Trădarea
Marian se aşezase pe sofaua veche, moştenire de familie. Sosit de căteva ore de la serviciu, după ce făcuse ceva cumpărături, se odihnea cu gândurile lui. Şi nu erau puţine. Privi apoi plictisit încăperea . Era nemulţumit. Scaunele se stricaseră, totul căpătase aspectul de vechituri de strânsură. Se vedea de la o poştă că locuieşte singur. Ar fi trebuit demult să-şi cumpere modesta locuinţa de la ICRAL, până nu dispare legea. Dar nu are bani. Să facă un împrumut? Dacă rămâne fără loc de muncă, în contextul incert de acum? Când România nu s-a lămurit încotro merge...Doamne, şi cât a mai sperat într-o schimbare, după revoluţie. Schimbare este, dar nu cea dorită.
Închisese ochii, să poată judeca mai clar. Gândul îi zbură la Irina, ce-i pătrunsese în suflet iremediabil..... Urma să plece în vacanţa de iarnă cu ai ei, jucând comedia familiei perfecte, cu un soţ dominator şi cu băiatul de patrusprezece ani. O întrebase de atâtea ori...*Dacă mă iubeşti, de ce nu te desparţi? De ce nu rupi lanţurile? Vino lângă mine, vino cu copil cu tot!* Ea refuzase cu aceleaşi argumente. Băiatul îşi iubeşte tatăl şi nu ar înţelege-o. Şi asta l-ar traumatiza, singura vinovată fiind chiar ea...Hm..Ba chiar a încercat să-i reproşeze că el, dacă nu are copii, cum să o înţeleagă? Că ar fi doar tată vitreg, ce nu ar putea concura niciodată cu tatăl natural. Iar ea nu vrea ca băiatul, lumina ochilor ei, să ajungă să o urască..
Mda..Ce logică ciudată! Păi tocmai această duplicitate nu este ok, pentru un adolescent care vede şi simte multe lucruri. Simte că mama are o viaţa pe furiş...Vede că tata nu-i mai respectă mama. Şi asta nu mai poate continua la nesfârşit.
De ceva vreme, Irina auzindu-l că nu are cu ce cumpăra apartamentul, se oferise să i-l achite ea. Oare asta nu e o dovadă de iubire? Ar fi trebuit să accepte propunerea pe loc. Ce impresie i-o fi făcut? Desigur, că nu are încredere în ea. Nu e păcat să nu se bucure de oportunitate? Evaluarea recentă a locuinţei, la preţ vechi, este chiar derizorie, o adevărată afacere pentru oricine, cu ceva economii.
Ea, fată bună, s-a gândit să îl ajute. Poate că asta ar conduce către legalizarea relaţiei lor. Cum de nu s-a gândit până acum?
Deodată, telefonul vechi sună strident. Se uită la ceas. Zece fără zece ...Sări ca ars. Dacă o fi Irina ? Nuuuu...Nu poate fi ea. De abia au vorbit. Ce s-o fi întâmplat?
Într-un final, Marian se urni.
- Alo?
- Ce faci, Mariane? Am crezut că ai păţit ceva, de nu răspunzi! Cât pe ce să vin la tine şi să-ţi bat la uşă...
- Vicenţiu, tu erai? Mă pregăteam de somn...
- Ce faci de revelion? Nu vrei să vii la noi? Anul ăsta stăm acasă...
- Ştiu şi eu ce să zic?
- Cum nu ştii? Dacă nu ai altceva aranjat, hai la noi!
- Şi contribuţia?
- Dă-o încolo...Aduci şi tu o sticlă cu ceva...În rest ne ocupăm noi, mai aduc şi ceilalţi ce pot...
- Ştiu că nu-i frumos să întreb...da...Cine mai vine?
- Cum cine? Ca de obicei...Gaşca de prieteni...Ei, ce zici?
- Mulţumesc, Vicenţiu, o să vin...Mai vorbim până atunci, să nu intervină ceva...
- Ce să intervină, bătrâne? Ţinem legătura! Rămâne stabilit! Apoi îi închise.
Marian zâmbi. Bunul lui prieten, poate singurul adevărat, întotdeauna se gândea la fostul coleg de şcoală şi prieten. Fuseseră în aceeaşi clasă la gimnaziu, se jucaseră împreună, râdeau când pantalonii le rămâneau scurţi, până la glezne.
Peste ani, Vicenţiu s-a însurat cu Livia, o femeie frumoasă la trup dar mai ales la suflet. O femeie aşa cum Vicenţiu merita din plin, chiar dacă avea momente când caracterul lui vulcanic dădea în clocot. Livia, femeie deşteaptă, trecuse peste toate, fiind sufletul casei. Revelioanele la ei? Era o regulă categorică. Fără televizor. Veselie, muzică bună, mâncare excelentă şi băutură pe alese.
