OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT
Matei Călinescu (15 iunie 1934 – 24 iunie 2009).
Abia împlinise 75 de ani şi fusese sărbătorit în revistele literare din România şi din Statele Unite, unde era profesor la Universitatea din Bloomington (Indiana), când prietenul meu Matei Călinescu a pierdut lupta cu un cancer nemilos.
L-am cunoscut pe Matei din adolescenţă, venea deseori la noi acasă, fiind bun prieten cu fratele meu. Cum am menţionat şi în alte evocări, eu eram “sora mai mică” aşa că nu participam la conversaţiile şi dezbaterile literare ale lui Toma cu prietenii lui. Eram însă, inevitabil, parte din decor şi, în tăcere, observam şi înregistram amănuntele pe care acum mi le amintesc cu exactitate şi nostalgie.
Matei mi-a atras atenţia cu cartea “Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter” apărută la Editura pentru Literatură în 1969. Cartea a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor pentru ficţiune în 1969, a fost tradusă în câteva limbi şi reeditată în România în 1971 la Editura Eminescu, în 1995 la Editura Polirom-Iaşi şi în 2004 din nou la Polirom. Coperta din imagine este cea a primei ediţii, EPL 1969.
Lectura acestui roman-eseu m-a pasionat şi bulversat, găsind în el răspunsurile la întrebările filozofice pe care mi le puneam. Citeam atunci cu aviditate tot ce era literatură “de idei”, cum o fac şi acum. Cartea este o culegere de scurte eseuri despre realităţile din jur văzute prin ochii personajului Zaharias Licher. Dau câteva titluri din “Sumar” (EPL 1969, pag 155) : “Existenţă şi posesiune”, “Despre femei”, “Despre copii”, “Despre călătorii”, “Responsabilitate şi libertate”, “Metafizica râsului”, “Despre grabă”, “Inocenţă şi culpabilitate” etc. Ar merita să dau citate din toată cartea, dar am ales aici numai fragmente din capitolul “Despre minciună” al cărţii care, deşi scrisă acum peste 40 de ani, şi-a păstrat o remarcabilă prospeţime (idem, pag. 140-142):
“Orice conştiinţă filosofică derivă, într-un fel sau altul, din conştiinţa finită mincinoasă a limbajului - susţinea Zaharias Lichter. …. De aceea, în lumea de cuvinte în care trăim (şi în care totul este străpuns şi golit de realitate de către forţele vampirice ale limbajului) forma supremă de cunoaştere este tăcerea.…. Indivizibil, unu, adevărul tace, în-fiinţează tăcerea. Destinul nostru este însă să vorbim, să vorbim, să vorbim – tăcerea însăşi e un cuvânt ca oricare altul. Singura luciditate care ne rămâne e aceea că minţim fără întrerupere, că “spunem ceea ce nu este spunând orice; şi nu numai că minţim, ci şi că spunerea ne minte, ne desfiinţează de fiinţă; că suntem goi până la nefiinţă şi pustiu, că adăpostim vidul; că murim cu fiecare cuvânt pe care-l rostim…”
După lectura cărţii am rămas cu o admiraţie nemărturisită pentru Matei. El a părăsit ţara în 1973, eu în 1982. N-am mai vorbit cu el. Eu eram în Canada, Toma şi Matei erau în Statele Unite şi rămăseseră prieteni, aşa că ştiam de la Toma despre cariera lui şi despre fiul lui autistic.
Prin anii 2000, citind o carte de memorii a lui Matei în care povestea despre ruperea de ţară şi de limba în care a crescut şi a scris, am găsit experienţe similare cu ale mele şi, aflându-i adresa de email, i-am scris. Nu ştiam dacă îşi mai aducea aminte de mine. Nu numai că nu mă uitase, dar s-a bucurat de comentariile mele despre cartea lui şi despre percepţiile noastre asemănătoare asupra exeperienţei necesităţii adaptării la o nouă viaţă, într-o altă limbă. Atunci s-a produs marea apropiere şi a început prietenia dintre Matei şi mine. Corespondam cu el prin email şi, când vizitam România, unde el venea în fiecare an, ne întâlneam acolo. Începusem să-i urmăresc cu regularitate publicaţiile. În 2003 o altă carte a lui a avut un impact fundamental în conceptiile mele literare. Cartea “A citi, a reciti”, publicată de editura Polirom şi pe care mi-a scris o frumoasă dedicaţie, este traducerea cărţii “Rereading” editată în 1993 de New Haven la Yale University Press. Ideea principală a lucrării este necesitatea revenirii la cărţile deja citite pentru a savura întreaga lor bogăţie. Lectura acestei cărţi mi s-a părut din nou fascinantă, ca pe vremuri a celei despre Zaharias Lichter.
Apropierea de Matei a făcut ca în vara lui 2006, când l-am întâlnit din nou la Bucureşti pe el şi pe profesorul şi scriitorul Mihai Zamfir, prieten comun, să îndrăznesc să le cer amândurora părerea asupra unei culegeri de poezii pe care aveam de gând să le public. Am luat un prânz cu Matei, soţia lui şi Mihai la un restaurant din centrul Bucureştiului. Matei avea cu el o revistă cu toate spectacolele si evenimentele culturale din capitală. Era la curent cu tot. Cum tocmai apăruse la Polirom cartea lui şi Ion Vianu “Amintirile în dialog”, am luat-o de la librăria de lângă cinematograful Scala, unde ne-am plimbat şi el mi-a oferit un minunat autograf. Astăzi, citind autograful, mă înfioară vorbele lui premonitoare.
Apoi, în 2009, am aflat că Matei era bolnav. Nu ştiam cât de avansată era boala. În martie 2009 i-am spus că voi merge din nou la Bucureşti – aveam lansarea cărţii mele de poezii. I-am propus să ne întâlnim, dar mi-a răspuns că de data asta nu va veni în România, e foarte bolnav. I-am scris că toţi prietenii fratelui meu sunt pentru mine tot nişte fraţi, că îl înţeleg şi că-mi poate scrie oricând. În aprilie mi-a mulţumit şi acela a fost ultimul mesaj de la el. S-a stins pe 24 iunie.
Păstrez pentru Matei nu numai admiraţia literară, dar şi amintirea unei prietenii profunde. A fost un om bun, generos şi frământat de aceleaşi întrebări fără răspuns ce bântuie mintea oricărui om pe care viaţa îl mută din “limba lui natală”, cea în care a văzut primele flori, a făcut prima declaraţie de dragoste şi în care şi-a alintat copilul.
Veronica Pavel Lerner
Toronto
iulie 2013
