Draga mea, Irina,
Îmi cer scuze că am dispărut exact ca măgarul în ceaţă. Recunosc, în ultima vreme, comportamentul meu a lăsat de dorit în ceea ce priveşte socializarea. M-am izolat de lume, de bună voie. Asta ca să mă liniştesc. Sunt ca un copil supărat care şi-a luat jucăriile şi a plecat. Ah, să nu nu crezi că m-ai necăjit cu ceva, doamne fereşte! Am păţit şi eu...lucruri. Din păcate, la mine maturizarea nu a ţinut pasul cu vârsta. Am copilărit cam mult, nepermis de mult. Marea dezmeticire a venit brusc şi devastator, din păcate. Am simţit nevoia unei introspecţii ce a durat ceva timp.
Nu, nu credeam că voi ajunge să-ţi pot vorbi în scris cu atâta detaşare despre executarea mea silită.
Nu te speria! Nimic extrem, nu dorm în stradă, mulţumesc lui Dumnezeu!
Totuşi, am pierdut ce e mai important. Încrederea în oameni! Luciditatea îmi stă în subconştient ca un gardian. Care mă atenţionează la tot pasul spunându-mi *cască ochii*! Parcă te şi văd cum zâmbeşti citind acestea. Îţi sună cunoscut, nu-i aşa? Mă uit în jur, draga mea...Vorbe şi iar vorbe, zâmbete, manifestări politicoase, chiar prieteneşti. Şi mă întreb automat cât adevăr există-n ele? Câtă ipocrizie stă ascunsă? Câte minciuni, matematic ticluite pentru vreun scop, oricât de banal. Câte minciuni prin omisiune, care până la urmă tot minciuni rămân, sub măştile umane.
Psihologii s-ar repezi să mă catalogheze, conform tratatelor pe care foarte doct le păstoresc, că aş fi un caz patologic. Că nu este normal să dai importanţă trecutului, oricât de copleşitor, rămânând agăţat de el absolut inutil. Ci bine este să pleci nonşalant spre o altă secvenţă de viaţă.. Fără afectare. Să închizi uşa şi să zâmbeşti privind spre viitor..Asta înseamnă normalitate, conform tratatelor despre psihicul uman..Să fii puternic, conştient şi luptător. Cum s-ar zice, să treci la nivelul următor, exact ca în jocurile de pe calculator. Dar cu luciditatea cum rămâne? Aia care te atenţionează să nu uiţi!
Hai, că nu mai vreau să bat câmpii. Trec la subiect. Ştii că lucrez la licitaţii în construcţii, plec dimineaţa şi habar nu am când mă întorc acasă. O activitate pe cât de repetitivă, pe atât de consumatoare energetic, datorită volumului mare de muncă şi responsabilitate. Norocul, dacă pot spune aşa, este că nu chinui pe nimeni cu absenţa mea de-acasă, unde aş fi ca un musafir.
Ştiu ce vrei să mă întrebi. Dacă nu mi-am găsit pe cineva. Când să fac asta? Lucrând la licitaţii nu ai cum, inevitabil, te muţi la sediul firmei, printre dosare, calculator, imprimantă, telefon şi fax. Stai nas în nas doar cu colegii de serviciu.. Tipic firmelor actuale, nu-i aşa? În sfârşit, la firma aceea, ştii tu, unde mă împrietenisem cu Eleonora... Eleonora, ţi-am povestit despre ea mai demult, mâna dreaptă a patronului. O fire tonică şi hotărâtă, responsabilă şi răzbătătoare, tipologia femeii de succes. Culmea, la un moment dat eram hotărâtă să pornesc o afacere cu ea...Hm…Dacă ai şti câte lucruri am aflat ulterior... zguduitoare.
De câtă perversitate dau dovadă unii oameni, dacă interesul le-o dictează...Folosindu-şi toate abilităţile prefăcătoriei, ca şi când ar deţine o arhiva de măşti personală, îndelung exersată ..
Aşa..Şi parcă ţi-am spus că-şi adusese lângă ea şi pe bărbată-su la aprovizionare. Pe Mitică. Firma promitea, era pe val la încasări şi câştigam bine. Formam o echipă imbatabilă. Organizatorii de teambuilding ar fi fost invidioşi pe noi, pe performanţa noastră.
Eleonora nu ştiu ce văzuse la mine iniţial. Mă implicam, eram un angajat de bază, găseam soluţii profitabile, ce mai, eram apreciată. Posibil ca aceste aspecte să mă fi făcut eligibilă în ochii ei. Lucrând acolo atâtea ore, îţi dai seama, ne-am apropiat. Când rămânea în pană de bani, o împrumutam frecvent cu sume mici pe care avea grijă să mi le înapoieze. Se legase între noi ceva trainic, o prietenie de genul ‚ la bine şi la rău’.
