Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară.
Şi Ea, lucrând la un chioşc pe post de vânzătoare de mărunţişuri se gândea: „Ce-ar fi dacă pe farfurioara din faţa ghişeului, în care pun restul diverşilor cumpărători, aş pune un bilet pe care aş scrie: CUCU? De pe o ladă cu sticle de suc i-am aprobat intenţia. A pus biletul şi-am aşteptat. Amândoi. A venit primul cumpărător, prototipul muncitorului în fabrică, a citit intrigat mesajul în timp ce Ea se prefăcea că studiază nişte coli pline de cifre.
- Domniţă, a îndrăznit într-o vreme cu voce groasă, pentru a-şi ascunde timiditatea, încurcătura, începutul de iritare, nehotărârea, faptul că nu înţelegea ce-i aia „CUCU” şi cui i se adresa.
Ea l-a privit confirmându-i cu seriozitate, cu o uşoară aplecare a capului şi o abia perceptibilă ridicare a sprâncenelor: CUCU. Bietul om a plecat aiurit, privind speriat în urmă, de parcă l-ar fi văzut pe ucigă-l toaca.
- N-ai jucat cinstit, am spus după ce momentul s-a consu-mat. De ce-ai plusat?
- Pentru că idiotul a reacţionat prea banal, a spus Ea.
Am sfătuit-o să nu mai repete experienţa, că-şi va pierde clienţii şi vai de salariul Ei va fi, căci era plătită în funcţie de vânzări.
Nu m-a ascultat şi după vreo două săptămâni am văzut-o în compania unor rockeri, bând cot la cot cu ei, vodcă amestecată cu bere. Ar fi trebuit să-i trag nişte palme dar n-am putut interveni atât de brutal într-un destin.