De-ar fi putut să meargă cu Irina la revelion...Ce mutră ar face cei din gaşcă! Parcă îi şi vede...Zâmbi...El, un tehnician obscur, la braţ cu o ingineră frumoasă şi care îl iubeşte..Dar oare îl iubeşte?
Telefonul sună din nou. De data asta, Marian se repezi să ridice receptorul. Cu siguranţă Vicenţiu uitase să-i mai dea vreo lămurire.
- Te sărut, dragule! Voiam să îţi spun, încă o dată, noapte bună!
- Irina, cum îţi este?
- Cum ştii! După o ceartă din senin, voiam să aud o voce caldă, înainte de culcare.
- Eu mă gândesc neîncetat la tine.M-am hotărât să accept propunerea ta, cea cu apartamentul. Mă gândesc că poate aşa, te vei muta cu mine, la casa noastră.
- Vom vedea când va fi cu putinţă. Ai actele pregătite?
- Da! Nu vii la mine?
- Nu pot acum. Vorbim mâine. Trebuie să aranjez la CEC. Te sărut! Mi-e dor de tine! Trebuie să închid.
Brusc auzi tonul de telefon ocupat. Lui Marian îi trebuia atât de puţin pentru a fi fericit. Adormi ca un prunc, cu faţa senină. I se părea că toată această întorsătură va rezolva situaţia dintre ei.
Dimineaţă, Irina l-a trezit pe la ora 8,00. Neapărat să vină la CEC cu dosarul. Că este amica ei acolo. Apoi vor merge împreună la ICRAL, să preia contractul.
Marian plecă în grabă, după ce verifică toate actele, ca să nu tegiverseze aranjamentul. Pe culoar, Irina, elegantă şi parfumată, îl aştepta. În public era distantă cu el...Că dacă o vede cineva? Se poate compromite.
- Suntem aşteptaţi. Putem rezolva pe loc.
- Deja? Atât de repede?
- Nu ţi-am spus că am relaţii? La sfârşit de an lucrurile merg mai greu, că e încheiere de an financiar, dar dacă ştii pe cine trebuie...
- Îţi mulţumesc, iubire!
- Mai este o problemă. Fiind eu cea care achit, va trebui ca actul de vânzare-cumpărare să fie pe numele meu.
- Normal, dragostea mea! Ce importanţă are? E casa noastră, cuibuşorul ce te aşteaptă ca să vii...vorba cântecului...
- Aşteaptă-mă aici! Intru în birou să pregătesc hârtiile. La sfârşit te chem să semnezi! Nu are rost să intri cu mine, ca să meargă rapid...Apoi mergem la ICRAL..şi apoi la noi acasă..... ca să sărbătorim...stii tu...
Marian rămase aiurit pe scaun. Într-o oră totul se finalizase. Apoi plecară cu maşina ei la casa lor...sau mai bine zis la a ei. Au făcut amor, stropit din gros cu mult cogniac. Ea nu a băut, că era şofer. Dar Marian parcă era anesteziat.
A doua zi, stătea buimac în fotoliu. Înţelesese că nu mai avea nimic material, dar ce importanţă are? Vor fi împreună, asta e tot ce contează. Doamne, ce migrenă...Of, de-ar suna Irina...Se uită la ceas. Aproape seară. Nimic...Tăcere. El nu putea telefona, să nu răspundă soţul ei. Să nu-i facă probleme, că o sună amantul şi nu vorbeşte...Totuşi, oare ce se întâmplase?
A doua zi trecu la fel, fără nici o veste...Următoarea dimineaţă, după ce se îmbrăcă să iasă la cumpărături, se trezi la uşă cu un individ.
- Bună ziua! Sunteţi Marian Popescu?
- Eu sunt!
- Aveţi pe numele dvs. un ordin de evacuare a locuinţei! Aţi vândut apartamentul iar noul proprietar vă cere să-l eliberaţi imediat!
- Trebuie să fie o greşeală! Am mutaţie aici!
- Nu mai este valabilă, odată ce aţi vândut! Aţi făcut vreo hartie de şedere prelungită sau de închiriere cu noul proprietar?
- Nu, dar ce contează?
- Cum, domnule? Dacă nu ai acte, nu ai drepturi! În ziua de azi nimic nu e pe vorbe! Pe ce lume trăiţi? Aveţi termen de o săptămână! Dacă nu plecaţi, suntem nevoiţi să venim cu executorii şi poliţia!
- Şi dacă nu am unde?
- În stradă, domnule! Asta e legea şi trebuie respectată!
Marian rămase ca trăznit în cadrul uşii. Părea că trăieşte un film grotesc, cu proşti. Iar prostul din rolul principal fusese chiar el. Atât de mult să-l fi orbit iubirea? Merse ca un automat spre telefon. Formă numărul Irinei, fără să-i mai pese de nimic. A răspuns chiar ea.
- Irina, cum ai putut face aşa ceva? Cât de mult ai decăzut, pentru bani! Eşti un monstru! Cu chip de femeie!
