Domniţa NEAGA
„LILIACUL ÎNFLORIT LA POARTA ÎNSERĂRII” - DE ELENA BUICĂ
„Din umbra porţii înserării, întorc privirile spre semenii mei rămaşi în urmă şi îi învălui cu acelaşi zâmbet pe care optimismul mi l-a aşezat pe faţă”, mărturiseşte Elena Buică în „Cuvânt înainte” din recenta sa carte, „Liliacul înflorit la poarta înserării”, apărută la Editura Anamarol, Bucureşti, 2014.
Titlul cărţii, poetic prin excelentă, conţine două metafore legate prin prepoziţia simplă „la”: liliacul înflorit şi poarta înserării, care fac referire la fiinţa spirituală şi la cea biologică, ambele trăitoare sub acelaşi înveliş de lumină, zâmbet şi tină, numit Elena Buică.
Stirpea ţărănească a autoarei şi descendentă dintr-o familie de buni gospodari nu se dezmint. Grija pentru ceea ce lăsăm în urmă, ca semn al scurtei noastre treceri prin această lume, e încrustată adânc în sufletul nostru naţional. Este o grijă care ne frământă pe fiecare în parte, şi cred că nu i-a dat pace multă vreme nici Elenei Buică, dar abia în ultimul deceniu aceasta a avut răgazul să o convertească în cuvânt scris, să-i dea formă şi consistentă prin cărţi cu caracter memorialistic şi nu numai. Consider că i se potriveşte cel mai bine genul acesta de literatură (unii zic că nu este literatură!), pentru că oferă autoarei posibilitatea de a comunica şi a se comunica pe sine cu toată zestrea sufletească cu care a fost dăruită. Iată o scurtă profesiune de credinţa exprimată magistral: „Am preferat că scrierile mele, în bună măsură, să fie clădite pe un suport autobiografic căruia să îi adaug noi valente, pentru a satisface atât nevoia de autenticitate, cât şi posibilitatea ca fiecare cititor să se poată regăsi şi să poată fi stimulat să participe după fiinţa sa”...
Cartea „Liliacul înflorit la poarta înserării” cuprinde cinci părti, fiecare dintre ele purtând un subtitlu:
Partea I-a - Întâmplări din tainiţele vieţii;
Partea a II-a- Rânduri izvorâte din adâncul inimii;
Partea a III-a- Cuvântul frumos rostit;
Partea a IV-a- Frumoasele vacante;
Partea a V-a- Comentarii critice.
Autoarea motivează includerea fiecărei părti şi rolul acesteia în ecuaţia întregului, având apoi grijă să ne potrivească paşii cu îngăduinţa şi răbdare, cu blândeţe şi înţelepciune pe drumul de lectură al cărţii.
Pendulând între două lumi şi între două culturi total diferite (română şi canadiană), Elena Buică a optat pentru o exprimare artistică în limba în care s-a născut, pe care o stăpâneşte atât prin ereditate, cât şi prin formaţie profesională. Frumuseţea locurilor natale asupra cărora se apleacă cu pioşenie, frumuseţea sufletului românesc căruia i se închină cu adâncă reverenţă, obiceiurile străbune, calităţile şi defectele unui popor mereu încercat de vitregiile istoriei, care parcă şi-a pierdut în anii din urmă identitatea, întâmplările pline de savoare ai căror eroi sunt consătenii scriitoarei, dorul de tot şi de toate nu puteau fi exprimate decât în graiul românesc.
Partea întâia a cărţii ne introduce într-un univers straniu, un „teren minat”, cu întrebări existenţiale, cu previziuni care se adeveresc, o lume a semnelor, a întâmplărilor pe care le putem presimţi, dar nu le putem gestiona în favoarea noastră. Superstiţii, prezicătoare, chiromanţie, predestinare, soartă, acceptare, resemnare, taină, viaţa, moarte sunt cuvintele-cheie ale acestei prime părti a cărţii, una aparte în arhitectura întregului edificiu livresc.
Misterul în care este cufundată lumea umană ar trebui sporit, nu elucidat, după cum ne-ar sfătui încă o dată Lucian Blaga. Fără mister, viaţa nu ar avea niciun farmec. La ce mi-ar folosi să ştiu clipa morţii, de pildă? Acesta este apanajul lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, dar nu suntem El! Dacă ne-a trimis în lumea asta, are El o socoteală cu fiecare dintre noi! Treaba noastră ar fi să ne bucurăm de privilegiul ce ni s-a dat. Suntem, însă, oameni, fiinţe raţionale, şi este firesc să ne punem întrebări, şi tot atât de firesc ar fi să le şi aflăm răspunsurile. Dar le vom afla vreodată oare?
Meditaţia asupra vieţii şi a morţii, specifică sufletului românesc, întâlnită în aproape toată literatura noastră populară şi cultă, este temă principală a primei părti a cărţii aflate în discuţie.
