Două întâmpinări la volumul liric ALB, de Dumitru Tâlvescu
Editura Limes, 2015
Altcumva, literalmente subînţelegem a voi- a vrea altcum, în alt mod, aspira spre o rostire filocalică la cote mai înalte estetic, deci şi etic, este titlul volumului antecedent de poeme ale lui Dumitru Tâlvescu. Evident, scriitorul ne propune un program, deşi nu este un pragmatic, ci cumva un fascinat de real, de misterele care cer să le redezlegăm, ale existenţei noastre spirituale şi laice...Aşa este mai ales în prozele editate până acum. Poezia este deopotrivă tetamentară şi, cum se ştie, omul este stilul. Timbrul rostirii poezie sale este al unui om al religiei naturii, ca laborator al Creatorului, paracletic.
Titlul cărţii de faţă este ALB, ceea ce sugerează altcum, acest demers, al Diurnului, literalmente al unei aspiraţii spre lumina cunoaşterii, anume prin patos, prin empatie, prin iubirea de viaţă şi acalmiile necesare, în răstimpurile acestui flux- reflux al memoriei şi al contientizării că suntem- sum- summum. Filocalia lui este dual filosofică, nefiind un scrib livresc, ci un inimos, un omenos, cum zicem din bătrâni. Citindu-i cărţile de până acum, înţeleg cel mai aproape din ele, ceea ce a înţeles Ion Popescu Brădiceni, iar asta aparţine desigur afinităţilor atno- culturale co- tangente.
Trăim un ceas al seismicelor subcuantice, eliberatoare, întru reaşezare, energii subcuantice. Nu este practic a întâmpina fenomenul schimbării, prin Altcum, în teritoriile limbii române, din poziţia bombastică a şoarecilor de bibliotecă- pe acea scară iacobină, sic, invocată simitudinal de un Paul Aretzu, nici al „ atacului în bibliotecă”, cum dixit George Arion- Rebusache, ci numai sub paradigma unui semiotician ca Umberto Eco, şi, nota bene, a transmodernismului conceptualizat de I. P. Bradiceni, via Columniştii jieni ai Brâncuşienilor arhitecţi, vezi şi A. Brebenel, Adrian Frăţilă, Vasile Ponea, Gelu Birău, între care Tâlvescu a căutat o eventuală filiaţie!
Oricât de previzibil este, prozatorul este acelaşi cu poetul, „ nunta greierilor” evocată metaforic de el, sugerînd vechea- nouă dilemă a omului sublunar, cu toate subnotaţiile. Poezia este în-chip-uire, arătare, dar şi divinaţie, oracol, spovedanie...EA înnoieşte, lecuie, ne poate reda noima fiindului şi harul împărtăşaniei, sensul de cetăţeni ai Cuvântului fără frica scânteilor lui Iov....Dincolo şi dincoace de şovăielile naivităţii germinativ- native, nostalgii ale inocenţei paradisului pierdut, fără a fi noi profetul, ci doar confratele, întrevăd un scriitor care este chemat, ci nu parvenit, un poetom cu vocaţia cercetării- autoscrutării, prin scriere, repet, filocalică, şi rezerve duioase de a reuşi. Arta poetică este Înduminicare.
Toate şcolile filologice care se ciocnesc tectonic între ele, în paideia interculturalică din areal, nu vor strămuta rostul Poetic al omului- Familiei lui,fie chiar acum, în asaltul smintitor al electronicii!Albul diurn, invocator este ritmat şi contrapunctic „ vernisat” parcă sub iradierea marelui timp, constrîns a se recunoaşte- regăsi, întocmai mişcării spiralice – cosmice, în cochilia formei prozodice trans- cendente...Nu doar Ce spunem, ci Cum spunem. Astfel că şi opinia mea de cititor prin ogindire, este ornamentică, preţioasă, cuvânt-din-cuvânt...