- Mă jigneşti gratuit! Nu am nici o vină. Soţul m-a controlat în servietă şi a găsit dosarul cu actele de proprietate. Apoi a zis că vrea să-şi facă sediul firmei în noul apartament, dacă tot există. Cum era să mă împotrivesc?
- Şi cu mine cum rămâne? Cu noi? Cu toate promisiunile tale, tu care spuneai că mă iubeşti...Pe mine...unde mă laşi?
- Dacă tot m-ai jignit, că sunt un monstru cu chip de femeie, mai are vreun rost să vorbim despre noi?
Tăcere...Apoi tonul de ocupat. Marian încercă din nou. Acelaşi sunet de telefon deranjat. O furie crescândă îl aduse aproape de paroxism. Privirea i se fixă pe sticlele de băutură, pe care le cumpărase pentru revelion, contribuţia lui... Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă! Trădarea fusese gândită până la cel mai mic detaliu. Totul calculat, pas cu pas.
Dintr-o dată, faţa i se lumină. Da! Vicenţiu! Singurul lui prieten îl va salva într-un fel. Numai el va putea să-l scape din marasmul în care s-a băgat, fără să-i ceară sfatul. Dar parcă l-ar fi ascultat? Nimeni nu se putea atinge de Irina, iubirea lui! Obsesia lui! Acum nu mai avea puterea să îl sune...Mâine va fi mai coerent. Va fi în stare să-şi explice inconştienţa de care a dat dovadă, să găsească împreună o soluţie. S-o ia de la capăt, cumva.
Stând în fotoliu, dărâmat întrutotul, termină prima sticlă de cogniac, apoi o începu pe a doua, de vodcă rusească...După o oră, a rămas inert. Nu a mai văzut nimic. Nu a mai simţi nimic...Doar un gol imens, stăpânindu-i toată fiinţa.
Croaziera
Marea, cu întinderile ei albastre lipite de orizont, mă fascina. Stând pe faleză, priveam valurile ca vrăjită. La fel ca atunci când părinţii m-au dus pentru întâia oară pe litoral, cu bilete prin sindicat. Copil fiind, mă speriasem de apa nesfârşită. Valurile agitate dădeau impresia că acuşi-acuşi mă vor înghiţi. Faleza? Cearceaf lângă cearceaf, aglomerată până la refuz. Oriunde te uitai, potop de oameni gălăgioşi într-un dute-vino permanent. Zarva generală era înviorată la răstimpuri de fotograful ambulant, însoţit de-o maimuţică. Pe aleea de acces, tonetele cu suc cald, zahăr pe băţ şi floricele de porumb te îmbiau. Şi îngheţata la cornet, cam fără gust, servită cu linguriţa dintr-un bidon de aluminiu cu pereţii dubli. La cantina restaurant, unde fusesem arondaţi, ce îmbulzeală! Doar ca să ocupi o masă, în prima serie când meniul era mai bogat. De la intrare, te întâmpina un miros înţepător de ceapă prăjită! Miresme amestecate de mâncăruri gătite ca acasă, ciorbiţe acre şi sosuri cu carne grasă şi puţină. La final, eternele prăjituri cu creme colorate ţipător. Chiar şi aşa, concediul fusese frumos.
Şi iată că după atâţia ani, priveam marea cu aceeaşi admiraţie, copleşită de aceleaşi simţăminte ciudate. Vrajă şi teamă de adâncuri la un loc. Iar răsăritul de soare? Minune dumnezeiască. Visând cu ochii deschişi, mă vedeam plutind pe valuri ca pe covorul fermecat. Ademenită de mirajul depărtărilor. Numai ele, valurile înspumate, ştiau câte ţărmuri au mângâiat.Iar eu călătoream împreună cu ele.
Am închis din nou ochii. De data asta mă vedeam pe un vas de croazieră, înţesat de turişti. Cu destinaţie cât mai îndepărtată, cutreierând mări şi oceane, aşa cum văzusem numai în filme. Aş fi vrut să văd locuri şi oameni noi. Vise…vise… Asta într-o perioadă când plecarea în ţări străine era posibilă doar pe linie de serviciu. Obligatoriu să fii mare în schemă şi membru de partid. De la o vreme încoace, până şi excursiile în blocul comunist deveniseră destul de rare. Iar preţurile depăşeau cu mult bugetul meu. Doar dacă făceam un împrumut la C.A.R.
Colegii de serviciu au fost vara trecută la ruşi…Excursia costase vreo opt salarii pe fiecare. Când s-au întors, prima mea grijă a fost să îi întreb ce au văzut.
- Ei, şi tu acuma…Păi nouă de asta ne-a ars? De pierdut timpul? Am avut atâta treabă…Am vândut adidaşi şi lenjerie, comerţul a fost straşnic. Încă din hotel. Apoi am cumpărat argint ieftin şi aur. Ceilalţi şi-au luat mixere şi uscătoare de păr…În sfârşit. Te interesează o brăţară din argint cu marcasite? O dau ieftin. Sau o căciulă de blană, vulpe polară, o minunăţie.