Într-o zi, mă trezesc că vine Mitică la mine cu rugămintea de a-l gira la un împrumut. Că au nevoie să-şi facă instalaţia de încălzire, luna noiembrie bătea la uşă..M-am uitat la sumă, patru salarii nete. Nu mai girasem niciodată pe nimeni, pentru că asta ţine de încredere reciprocă. Am studiat hârtia, contractul avea dobânzi uriaşe.
- De ce nu la altă bancă ? Marketul ăsta are un DAE uriaş, inacceptabil.
- Crezi că nu am căutat? Băncile nu ne primesc dosarul. Nu mai avem rezervă de creditare din cauza creditului ipotecar! Şi am apelat la această firmă de împrumut! Vine iarna, trebuie să ne rezolvăm încălzirea! Ne ajuţi?
- Te girez dar să nu-mi faceţi probleme! Că nu am de unde plăti în locul vostru!
- Aşa ne cunoşti pe noi? Tocmai ţie să-ţi facem necazuri?
Mi-am zis pe moment că nu este o sumă uriaşă. Şi am semnat contractul de girant ce urma să se deruleze pe o perioadă de trei ani.
Eleonora era fericită.
- Mulţumesc, ce ne-am fi făcut fără tine?
- Cu plăcere, să vă fie de folos. Când mergeţi să vă cumpăraţi centrala?
Eleonora tăcu o clipă apoi îmi spuse uşor încurcată...
- Avem alte probleme, nişte încurcături, dar vom cumpăra şi materialele necesare încălzirii.
Primele luni au fost liniştite. Uitasem că eram girant. Până într-o zi când am primit citaţie în cutia de scrisori. Că sunt întârzieri de plată la contract. Cum de Eleonora nu a spus nimic? Nu era normal să mă avertizeze? Doar lucrăm împreună, zi lumină. Mai mult, cică suntem şi prietene. Pe moment am fost bulversată apoi nu am mai avut răbdare şi am sunat la ea.
- Bună, Ely! Am primit citaţie de întârziere de plăţi la contractul nostru. Spune-mi, ce se întâmplă?
- Am uitat să-ţi spun. Nişte probleme de sănătate ale mamei, am dat bani la doctori, pe medicamente, nu am mai avut şi pentru rate.
- De ce nu mi-aţi spus? Plăteam în locul vostru. Măcar nu se mai adaugau penalităţi. Mai departe cum veţi face?
- Stai liniştită, vom rezolva totul, să nu-ţi faci griji!
A trecut o vreme până când mi s-a ivit oportunitatea de a pleca la altă firmă, mult mai mare. Uitasem cu totul de împrumutul girat. Eram bucuroasă că, uite, oamenii se ţinuseră de cuvânt, semn că rezolvaseră cu plata . Era septembrie şi mi-am adus aminte de ziua de naştere a Eleonorei.
- La mulţi ani, Ely! Să fii sănătoasă şi fericită!
- Mulţumesc pentru urări! Mă bucur că nu m-ai uitat!
- Ne întâlnim la o bere? Aici, aproape. Nu-ţi face griji, plătesc eu. Nu ne-am văzut de mult.
- Cu drag! Nu pot ajunge mai devreme de ora cinci.
Era o zi însorită de toamnă. Terasa avea amenajată o grădină generoasă, cu mese şi scaune stil vintage, la umbra unui copac uriaş. O atmosferă calmă, romantică, sub crengile uşor desfrunzite. Totul era scăldat în lumina blândă a soarelui amiezii. Fiind mijlocul săptămânii, eram singurele cliente ce ocupam o masă, departe de tumultul străzii.
Eleonora venise elegantă, ca de obicei. Era bucuroasă de întâlnire. Ne-am îmbrăţişat şi i-am întins o cutiuţă, ceva mai mult simbolic.
- Mulţumesc frumos, de când nu am mai primit un cadou!
- Offf...Iar ai probleme?
- Nu ştii? Nu se mai dau salariile la firmă de vreo şase luni. Împrumutul...îmi pare tare rău...am plătit, dar cu pauze.
- Ely, te rog, găseşte o rezolvare. Faceţi într-un fel, împrumutaţi de undeva, orice, numai să stingem acel contract păgubos. Ştiu că ai o verişoară în Italia. Pentru ea ar fi o sumă modică.
- Tu crezi că nu am încercat? A spus că nu are. Până acum nu am găsit pe nimeni dornic să ne-ajute. Dar mă gândesc la soluţii. Stai liniştită!
