie, din cauza neputinţei. Auzindu-le urletele şi fiindcă li se părea că sunt insuportabile, viscolul începu să arunce cu troienele de zăpadă în colivie şi în ei.

         În acelaşi timp, cum toate erau din nou bune şi frumoase în lăcaşul lui Moş Crăciun, acesta îi spuse lui Mitru:

         - Acum Mitre, tot răul a trecut, aşa că vei ajunge liniştit acasă, alături de curierul meu.

         - Mulţumesc Moşule drag! Abia aştept să ajung acasă, şi abia aştept să povestesc tot ce-am păţit. Pot să povestesc şi despre moşii cei negri şi urâţi? Şi despre cotane, şi despre steaua luminoasă şi îngerii care ne-au scăpat până la urmă de tot necazul?

         - Ţi-am spus că va trebui să povesteşti despre mine, şi dacă ai avut parte de această soartă, de a-i cunoaşte pe Moş Gerilă şi ai lui, pe cotane şi mai ales, pe îngerii-străjeri care au coborât din acea stea, atunci povesteste tot, Mitre. Tot Brăneştiul să ştie că în Pădurea Soarelui, vine în fiecare an, Moş Crăciun cu cadouri pentru toată lumea.

         Se mai îmbrăţişă o dată cu moşul cel nemuritor, apoi se urcă pe sanie, alături de curierul care se urcase deja şi-l aştepta. După ce îşi mai luă o dată rămas-bun de la Moşul şi de la tot ce era în jurul său cu privirea, curierul porni sania şi căinii o întoarse lătrând spre drumul care ducea la casa lui Mitru. Câţiva lăutari se luaseră după ei şi îi însoţiră până la ieşirea din acel loc minunat unde era Moşul, curierii lui şi Sărbătoarea sfântă de Crăciun.

        Şi aşa se întoarse Mitru acasă, alături de unul din curierii Moşului, cu sufletul plin de sărbătoarea sfântă şi de amintirea spaimei că era cât pe-aci să nu se mai întoarcă acasă, din cauza moşilor cei negri. În prag stătea Veronica lui cu Anuţa în braţe şi cu Ghiţă lângă ea. Coborî zvelt de pe sanie şi alergă spre soţia lui care era mirată şi nu înţelegea nimic.

Dar el o linişti, spunându-i:

         - L-am văzut pe Moş Crăciun în Pădurea Soarelui. Am să-ţi spun cea mai frumoasă şi cea mai grozavă poveste pe care am trăit-o în viaţa mea!

         Descărcă sacii, ajutat de curierul Moşului şi apoi intrară în casă cu sacul plin de cadouri şi alte lucruri trebuincioase. Veronica făcuse mâncăruri delicioase. Îl pofti împreună cu soţia lui şi pe moşul-curier înăuntru. Le povesti copiilor şi nevestei sale despre Moş Crăciun din Pădurea Soarelui toată noaptea, şi despre toată aventura care o trăise acolo, în timp ce mâncară bine şi chefuiră până în zori, când curierul Moşului îşi luă rămas-bun de la Mitru şi de la familia lui. Apoi se urcă pe sanie, dădu un bici uşor câinilor şi-o porni înapoi spre Pădurea Soarelui, precum spusese Moşul să facă.

Sfârşitul poveştii lui Mitru