La aceste amintiri m-am înseninat. Am plecat de pe plajă îngândurată. După ce am urcat treptele de la Modern, m-am îndreptat către oficiul de turism, să văd ofertele de vară.
Deodată, privirea îmi căzu peste un anunţ. Vaporul de croazieră din portul Tomis urma să plece dea lungul ţărmului pînă în Mangalia şi înapoi. Şi asta exact peste două zile. Extraordinar! De-ar mai fi bilete!
După ce am urcat în troleibuzul aglomerat până la refuz, am ajuns la Luminiţa acasă. La invitaţia ei sosisem să-mi petrec, timp de o săptămână, mini vacanţa de vară. Speram să fi venit de la serviciu. Ardeam de nerăbdare să-i propun să mergem împreună în croazieră.
- Eu ştiu ce să zic? Sunt cam sătulă de mare…
- Ai fost vreodată cu vaporul?
- Nu, dar dacă tu vrei, bine…Mâine vorbesc cu şefii pentru învoire apoi mă duc să iau bilete.
În portul Tomis parcă se răsturnase oala cu abur cald. Grupul aştepta îmbarcarea. Luminiţa a venit aproape în ultima clipă.
- Să mai zici că nu ai noroc! Uite ce căldură…Dar uite şi ce nori! Se apropie furtuna. Special pentru tine, să ai amintire!
- Dar dacă se amână?
- Fii serioasă! Hai că s-a format rândul pentru îmbarcare, poate prindem locuri sus pe punte!
La ponton, cu toţii am fost controlaţi de bilete, inclusiv la buletine. Se notau datele de identitate. Exista pe atunci o spaimă bolnăvicioasă, ca nu cumva românii să părăsească ţara către alte zări capitaliste.
- Luminiţa dragă, dar cum să fugă cineva pe mare?
- Să nu râzi, au fost cazuri când şalupe aşteptau în larg! S-au aruncat de pe punte în apă şi duşi au fost la turci! De acolo drumul era liber către occident!
- Ştii că ai dreptate? Dacă vreunui nebun îi vine ideea să deturneze vaporul către Bosfor?
La aşa idee, Luminiţa se uită îngrozită în stânga şi în dreapta, ca nu cumva să mă fi auzit cineva. Apoi râse cu poftă…şi-mi spuse în şoaptă.
- Daaa, să ştii! Ar fi lovitura vieţii tale, ascultă-mă pe mine! Blondă cu ochi albaştri, ai face ravagii printre asiatici! Dar eu ce mă fac?
Ne-am aşezat bine dispuse.. Scaunele colorate şi sforile cu steguleţe înveseleau atmosfera. Vaporul luxos avea bar cu de toate, bunătăţi speciale cum nu se găseau prin oraş. Totul era bine ancorat pe pereţi şi duşumea. Madonna cânta un hit foarte la modă, *Like a virgin*.
După un semnal sonor puternic, am plecat în aplauzele tuturor. În faţă, cerul se înnegrise. Valurile începuseră să fie din ce în ce mai înalte.
- Să mergem jos, că se îngroaşă gluma! Ce e? Ai rău de mare? Să nu-mi spui că ţi-e frică!
- Ţie nu-ţi este? Mai bine să ne aşezăm lângă dulapul cu veste de salvare! Nu ştiu să înnot.
- Hai că mă distrezi! Cum să-mi fie frică? M-am interesat! Vaporul rezistă la furtună de gradul şapte! Porneam altfel, fără să nu am aceste date?
Luminiţa începuse deja să răsfoiască o revistă. Era imperturbabilă. Venise să-mi facă o plăcere şi atât.
Priveam îngrijorată. Hublourile arătau o mare neagră, înspumată. Norii negri şi deşi coborâseră până la suprafaţa valurilor. Afară era un amestec de alb şi negru, spumă şi apă. Şi vuietul caracteristic al furtunii ce parcă nu se mai termina. Marea era întocmai ca în filmele cu naufragii, pentru mine apoape horror. Un pic mai departe, un alt vapor se legăna periculos. Marinarii, îmbracaţi cu pelerine de ploaie, de culoare galbenă, se agitau pe punte, lansând lumini de avertizare. Golul zdravăn din stomac mă făcuse să-mi piară cheful de croaziere… Mda, ce am căutat, aia am găsit…
Uitându-mă intens pe ferestre, deodată, parcă atmosfera se mai luminase. Dumnezeu îmi ascultase rugile…Marea se potolise. Zgomotul era mai slab, ieşisem din zona cu furtună. Afară, stropii mărunţi picurau din ce în ce mai rar.
- Bine că urgia s-a potolit! Acum putem merge pe punte…E aşa de cald aici, înnăbuşitor. Hai, să respirăm aer curat!