Am vorbit vrute şi nevrute. Nici nu ştiu cum s-au scurs patru ore. Timp în care Ely mi-a povestit ultimele peripeţii. Cum s-a certat cu Traian, patronul firmei.
O ascultam cu plăcere. Avea un stil de conversaţie afectat, dar în acelaşi timp simpatic. În toţi cei patru ani la acea firmă, am fost convinsă că ea şi Traian sunt asociaţi pe diverse contracte. Dar nu era treaba mea să mă interesez..
- Să vezi, Traian parcă a înnebunit! A început să-mi facă şicane! M-am certat cu el la cuţite! Auzi, că-ntârzii la program. Ce contează orele suplimentare, pentru el cel mai important lucru e să fiu prezentă la ora 8,00. Astea-s regulile, de când şi-a adus-o pe nevastă-sa în firmă. Adina încurcă totul pe-acolo. Mai bine stătea acasă, că tot nu face nimic. Doar prezenţa angajaţilor, la atâta se pricepe!
- Ely, este familia lui! Toţi patronii îşi aduc rudele în firme.
- Da, dar m-a enervat atât de tare încât mi-am luat geanta şi am plecat. Mi-am dat demisia!
- Cum????
- Şi Mitică la fel! Nu mai suportam atmosfera apăsătoare din ultima vreme! Traian e de vină pentru tot!
Pe moment am amuţit. Vestea m-a lăsat fără cuvinte. M-am gândit, cum e firesc, la contractul de împrumut.
- Acum din ce trăiţi?
- Mitică e taximetrist la negru iar eu m-am lipit de-un vechi colaborator, lucrez la manualul calităţii. Ne descurcăm cât de cât.
După o pauză, Eleonora a reluat discuţia la fel de înverşunată, axată pe nevasta patronului, Adina cea băgăcioasă în treburile firmei.
- Spune şi tu, e posibil aşa ceva? Să se preteze Traian la o asemenea mârşăvie? Doar Adina e de vină! După demisie, ne-a plătit restanţele, dar cum? La nivelul declarat în cărţile de muncă, minim pe economie! Şi nu cum am negociat! S-a răzbunat pe noi! Am plecat lefteri!
- De ce, Ely, să se răzbune pe voi, de ce?
O priveam admirativ. O femeie frumoasă şi pasională, se-mbujorase toată de indignare. Ochii îi scăpărau. Ca prin farmec, la întrebarea mea, afectarea îi dispăru . Fără să-mi răspundă, am continuat să râdem cu plăcere de amintirile comune. Ne-am despărţit cu promisiunea de- a ţine legătura în problema împrumutului.
Nu ştiu cum se face dar pe cei ce mint Dumnezeu nu-i ajută. După câteva zile, m-am trezit cu un telefon de la inginerul din execuţie, cu care colaborasem foarte bine la firma lui Traian. Voia nişte informaţii dintr-un contract mai vechi ce ajunsese la final. Şi din una în alta l-am întrebat despre situaţia financiară a firmei. Păi cum să fie? E bine, banii se dau la timp, s-au plătit salariile din urmă la valorile corecte, cele negociate. Ascultam în receptor şi vorbele parcă aveau ecou direct în creier. În acel moment am coborât cu picioarele pe pământ. Eleonora mă minţise magistral mai bine de patru ore. Zâmbind cu nonşalanţă, mimând prietenia ‘ la bine şi la rău’. Tabloul realităţii mi se înfăţişa hidos. Fusesem doar o unealtă, care cu uşurinţă putea fi aiurită pentru îndeplinirea scopurilor stringente. Cumsecădenia mea mi se întorsese împotrivă. Eram fraera perfectă, la îndemână.
Şi iarăşi, nu ştiu cum se întâmplă, dar Dumnezeu are grijă şi de unii fraeri. Am realizat asta ulterior.
Tu ştii, Irina, că nu am fost o femeie cochetă niciodată. Nu am purtat bijuterii din aur şi nici nu m-am dat în vânt după farafastâcuri. Nici acum nu prea pun preţ pe asta. Cu toate că în societate, ca să fii băgat în seamă, trebuie obligatoriu să îţi creezi o imagine cât mai plăcută.
În sfârşit. Să vezi...Acum urmează ciudăţenia situaţiei..Soarta care îţi dă o şansă când îţi arde buza..
