S-a întâmplat într-o noapte.
Eram departe de mine
și de toți ceilalți.
Dansam ca un nebun plin de o durere surdă.
Băutura devenise amară și o înghițeam cu silă ,
o lăsam să curgă, să-mi umple viața goală.
Totul era rece, înghețat și nu găseam iarna.
Toți aveau lacrimi de țurțuri
iar eu vream să-i salvez !
Vream... să-i topesc.
Tremuram ca o frunză-n ploaie
cu maxilarere strânse –
aveam crengile coborâte.
Nu puteam vorbi tăcutul.
Și-atâta sculptam totul.
Pe ascuns plângeam
iar în văzul tuturor
zâmbeam dar trist.
Râdeam dar nu era râsul meu,
vorbeam dar nu eram acolo –
un trup gol pe dinăuntru
care imita gesturi și vorbe,
pătruns de o săgeată adâncă.
Un perete era tot ce-aveam nevoie
ca să mă sprijin și să uit de mine.
Nu mai vream să stau singur !
Nu, nu puteam suporta singurătatea.
Vream să fiu ținut în brațe,
să stau strâns – covrig,
Să fiu mângâiat , mângâiat, mângâiat...
și să plâng mult...
zile și nopți,
săptămâini și luni,
până când din lacrimi nu va mai râmâne decât uscatul...
și mă voi usca precum în deșert și voi aștepta ploaia.
Vreau și eu să cresc, să fiu om – copac mare.
Voi aștepta ploaia , voi aștepta... uscat.
În gânduri dune mă voi pierde,
în nisip voi cădea,
cu vântul voi dispărea.
Sunt plin de-o veche stare,
mă bântuie ca o fantomă
dintr-un pod părăsit, uitat de lume.
Bine-ai revenit vechi prieten !
Prezintă-te ! Arată-ți plânsul !
Nu te-ascunde !
Cântă doine și trăiește !