Din nebunia ce tocmai se consumase, acum valurile erau mici, ca ciorba care clocoteşte la foc mic. Cerul avea o culoare ambiguă. În gând am mulţumit Atotputernicului.
Am acostat în port spre seară. Cînd am coborât pe ţărm, am iubit pământul de sub picioare, precum naufragiaţii pe insulele din Pacific.
Constanţa era inundată. Copacii rupţi blocau carosabilul iar o parte dintre firele electrice zăceau pe jos, rupte. Ici şi colo se vedeau umbrele aruncate de vânt. Mi-era clar. Fusese o furtună adevărată.
Amândouă păşeam vesele de parcă tocmai câstigasem potul cel mare de la loterie. Cu papucii mergând direct prin bălţi şi hainele stropite, eram fericite.
- Nu putem încheia această zi magnifică aşa, nu crezi?
M-am uitat la Luminiţa mirată.
- Am luat bilete la teatru, * Câinele grădinarului*, o comedie care face furori pe aici.
- Aşa stropite? Nu avem ţinută!
- Ei, aş! Ne cunoaşte cineva?
Mergeam pe stradă fără să ne pese de nimic şi râdeam ca două nebune…Torenţii apelor de ploaie, ce deversaseră din canalizarea înfundată, curgeau şuvoaie peste tot…Iar noi lipăiam cu papucii prin ele.
Muzicanţii de bronz
Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat, cum şi de ce, el repeta la fel de aiurit. Aşa a vrut Dumnezeu. De fiecare dată pleca privirea în pământ. El ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni, până la inconştienţă. Adică victima sigură, pentru cei născuţi să înşele. Fusese la viaţa lui un om sociabil. Avusese mulţi prieteni, de cele mai multe ori întâlniţi pe la petreceri. Dintre ei, doar Sandu îl mai căutase. Ca să îl ajute. Însă el nu a mai vrut. Pentru ce să se mai zbată? Pentru cine? Nu mai avea nici un rost. Ion zâmbi…Sandu…Ultima dată venise la el cu o valiză.
- Salut, bătrâne! Pleci în vreo călătorie şi ai vrut să-ţi iei rămas bun?
- Lasă glumele deoparte! Uite, ţi-am adus mâncare şi câteva haine, sunt vechi dar încă bune!
- Mulţumesc, dar unde să le ţin? Aici se fură totul…Doar dacă dorm cu capul pe valiză.
- De ce nu vrei să vorbim la asistenţa socială? Soluţii s-ar găsi!
- Şi ce să fac acolo? Să trăiesc înregimentat? Mie îmi place libertatea!
- Ioane, doar nu crezi că vreau să te duc la puşcărie! Acolo sunt condiţii omeneşti de trai, ai asistenţă medicală.
Degeaba. Ion părăsise strada din faţa gării, fără să-i spună nimic lui Sandu.. Acolo fusese bătut de atâtea ori. Oameni dubioşi, aurolaci, drogaţi… Fiind bătrân, nu mai avea putere să se apere. Pentru cei din jur de fapt…şi el tot un om dubios era…
Până la urmă găsise un parc care avea pază. Un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, străjuite de copaci bătrâni şi umbroşi.
Locul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de vreme, în care nu mai cursese de foarte multă vreme nici un strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze cu câte un basorelief în chip de floare, pasăre sau alt animăluţ. Până şi lămpile aveau vopseaua scorojită de vechime. Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă, paşii te duceau în centrul parcului, exact ca într-un labirint stufos, acolo unde se întretăiau aleile, formând o piaţetă. Un grup mare de statui de bronz, cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau uitându-se într-o carte. Autorul muzicanţilor de bronz era necunoscut. Plantele urcătoare îmbrăcaseră statuile metalice într-un vestmânt viu din frunze.
Culcuşul lui Ion era acum sub un copac mare şi umbros, ferit de ochii trecătorilor. Paznicii parcului încercară să îl alunge de nenumărate ori dar el reuşea mereu să-i înduplece. De milă îl lăsară în pace. Era un om al străzii paşnic, dornic să fie lăsat în pace. Nu făcuse nici un rău nimănui, de ce să plece? Stătea departe de oamenii care se plimbau. Nu voia să-i supere cu înfăţişarea lui murdară şi nici să sperie copiii. Găsise o cişmea unde, când parcul se închidea, se spăla şi-şi potolea setea. Cu foamea îi era mai greu.
Aproape de parc era o pizzerie unde, la ora închiderii, primea marfa nevândută. In schimbul mâncării, Ion curăţa trotuarul şi ducea gunoiul la pubelă. Aşa întelegea să-şi merite mâncarea zilnică. Ion nu era chiar singur de tot, i se alăturase un câine vagabond, vesel şi iubitor. Puţinul pe care îl avea îl împarţea cu el, ca doi prieteni de suferinţă.
