Dorina STOICA
ÎN AŞTEPTAREA CELEI CE MĂ ÎNARIPEAZĂ
Ion Ţoanţă
Echinocţiu fragil
Editura „Singur”, 2015
Am certitudinea că la naştere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor şi un Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant primit întru împlinirea menirii ce ne-a fost dată pe acest Pământ şi anume aceea de a deveni nemuritori asemenea Lui, celui Nemuritor. Fără doar şi poate, Ion Ţoanţă a fost înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care îşi adapă înspiraţia este eterna, fascinantaminunată dragoste pentru femeia ce face să se mişte roata lumii.
Cel de-a doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele „Echinocţiu fragil”şi a apărut anul acesta la prestigioasa editură „Singur” din Târgovişte.Cuvântul înainte „spre o metaforică pornire” scris chiar de autorul volumului este o doar aparentă explicitare a continuării demersului poetic început cu „Templul devenirii noastre”. Mai degrabă o invitaţie de a pătrunde în universul său poetic plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia şi proza pot merge împreună şi pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când autorul e plin de har creator.
Dar să intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale poetului ale cărui sentimente au culoarea, temperatura şi consistenţa anotimpurilor dar şi a timpurilor ce tot vin şi se tot duc. Între un echinocţiu şi un solstiţiu iubirea este mereu aceiaşi fără timp, fără loc şi fără astâmpăr.Primăvara timpurie, aduce mereu speranţe chiar şi în tomnatecul anotimp din a doua jumătatea vieţii. Mereu căutând dar şi găsind iubiriea, poetul Ion Ţoanţă se mişcă în voie printre metafore, sensuri şi subtilităţi, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile indiferenţei ce tinde să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet în recunoşti în fiecare poem, îi redescoperi altă şi altă cută a sufletului de veşnic lucrător al iubirii ca formă supremă de înălţare despupra cenuşiului cotidian.
În poezia lui Ion Ţoanţă, iubirea este omniprezentă, aproape mereu împlinită. Prin ger, zăpezi, prin arşiţă şi prin ploile tomnatice iubirea pluteşte liberă, fără oprelişti, fără inhibiţii aşa după cum ne sugerează şi imaginea copertei 1 a cărţii în discuţie. Nu am găsit nici o urmă de pesimism şi nici vreo suferinţă determinată de vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este motivul pentru care aş afirma că poeziile din acest volum sunt o biruiţă a vieţii asupra nevieţii şi a iubirii asupra indiferenţei.
„Şi Dumnezeu a creat femeia”, atât de uinică fiecare în felul ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te opreşti la una singură. Astfel,precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul înmănunchiază într-un minunat buchet pe Eva cea dintr-„un paradis provizoriu”, pe Ana pe care „ar zidi-o în ziduri năruite ca meşterul Manole”, pe Adela maculată -n „imaculate zăpezi”,dar şi pe Alice „simţindu-se iubită”, pe Diana ce „croşetează vise”, Dida cu „zâmbetul...rază de soare”, Doina „de la Doine, de la Doine”, Camelia „efemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”, Elisabeta „înmiresată ca roua lui april”, Emilia, Elvira, Gisela, pe Kati din „vremea rock and roll-ului”, precum şi pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa, Simona ori Teodora. Nu le uită nici pe Valentina, Vera, Viviana femei deopotrivă rupte din „tabloul grigorescian” iubite, dorite ori visate în nopţi şi zile, în primăveri, veri, toamneşi ierni.
Poetul este discret, iubirea este aproape heruvinică iar dorinţa carnală se lasă discret subînţeleasă în versurile pline de sensibilitate, situată undeva la graniţa dintre teliric şi astral. Aceste poeme ceau ca titluiri nume de femeie mi-au creat senzaţia că pot pătrunde pe o poartă imaginară, în lumea intimă a iubirii masculine pe care nu am înţeles-o niciodată, o portă spre lumea îngerilor ce musai trebuie să aibă chipuri si trupuri de femeie.
