Două dintre cele patru cicluri pictate până acum de Romeo Niram au fost intitulate, într-un mod încă nedesluşit, „eseuri”: „Eseu despre luciditate” şi „Eseu despre neluciditate”. Sunt întemeiat să cred că primul este un împrumut după cartea omonimă a lui José Saramago, în timp ce ultimul (dar, cronologic, anterior) a fost botezat, prin contrast, retrospectiv. Să fie vorba de o preluare (omagială), motivată de fascinaţie, de o „coincidenţă” apăsată de intenţii comune sau de o simplă criză de imaginaţie? Răspunsul nu este nici singular şi nici limpede.
Reflectând mai stăruitor, am înţeles că eseul este, la Niram, însăşi structura creatoare a operei. Şi asta pentru că artistul insistă asupra lui atât denominativ cât şi procesual ― e „atelierul” imaginarului său, dacă mă pot exprima aşa.
Culturaliceşte vorbind, genul apare mai întâi în literele europene, prin publicarea celebrelor Eseuri (1580) ale lui Montaigne, ca modalitate fragmentară, pornind de la unele experienţe existenţiale şi individuale ale autorului.
Astăzi eseul (ca formulă literară) pare traversat de un anume disconfort sau suspiciune faţă de valorile instituite, ceea ce-i permite scriitorului ca ideile să ţâşnească fără acea şlefuire absolută dictată de genuri mai procustiene. În acest sens, eseul devine un exerciţiu de libertate împotriva disciplinării tensiunilor şi contradicţiilor ideatice. Este Niram departe de această înţelegere?
Dacă am trece la teoria plasticii, am putea afirma că eseul plastic are aceeaşi funcţie de rezistenţă, că recunoaşte caracterul provocator, violent uneori, dar şi arbitrarietatea relaţiei dintre semne, precum şi a relaţiei pe care acestea o stabilesc cu spectatorul sau cu propria cunoaştere. Astfel, ceea ce un eseist plastic propune lumii nu este un lucru nici comod, nici conformist, nici neutru, nici autoreferenţial. Pe de altă parte, aşa cum vedem la Niram, lucrările surprind formal şi stilistic, având o concepţie autonomă, impură, mediată şi care apelează la reflecţie critică pentru justa lor receptare. Raportat la poezie, eseul plastic preia plăcerea ei ludică, făcând ca realitatea şi fantezia să se îngemăneze; la fel, rigoarea metodică şi imaginaţia. Metaforele, „imaginile”, pulverizează de multe ori coerenţa semantică, devenind „dizertaţie”, digresiune, însă conceptele, dacă le sesizăm, recapătă mult din puritatea originară a ştiinţei sau filosofiei. De aceea, eseul plastic este, în chip esenţial, interpretare.
Experienţă intelectuală trăită de pictor e, fireşte, subiectivă, dar mereu împărtăşită. O propunere deschisă, cordială, să spunem, dar polemică în fundamente, şi care depinde de spectator pentru a-şi produce efectul. Menirea pictorului este aceea de a ne arăta insolitul vieţii, dimensiunea umană şi istorică într-o formă mobilă, caleidoscopică, dar cu o profundă simpatie.
Eseurile lui Romeo Niram sunt, aşadar, cicluri, succesiuni, cu reveniri şi „rescrieri”, o eternă întoarcere la anumite montaje spaţiale emblematice, eutopice, unde eroul său a păşit întâia dată. Întotdeauna artistul îşi ia şi un martor al „adevărului” şi empatiei (pe Celălalt) pe care „ordinea desfăşurată” de pe pânze îl pune destul de bine în evidenţă.
Erou miturilor lui Niram este întotdeauna Marele Român (călător sau exilat) pe care artistul îl întâlneşte în peisaje străine şi, totuşi, familiare. Deocamdată, în cea mai occidentală capitală a Europei. Aşa se face că trei din cunoscutele pieţe ale Lisabonei se „reîntorc”, în această expoziţie, într-o viziune nouă, laolaltă cu dostoievskiana locuinţă (a pictorului, bănuim) formând marele scenariu. Eroul este, de astă dată, cine altul decât Mircea Eliade în anii petrecuţi în Portugalia (1941-1945).
Suntem, evident, la punctul terminus al eseului, al intrigii, la „lovitura de teatru”. Niram ne revelă, în sfârşit, identitatea eroului în numele căruia a construit cu luciditate, etapă cu etapă, acest îndrăzneţ scenariu. O dramă în patru tablouri, domestică şi stradală.
Iată cum eliadofania a devenit tema ţintă a Jurnalului portughez al lui Romeo Niram. Ingenios, nu?
-------------------------------------
* http://defesesfinearts.com/representaciones/romeo-niram/diario-mircea-eliade-ensayo/