Cartea românească din pragul ( de mijloc!) al „ obsedantelor decenii” în acest glissando al fiinţei colective, transsmutative pare un proces al prăbuşirii, în sus, al apoguului în perigeul circular, al Marelui Mister care suntem...Geniul încă românesc pare a se fi întrupat dinsus de Carpaţi, în Caucazul prometeic, al omului „ cu vultur propriu”. Femeia română este precumpănit sublunară, a Lunei pline sau a Semilunei. Feminitatea artelor decade în hermaforditism, din jale se-ntrupează Electronul, El, Fiul, Ra, Sophia...
Ideile nu mai sunt văzute, încă de la Homer şi Borges, ci numai întrezărite, ca un fel de fulgere mentale sau trăznete din senin, ale Hibrisului ... Criza lor este criza cuvintelor, ca sântei din Logos.
Eul nu are cum a ni se mai consola vreodată de această continuă despărţire de noi înşine, de cei dragi, pe care i-am adus în lume şi îi vom împunge înafara cuibului, ca să zboare singuri,ca în poemul despre vultur al lui Hoelderlin. Binomul legic este: Sinele şi Sinea.
Vind şi pleacă, se perindă, cohorte de cruciaţi, misionari ai Delirului metafizic şi trans- metafizic, iar prin poemele noastre, „ mătasea sună sub picior”, cum o venera Eminescu nebunul pe „ apururi vergina Marie...”.
Prin hăţişurile uriaşei semantici, avem sau nu „ norocul” de a îi vedea pe îngerii cerşetori, gemelari ai geniilor nefericirii în expansiune.
Suntem fiii Traumei şi ai condiţiei unui Paradox pe care îl atribuim al Hazardului, de la Hegel încoace. Toate energiile sunt reciproc energofage. Mutaţiile cer sacrificii şi în fiecare, altfel, mişcă vâlvorile marelui Necunoscut, Neutrino. Nu avm cum a învăţa a muri „ vreodată, Eminescule şi tu, adorato Sapho ! Din om, treimicul înger cade mereu în sus, de leac a suporta ne este, temporar, Tandreţea. Eu am îndurat mereu un fel de gelozie irepresibilă a Umanului faţă de Îngerul incestului primordial. Cel actual deja precipită, în lumea de lumi, trasnferul acestui datum- fatum, în ceea ce animă recuperator- rebelionar, lucifeeric, Robotromul.
II
Cineva, cândva odată ca niciodată, după Zamolxis şi Deceneus, a comis un fals în acte cosmice.
III
Continua despărţire este absurdă. Trăim murind, dinamica este a acceleratorului de vise, aparatul lui Uriel? Enoch a fost cel care nu a minţit, dar au năboit memoria lumei discipolii aprocrific, număraţi a fi 33.
- va urma-