Scriitoarea Dorina Stoica se prezintă în faţa cititorilor de toate vârstele cu o antologie de autor („Când nu Te iubeam”, Editura PIM, Iaşi, 2014). Volumul, după mărturisirea autoarei, cuprinde poezii selectate din cărţile: „Daruri”, Editura Cronica, Iaşi, 2009; „De la poezie la rugăciune”, Editura Sfera, Bârlad, 2010 şi „Izvorul îndepărtat”, Editura PIM, Iaşi, 2011, precum şi poezii nepublicate în volum, ci doar în reviste şi antologii.
Un colectiv meritoriu a contribuit la această nouă apariţie editorială: corectura şi lectori de carte: Geta Modiga şi Mariana Sava; grafica: Valentin B. Neagu şi „Un cuvânt de învăţătură” de părintele Ciprian Grădinaru.
Cartea de faţă tratează liric două momente existenţiale: de dinainte şi de după revelaţie. „Când nu Te iubeam”, Doamne, se spovedeşte autoarea, „lut şi ţărână eram”. Ea se desprinde de tină şi se înalţă, prin dragoste christică, în lumea spirituală. Este vechea luptă cantemireană din „Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”. Acesta din urmă, gazdă temporară a sufletului, este plin de păcate iar lumea a fost, este şi va fi întotdeauna rea şi plină de ispite. Una dintre poezii este intitulată chiar „Trup şi suflet”.
În copilărie şi adolescenţă. Dorina Stoica iubea „o floare”, „un copac”, apoi „o mulţime de păsări”, „străzile oraşului” şi „grădina cu cireşe coapte”; iubea viaţa şi plăcerile ei dar „raza de soare” „intrată pe geamul îngust/ din biserica veche” era într-atât de strălucitoare încât a dorit să se facă „Lumină” prin harul divin cu care a fost înzestrată.
Creaţiile din această antologie sunt rod al meditaţiei, al reculegerii, al rugăciunii, al lecturilor din cărţile religioase, al credinţei sale în existenţa divinităţii.
Construite pe ideea argheziană a dialogului cu divinitatea, aceste creaţii pledează în favoarea trăirilor sufleteşti şi condamnă fiinţele care sunt robite trupului. După inflaţia postmodernistă cu versuri de apă tulbure, se simţea nevoia de poezie limpede ca apa de izvor în care să se audă distinct glasul conştiinţei şi credinţei. Nostalgia după „Raiul pierdut” este înlocuită de poetă cu bucuria regăsirii lui; pentru asta însă sunt necesare „Rugăciunile” şi „Euharistia”. Însufleţită de „Nădejde, Credinţă şi Dragoste”, Dorina Stoica se bucură că „Mai e credinţă” la noi şi scrie o „Rugăciune de iertare” aşteptând cu evlavie a cerului „Binecuvântare”. Unele rugăciuni portretizează monahi: „Rugăciune pentru duhovnic”, „Părintele Ilie Cleopa”, „Rugăciunea lui Agatonie”. Pledoaria poeziei în favoarea credinţei ortodoxe se încheie apoteotic îndemnând pe drept credincioşi „Rămâneţi în biserica ortodoxă străbună!”
Însoţită mereu de „Îngerul păzitor”, Dorina Stoica năzuieşte „Spre lumină”, rugându-se de bunul Dumnezeu: „Am strigat spre Tine, Doamne!”, „Tu poţi , Doamne!”, „Fă-mă, Doamne, vas sfinţit”, „Vino, Doamne!”, „Doamne, dă-mi răbdare”, dar şi de Maica Domnului: „Maică, Tu ştii durerea mea”, „Venim la Tine, Maică!”, „Rugătoare, Maica Sfântă”, „Maica Lacrimilor” şi de Mântuitor: „Iisuse, preadulce Hristoase.”
Multe dintre poeme sunt reuşite, memorabile chiar: „Acasă”, „Poetul”, „Ce preţ are o poezie”, „Fă-mă, Doamne, vas sfinţit”, „Rugăciune de iertare” şi multe altele. Deşi ştiu că poeţii sunt „genus irritabile”, totuşi îmi fac datoria de critic dar cu bună credinţă şi cu duhul blândeţii. În versul al treilea din poezia „Ajută-mă să iert” (p.65) „întruna”, însemnând „mereu” se scrie legat. Poezia „Rugăciune” ( pp. 80-81) de factură populară, scrisă în ritm trohaic, având un picior metric de şapte silabe are câte un picior care şchioapătă: „Dă-mi-l mie cât (mai) sunt” şi „Tată, Fiu (drag) şi Duh sfânt” ar suna armonios. ( La o reeditare, poeta Dorina Stoica ar putea ţine seamă de aceste mici observaţii.)
Poezia „Binecuvântare” aduce aminte de „Cartea de învăţătură” a mitropolitului Varlaam şi de „Psaltirea pre versuri tocmită” a mitropolitului Dosoftei, fiind o rugă adresată Maicii Domnului: „Vreau să viersuiesc/ Cu glas îngeresc/ Într-o zi de vară/ Când plouă cu flori/ Răsari, Maică, în zori// (…)/ Tu eşti Maica vieţii,/ Albă iasomie/ Maică poezie,/ Apă ne-ncepută/ Rugă ne-ntreruptă//”.
Într-o lume aflată într-o inexorabilă degradare, în care prostituate de lux şi infractori devin „oameni politici” şi se ascund în Parlamentul ţării, când chiar poeţii îşi află inspiraţia în „groapa de gunoi a lui Ouatu”, izvorul poeziei Dorinei Stoica este omul credincios, însufleţit de nobile idealuri şi cuprins de sentimente înălţătoare ca ortodoxismul, mila, altruismul, fapta bună, dragostea faţă de ţara care l-a născut, faţă de aproape, faţă de slujitorii bisericii, faţă de familie etc.
Spre deosebire de scrierile unor autori care nu pot fi citite noaptea, poeziile Dorinei Stoica pot fi citite în toate momentele zilelor şi nopţilor din marea noastră trecere. Cartea sa este mai mult decât necesară pentru educaţia moral-creştină a contemporanilor şi a generaţiilor care vor veni. Şi pentru că face bine sufletului, încheiem cu un mic fragment din rugăciunea: „Vino, Doamne!”
„Vino, Doamne, mă ajută să cunosc, să înţeleg
Şi cu fir de rugăciune de Tine viaţa să-mi leg.
Vino cu prinos de slavă, cu iubire, cu iertare,
Doamne, vino de mă scoate din păcat, din întinare.”