Poeme frumoase, duminicale cumva, ci nu habotnicie si ipocrizie,scrie Adrian Anghelescu, egal Sieși, versificînd starea predominantă a unei maturități ce se decantează liric prin regresiuni în memoria psalmică a unui suflet harnic, de la Har-ul incantatoriu, creștinesc…Poemul-cheie al noii sale cărți reafirmă ars-poietica sa,autodefinitoriu, pe arpegiul unei moralități iubitoare de adevăruri gândite, regândite isihasmic și communicate…Adrian |Anghelescu îmi e concitadin și amic încă din anii unei Hunedoare dificile social, în care bântuirile ideologiei atee, activistice, obligau omul a se preface, a fi duplicitar, demagogic, altfel spus a își înstrăina.O vreme, inginerul a îndrumat formații artistice optînd pentru Satiră, act al indignării juvenaliele sau în tiparele lui Caragiale…Ținta era critica moravurilor și îndobitocirii induse de regim, mizînd păe frica omului nu de Dumnezeu, ci de partidul- securist substituit fanatic ca…patrie.
Olaltă cu mulți scriitori și artiști din municipiu, Anghelescu și-a păstrat verticalitatea și numai poezia lui, iubirea de Natură și naturalețe, probînd în scene spusa populară că dracul - demonul se teme de a fi luat în râs…
Poetul este un psiholog înnăscut, iar scrierile lui pot fi încadrate în rezistența, dizidența cu surdină, a cugetului însuflețitor de iubire. |Libertatea atribuită iubirii este nu una rebelă, ci profund umană, umanistă. Asemuindu-și sufletul cu o catedrală, poemele devin psalmodice prin talentul asociativ și spontaneitatea stihuirii. Poetul caută, ca Steinhard, sinele ce tinde mereu a fi pierdut.
La urma urmei asta ne e sau nu ne e ceea ce numim DOR inefabil, de re-îndumnezeire, intr-o lume in care pierdem inocenta...alii zic copilaria....|Numai ca omul adamic nu a avut copilărie...|Omul de acum este unul devenitor, riscul fiind doar al luării în control de către falșii leguitori, împielițați, de individual mecanicizat stereotip.
Ne spunem noua însine , să avem parte de mântuire, ci nu de bântuire
Mare lucru să ai în suflet o catedrală, alții au doar o bisericutză, poate și aceea din lemn...
Iată textul- cheie explicit, al cărții de față:
ÎN CATEDRALA SUFLETULUI MEU
În catedrala sufletului meu
Lângă altar sunt multe încăperi
Unde exist acolo numai eu
Cu vaiete dar și cu mângâieri
Și-atunci când intru singur să mă rog
Acolo-n nevăzuta catedrală
N-am fost și nu voi fi nicicând milog
De când mă știu în viața mea reală
Am fost ca visele să mi le spun
Acelei nevăzute zeități
Ca să mă-ndrume doar pe drumul bun
În lumea plină de asperități,
Și-am fost ca să-mi pun sufletul zălog
Pentru iubirea ce mă bântuiește
La care-ntotdeauna eu mă rog
Să n-o iau razna când mă zăpăcește
Fiindcă iubirea-i liberă ca vântul
Ce n-o poți stăpâni oricât ai vrea
Pe care-o poți atinge doar cu gândul
Dac-ai intra în catedrala mea
O catedrală plină de iubire,
Un sanctuar al sufletului meu,
O năzuință înspre fericire
La care-am să mă rog de-acum mereu
Adrian Anghelescu scrie o nouă carte a Regăsirii, admirabilă la vârsta a treia,
așadar o carte triadică, teandrică. Noima ei este a bucuriei de A Fi om, cum Kipling scria, condiționînd genial existența și trecerea, întru a fi și rămâne OM :
Dacă
De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;
De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;
De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă "Sus!"
De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!
( traducere de Mihai Duțescu).
Adrian Anghelescu este poetul Om, Poetomul, care, în lumea electronică, reușește să redefinească fără vanitate, omul așa cum va dăinui, dînd aripă geamănă și Visului, și |Libertății, și iubirii de semeni.