ZILE CE AU MURIT
Am proclamat doliu
pentru zilele ce-au murit
nu ştiu câte vieţi au răpit
câte iubiri au rănit
câte visuri au risipit
câtă lume s-a ţicnit
cât sânge s-a jertfit
pentru-un oarecare pârlit
Doliul e doliu
şi timpul are viaţa lui
astăzi e şi mâine nu-i
uneori o clipă are un sens
pentru întregul univers,
alteori un an
nu face un ban
am vrea ca timpul să stea în loc
dar nu poate,
aleargă, varsă foc
pe unii îi păcăleşte
altora le aduce noroc
NE DOARE
Ne doare cuvântul rostit fără noimă
Ne doare ciobul aruncat în obraz,
Ne doare cuțitul împlântat într-un nevinovat
Ne doare eroul căzut în luptă
Şi cerul ne doare, în apusu-i lezat
Ne doare lumina mânjită cu glod
Şi satele înecate-n ape
Ne doare femeia, mâncată de boli
Şi pruncii nenăscuţi din flori
O rană imensă-i lumea ce a fost
Lumea ce stă în faţă
Poate şi cea ce veni-va
Cu ciuperci sfărîmând atomul
Prefăcând în cenuşă totul
Şi catedrale, şi munţi, şi omul
ÎN GÂND
În gând, da, ne topim
Unul în altul
Dar braţele nu mai au putere
Să îmbrăţişeze
Ochii nu mai văd stelele
Jucăuşe din ale tale priviri
Pasiunea a murit şi ea în noapte
Oare toate-s şoapte? Poate...
Gândul trăieşte şi te doreşte
Gândul e arma cea din urmă
Care se înfruntă
Să recucerească cetatea
Pierdută în amor
Cu gândul nu te joci
Te cheamă
Să renaşti
Aşa cum erai odată
Când viaţa avea forţă
Şi darurile toate
Ce dau tinereţii
Sens, sevă şi lumina dimineţii
PIATRĂ SĂ FIU
De muri-voi, nu vreau să fiu uitat
Într-un colţ de memorie,
Nici în pământ îngropat
Nici prefăcut în cenuşă
Ori păstrat într-o amforă de lut,
Pe-un raft prăfuit şi slut
Piatră de râu să mă prefac
Valurilor să le fiu pe plac
Sirenele să-mi cânte lieduri de Verdi,
Pescăruşii să-mi recite
Sonete de Shakespeare,
Iar apele repezi să-mi spele faţa
Cu şuvoaie de mărgele, ca gheaţa,
Alte pietre să-mi ţie tovărăşie
Şi aşa să trăiesc pe vecie
Visul acesta
Ce-ar putea oare să fie?
O nescrisă poezie
NĂLUCIRI
Glorii trecute prin pagini de legendă
Defilează înainte-mi
Cu steaguri fâlfâind în vânt
Oşti vin în urma lor
licărind în ochii osteniţi ai ostaşilor
bucuria victoriei
Îmi pierd răsuflarea
apoi totul se topeşte
într-o mare de ceaţă a istoriei.
Rămân încremenit
Şi singur
Ca un chip îngălbenit
Într-o ramă dintr-un ev aburit
Puşti ruginite,
Pumnale ciobite,
Săbii îndoite,
Care de luptă părăsite
Mă urmăreşte o ceată de năluci,
Urme ale unor vremi
Puse pe butuci.