Remus Foltoş: M-ar interesa o mărturisire din partea ta. Ţi-ai făcut din scris o profesiune de credinţă. Câteva cuvinte despre scrierile tale. Ce reprezintă ele pentru tine?
Ştefan Doru Dăncuş: Cărţile apărute până acum nu fac altceva decât să exprime propria viziune despre viaţa trăită pe această planetă. Cu bunele şi relele ei, evident. Şi reprezintă participarea mea cavalerească la “mersul lumii”. Înainte? Înapoi? Nu mai are nici o importanţă.
Remus Foltoş: Scriind această carte am observat că nu eşti numai omul revoltat al lui Camus dar eşti şi lovit de greaţa lui Sartre. Pe care îl preferi dintre cei doi? Şi mai spune-mi, existenţialismul francez te-a influenţat mai mult decât Dostoievski?
Ştefan Doru Dăncuş: M-am ferit de influenţele altora ca de ceva ce aparţine altora. Dar am şi citit mult din ce au scris. Sunt, la alţi scriitori, depozite uriaşe de înţelepciune care n-au fost fructificate de nimeni. Voit sau din neglijenţă. Probabil că şi alţi autori şi-au definit relaţia cu viaţa asta oarecum asemănător, ceea ce ne conduce la o singură ideee: ce facem în viaţă ne este punct de plecare după moartea de-aici.
Remus Foltoş:Ştim amândoi că dincolo de influenţe, cărţile tale respiră un aer anume, au anumite particularităţi spirituale. Care este marca originalităţii lor?
Ştefan Doru Dăncuş: Fiecare autor este un original în felul său. Critica literară găseşte mereu diverse corespondenţe între autori şi între operele lor, pentru a-şi crea o bază de discuţie care să ordoneze oarecum tendinţele. De aceea a şi apărut de fapt, pentru că se simţea nevoia cuiva care să folosească diverse resurse pentru legiferarea unor criterii ferme. Epigonatul nu slujeşte la nimic, eventual tuşează o scriere sau un autor. Dar nu asta e relevant în această carte pe care am citit-o, înainte de-a răspunde întrebărilor, relevant este faptul că un autor a reuşit să atragă atenţia unei mari mase de oameni. Ceea ce spune el în cărţile pe care le editează contează doar dacă există receptori.
Unii s-au grăbit să taxeze scrierile mele drept ceva ce ştie toată lumea; păi dacă le ştie de ce nu le şi practică? E aici un paradox pe care, poate, doar eu îl percep, adică a şti despre desfăşurarea unei conspiraţii mondiale dar a nu face nimic pen-tru a o împiedica. Preferinţa pentru cuibul căldicel în care sălăşluieşte majoritatea oamenilor este cel mai bine descrisă în “Etica nicomahică”, dar cine să citească aşa ceva? Şi atunci apare cineva ca mine care disciplinează atitudinile, şi spun asta fără urmă de modestie. Omenirea s-a obişnuit numai să ceară, însă n-ar da nimic în schimb. Oricum dă, dar inconştient.
E posibil să existe oarece influenţe şi în ce am scris eu, nu pot contesta. Influenţe care se datorează culturii pe care mi-am format-o zi de zi, cărţilor citite, experienţelor trăite ş.a.m.d. dar filtrate prin prisma literaturii pentru a da “originalitate”, cum spui tu.
Remus Foltoş:Am, de data asta, o întrebare legată direct de scrierile tale – chiar crezi în Apocalipsă sau este doar un subterfugiu literar, o chichiţă comercială ostentativă şi la modă? Cum ai răspunde acestei întrebări?
Ştefan Doru Dăncuş: Apocalipsa, înţeleasă ca “sfârşitul lumii” e singurul eveniment care ar astupa gura tuturor. Visez o lume care are ce să mănânce, are timp şă-şi trăiască viaţa fără a goni în neştire după bani, nu are limbuţia de azi.
