Întâmpinăm cu mare bucurie şi căldură, cu emoţie volumul „Insomnia căutării” – titlul simbolic relevând „căutarea”: poeta caută, şi cântă, şi caută: omul şi iubirea, credinţa şi Dumnezeu, patria şi România, pacea şi armonia ş.a.m.d. Este o căutare care nu doarme, are „insomnie’’ – o stare de veghe permanentă, necesară şi binevenită – generată de o sete de cunoaştere de necuprins, sete de absolut, de unde şi pledoaria pentru bine, adevăr şi frumos.
Doamna Elena Armenescu ne îmbogăţeşte spiritual şi emoţional cu multe volume de versuri (unele scrise şi în vers clasic, prozodic) şi proză ( având în pregătire încă două) în care „tratează” teme ca: iubirea - femeia, credinţa - Dumnezeu, poezia - poetul, Dacia - România, pacea - armonia şi altele – cum o face şi în volumul de poezii „Insomnia căutării”, ce cuprinde cincizeci şi şapte de creaţii lirice – creând un Univers simbolic, metafizic, în care sentimentele, visele, chemările cresc şi înfloresc hrănite de misterioasă şi divina iubire. Asemenea unei Fata Morgana – poeta se lasă ademenită de necunoscut şi de sete de cunoaştere, de dorinţa de iluminare a misterului, de pace şi armonie, „căutând astfel calea” propriilor sale gânduri şi simţuri – timp în care „Fără de veste am intrat/ pe poarta nesocotinţei …’’. E o confesiune sinceră şi emoţionantă sub semnul căreia îşi aşează întregul volum.
Autoarea are un parcurs liric interesant, de la „Ferestrele somnului” la „Insomnia căutării”, regatul ascuns al poeziei sale stând sub imperiul căutării dragostei şi credinţei – propunând şi instaurarea unei dictaturi ce nu a fost experimentată încă.„Dictatura iubirii’’ exilând uitarea (în favoarea aducerilor aminte inclusiv a trecutului istoric) în volumul „Exodul uitării” şi adresând un „Strigăt spre lumină” - oferindu-ne când o „Iubire împărătească” şi un „Joc tainic”– „De mână cu Orfeu" - când reînviind „Memoria statuilor” - sacralizând „Locul de lumină” în care s-a născut, sub „Cântecul iubirii” (am trecut în revistă titlurile volumelor sale de versuri, în ordinea apariţiei!).
Asistăm în acest volum la desfăşurarea unei poezii cu filon autentic şi religios, izvorând din erotism, sinceritate, emoţie intelectuală, concentrând expresia preponderent metaforică în versuri originale, cu o prozodie aparte - stofă de 5-6 versuri până la 10 -11 versuri - ritm şi rimă deosebite, aliteraţii şi onomatopee, versul liber ş.a.) slujind exprimării unor gânduri, idei şi sentimente deosebite, esenţializate sugestiv şi individual (în maniera unor L. Blaga, I. Barbu , N. Stănescu).
Sensul vieţii poetei îl reprezintă - potrivit aprecierii lui Lucian Gruia - căutarea credinţei, volumul fiind dedicat dragostei ce face fiinţa umană să înflorească, înălţând-o la cer, parte integrantă a universului, aspirând spre absolut: „Mereu cu faţa la cer” (titlul primei poezii din volum) „Căutând calea” (titlul celei de a doua poezii )…mai greşeşti, te laşi ispitit şi maculat; de aceea, se înverşunează să caute calea dreaptă „Fără spini‘’… şi se lasă purtată de heruvim „spre sălaşul ceresc”. Aşa ajunge poeta la „Înflorire‘’ - din iubire, trăind prima tresărire, neliniştea la „glasurile chemării inimii” ce se pregăteşte să înflorească pentru că „luceafărul/ Coboară la fiecare poartă”.