Întâmplarea se petrecu în miez de iarnă, în luna atât de îndrăgită, în decembrie. Iarna era în toi, tocmai ninsese mult şi stratul de zăpadă îi ajungea până mai sus de gleznă. Avea lângă culcuş un butoi mare de tablă în care ardea cartoane găsite prin gunoi şi uscături din parc. Tăciunii mocneau până târziu ca într-o sobă.
Pregătirile de sărbători puseseră stăpânire pe oraş. Parcul se înviorase cu becuri multicolore. Drept în centrul lui, lângă statui, oamenii primăriei aduseseră un brad uriaş, pe care îl împodobiseră cu fel de fel de instalaţii luminoase şi jucării. Zăpada proaspăt ninsă îl făcea şi mai frumos.
Ion se uita cu ochii-nlăcrimaţi la brad. Frânturi de amintiri îi fulgerau memoria ca nişte flash-uri dureroase. Erau sărbătorile de iarnă lângă familia pe care o pierduse.
Sosi Ajunul. Ion merse ca de obicei la pizzeria unde, în acea seară specială, se vânduse aproape toată marfa.
- Ce faci Ioane? îl întrebă vânzătoarea. Nu ai îngheţat?
- Încă nu, dar simt frigul în oase! Aş fi tare recunoscător dacă aţi avea ceva cald de băut!
- Am făcut ceai, uite o cană plină! O să-ţi pun restul într-o sticlă! mai spuse vânzătoarea care îl cunoştea de multă vreme. Îl întrebase de atâtea ori, de ce nu merge la adăpost? Nu voia, acolo era prea multă tristeţe.
- Uite şi un cozonac. S-a rupt când l-am scos din tavă. Păi cine să-l mai cumpere aşa? Hai că ţi-am făcut pachetul, să simţi şi tu Crăciunul!
- Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să petreceţi cu bine! mai spuse Ion îndepărtându-se.
Mergea agale uitându-se la trecătorii grăbiţi. Intră în parc spre locul ştiut. Se înnoptase. Câinele îl întâmpină bucuros.
- De data asta nu prea am avut noroc, s-a vândut toată pizza, avem doar cozonac. Dar e foarte bine şi aşa! spuse Ion, închinându-se de mulţumire. Câinele dădea din coadă fericit.
Se îndreptară amândoi către bradul luminat. Beculeţele străluceau aşa de frumos sub neaua proaspăt ninsă! Era feeric. Statuile de bronz, ninse şi ele, străjuiau piaţeta. Albul din jur sclipea în luminile multicolore şi parcă o vrajă plutea în aer. Ion ţinea în mână bucata de cozonac şi încerca să murmure o colindă de Crăciun.
- O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde…
Deodată, simţi ca năucit că nu e singur şi că o muzică divină îl acompania, de parcă muzicanţii de bronz prinseseră viaţă. Cei doi copii din grupul de statui cântau împreuna cu el aceeaşi colindă. Se ciupi de obraz. I se făcu frică. Se depărtă de brad. Apoi începu din nou colinda…Orchestra metalică se însufleţi din nou ca la comandă, de parcă mintea lui le dirija cântarea. Câinele fugise cât colo, după un copac.
- Ia să cânt altceva! Stille Nacht…şi Ion începu colinda…
Odată cu el, muzicanţii de bronz începură să cânte frumoasa muzică nemţească…Nu se înşela. Totul se pusese în mişcare în acea noapte magică.
- Rex! Vino! Nu-ţi fie frică! E noaptea magică de CRĂCIUN! Ia să cânt acum…We wish you a merry CHRISTMAS…
Vraja se porni din nou şi mai puternic. Parcul răsuna de muzică. Bătrânul bătea din palme fericit, ca un copil! Uitase de singurătate şi simţea cu tot sufletul Sărbătoarea Crăciunului. Câinele rămăsese pitit în aceeasi stare, neînţelegând ce se petrece.
- Vino, Rex! Nu vezi ce frumos este? Ce te-ai speriat aşa?
Deodată, un vânt puternic se iscă din senin aducând fulgi deşi de nea. Viscolul se înteţi. Plecară către culcuş cântând. Cam răguşise dar nu-i venea să se oprească, să nu se risipească minunata vrajă. Mai puse ceva vreascuri în butoiul de tabla şi focul se înteţi peste jarul dinainte. Se înveli cu o pătura roasă şi, în sfârşit, adormi în culcuşul improvizat.
A doua zi de dimineaţă, când paznicii deschiseră poarta parcului, îl văzură pe Ion degerat de frig. Lângă el, câinele stătea de strajă. Îi întâmpină cu un mârâit.
- Vai de el, a îngheţat! Ioane?
Nimic. Bătrânul înlemnise de ger. Încercă să răspundă dar nu mai avea glas. Câinele începu să latre la paznicii care îl alungară cu un lemn.
- Să chemăm asistenţa socială! Trebuie dus de urgenţă la adăpost! spuse unul dintre ei, apelând numărul pe mobil.
În scurt timp, o maşină a primăriei sosi. Ion fu învelit şi dus la căminul oamenilor străzii. După ce i se făcu o injecţie şi consultul medical, în camera de primiri şi constatari, Ion se dezmetici.