La una din vizitele la părinţi, cu doar patru luni înainte de executarea silită, mama mi-a dat bijuteriile din aur, adunate de patru generaţii. Că ei sunt bătrâni şi le e frică să nu-i calce hoţii. Le-am luat cu frică. Nu-mi plăcea să ţin în casă astfel de valori. Şi iată că exact acelea s-au dovedit a fi zarul meu de fugă, scăparea din situaţia disperată în care mă găseam. Inevitabilul se produsese, cum era de aşteptat. Somaţia sosise recomandat, de data asta cu executor judecătoresc şi tot tacâmul. Trebuia să plătesc şapte salarii nete, cu tot cu penalităţi.
Bineînţeles că am căutat-o pe Eleonora. Nu mi-a răspuns..Am sunat-o din nou.. La fel!
M-am prezentat la firma de împrumut şi, firesc, am întrebat de ce nu-i execută pe titularii de contract.
Mi-au spus că la adresa din contract agentul nu a găsit pe nimeni. Şi că titularii parcă s-au evaporat. Nedeţinând nimic valoric de executat silit, posibil lucrând la negru, aşa zişii prieteni erau liberi să-mi râdă în nas. Firma de împrumut a trecut automat la mine, în calitate de girant. Doar eu eram eligibilă, având o locuinţă în proprietate. Că doar de asta am girat, fără mine împrumutul nu ar fi fost posibil.
Ascultam încremenită. Împrumutul nu fusese de tip ipotecar dar iată cum se pune problema în extremis.Până atunci nu avusesem de-a face cu astfel de tertipuri contractuale. În acel moment am realizat dimensiunea mârşăviei. Nici nu ştiu ce m-a oripilat mai tare, minciunile ţesute la terasă, ticăloşia scrisă pe contract ori legislaţia ce apără excrocheria.
Am întrebat atunci, firesc, cum aş putea să îmi recuperez banii plătiţi. Managerul, de altfel dornic să m-ajute, mi-a spus clar. Cu avocat, proces, apoi firmă de recuperare, firmă ce nu poate garanta succesul.
Am plecat hotărâtă să rezolv urgent problema. Nu-mi trebuiau alte penalităţi ce creşteau cu fiecare zi. Mi-am vândut bijuteriile de familie la amanet. Dragă Irina, le-am dat fără clipire, mulţumindu-i lui Dumnezeu că mi-a întins această mână de ajutor. Ziua plăţii? 12,12,2012., ştii tu, ziua considerată a fi sfârşitul lumii...Apocalipsa.
Eu am numit-o apocalipsa morală. Ziua când m-am dezmeticit, m-am maturizat, am realizat ce mi se-ntâmplă.
O altă amică mi-a spus, pe bună dreptate, că atunci când girezi pe cineva, să fii sigur că ai pierdut din start! De ce? Pentru că banul scoate la iveală cele mai urâte însuşiri, e ochiul dracului, incită la hoţie, lăcomie şi zgârcenie.
Să nu crezi că nu am consultat şi-un avocat, ca să aflu, măcar la spartul târgului, dimensiunea ticăloşiei bine ticluite.
Şi omul, cu acces la date, a aflat ce mă interesa. Că au fost consemnaţi de răi platnici peste tot la bănci. Apoi împrumutul nu era pentru încălzire ci pentru a scăpa de- o altă executare silită. Înţelegi? Eu i-am salvat iar ei drept mulţumire m-au executat. Limpede cristal.
Recuperarea banilor? Ce glumă bună! Cheltuielile ulterioare pentru proces şi recuperatori ar fi ajuns la nivelul pagubei. Prin urmare, o zbatere inutilă şi nervi.. Mai ales mulţi nervi. E clar, în ţara asta nu sunt legi pentru excrocherii, de asta ticăloşia financiară se află ca la ea acasă. Pretinşii prieteni nu mi-au mai răspuns nici la mesaje şi nici la telefon.
Dragă Irina, sper că nu ţi-ai schimbat părerea despre mine. Ştiu că am fost o proastă. Mi-a fost greu să accept evidenţa din orgoliu. Că am manifestat un handicap major în evaluarea realităţii, percepând totul deformat. Mi-a fost ciudă pe mine. Apoi încet-încet a trebuit să mă iert.. O amică m-a atenţionat că nu-i frumos să-mi vărs frustrările pe alţii, să nu mai povestesc nimănui păţania mea. Dar uite că am picat în recidivă povestindu-ţi. De data asta fără patos, ca un spectator. Eleonora? Hm...O artistă de succes dar nu pe scenă ci în viaţa reală. Exersându-şi la superlativ arhiva de măşti. Dar asta este o altă poveste.
Până la urmă totul trece.
Ce zici? Poate vom găsi un bob zăbavă să mai povestim ca altădată, de una, de alta…
Toate cele foarte bune îţi doresc şi te îmbrăţişez cu drag!
Carmen Z.