ASCEZA POETICĂ
sau
Calea împotrivirii de sine
Ce poate fi mai subiectiv decât o antologie de autor? Desigur, o altă antologie de autor, a aceluiaşi autor! Dincolo de glumă, orice antologie de acest tip încearcă să esenţializeze mesajul, aşa cum, de-a lungul alcătuirii operei, şi l-a dorit artistul. Numai că mesajul, aşa cum şi l-a dorit artistul, nu se va potrivi niciodată cu cel pe care-l recepţionează destinatarul său! Aşa-i datul firii umane, ca şi “consumator”, fiecare, în timpul său, cu mintea şi cu sufletul său, să priceapă ceea ce îl reprezintă pe el acel... mesaj! Şi-atunci, la ce mai sunt bune antologiile de autor? Înşelătoare întrebare, înşelător răspuns, primi-va, aşadar!
Antologiile sunt bune pentru că ele reprezintă, de fapt, un alt mesaj, provenit dintr-un alt nivel de creaţie al aceluiaşi artist, care-şi foloseşte materialul anterior spre a da o nouă formă, aşa cum teoretizează Aristotel în “Metafizica” sa! Iar dacă ele, antologiile, sunt un nou mesaj, atunci sunt operă separată! Ştefan Doru Dăncuş– noi îi vom spune SDD-ul, citise-va Sededeul, aci, în această cronică de metacritică, pentru că nu ne aflăm în condiţia de critic literar - în a sa antologie CASA MEMORIALĂ DĂNCUŞ face exact acest lucru. Dacă, însă, o antologie, cum spuneam, reprezintă un nou mesaj, alcătuit din fragmente de alte - în cazul lui - scrieri anterioare, nu-i obligatoriu ca rezultatul, noua formă, să fie de aceeaşi valoare, pentru că şi aici, în alcătuirea unui nou mesaj e nevoie de ştiinţa realcătuirii între proporţii, energii şi aşezare-n curgere... Deci, poţi da greş, aşa cum, din două gânduri bune, se poate naşte un contra-gând spre sine îndreptat, sinucigaş... Nu este cazul SDD-ului, însă. Cunoscător al alcătuirii dinşi sub, prinşi pe deasupra de cuvinte, el îşi scrie ”memoriile” ştiind pe fiecare unde să le aşeze în “camerele” minţii fiecăruia dintre noi, ca-ntr-un muzeu al său, clădit în spaţii care nu-i aparţin decât prin adopţie. SDDştie - ca orice meşter-zidar de credinţă ridicată din cărămizi de cuvinte - să se lase recunoscut prin opera sa ca fiind părţi ale fiecăruia dintre noi, deci să conlocuiască în simţirea şi neantul fiecăruia. Simţire şi neant, pentru că mesajul său, acesta, realcătuit, nu este unul care să te aşeze, în linişte, într-o odaie caldă, la îndemână cu bucate şi cu perne moi sub cap! Nu, dimpotrivă, ţi se oferă, acolo - sau de acolo, dintre pagini - un înveliş de crisalidă, din care poţi tu însuţi să te alcătuieşti, după chipul şi asemănarea ta, cum s-ar spune. Iar, cum “chipul şi asemănarea” aceasta nu poate fi alta decât a Celui care ne-a deschis ochii tuturor pe-aici - deci, inclusiv SDD-ului - neîndoielnic, vom semăna cu toţii. Singura deosebire, totuşi, ar putea rezulta din felul cum îl (re)citim. Pentru că, (re)citindu-l ne vom reciti pe noi, cu simţirea noastră, subiectiv, aşadar. Căci ceea ce rămâne obiectiv, este neantul, el fiind la fel; indiferent cum l-am simţi noi, el, neantul, ne aşteaptă pe fiecare la fel, pentru că nu-l ştim.
“Casa memorială Dăncuş” este o lungă confesiune, o mărturisire sinuoasă, neliniştită şi blândă, pe alocuri, tumultoasă şi tămăduitoare, prin altele. Este o auto-mântuire, dacă ne permiteţi o expresie de rezonanţă păgână. Este nevoia aceea declarată altfel, de către autor, de a se depărta o vreme de poezie, în sens de creaţie poetică, de a se reîncărca, probabil, cu o nouă porţie de energie, şi de a vedea după, dacă mai poate stărui în acest câmp hipnotic, cum îi spunea poeziei un alt meşteşugar înalt de versuri... Discursul poetic şi cel narativ - şi acesta, însă, cu încrustaţii evident poetice - al antologiei sublimează trăirea autorului spre o energie resorbantă de sine, ceea ce i-a creat, mai mult ca sigur, aceea dezorientare stilistică şi paradigmatică: cumpănirea între a se recunoaşte a fi el, cel de la începuturile poeziei sale, şi cel care ajunse fiindu-seînaintea alcătuirii antologiei! Rescrierea propriei opere poetice şi conex-poetice prin ceea ce pare a fi proză ori memorialistică, pare să-l ajute să depăşească hamletianul moment de răscruce: a rămâne sau nu rămâne printre poeţi. Printre poeţi, pe acolo pe unde, aşa cum zicea Marin Sorescu, eşti singur, mereu singur.. .