Cartea devine semin(ţ)ar, murmurul este cristalin, albul este al trezirii şi mirării totuşi blagiene. Discursul unei astfel de lirici este arcadic, înălţător al frunţii, ci nu al umbrelor bântuitoare...Caruselul rămâne intuitiv- vizionarist, chiar dacă s-a impregnat de mithos şi livresc, după post- modernismul clamat ori blamat în estimp...Un carusel ludic, un joc de închipuri interioare, ale semenului-om pe care „ parcă îl cunoşti decând lumea”...,cum spun bătrânii.
O astfel de poezie se cere citită cu VOCEA, nu doar cu ochii. Irizări, striaţii, adumbriri, magie curată! Limba Română se auto- redefineşte stfel, substanţial, arta poesiei fiind una devenitoare a Inimii care a fost şi este altarul Misterului care suntem. Credem, deoarece nu este absurd.
Eugen Evu, 28. 02. 2015.
Poetul din interiorul ninsorii
“ Alb uitat intre coline/ Pe-un tomnatec loc restrâns/Între zile nu mai vine/ Dor purtat de zeu spre plâns.”
Noua carte a lui Dumitru Tâlvescu este sub zodia sincerităţii cu Sinele, schimbării reprogramate, elegiacă, a unei stări cosmice, a locuirii metafizice, a dorului ancestral, acel dor inefabil nicăieri mai intraductibil ca la români, venind din colind, lerui-ler şi aina daina…Albul, ca şi negrul, nu sunt propriu zis culori, în haloul spectral al curcubeului. În poemul- cheie, poetul de la Săcărîmb, spaţiu straniu cu piscuri piramidale, unde el a scris şi o proză mito-sofică, percepe cumva iernatic de fapt starea aceasta, sanctuarică, albul sugerînd ninsoarea, troienirea, unde omul –încă-om, nealienat, fără Alean- Alien,…Poetomul adică, este tomnatic- al rodirilor deci…Dacă citim cuvântul ROD invers, este DOR. Ne amintim de Cezar Ivănescu şi de iluminările lui iniţiatice.“ Uitat “de cine ? este omul care locuieşte poetic, cum dixit Heidegger despre Hoelderlin, gigantul poeziei romantice? Am călătorit de-o vreme cu poetul, un poetom de admirabilă simplitate, ci nu simplist, un îngândurat, balansînd între revelaţii, cunoaşterea auto- scrutătoare, între raţionalism şi sofianism….Cărţile sale grave sunt de inspiraţie mitopoetică, din arealul magic al legendelor, eposului popular, sunt pe aceeaşi coordonată tematică- ideatică, geo-spirituală, deopotrivă a underground-ului psiho- reductiv, oglindit semantic, poetul ştiind că psihic suntem “ un sistem bioenergetic deschis”…
Actul scierii poetice îi este catharsic, neo- divinatoriu, cu remanenţe subtelepatice, incantatorii. Toate vin din copilărie, din inocenţa paradisiac- nepierdută, dinnostalgie memoriei afective, ţinta fiind una profound morală, a nevoii de comunicare, a colocviului liric constrîns în armonia rostirii. “ Zeul spre plâns” este “ purtat” ca un mic grail pe umerii noştri, altar purtat…
Captiv în dual, poetul este uneori şi un indignat, un moralist, însă iată că la vama vârstei, Tâlvescu este diurn în nocturn, alb adică, cu torpoarea acelei aşteptări , a nadirului latent, a utopiei- promisiunii…
Un alt poem aparent naiv reia leit- motivul greierului cu elitrele lui care par să îngâne cerul nocturn: „ Nenuntit prin ierburi, greierele plânge, L-a ajuns iar dorul, ascuns într-o chitară, Cu fire de paing, tristețea-l înconjoară,În ochii triști, el are lacrimi ca de sânge.
Lacrimile cri- cri sunt nu clorofilice, ci de sânge. Poetul simte- aude altfel cuvintele, ca pe nişte elitre. Aluzia este a scânteilor lui Iov, a jelaniei acestuia, faţă de un yeu incognoscibil, doar deductiv.
Lângă himere se răsfiră aștrii
În timp ce printre ape colindă doar sihaștrii
Ce cu vestale oarbe și neprihănite
Își poartă din speranțe, pe șei de colb albite.
