Lucia Bibarţ: Cărţile care au format-o pe Oltea Blaga

Îndrăgita actriţă arădeană, Oltea Blaga ne-a pregătit  surprize  nebănuite pentru expozeul susţinut la „Cărţile care m-au format”.
Artista, obişnuită cu prezenţa învăluitoare a publicul, a trecut fără avertisment, la împresurarea  „adversarului”, uzând, pentru aceasta, subtil, de  mijloacele-i artistice,  pedagogice şi chiar vocale.
Apreciind exact calitatea şi receptivitatea  celor de faţă, ea a recurs, ca pretext pentru intrarea în literatură, deci în poveste,  la  evadare în spaţiu şi în timp, înspre locurile şi vremea copilăriei sale.Ca Alice în lumea oglinzii,  Oltea Blaga 
ne-a purtat prin universul copilăriei sale, paradisace şi protejate.Am păşit, mai întâi,  într-o bibliotecă, o bibliotecă şcolară, dintr-un sat din Moldova, un spaţiu stăpânit de rafturi cu cărţi şi de  inconfudabilul lor miros, peste care mama era crăiasa crăieselor.Acolo feţiţa a conoscut primele poveşti pe care, ca un copil precoce, le-a memorat şi le-a spus, cuvânt cu cuvânt,  tovarăşilor ei de joacă.
Copilul, de numai 5 ani, ştia deja să citească şi mergea la şcoală.Prima carte ce i-a deschis poarta fermecată a nemaivăzutului şi-a nemaîntâmplatului a fost  „Peştişorul de aur” a fraţilor Grimm.A urmat „Heidi”- a Johannei Spyri, „Micul prinţ”- a lui S.A. Exupery, şi   Shakespeare.
Din spaţiul scrierilor contemporane, Oltea s-a oprit la literatura memorialistică („D.O.-Domiciliu Obligatoriu”), la romane autobiografice („Dumnezeu a murit în Bărăgan”), precum şi la un volum de poeme  vesel-ironic-meditative ale unui  dezlegător de mesaje creştine: Victor Aciocârlănoaiei. Nimeni altul decât tatăl ei.Motivele alegerii acestora  sunt desigur şi sentimentale, dar şi   cele ale datoriei de-a  rememora şi pleda  într-un proces sinistru, în numele „intensităţii unei pătimiri colective de proporţii ” (Ioan Es. Pop), pătimire pe care, un nevinovat copil de 12 ani (şi  încă mulţi alţii ) a fost obligat să şi-o asume.
Ce ne-a convins  că Oltea a făcut una dintre cele mai potrivite alegeri a fost, pe de-o parte,  ţipătul înăbuşit, ce se vrea auzit şi cunoscut,  al unei perioade negre din istoria României: deportările din Bărăgan. Valoarea lor istorico-documentară şi „incredibila minuţie şi putere evocatoare reconstruind scene care par să se petreacă sub ochii cititorului”(Mirela Stănciulescu) a autorului, pe de-altă parte .
Alături de Oltea, în sală s-a aflat mama ei, dar cel mai prezent, adevăratul  istorisitor al  „întâmplărilor care i-au furat copilăria” a fost, cu certitudine,  dl. Victor Aciocârlănoaiei.