În viaţă am avut parte de multe, dar pe stadionul Dinamo, nu credeam să ajung vreodată. Numai când mă gândesc la cum s-a născut echipa, ca şi surata ei Steaua, la câte mânării tovărăşeşti au făcut generalii ei, apoi patronii-samsari postdecembrişti, falsificând decenii întregi campionatul primei diviziei a ţării, am o stare de disconfort. Moral şi patriotic.
Echipa de suflet, Rapid, şi-a trăit din plin umilinţa. Se ajunsese la paroxism cu romanticul patron-chelner propulsat VIP. De cine? Mister! Am devenit fan Rapid prin anii '50. Pe strada cu nume celebru, Ion Roată, din Bârlad, locuiau şi trei familii de ceferişti. Influenţa lor a fost determinantă în a-mi alege echipa din divizia A. În Bârlad, alt sport a fost şi este la putere. Rugby-ul.
Prin liceu chiar am cochetat cu jocul bărbătesc şi, totodată, elegant, sub bagheta marelui jucător de naţională, Crişan. Şi don Juan al târgului. Eram o gaşcă de copii, Vili, Toli, Gică, Viorel, Tache..., uniţi, ca orice gaşcă.În bune şi în rele. Ar fi fost invidios chiar şi celălalt Ion. Din Humuleşti. Poznele noastre fiind mai rafinate. Deh, ca la oraş! Numai domn Taşcă, săracul, ştie de câte ori i-am vandalizat frumoasa livadă! Oricum, erau fructe pentru toţi, de mai vindea, bietul om şi la piaţă. Sau atacul, de toamnă, la viile din Crâng. Învăţam repede la antrenamentele nocturne, de neuitat, cu soldaţii din multele regimente, româneşti şi sovietice. Luptele din filmele timpului fiind reconstituite, în amănunt, în râul-râpă din spatele grădinii bunicii...
Sâmbătă, 13 iulie a.c., F.C. Rapid a fost nevoită să susţină meciul hotărâtor pentru continuarea în prima ligă, cu team-ul Concordia! Chiajna. Una dintre echipele comunale ce au infestat campionatul în ultimii ani. Şi asta a contribuit la practicarea, în ultimul deceniu a unui fotbal de maidan, pe stadioane de maidan, cu valize doldora, arbitraje măsluite... în loc să facem un campionat de criză de 10-12 echipe.
Am strâns din dinţi, mi-am luat de leul de biserică seminţe şi am purces spre stadionul din groapă. Un stadion schilod, încremenit în comunism. Patronii, civili sau generali, nu au ştiut decât să mulgă clubul şi să-l lase în paragină.
Schelete de beton rânjesc neterminate de ani de zile. În plin buricul Bucureştilor! La amenajarea stadionului, Jiji de la Jilava... conduce detaşat. Ca şi la mânării. Nu mai erau bilete! Nu era să rămân pe afară tocmai acum! Paranormalul îmi ridică mânuţele sus şi trec prin trei filtre. Oamenii de ordine şi control sever îşi fac meseria. Pipăie suplimentar, mai ales pe fetele doritoare de spectacol fotbalisic. Nu am înţeles de ce m-au pipăit de două ori!?! Cu siguranţă, spre a se convinge că nu am asupra mea niciun obiect contondent, deşi eram în pantaloni scurţi!
Galeria era, deja, în faza finală de încălzire. Steaguri, doba mare, dobe mici, bannere, petarde, fumigene... şi strigături. Care de care mai colorate. Ca la meci, deşi, unii am fi vrut să fie ca la operă. Cred că aici mai avem de lucrat. Ar fi necesară implicarea, pe bune, a unor profesori de muzică, inclusiv de la conservator, care să-i înveţe pe fani cum să se manifeste cântând. Altfel, nu-mi explic cum reuşesc cei din Occident să dea adevărate spectacole sonore. La coregrafie şi umor suntem cei mai buni!
Câţiva aveau ce aveau cu mamele jucătorilor adversari şi morţii lor, feţele lor exprimând multă inteligenţă! Per ansamblu, atmosferă de mare meci! Care pe care! Celebrul arbitru, cu înclinaţii dovedit steliste, fluieră tot şi ne trezim conduşi cu un gol. E drept că şi jocul lăsa mult de dorit. Ambele echipe s-au pregătit, tot timpul, pentru liga a doua. De unde să ştie ce şansă le oferă Mitică de la ligă? Cine nu cunoaşte galeria rapidistă, ar spune că s-a lăsat liniştea. Aici e deosebirea faţă de echipele stindard ale corupţiei în fotbalul românesc. S-a declaşat o isterie generală cu săgeţi otrăvite asupra gazdelor meciului, steliştilor, Mitică, la brutărie! Hoţii! Mafie! Sandu, tartorul federaţiei, este trimis spre alte orizonturi...
Un pompier se chinuie să stingă, într-o găleată, o fumigenă ce nu se lăsa înecată, trei fete ţipau ca din gură de şarpe, un tânăr dolofan, 50 de kg pe un picior, ca mai toţi tinerii zilelor noastre, transpirat vroia să intre pe teren... Decibelii erau la maximum. Pe fondul ăsta, au loc ratări incredibile, fanii cei mari, din ceruri, nehotărându-se cui să lase mingea să rupă plasa!
Doamne şi vine golul! Cartierul a luat foc. Smurdul a tresărit din toate încheieturile. Arafat era pe poziţie pregătit cu de toate. Tulumbele pompierilor s-au ridicat ameninţător! Bodygarzii şi-au supt burţile, intrând în dispozitiv pentru lupta corp la corp... trupele speciale din spatele tribunelor jubilau, dubele erau cu motorul pornit. Nu a fost cazul. Abia în prelungiri, după golul salvator, au loc lupte. Amicale. În teren. Se împart, cu generozitate cartonaşe roşii şi meciul ia sfârşit. Fiesta începe!
Noul patron are de ce să fie fericit. Pe stadion se cântă la unison şlagărul verii „Bagă banu!”. Mare adevăr! Dacă vrem să avem echipă, trebuie antrenor nou şi câteva achiziţii grele. Mai sunt şi vechi jucători potenţi. Coman, hai acasă! Entuziasmşi exuberanţă, asigurăm noi, fanii. Suntem peste tot acasă! Hai, Rapiduuuuuuuuuuuuuuu!
P.S. Nu uita ! Luni, 29 iulie, seara, vino la aniversare în Piaţa Universităţii! Şi tu, şi tu, şi tu ai votat la referendum! Poporul a decis! Băsescu e demis!