Maturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013)*, de Adrian Botez, volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (poeme puse, de fiecare dată, şi sub ordine „cristalizatoare“, de număr):
De pe „faţa a patra“ de la „sobra copertă“, Distinsul Receptor este întâmpinat cu generozitate de-o „sfântă triadă“ de critici ai liricii boteziene: (1) Cezarina Adamescu: «Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind / răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti; el este fără pereche; [...] Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu«Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într-un cvadrat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» şi (3) Mircea Dinutz: «Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacu al icoanelor şi [de] aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional».
Desigur, tot aşa-i şi eroul său liric, pe care-l vom urmări mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10000 – 8000 î. H.) în constelaţiile credinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stâng-dunărean, în amonte de Dierna > Cerna / Orşova-România), păstrându-se în mitosofia valahă până azi, fără hituri de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe lirico-semantic-sincretice. După cum se ştie, nu există eveniment fundamental din universul valahului la care să nu participe bradul– naştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismului, cu participarea ens-ului din Dacia la o ordine cosmică prin năşirea-i de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soareleşi Luna, perechea sacră secundă din panoul religios-central al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenuntiţii“ trec din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor cu bradul-mire / bradul-mireasă,cu bradul-suliţă), Anul Nou etc.
În poemele lui Adrian Botez, bradul este veghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune prohodului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“– iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rând-pe-rând» (La prohodul bradului, p. 8) –, bradul geme cu toate fibrele-i fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului... / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului...» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept «avocaţii lui Dumnezeu» (p. 20), bradu-i axă celor zece ceruri ale Valahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi [...] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clopote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja s-a spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasi-umană contemporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ «cheful să-şi facă – pe tarabe-n sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reînchiderea „vadului celest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, participanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şi-ai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai» (Crâmpei de psalm dosofteian, p. 132).
Eroul liric al mulţimii de sonete-cristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă original-paradoxistă, dacă ne raportăm fie la eroul din sonetele eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „crinele golgote“ («că am iubit – e-o taină fără de păcat: / nici îngeri n-am trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // [...] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... / ...acolo-i timpul când Hristos cu mine / întrezărit-am gòlgotele crine...» – Taina fără păcat, p. 9).
În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vegetale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să străpungă / precum prunceştii dinţi...» şi când «crâncena primăvară dă s-ascundă / ’n piezişu-i rânjet – haita: ierni târzii...», botezianul erou liric constată că «i-e frică şi lui Hrist să ne ajungă / i-i groază de-orice dâmb colţos din noi: / în inimi ni s-a-nchis orişice strungă / torturi nepomenite-am aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nu-s de unde / să iasă-n joc de primăveri şi îngeri: / încă nu-i Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23).
Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet-psalm, observând că «galbene lacrimi tremură copacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «a-nfipt cuţitul toamna pân’ la os» şi-l «scoate şi-l înfige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim e-n lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părelnic-argheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic...: / prelinge-Te, Hristoase,-n cer de rane, / să văd serafi bolborosind din vrane !» (La crama cerului, p. 74).
În alt sonet-icoană Mântuitorul este surprins în chinuri sisifice: «Te-am văzut – furişat – speriat şi schimbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / [...] / ...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27).
Fiindcă-i «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», într-o ultimă instanţă, eroul psalmic-botezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frate-al durerii şi al neputinţei: / nu ne lăsa-n sleirea ne-căinţei ! / Hristoase-nsângerat şi-nsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat...!» (Rugăciune de Paşte, p. 24).
Mesianismul lui Adrian Botez, de teluric-celestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintr-o indiscutabilă / incontestabilă vecinătate piroclastic-apocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah («e-un neam ce se trezeşte în colinde / ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea pe-oglindele sticlinde / ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu ne-a părăsit / [...] // cuvine-se-a a ne spăla spăşit / chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvine-se-a căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / ...primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh / şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh !» – Neamul colindelor, p. 81), Valahime chemată de un nou curcubeu, teluric-celest legământ: «Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii / nu pot să trădez lucrarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimă-mpiedic prigoana-amintirii / ...seninul din ceruri îl chem pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar– p. 150), într-o mai dreaptă croire de lumi.
______________________
* Adrian Botez, La prohodul bradului, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2013 (pagini A-5: 166; ISBN 978–973–146–259–2).