Sigur, nu pot spune când va avea loc acest îngrijorător fenomen, însă cred cu tărie că numai aşa se poate lua totul de la început. Unii cred în extratereştri, alţii în tot felul de religii, alţii se dau de ceasul morţii căutându-şi un ţel în care să se invest-tească total; între aceste opţiuni particulare şi altele pe care nu mi le aduc aminte acum proliferează mizeria impusă de cel ce vrea să conducă. Suntem, istoric vorbind, o civilizaţie ce repetă formarea triburilor, unde cel mai tare face legea. Maimuţăreala celor 10 porunci a creat justiţia umană, asta cum pare? Iar conducătorul, “ales” de public, normal, n-are soluţii practice la nimic. Noi zicem numai că suntem “civilizaţi”, dar în spatele nostru un aproape moare de foame sau de sete. Diverşi alţi conducători se întrunesc în diverse locuri să pună “lumea la cale” însă nu ştie nimeni ce să facă, ce să propună ca alternativă mersului existent al lumii. Totul e deşertăciune – cum bine spune Ecclesiastul în Biblie.
Remus Foltoş:Crezi în darul tău profetic despre care eu, ca scriitor al unei cărţi despre tine nu mă îndoiesc? M-ar interesa anume în ce fel crezi în asta.
Ştefan Doru Dăncuş: Eu cred că oricine are acest “dar profetic”, te naşti cu el. Dumnezeu pune în fiecare exemplar uman toate calităţile necesare pentru a trăi pe planeta aceasta. Posibilităţile de exprimare ale fiecăruia sunt problema, pentru că repetiţia nu duce decât la atrofierea creaţiei, or astăzi, se merge exact pe produsele în serie, excluzându-se cu bună ştiinţă inovaţia. Am mers într-un supermarket şi nu am ştiut la ce folosesc unele produse. Unul din ele era o cheie de desfăcut un anumit tip de conservă!
Spiritual vorbind, şablonizarea umană sau înregimenta-rea unui om într-un “sistem” reprezintă moartea minţii acelui om, robotizarea. Nu degeaba se toarnă cu nemiluita filme din care lipseşte imaginaţia, nu degeaba apar trupe de muzică din cele mai ciudate. Literatura chiar, a ajuns o latrină iar tot felul de “voci autorizate” scot în evidenţă orice e scabros şi orice nu are nici în clin nici în mânecă cu arta adevărată. Adică, cum scrii tu poezii dacă nu ai şcoala rimei? Sau cum poţi picta abstract dacă nu ştii să pictezi o figură oarecare?
Nu pot, în baza observaţiilor acumulate până acum, să nu prevăd viitorul speciei umane, să nu caut soluţii cel puţin pentru moment salvatoare. Nu mă mulţumesc doar să merg la lucru şi să fac copii, e ceva mai mult în mine; omul n-ar trebui să facă doar asta, nu este numai atât.
Remus Foltoş:Nu-mi trebuie o ascuţită intuiţie să cred că vocea ta e singulară. Crezi că mai sunt şi alte voci care îţi seamănă? În România sau în lume? Ce spun ele?
Ştefan Doru Dăncuş: Nu cred că sunt singurul care ţine ochii deschişi, nici în România, nici în lume. Există oameni în orice domeniu care văd cum totul se duce de râpă, doar că litera scrisă circulă mai uşor, de aceea cred că scriitorii (şi implicit eu) ies mai repede în evidenţă. Cărţile mele au circulat şi xerografiate, la un moment dat, dovadă că “vocea singulară” a avut audienţă, aşa cum a avut şi vocea lui Ioan Botezătorul. Sunt scriitori care pactizează cu puterile vremelnice, preferând să trăiască bine şi să se bucure de celebritate şi glorie aici şi acum, deşi calea corectă e să dai Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.
“Vocile singulare” existente azi vor şti la ce mă refer.