- Unde mă aflu? Unde sunt muzicanţii mei?
Infirmierii se priviră cu înţeles şi îi dădură o pastilă. Ion adormi.
- Lasă-l săracul, nu mai ştie ce vorbeşte! Aiurează! E bolnav!
- Doctorul a spus că are pneumonie. Normal, pe frigul ăsta….
Îl căutară prin buzunare, să vadă dacă are acte. Găsiră doar bucata de cozonac neterminată.
În timpul acesta, Sandu, intră la direcţiunea căminului, fără să mai bată la uşă. Îngrijorat de soarta lui Ion, după urgia din noaptea ce tocmai trecuse, îl căutase pe la toate adăposturile oamenilor străzii. În sfârşit îl găsise. Avea valiza burduşită cu bunătăţi.
- Dumneavoastră pe cine căutaţi?
- Caut un bărbat ce răspunde la numele de Ion.
- Este la noi dar are pneumonie. Medicul a decis să fie internat de urgenţă! Sunteţi rude?
- Nu mai are familie. Eu sunt fostul lui vecin de la bloc. Pot să-l văd?
- Acum delirează, nu are rost. Dar vom ţine legătura cu dumneavoastră. Vă rugăm să ne lăsaţi datele de contact.
Sandu lăsă valiza cu bunătăţi la adăpost. Să simtă şi acei oameni că a sosit Crăciunul.
Plecă îngândurat. Ce înseamnă viaţa…Ieri apreciat de societate iar azi, marginalizat şi părăsit.
Movila de nisip
- Sunteţi gata? Artiştilor!
Vasile e nervos. Ca de obicei, înainte de a porni la drum. Ar vrea ca toată lumea să se mişte conform graficului, millitary style.
Fiecare plecare este un prilej de tevatură infernală, liste peste liste apoi lucruri puse în genţi şi valize, după cum se nimeresc. Desigur, ulterior majoritatea se dovedesc a fi inutile. Şi exact ce ar trebui lipseşte. Artiştii...deh, tot artişti!
La sfârşitul pregătirilor, maşina arată de parcă toată familia s-ar muta în mare grabă, de frica vreunui cataclism, anunţat în ultima clipă. Iar la întoarcere, pare că lucrurile numeroase s-au mai înmulţit. Normal, cum să pleci în concediu fără să nu cumperi ceva? O amintire sau vreo târguiala profitabilă de la reduceri?
Maria, care se aşează de obicei pe bancheta din spate, aproape că nu se mai poate mişca. Sacoşele şi genţile au invadat-o până şi acolo.
- Stai comod?
Vasile zâmbeşte cu înţeles.
- Lasă, mamă, nu te mai necăji! Aşa glumeşte el...se bagă în vorbă şi băiatul, ce are misiunea de copilot..
- M-am obişnuit de atâţia ani, nu crezi? răspunde Maria privind pe geam.
- Gata cu vorbăria! Plecăm! Vezi dacă am luat cheile, să nu mai păţim ca data trecută! Câine surd la vânătoare!
Toţi trei izbucnim într-un râs zgomotos la amintirea acelei păţanii .....Ce întâmplare! Ne-am dat seama tocmai la Sinaia că nu avem cu ce să descuiem şi ne-am întors. Casierul de la benzinărie ne-a privit siderat, crezând că am uitat ceva sau poate, şi mai rău, că reclamăm vreun produs cumpărat de acolo. S-a liniştit văzând că ne luăm cafea pe care am băut-o imperturbabili. Întoarcerea din drum a fost alegerea corectă. Am fi ajuns târziu, în noapte. Nu aveam cum să intrăm în casă altfel decât spărgând uşa, cu multă zarvă, reuşind să trezim toţi vecinii din bloc. Apoi alte chei, altă complicaţie.....
Motorul porneşte la cheie. Nici nu se poate altfel. E verificat de fiecare dată.
Ceaţa stă lipită de dealuri, din cer până la pământ, de abia mişcându-se în vălătuci albi, denşi şi umezi. Încă nu s-a luminat de ziuă. Parcă ar fi o lume ireală, înţepenită, învăluită de mister. Nici un fir de adiere nu se simte, nimic nu se mişcă, normal. Plecările sunt întotdeauna foarte matinale.
- Ce e mamă, iar ţi-e somn?
- Păi când nu-i este ei somn? Mai ales la ora asta?
- Voi nu aveţi despre ce vorbi? Mai bine am fi atenţi la drum! Să nu dăm peste vreo vulpe întârziată.
Maria este iritată. Aşa se întâmplă mereu, să fie în centrul observaţiilor de tot felul.
- La ora asta? Vulpile sunt acum în vizuini. Iar oamenii stau acasă şi dorm...Doar noi ce mai călătorim în zorii zilei şi tiriştii...Vorba aia, călătorului îi şade bine cu drumul, pe răcoare şi mai ales fără aglomeraţie! completează Andrei, încercând să-i vină în ajutor mamei ...
