FEMEIA
Două gânduri împletite rătăcesc în noapte
Prin unghere amorţite şi tainice şoapte.
Pe obrazul diafan şi umbrit de lună
Pleoapa cade obosită, pe-un acord de strună.
Şi în simfonia-i mută, genele se zbat
Fâlfâiri de rândunele...ce urcă...şi cad,
Strivind vălul de argint-curcubeu de lacrimi
Stârnind roiuri contradicţii,pasiuni şi patimi.
Transparenţa unei mâini cu mângâieri uşoare
Atinge macul buzelor, suspinul să-l omoare.
Când sideful frunţii reci se sprijină pe stele
Sufletul se prăbuşeşte în dorurile grele.
Fiinţa care-i evantai de frămăntări...mărunte
Ziua-i clinchet, veselie...noaptea aripi frânte.
Ştie visul tuturor, dureri ce le-ocroteşte
Dar ştie oare cineva ce simte, ce–şi doreşte?
Atât de dulce, delicată şi totuşi un mic UNIVERS
Cu un surăs scăldat in soare şi-un nume simplu-atât de şters.
Este-o enigmă-n valul lumii iar pentru viaţă este CHEIA.
Este TOTUL...sau ... NIMIC...
E...EXISTENŢA
E...FEMEIA!
FĂRĂ COMPARAŢIE
(dedicaţie pentru MAMA)
Pe umerii tăi se sprijină cerul şi pământul,
Pe buzele tale înfloreşte tainic cuvântul;
Cuvânt de-alinare de drag şi iubire
Ce-ţi întregeşte făptura sfânta menire;
Menirea de-a da viaţă din viaţă
Puterea de-a fi mereu faţă-n faţă
Cu sacrificiul, grija zbuciumul, răbdarea,
Cu munca, cu” lupta cu munţii cu marea”.
Dârzenia, puterea îţi sunt alături
Pentru copii obstacole-nlături.
Eşti strop de lumină din raza de soare,
Eşti lacrima caldă ce cade şi doare.
Eşti frunza bătută de ploi şi de vânt,
Eşti firul de iarbă plăpând din pământ.
Eşti bobul de grâu ce naşte pâine,
Eşti IERI, eşti AZI şi mereu eşti un MÂINE,
Eşti în tot şi-n toate peste tot eşti TU
Eşti mereu DA, POATE şi mai rar NU.
Toate-acestea-ntrupează fiinţa cea mai de seamă
Ce n-are comparaţie cu nimeni şi nimic;
EŞTI UNICA, Pentru că
EŞTI MAMĂ!
DE TREI ORI
Femeie, întinde spre cer o mână
Să-ţi picure-n palmă lacrimi de lună.
Rodia obrazului s-o-mbujoreze vântul,
Macul buzelor să-l aline cuvântul.
Soţie te du şi pâinea frământă
Urmează-ţi destinul cu aripa frântă.
Cuprinde tăcerea, zbuciumul, firea,
Asta ţi-e viaţa, asta menirea.
Mamă în pumni cuprinde pământul
Cu truda, răbdarea, durerea şi gândul.
Cum picură roua în zori, dimineaţa,
Aşa începi lumea, când naşti viaţa.
Femeie, mamă, soţie,
Numele tău veşnic să fie
Scris cu pulbere de stele pe cer.
Puterea ta e un mister.
MÂINILE MAMEI
Calde şi catifelate, făptura-ţi mângâie cu dor,
Iar dragoste-i nemărginită e mai presus de nori.
Dulcea fluturare-a degetelor subţiri şi uşoare,
Preschimbă tristeţea din suflet în zi de sărbătoare.
Grăbite-mpletesc în valul gingaş al vieţii,
Firele de mătase-ale sacrificiului cu ale tinereţii.
Ţes în nopţile-albastre, ceasuri de veghe târzii,
Alungă fantasmele negre din vise şi ochi de copii.
Aceste minuni...n-au seamăn în Univers,
Deşi sunt simple cuvinte, brodate într-un singur vers.
Sunt aburii înmiresmaţi ce se ridică din pâini,
Sunt... ETERNITATEA,
Sunt ...ale MAMEI MÂINI.
EU
M-am născut în surâsul unei dimineţi de mai
Cu primăvara-n pleoape, în tânguiri de nai,
Cu mângâieri de flori, parfum de viorele,
Zâmbet de liliac, stoluri de rândunele.