Rânduri izvorâte din adâncul inimii pun în lumină nu numai calităţile, faptele, realizările artistice şi de orice tip ale unor personalităţi culturale sau oameni simpli, din România sau Canada, a căror traiectorie s-a intersectat cu aceea a sciitoarei, cât mai ales calităţile omului E. Buică: observaţia fină, curajul, spiritul de dreptate, judecata critică, bunătatea, puterea de a se autocenzura. Nu de puţine ori autoarea clocoteşte văzând nedreptăţile, reaua-credintă, suficientă, mediocritatea, laşitatea, lipsa de orizont a unor semeni, dar are puterea de a trece peste acestea, zâmbind vieţii şi propunându-şi să vadă numai partea frumoasă a lucrurilor, fără să-şi coboare până de scris în mocirlă, mizerie, abjecţie... Această imagine, voalat sugerată, de a privi partea plină a paharului, este o lecţie de viaţă, pentru a ne împăca şi a ne armoniza cu noi înşine şi cu universul.
Spiritul fin de observaţie o face pe Elena Buică să vadă realitatea românească aşa cum este ea. Autoarea constată, cu fiecare revenire în România, o evoluţie lentă a societăţii, vede că ţara se mişca totuşi, se construieşte mult, civilizaţia începe să pătrundă şi în universul rural, unde apar case cu baie şi grup sanitar în interior. Capitala rămâne însă asaltată de maidanezi, problema câinilor vagabonzi nefiind soluţionată. Venind din afara tării, doamna Elena Buică are o anumită perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră politică, putând fi considerată drept un bun analist politic: Ceea ce depinde de guvern ne insuflă o revoltă înghiţita cu amar de care nu vom scăpa curând. Poporul, aflat într-o confuzie totală, îi va vota cu sârg şi în viitor tot pe aceştia! Văzând neîmplinirile care sunt mai multe decât realizările, autoarea trăieşte momente de revoltă abia stăpânită, dar şi de calmă resemnare:... viaţa asta este uneori câinească şi pentru oameni, şi trebuie s-o ducem aşa cum este, fiindcă altă lume mai bună decât asta nu mai există!
Viaţa ţăranilor teleormăneni s-a schimbat odată cu societatea. Limbajul acestora, plin altădată de arhaisme şi cuvinte populare, acum este colorat de neologisme, de multe ori folosite ca nuca-n perete: Maică, n-avem neam de bolbotine în obor (fructe în curte-n.N.), fiindcă nu ne-a ajutat timpul probabil...! Conectaţi la canalele de televiziune, ţăranii sunt informaţi, cunosc personalităţile politice bune sau rele, sunt pro sau contra, în funcţie de partidul cu care simpatizează sau ai căror membrii sunt. Umorul şi ironia acidă îşi fac loc în relatările scriitoarei, strălucind însă în povestirile adevărate: Descurcăretii- oameni de nădejde; Orgolioşii; Clevetitorii...
După o trecere în revistă a schimbărilor din viaţa ţăranului român din Câmpia Dunării, scriitoarea Elena Buică construieşte o galerie vie de portrete. Sunt persoane şi personalităţi pe care le-a cunoscut în diferite împrejurări, oameni care au impresionat-o prin calităţile lor de excepţie, şi fată de care s-a simţit datoare cu câteva rânduri de suflet. Sunt portrete luminoase, complexe, fineţea observaţiei mergând până în cele mai mici detalii. Atât de dragi îi sunt aceşti români din tară sau din Canada, încât, în bunătatea şi generozitatea ei, Elena Buică le-ar fi făcut statui de ceară, dacă i-ar fi stat în putinţă. Atâta dăruire, atâta devotament, mai rar!... Ligya Diaconescu, omul făclie şi fiica sa, doctoriţa Andrada Victoria, ambele de la Starpress Internaţional; Anca Petrescu- arhitectul Casei Poporului; câteva figuri reprezentative din Neamul Buică; Consulul României în Toronto, Antonella Marinescu; Fraţii Iacob şi Florin Oprea; Profesorul de pedagogie- psihologie, Silvestru Moraru, şi nu în ultimul rând, Herman Victorov, un român cu chip de erou legendar, un etalon de împlinire a vieţii prin muncă respectând principiile morale.
Celelalte părti ale cărţii cuprind câteva impresii de lectură, cronici literare, recenzii de cărţi ale confraţilor: Herman Victorov, Constantin T. Ciubotaru, Adrian Erbiceanu, George Roca, George Stroia, Gabriela Călutiu Sonnenberg; Notele de călătorie în Las Vegas (Nevada, U.S.A.) şi Viena (Austria, Europa); Comentarii critice referitoare la cărţile de până acum ale acestei românce care face cinste neamului românesc.
Elena Buică vine târziu în literatura română, dar ritmul în care scrie ne dă certitudinea că în următoarele două decenii ne va prinde din urmă şi ne va depăşi pe mulţi dintre noi, cei care am debutat cu patru decenii înapoi. La mulţi ani, Stimată Doamnă, şi la cât mai multe cărţi, întru nesfârşita bucurie a sufletului care o scrie şi a celui care o citeşte!
Domniţa Neaga
Roşiorii de Vede
februarie 2015