Tot priveghind în lume, amar și cu păcat
Din cenușiul zilei, incert si înorat
În tot vacarmul trist al vremii, zălog și legamânt
Un sentiment de dor, hipnotic, îi lasă pe pământ.
Aleg dintre iluzii, să le cufunde-n ceață
Cu falsă poleială transpusă-n fum și gheață
Pierdut între ruine un trist impar sobor
De gânduri pesimiste ce-ncet se pierd și mor.
Am mai scris despre Dumitru Tâlvescu, care este un galateean, un auzitor de iele, gorgone, păuni, lebede, din incintele logosului şi logostelelor, aşa cum admirabil se auto- descrie în acest poem. Necum hinpotic, necum oniric, necum mistic. El îşi refuză iluziile, dar se şi lasă dezmierdat hermeneic de noima lor divinatorie. Dumitru Tâlvescu este omul vechi de care vorbea Călinescu, omul locului, cultivator de hrană materială, dar şi edenică, recuperatoare, a sufletului, spirit desculţ prin roua limbii române... El trebuie citit, ci nu sentenţios comentat...
Sentimentul de dor invocat frecvent, este chemarea din eternitate a Fiinţei întru regăsire, mântuire, ci nu bântuire.Mă rezum la atât, într-o seară de Gerar, din nefericire cu ambii luceferi vizibili, lumini reci, pe orizont. Şi în aşteptarea aişorilor, a brânduşelor şi a greierilor, a Sînzienelor şi a acestei noi cărţi, pe care el o va ţine pe genunchi , cu aripile în jos, pe celălalt nepotul...Cer scuze că poetizez, inspirat de poezia lui, numai şi numai cu gândul că nu suntem, totuşi, singuri, nici aici, la Curţile Dorului...Leroi-Ler !14 fabruar, 2014...Albul diurn, invocator este ritmat şi contrapunctic „ vernisat” parcă sub iradierea marelui timp, constrîns a se recunoaşte- regăsi, întocmai mişcării spiralice – cosmice, în cochilia formei prozodice trans- cendente...Nu doar Ce spunem, ci Cum spunem. Astfel că şi opinia mea de cititor prin ogindire, este ornamentică, preţioasă, cuvânt-din-cuvânt... Cartea devine seminar, murmurul este cristalin, albul este al trezirii şi mirării blagiene. Discursul unei astfel de lirici este arcadic, înălţător al frunţii, ci nu al umbrelor bântuitoare...Caruselul rămâne intuitiv- vizionarist, chiar dacă s-a impregnat de livresc, după post- modernismul clamat ori blamat în estimp...Un carusel ludic, un joc de închipuri interioare, ale semenului-om pe care „ parcă îl cunoşti decând lumea”...,cum spun bătrânii.
O astfel de poezie se cere citită cu VOCEA, nu doar cu ochii. Irizări, striaţii, adumbriri, magie curată! Limba Română se auto- redefineşte stfel, substanţial, arta poesiei fiind una devenitoare a Inimii care a fost şi este altarul Misterului care suntem. Credem, deoarece nu este absurd.
Din cărţile lui Dumitru Tâlvescu editate până acum, opinez lapidar câteva observaţii „ la rece”: Romanele şi poezia sa decantează intimist, in extenso espitolar- romanţat sau „ reminiscent”, voalînd afectiv un fel de memorial al durerii şi( re) îndurărilor, meditaţii social- mitologic- filosofic- istorice, greu represibile. Moralist cu spirit polemic „ ingenios bine- temperat”, este scriitorul unei atitudini estetice, neglinjînd uneori – în poezie,- tocmai forma prozodică, fapt corectabil, desigur. Frământarea morală conţine astfel de riscuri, dinspre redarea conflictelor în dualitate, uneori melodramatice, ca la Agârbiceanu.( v. Poezia altfel, Alb). Visător şi monoton ca un Ceas cu cuc, Poetomul îşi regăseşte din mers, iniţiatic în cheie totuşi postmodernă, cadenţele, ritmînd interioritatea pe cadranul invers al Timpului, ca un autentic „ povestaş”..., la gura sobei.