Eu sunt o răsuflare din oftatul vieţii,
Un firicel de iarbă sub roua dimineţii;
Un simplu cântareţ de vorbe, de cuvinte,
Pentru cel ce-aude şi vrea să ia aminte.
Să stea şi să asculte poemul unui gând
Să râdă sau să plângă...ce simte, rând pe rând;
Ca sufletul să-i fie cuprins de bucurie
Şi inima să-i ardă de o dorinţă vie.
Dorinţa de o rază aurită-n stele
Dorinţa de-a uita lacrimile grele.
Dorinţa de a face ochii să-nflorească
Dorinţa de fior să îmbobocească.
În surâsul zorilor de mai, eu m-am născut
Şi-n călătoria mea mult timp am tăcut.
Dar în amurgul unei seri calde, senine,
O blândă scânteiere m-a-nvăluit pe mine.
Aripi mi-au crescut în suflet şi în minte,
(Mă-mpiedică mereu de-atunci ,să fiu cuminte.)
Şi printre cuvinte voi alerga mereu
Asta mi-e menirea, ăsta-i rostul meu.
PLÂNG!?
Plâng viorile-n surdină
Sub un cer cu lună plină;
Sunete tânguitoare
Plutesc tainice, uşoare.
Plâng pianele în noapte
Cu suspine şi cu şoapte,
Cu lacrimi, note amare
Scânteind noaptea în floare.
Plâng chitarele sub stele
În acorduri mititele;
Triste, line tot mai stinse
De umbrele nopţii ninse.
Plâng şi zorii dimineţii
Strecuraţi în geana ceţii.
Toate-şi plâng durerea lor
Eu? povestea tuturor.
MIRACOLUL MUZICII
Pe strunele-nvechite ale unei viori, coboară
Mâna ce pictează în cântec dulcea primăvară.
Şi-n sunete vrăjite, sufletul spre cer se-nalţă
În acordul simfoniei, viaţa însăşi se descalţă.
Prăbuşită în genunchi, de atâta frumuseţe,
Inima îi lăcrimează de dor şi de tinereţe.
Înfloreşte trandafirul pe obrajii ofiliţi
Roua picură în perle din ochi trişti şi chinuiţi.
Muzica înălţătoare sentimente noi trezeşte
Viaţa cu un suflu tânăr şi mai tare izbucneşte.
Sufletul veşnic închis, în trupuri bătrâne,
Rupe lanţurile, iese, rătăcind prin lume.
MONOLOG
Cântecul vesel sau trist al versurilor mele
Pătrunde-va vreodată-n inimi reci şi grele?
Acordul lui se pierde treptat într-un ecou
Murmurând etern „un vechi” sau „poate nou”.
Din ochi voi smulge perle sau tăciuni
Ce-or picura alene pe lira-acestei lumi?
Care-mi vor da de-acum sau cu restanţă
Atenţie, surâs sau ... nicio importanţă
Dar nu-i nimic, răspunsul nu contează
Ci tremurul fiorului pe care îl crează.
Cu freamăt ritmic, slab sau cu violenţă
Stârpind durerea lumii ca pe-o excrescenţă.
FRĂMÂNTĂRI DE SUFLET
Din negura mănunchiului de gânduri
Cad spice crude de-ndoieli în rânduri,
Purtate melancolic în tristă legănare
Credinţa-n adevăr s-o mişte, s-o doboare.
Când inima percepe aura speranţei
Apar şi frământări din cupa discrepanţei.
Când ochiul pleoapa-şi lasă peste frânturi reale
Auzul se apleacă spre şoapte verzi, banale.
Şoapte otrăvite de sensuri răspicate
Ce lasă-n poarta vieţii, clipe reci, uscate.
Baloane de cuvinte anoste, incitante
Ce se imprimă-n suflet fierbinţi şi iritante.
Slove care-ţi surpă liniştea din sânge
Stârnindu-ţi brusc fiinţa-ndemnându-te a plânge.
Fără să stai să judeci minciună-i, adevăr?
Guşti cu poftă mare din rumenitul măr.
Ce minţile îţi fură şi inima-mpietresc
Gând de răzbunare cu setea... se-mpletesc.
Contorsionate-s buzele şi gura
Şi-n splendoarea-i fastă triumfătoare-i URA.
URA – ce zguduie lumea-n lung şi-n lat...
După ea rămâne un simplu:
Ce păcat!