- Uite! Iepurii de câmp! Nici nu ne-au văzut, stau înţepeniţi de parcă sunt pictaţi!
Bineînţeles. Tot ea observă ce-i frumos, fiind cu ochii lipiţi de geam.
- Daaa....Special pentru noi. Au simţit şi ei că orăşenii ăia, care pleacă mereu cu noaptea în cap, trebuie să aibă o amintire faină din concediu!
Vasile nu participă la conversaţie. Este de fiecare dată foarte atent la condus. A verificat totul inginereşte, roţi, lichidul de răcire şi cel de spălat parbrizul. În caz că plouă..
- Uite, a şi început să picure....
Ştergătoarele încep ritmic binecunoscuta mişcare de dute-vino.
Urmează să apară, în scurtă vreme, serpentinele acelea, în ac de păr. Odată parcurse, jumătate din drum e ca şi făcut.
În maşină, toţi sunt nostalgici. Concediul s-a sfârşit mult prea repede.
Fusese o săptămână reuşită la ţară. Fusese frumos. Chiar dacă toate activităţile se păstraseră exact ca acasă, cumpărături, gătit, spălat, curăţat. Dar curtea şi împrejurimile erau minunate, mai cu seamă vara. Sub bolta de viţă, bogată în frunze, trei scaune de plastic zăceau fixate în pământ, de zici că erau acolo de când lumea. Odată ajunşi la casa dintre dealuri, toţi trei rămâneau de fiecare dată ca vrăjiţi de peisaj, anihilaţi.
Cele trei scaune, asemeni unor magneţi, îi chema să se aşeze.. Bagajele zăceau ore bune, nedespachetate. Maria privea împrejurimile, descoperind mereu culori şi umbre noi. Aşezaţi comod sub bolta de verdeaţă, cu picioarele afundate în iarba înaltă, se relaxau bând cafea ca într-un ritual de bun găsit.
- Maria! Noi nu mâncăm nimic?
Era întrebarea care brusc o dezmeticea din visare. Apoi toţi trei intrau în ritmul binecunoscut.
- Uffff...Ce neatent! Cred că vine de la vreo nuntă...L-am ocolit la milimetru! Extraordinar, domnule! Cine i-o fi dat şi ăstuia carnet ?
Suntem obişnuiţi. La fiecare drum ni se întâmplă astfel de peripeţii.
Traficul începe să se învioreze. Mai e puţin până la serpentine.
- Uite că începem să coborâm pe acele de păr...
Deodată, rămânem încremeniţi.
Maşina începe un dans necontrolat pe stratul subţire de nisip, împrăştiat pe carosabil din neglijenţă.
Brusc, roţile maşinii se blochează ...Traficul aşteaptă în urma noastră cruntul dezdonământ. Suntem ca o frunză în vânt, fără voinţă proprie.
Derapând exact ca o sanie pe gheaţă, ne îndreptăm către marginea drumului, care pe o porţiune mică nu are parapet. Doar o movilă de nisip, lăsată în urma reparaţiilor recente.
Dincolo de ea se vede prăpastia adâncă de minim treizeci de metri, înţesată cu brazi deşi. Vasile este conştient că nici frâna de mână nu mai ajută la nimic....
Muţi de spaimă, toţi trei aşteptăm voinţa lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a vrut să mai fim punând mâna pe botul maşinii la timp. STOP! Roata din faţă dreapta se opreşte în movila de nisip. Centimetric.
Consternaţi, coborâm.
Nimic boţit, roata intactă, proptită în nisip. Comenzile maşinii sunt fără cusur.
- Ce-a fost asta? Spuneai că ai verificat maşina, frânele, suspensia, direcţia...
- Da, inexplicabil!
Ne închinăm.
- De-am ajunge cu bine acasă!
Intrăm în apartament. Cu toţii aruncăm bagajele la întâmplare, în hol.
- Mă duc să iau ceva de băut! spuse Vasile îngândurat.
- Cola şi vin?
Toţi trei izbucnim într-un râs nervos.
Da! Mai mult vin decât cola! Vin roşu demidulce, să sărbătorim că am ajuns acasă, întregi şi nevătămaţi. Exact ca în poveşti...întregi şi nevătămaţi.
Maria pune paharele la îndemână... Vasile toarnă vinul, uitând intenţionat să mai adauge şi Cola. Toţi trei ciocnim în tăcere, fiecare cu gândurile lui... Ce înţeles să fi avut această întâmplare? A fost un avertisment. De ce? Pentru ce? Pentru cine?
Maria meditează..Mda..
Viaţa noastră se desfăşoară mergând ca pe un fir de aţă. Avem tendinţa să credem că noi, prin voinţa noastră, suntem capabili să controlăm totul! Nu! Nu putem controla nimic. Putem influenţa prin conduita noastră. Însă decizia este în altă parte.