Partea a doua a volumului oferă poetului dar şi cititorului spaţiul de preumblare din anotimpurile firii, în anotimpurile iubirii spre anotimpurile devenirii.Adeseori zăpezile din martie sunt obositoare,alteori anotimpurile amare, vara devine prea fierbinte pentru a coace „pâinea cea de toate zilele”. În luna lui Brumar „Fantezii autumnale”, „mi se face de poezie”, ( „Nervi de brumar”).iar în timp ce „îngerii stau liniştiti la o şeptică” Brumarul e sentimental(„Brumar sentimental”). E timpul când „e prea multă linişte” iar „sentimentele s-au răcit de ceva vreme”. Cât despre iarnă, „e naşpa” deoarece poetul e lefter, „iar n-am nici măcar de-o bere”! („Naşpa e iarna”).
Om cu cu bun simţ, trăitor al acestor vremuri ciudate cu unele neîmpliniri, cu visuri nerealizate, cu datorii materiale şi spirituale, incertitudini şi multe întrebări, poetul rămâne optimist având totuşi o revoltă interioară înăbuşită care va erupe sunt aproape sigură într-un viitor volum de poezie! „Cu suflet de copil răsfăţat” (”Mi-e dor de mine”) este totuşi bărbat împlinit, cu multe iubiri împărtăşite, cele mai multe consumate cu acea bucurie infantilă, a celui ce mănâncă în taină bomboanele luate pe furiş din galantarul cu multe şi felurite bunătăţi, al vieţii.
„Cruciada îngerilor” este cea de-a treia parte a volumului şi ultima. E o poezie puţin mai trista, atinsă de o boare de pesimism determinat se pare de lipsa de veridicitatea a unor iubiri ce par profunde doar la prima vedere. Poetul a intrat deja într-o fază de căutare a absolutului, sătul se pare de frivolitatea ofertei cotidiene mulţumitoare cândva. El devine conştient într-o oarecare măsură de nimicnicia vieţii, de decăderea sa, de nivelu spiritual scazut la care se află. „Mă preumblu/ prin pădurea păcatelor”.
Fără a avea nimic senzaţional, poezia poetului Ion Ţoanţă îl individualizează prin conţinutul său, prin modul de exprimare lirică a sentimnetului pur oamensc, iubirea pentru femeie. În ultimele poezii influenţat de o poezie religioasă de bună calitate, ori de oarecare trezire a misticului, el încearcă a face un soi de târg cu îngerii în scopul netezirii drumului spre cele înalte. De fapt nici nu este foarte interesat de aceasta(„Aripi de înger”), dovadă fiind faptul că aripile şi le-ar dori doar pentru a zbura nu spre Dumnezeu ci „spre iubita-mi/ rătăcită printre constelaţii” pentru a ne scrie o „istorie universală de amor fără frontiere”.
Adusă la rangul de religie, aş spune, iubirea în poezia lui Ion Ţoanţă scuză totul, iartă totul, chiar şi păcatul de a fi căzut în ispita acelor „dulci păcate”.O poezie plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilităţi, este închinată eternului, fascinantului şi veşnicului feminin. Ea este actuală precum iubirea însăşi e veşnic valabilă,şi nu ţine cont de ani, de timpuri ori de alte îngrădiri.
Cu poezia „Mă iartă Doamne” , poetul ne declară răspicat că este un bun cetăţean şi un bun creştin dar s-a cam săturat de „vremurile acestea când toţi analfabeţii ce ne controlează destinele/ în numele/ unor diplome cumpărate / pe bani murdari/”.
În acest volum de poezie citit cu interes, aşa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seama printre poeţii contemporani. Pentru mine însă se paşte o tardivă întrebare:„Cine îl va înaripa până la urmă pe acest poet, femeia sau credinţa?”Să stăm deci răbdători, „În aşteptarea celei ce mă înaripează”.
A citit şi comentat cu drag
la cererea poetului IonŢoanţă,
Dorina STOICA
1 noiembrie 2015
Bârlad