CAD FRUNZE
Toamna asta are ceva din mirosul
lemnului din care Noe şi-a construit arca.
Te miros şi te-ntreb dacă suntem singurii rămaşi
în mijlocul apelor,
frunze văduvite de copacii care le-au părăsit
înainte de a cunoaşte că muntele Ararat
e doar o imagine născută din iluzia despre noi
Toamna asta are ceva din mirosul
flăcărilor pe care Ilie le-a înalţat
până la altarul dorinţelor noastre.
Privesc caldarâmul scăldat în lumină,
întrebându-mă:
dacă nazuinţele nu ar cunoaşte împlinirea,
inimile – fum de tamâie – înaltate la cer,
ar fi doar o imagine născută din iluzia despre noi?
Toamna asta are ceva din mirosul
spicelor culese de Ruth, găsite pe câmpul lui Boaz.
Mi-aleargă gândul desculţ printre lanuri,
frământând pâinea în palma pământului.
Mă cheamă inima ta.
Să fie aceasta doar imaginea născută din iluzia despre noi?
Toamna asta are ceva din mirosul
veşmântului nopţilor înstelate.
Mă-nfăşor în pânza cerului
să-mi împart inima cu tine…
Te intreb, dacă în calea ta ar răsări o stea,
ai confrunta-o cu imaginea născută din iluzia despre noi?
COPIL FIIND
Copil fiind,
purtam vara pălăria florii soarelui
să mă apere de arşiţă.
Acum, văd luna purtând
aceeaşi pălărie,
făcându-mi cu ochiul.
Copil fiind,
zideam castele de nisip
întâlnindu-mă cu prinţii din poveste.
Azi, nisipul prin clepsidra timpului s-a scurs,
castelul sa surpat, sufletul rămânând
închis printre ziduri.
Copil fiind,
simţeam chemarea depărtării
atingând zenitul cu mâna.
Astăzi, mă agăţ de-un colţ de cer
dorind să-i simt îmbrăţişarea.
Copil fiind,
mă scăldam vara în văpaia razelor de lună.
Azi, văd astrul nopţii tremurând de dorinţa
aceloraşi ape înspumate.
Copil fiind,
Aveam încredere în oameni,
speranţă în visurile divine şi în viitor.
Astăzi doar divinitatea mai
are încredere în mine.
Copil fiind,
purtam vara pălăria florii soarelui,
zideam castele de nisip, atingeam bolta cerului
să-i simt îmbrăţişarea,
scăldându-mă sub clar de lună.
Astăzi,
nemaifiind copil,
speranţa şi încrederea s-au stins,
floarea soarelui nu mă poate apăra de nimicnicia omului,
luna nu mai cochetează cu florile,
iar prinţii din poveste neant sunt pentru totdeauna.
VINA DE-A FI FEMEIE
Am fost create cu şi fără vină
Ca să simţim durerea din Calvar.
Oricât în viaţă greul ne înclină,
Noi vom păşi mereu prin al Său har.
Suntem femei, deci, noi suntem de vină.
Dar Însuş Creatorul ne-a creat
Cu-a Lui iubire tainică, divină,
Să fim în lume fără de păcat.
Suntem de vină: ăsta e răspunsul,
Dar vina noastră a purtat-o El,
Când braţele întinse sus pe cruce
Ne-au luat povara prin Emanuel
ALTARUL MEU
Altarul meu, înfipt în palma nopţii,
Jertfelnicul ţesut cu fir de vers,
Ţi-am închinat cuvintele ofrandă
Şi viaţa mea, un tainic univers.
Eu te-am zidit în trup ca şi Manole,
Eşti bogăţia sufletului me !
Revarsă-te în mine precum zorii,
Coboară-n mine muritor şi zeu.
Alintă-mă cu un cuvânt-năframă,
„Copilul nostru din coperţi născut!”
Iubirea ta mi-alină orice rană,
Poet iubit – icoană în Absolut!
STENAHORIA
Mi-e a toamnă din oase azi.
vânăt cer găurind ochi
si poezia care nu mai vine
spulberă gânduri, speranţe,
jucându-se cu fiorii mei.
E toamnă, păşesc furişat
prin frunzele-adormite
a moarte şi înălţare,
să nu trezesc rugina
din plictis.
Mi-e a toamnă în suflet azi.
cerul vieţii loveşte
cu bulgări castanii.
Căutăm în căderea lor
o nouă înălţare
vioaie, verde, veselă, văpaie
a noastră.