Un subcapitol al Tratatului de ontologie a lui Remus Foltoş conţine două intuiţii care devin foarte importante în economia întregului volum, reprezentând o perspectivă inefabilă pentru un anume mod de a filosofa. Să lăsăm textul să vorbească: prima - „Singur omul trăieşte scindat temporal. Animalul n-are Viitor şi nici Trecut. Omul îşi închipuie că viitorul îl aşteaptă ca să-l trăiască, iar trecutul îi dă şansa să-l re-trăiască. Omul nu ştie ce anume să trăiască mai întâi: viitorul sau trecutul. Prezentul îi este omului doar mediu prielnic şi ocazie de a se delecta când cu ceea ce nu este încă (viitorul), când cu ceea ce nu mai este deja (trecutul). Scindat între aceste orizonturi, omul este pur şi simplu inactual lui însuşi.”
Nimic mai frumos dar şi paradoxal în acelaşi timp. E vorba de o situaţie care defineşte neputinţa funciară a subiectului uman de a se afla în el însuşi. Omul se află în el însuşi numai atunci când are un prezent. Numai că Prezentul lui este alterat în permanenţă de celelalte două forme de timp, viitorul şi trecutul, ce ocupă tot spaţiul conştiinţei. Aşadar nu avem propriu-zis un prezent al Prezentului ci numai un trecut al prezentului şi un viitor al prezentului. Conştiinţa umană nu poate trăi decât în mijlocul acestei scindări. Dar ce aduce cu sine această scindare? Aduce un lucru la care nu s-ar aştepta nimeni! Irealitatea constitutivă – ca esenţă a conştiinţei inactuale ei însăşi. Este şi corolarul faptului că un Determinism frust ce acţionează asupra conştiinţei nu poate atinge decât Viitorul şi Trecutul. De aceea Determinismului îi scapă ceea ce omul nici măcar nu deţine – Prezentul de sine al conştiinţei. Prezentul este intangibil din acest punct de vedere. Iar atunci când mai înţelegem şi acest Prezent ca pe un Origo absolut, punct iniţial de plecare, de fugă, şi absolut genetic, ca pe un Principiu divin, înţelegem de ce conştiinţa are în esenţa ei faptul de a fi în vecinătateşi frăţietate cu Prezentul-Dumnezeu – dar neputându-se niciodată confunda cu acesta. Exact ceea ce se spune în a doua intuiţie: “Tot aşa, singur omul e conştient de predeterminarea ce se aplică asupra lui, dar, în acelaşi timp, când „simte” că este o creaţie continuă a interiorului lumii, în fiecare moment, când ştie că ceea ce omul ţese, este ţesut de o altă mână, situată deasupra lui, îşi dă seama că nu e singur. Origo absolut este în imediata lui apropiere. Şi atunci trăieşte plenitudinar sentimentul comuniunii verticale.” Prin vase comunicante numai de Fiinţa însăşi ştiute, omul trăieşte o comuniune (dar nu o identitate). Identitatea, evident, nu poate fi trăită căci Sentimentul este o experienţă (afectivă) şi nu o comprehensiune (intelectivă). Ceea ce în fragmentul următor reiese cu claritate. „Cu totul altfel stau lucrurile cu timpul interior al Sentimentului vecinătăţii şi însoţirii cu Principiul Suprem. Trecutul şi Viitorul – inactuale, cât şi Prezentul non-manifest, de care tocmai am făcut vorbire, pălesc atunci când subiectul uman trăieşte plenitudinar pe Dumnezeu. Omul se pierde în fiorul care de fapt îl recuperează, se topeşte în fluidul mai puternic decât el, se absoarbe prezenţei lui faţă de el însuşi, se scufundă în apele primordiale ale indeterminării precise, se înrădăcinează în cer, se ascunde în transparenţa oglinzii, se cutreieră sinei lui care scapă în adâncuri.”
Multe lucruri interesante se mai pot găsi în Tratatul lui Remus Foltoş. Vă invit, de aceea, să le descoperiţi! Este – o spunem cu convingere – o intreprindere necesară…
Mai rămâne de precizat că volumul Tratat de ontologie, semnat de Remus Foltoş, poate fi găsit la bibliotecile Universităţilor sau cele Judeţene din Baia Mare, Iaşi, Bucureşti, Cluj, Oradea, Bistriţa, Zalău, Piteşti, Braşov şi Târgovişte.