Eliza Roha - Cumpăna destinelor
Talent polivalent, Eliza Roha scrie cu egală îndreptăţire: poezie, proză, teatru şi recenzii. Romanul Cumpăna destinelor (Ed. Betta, 2015), la care ne vom referi în continuare, este al 18-lea scris de autoare. Cumpenele destinelor reprezintă nişte momente care schimă cursul vieţii personajelor. Ele pot fi întâmplătoare, sau scrise dinainte, dacă ne imaginăm destinul implacabil şi, în această situaţie, ele ar putea fi asimilate unor probe iniţiatice care desăvârşesc personalitatea. În cazul romanului Elizei Roha, cred că întâlnim ultima situaţie. Poetul Mircea Petean spunea că nodurile/ cumpenele existenţiale se leagă şi se dezleagă în cer. Îmi imaginez compenele destinului ca pe nişte noduri în masa lemnoasă, în jurul cărora circumferinţele anuale de creştere vegetală se concentrează, ocolindu-le cu spaimă.
Romanul Cumpăna destinelor se deschide chiar cu un asemenea caz nodal. Eroina, tânăra Siracuza, scapă din mâinile şoferului, care încerca să o violeze, reuşind să iasă din automobilul care o aducea noaptea acasă, de la serviciu, alergând pe câmp în întuneric. Desigur, pe parcursul roamnului, cumpenele se ţin lanţ. La nunta Siracuzei cu Dorin, mireasa o surprinde pe naşă facându-i avansuri mirelui, reieşind că cei doi aveau o relaţie mai veche, la care Dorin voia să renunţe. Ciocnindu-se de această situaţie imorală, viaţa cuplului se schimbă, tinerii, deja căsătoriţi, plecând la Bucureşti şi apoi, despărţindu-se.
Siracuza mai trăieşte o cumpănă, fiind acuzată de soferul care încercase să o violeze, împreună cu alţi complici ai săi, că ea ar fi o femeie uşoară. O salvează certificatul de virginitate, miraculos pentru vârsta ei.
Dorin, ajungând la o şcoală postliceală, abătut şi însingurat, se îndrăgosteşe de colega sa Tuţa, care rămâne însărcinată. Iată o nouă cumpănă dramatică. Îndrăzneaţa maramureşeancă, aflând că e gravidă, se deplasează rapid la Baia Mare pentru a se culca cu soţul ei, pe care nu-l iubea, salvând aparenţele.
Politrucul Adolfică Braşoveanu devine şi el o cumpănă în mâna destinului. Dorind să intre sub pielea unchiului Siracuzei, cu funcţie importantă în CC al PCR, schimbă viaţa tinerilor însurăţei, împăcându-i. Ba mai mult, îi aranjează lui Dorin să urmeze altă şcoală postliceală, după absolvirea căreia, să fie trimis la muncă în străinătate, putându-şi duce şi familia cu el.
Altă cumpănă, în viaţa lui Dorin, se produce când Tuţa ajunge şi ea să lucreze în străinătate, pe acelaşi vapor cu fostul iubit şi idila se reaprinde.
Revoluţia din 1989 reprezintă o cumpănă majoră pentru toată lumea. Politrucii cad în dizgraţie, oamenii îşi pierd slujbele, lumea se schimbă din temelii.
Directorul incapabil al institutului de proiectare, unde lucrase Siracuza, dispare de pe firmament, inginerul Sergiu Mihăilescu, foarte capabil, căsătorit cu Lia (fosta secretară a directorului), avansează pe scara socială.
Spre finalul romanului, relaţiile se limpezesc, cuplurile se refac, Siracuza naşte şi ea, împlinindu-şi familia.
Finalul romanului reprezintă o nouă cumpănă, similară până la un punct cu cea de la începutul cărţii, Siracuza, care muncea cu Dorin în străinătate, după ce vinde o casă la periferia capitalei, revine într-un automobil pe acelaşi drum pe care avusese loc tentativa de viol, dar, de această dată, şoferul adoarme sau suferă o criză încât iese cu maşina în decor şi eroina iarăşi fuge disperată pe câmp. Trebuia să ajungă în final, la aeroport.
Romanul rămâne cu final deschis, poate deznodământul va fi prezentat într-un nou volum, autoarea obişnuindu-ne deja cu romane ciclice.
Eliza Roha conduce cu mână sigură personaje numeroase, imaginaţia ei bogată, permiţându-i să le construiască destine credibile pe care le urmăreşte pe vaste perioade de timp, în Cumpăna destinelor, chiar în două orânduiri sociale, comunismul totalitar şi capitalismul de junglă, postdecembrist.
Stilul Elizei Roha este limpede, colocvial. Construcţia etajată, structurată pe urmărirea cumpenelor prin care trec cuplurile, relevă o tehnică arhitectonică suplă. Lirismul inerent şi tehnica narativă arborescentă, conferă romanului o complexitate definitorie. Semniificaţiile sunt cu bătaie lungă. Romanul se citeşte cu interes major. Tematica atinge un existenţialism grav, la care suntem invitaţi să medităm fiecare dintre noi.
Lucian Gruia