În „Metafizica punctului” regăsim irizări şi adieri din N. Stănescu: „Eu eram un punct, el era un punct/ Eu eram un cântec irepetabil/ El era un cântec neîntrerupt”.„Recunoaşterea sinelui”se petrece când Miracolul se naşte descoperind Supremul Semn al recunoaşterii.Urmează un „Apel‘’ pentru a lăsa copiii să viseze, pentru a nu le strivi puritatea, iar„Când e hulit adevărul‘’ - se aruncă în noi cu nămol, ne murdăresc şi ne zdrenţuiesc sufletele, mesajul fiind ca acest lucru să nu mai fie permis.
„Vino Isuse!” deschide seria poeziilor de factură religioasă; autoarea îl invocă pe Isus să-i ridice „piatra cea grea”...„de pe inima mea’’, „să mă pot elibera”; ideea este că numai Dumnezeirea te eliberează de întuneric, de calomnie, de răutate - căci „Numai platoşa nevăzută a credinţei” îl poate salva pe om.
„Regăsire la vămi”- potoleşte cumva „foamea de cer”, poeta căutând Cuvântul, citez: „să botez locul şi întâmplările/ Lângă cer” - pentru a mă regăsi „Vie/ Lângă Tine”.Urmează un „Cânt de mulţumire” sincer , simplu şi emoţionant spus, adresat „oamenilor adevăraţi” - taţi şi mame protectoare - rugându-se împreună pentru armonie şi pace infinită.
Poeta surprinde apoi, „Larma sufletului” – metaforă onomatopee axată pe locuţiunea metaforică alternativă „ gânduri viscolit-am cu atingeri/cu aprinderi/în fântâna începutului gândului/întru învierea/noului cuvânt/ la ceasul învierii – aprins cu evlavie lângă IISUS//”, care este „ lumina Cuvântului”.Versurile abundă în metafore, repetiţii, enumeraţii, aliteraţii şi onomatopee ce plasticizează şi dinamizează ideile şi sentimentele într-o efuziune lirică declanşată şi de versul liber, strofa de 5-10-11 versuri dând libertate de expresie poetei…ca în „Cântec de seară: „Ard, încă ard,/ De dorul ducerii/ Spre înălţime…” ne destăinuie Elena Armenescu, dând de înţeles că mai are multe de spus, căci periplul liric nu s-a încheiat. Reţinem expresia metaforică şi comparaţiile sugestive: „Ard, încă ard/ Ca focul de aseară/ Aprins din vechiul gard/ Care cândva, împrejmuia sufletul meu/ Cu vorbe sublime‘’.În „Dor de Paradis”– ocrotită de „un înger’’ – atinge extazul: „Hristos a înviat!”exclamă poeta, copleşindu-şi cititorii.
În poezia „ Absentă la miracol mâna înalţă”– interogativ – o odă mâinii, muncii creatorului, avertizând în final: „Vor veni vremuri grele/ În care pâinea ne va sări din mâini/ S-a mutat mâna/ Pe arme”.Trecând pe lângă poeziile: „Desprins de lume”; „Dintotdeauna” unde poeta îşi descoperă prezenţa „aici’’, ca „verigă într-un lanţ al împlinirii poruncilor” întâlnim un „Elogiu Poeţilor’’ numiţi simbolic „îngeri rătăcitori printre oameni” pentru că „ei sunt trimişi/ Cu sacra misiune/ Pe pământ/ Să deschidă porţile, ferestrele/ Cerului/Ferestrele şi porţile credinţei… spre posibile/ Inaccesibile lumi”.
În poezia „Nu plânge!”ne spune tuturor: „Ai încredere! (în Dumnezeu )/Doar Domnul ne-a zidit/Nu vezi câtă matematică (El) ştie!” (ne mai vorbind de fizică şi chimie)…El te înnoieşte! Iar în „Purtând urma zăbalei” autoarea e cuprinsă de o patimă nemăsurată - demiurgică adorare - mărturisind, cu pioasă evlavie: „Am ştiut dintotdeauna clar/ Că numai prin Tine Doamne iar/ voi veşnici netulburat/purtând urma zăbalei/ lumii/ din care am evadat”.
„Trăieşte darurile luminii”– aureolează culorile curcubeului într-un gingaş diafan joc: „în roşul răsăritului”… un îndemn la iubirea universală, eternă: „fratele meu întru iubire/Te du…”.
