Nichita, mereu
iubiți-mă
sunt poezia-n care vine ploaia
sunt însăși lacrima
lacrima unui vers niciodată găsit
ploaia lacrimii
celei ce trebuia să fi fost
ploaia este altar și rug
mă închin
în genunchii lacrimi pe cuvânt
iubiți-mă
sunt ploaie și mă dor
Rug
chiar aici
amiaza are trup de cruce
nici rug măcar
poate un gând
incomparabil mai curat
printre atâtea frunze care ning
austenic
anotimpul se lipește de călcâi
vulnerabil în genele ierbii
peste ochiuri de timp
sublimat în ecou
o vreme
voi mai rătăci
prin templul subfebril
ce-n nopțile curând brumate
va rugini exuberant
inutil.
Portret
mi-am zdrențuit gândul
în mărăcinișul sufletului tău
mi-am rupt curcubeul
în toamna privirii
mi-a-nghețat mâna-ntinsă
către macii iubirii
am răgușit căutându-ți duioșia
am obosit alergând după soare
aștept o ploaie de aur
și ea este numai cenușă
ca și când
s-ar fi umilit cuvintele
într-un copac tăcut
fără ramuri.
Volumul ,,Frunze în oglindă” , Ed. Marineasa, Timișoara, 2002
Coperta: Mihaela Popa (Gheorghiu)