SDD-ul are, aşadar, nevoie de un răgaz spre a se hotărî de va ieşi din singurătatea poeziei - dulce condamnare, ca să parafrazăm oximoronic, nu-i aşa, pe Eminescu - spre o de sine reevaluare. SDD-ul este în condiţia puiului care a deprins zborul, şi, după prima felie de văzduh despicată cu propriile sale aripi, larg deschise, ferme, se sperie de urma zborului şi se întreabă privind la dunga sângerie: e sângele meu sau e sângele cerului? Şi, la fel, se mai întreabă puiul cel tânăr, albastrul acela de pe aripi e al meu, ori dunga sîngerie s-a transformat în trup de cer şi mi s-a întinat pe aripi? Şi se aşează puiul pe un colţ de stâncă, să afle răspunsul. Iar răspunsul va veni, acelaşi pentru toţi temerarii: pe aripi s-a aşternut albastrul de poezie, sublimat din sângele cerului, una cu sângele ce prin vinele lui străvezi aleargă, zboară vijelios...
SDD-ul nu va putea rămâne în afara poezei, aşa cum puiul nu va putea rămâne în afara zborului, aşa cum cerul va fi mai trist de nu vor mai fi păsări să-l săgeteze spre a-l însângera cu aripile lor, aşa cum sângele nu poate exista în afara nu a trupului ci a fiinţei ce ne fuse dăruită spre a ne fi...
SDD-ul a deprins abecedarul primului zbor, care devine litera dintâi a următorului zbor s.a.m.d. Prin urmare, “Casa memorială Dăncuş”, aşa cum este amintirea unui viitor epuizat, este şi literă din viitorul cod de zbor, la care scris-au neîncetat poeţii, de la primul la ultimul din cei ce fost-au şi scri-vor, de la primul la ultimul, cei ce fi-vor.
Acesta este Poetul care-şi alcătuieşte singur antologiile, acesta este şi SDD-ul: un exorcist al propriei opere. SDD-ul ne oferă o carte atât de densă, de super-condensată încât te aştepţi, după ultima pagină citită, să se întâmple doar o singură dată întîmplatul: Big bang! Un Big bang poetic, (să recunoaştem, şi cel dintâi, al Creatorului, de-a lungul şi de-a latul necuprinsului său generat, are atâta rimă, muzicalitate şi armonie cum numai în poezie întâlneşti!) ca o descătuşare uriaşă de energie venită din străfundurile cuvântului scris, rostit sau nerostit... O puzderie de galaxii, ciorchini de versuri parcă vezi atârnând pe la ferestrele minţii, mai apoi!
La aşa ceva te poţi aştepta după ce închizi ultima pagină citită din “Casa memorială...”, iar această aşteptare survine, salvator, după parcurgerea oricărei opere valoroase, invitaţie între simţire şi neant, o explozie de super-novă pe care o aştepţi nu să te dezintegreze ci să te alcătuiască, să te realcătuiască spre a te înţelege spre mai profund...
Arta poetică a lui Dăncuş este o luptă desfăşurată cu mâinile goale împotriva unei lumi imperturbabile, haotice, potrivnice, încăpăţânată să nu-şi depăşească condiţia. Revolta scrieriilor sale nu este una revendicativă în sens general, care “cheamă la luptă”, nu, este una personală, directă, demolatoare la modul fizic, în care durearea se resimte fizic, organic. Trupul, pare a ne spune poetul, trebuie să sufere fizic spre a se elibera de simţuri şi a se ridica spre neant, acolo unde este salvarea. Iar pentru asta, trupul cel trecător îşi duce crucea - imaginea aceasta revine mereu în creaţia SDD-ului, crucea, la fel, cuiele crucificării, crucificarea, Iisus, iar totul învăluit într-o strigare stăruitoare, de multe invocaţii către Dumnezeu - precum şi asumarea luptei cu Diavolul, sub multele lui forme - iarăşi forma!- cu care ne ademeneşte... Dar SDD nu este un creştin în sensul clasic, el este partizanul crucii, într-adevăr, dar nu şi al supunerii doar de dragul mântuirii promise. El cere certitudini în numele sângelui care este certitudinea viului doar dacă stă în închisoarea trupului, iar nu gâlgâind aiurea, pe dinafara acestuia; astfel, SDD-ul vrea să vadă lumea trăindu-şi rostul în interiorul poeziei, al Cuvântului divin, iar nu orbecăind pe coperţile Bibliei ori, mai rău, agăţându-se de coarnele Antihristului...
“Casa memorială Dăncuş” fascinează atât în sens creştin, pentru că propune un dialog cu Dumnezeu, dialog smerit, chiar dacă cu impulsuri greu temperate de răzvrătit, cât şi în sens non-creştin pentru că îndeamnă la revoltă în numele raţiunii unei vieţi haotice, ori haotic înţelese. “Casa... ” SDD-ului este un sediu conspirativ cu totul original, în care dacă intri, nu mai ieşi cum ai intrat, schimbarea fiind obligatorie: dacă ai fost un “om bun”, devii unul sceptic în ceea ce priveşte “bunătatea” de care te credeai în stare, iar dacă ai fost un “om rău”, ieşi unul şi mai “rău”, dar nu împotriva celorlalţi ci împotriva ta însuţi...
Este interesant să vedem cum va ieşi autorul din perioada de reflecţie, de asceză poetică, i-am zice, pe care a invocat-o prin alcătuirea acestei (auto)antologii, o adevărată cale a împotrivirii de sine.
Să sperăm că va ieşi, şi el, un om mai... “rău”!