„Profana” Elena Armenescu îşi recunoaşte credinţa la modul simplu dar sublim: „Mi-am fost străină ca un oarecare/ până să te aflu Doamne/ În adorare”.În „Rătăcirile” - ne reaminteşte că „Puterea omenirii nu e blândă!” - iar în „Hartă a tainelor”se întreabă dacă există un loc în care Dumnezeu, aşezând-o de strajă „insomniei oceanului stelar de vise”, să-l descopere.
„Vegheată de îngerul păzitor” i se dezleagă taina, iar îngerul luminii îi spune să meargă curajos, înainte „spre inima aproapelui”.Purtând mereu pe Dumnezeu în suflet poeta îşi imaginează un colind mistic de Anul Nou: „Cine sunt şi cui rămân?’’ invocând chiar cuvinte flexibile ca „miezonoptica”: „La uşa cui bate/ La fereastra cui colindă/ Domnului Doamne/ Flori de măr!”. „Invocarea îngerului” ne tulbură prin aspiraţiile poetei:„Să se facă lumină!/ Să fie adevăr…/în lumea de lângă noi/şi din noi//” - răscolindu-ne cu interogaţia retorică: „Cine sunt eu pentru Tine/ de mă ocroteşti?/”Şi-apoi – iarăşi ne tulbură cu strigătul de încredere: „Exişti, nu eşti singur”.
„În altă dimensiune trecând” este un imn închinat femeii, amintind de L. Blaga ori N. Stănescu: „În trupul ei de amforă/Stropit ca în ceremonie/Cu uleiuri aromate/Afluenţă de suflet,/Liturghie”.Şi… de la imn…la descântec: „Cel care a trăit în vulturi”: „Acum, aici/ Să vină cel însigurat/Cu viaţa amânată!”. O cumpătată dar neţărmurită dragoste de ţară, de oameni, de pământul străbun, îşi face loc, spre exemplu, în poezia „Foşnetul gândului”:„Pământu-i leagăn de iubire/Colţ de rai, prietenos şi cald/ Pe el stau aşezate-n dăinuire/Iarba şi pietrele pe care calc”ori în „Nu râd, nu plâng”: „Stau aici împietrită/ Pe piatră/ Nestrămutata/”.
Poeta ne aminteşte că-n noi stă puterea de înălţare spirituală şi de trezire a neamului faţă de care avem o datorie morală. Dacă fiecare am zidi o cărămidă la catedrala Fiinţei naţionale române am fi salvaţi: „Aici, la Sarmisegetuza/ este semnul tămăduirii noastre/Lângă steagul dacic (cu trei culori din curcubeu),/ ca legământ cu Dumnezeu”. Poezia „Epistolă din veacul trecut” - e o încununare a românismului poetei, refrenul fiind revelator:„Binecuvântaţi, cântaţi, armonia/ Pacea şi înţelepciunea noastră/ Binecuvântaţi, cântaţi România/ Ca-n rugăciune, fecioara castă”.
Foarte potrivite mi se par aprecierile lui Ştefan Dumitrescu ce o consideră pe doamna Elena Armenescu - o poetă inteligentă, creatoare a unui cosmos bogat (o gradină de crini) – o lume diafană, cu sensuri profunde ale unui spirit însetat de cunoaştere, de absolut, cu vocaţia visului, a purităţii şi a iluminării misterului.
Aşa trebuie să înţelegem şi sensul invocării din ultimele cinci versuri ale ultimei creaţii din volum „Sunt cupa din mâinile Tale”- poezie ce exprimă dorinţa de viaţă, de perpetuare, de simbioză cu Natura, cu Dumnezeu: „Printre alintoase flori,/ cu Soarele la dreapta mea/în mijlocul zidirii Tale stând,/ Mai lasă-mă, mă lasă/ Pe planeta Pământ!”. Ne alăturăm şi noi acestei rugi – pentru ca poeta - cu sănătate şi putere de muncă, iubire şi credinţă - să ne mai bucure inima şi să ne mai încânte sufletul cu noi şi noi creaţii, măsură certă a talentului său.