Adevărul despre Ebola, „Monsanto”, „Bill & Melinda Gates Foundation” şi „Fundația Sörös

Maria Diana POPESCU, ART-EMIS

Se minte cu neruşinare

Pe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Cîtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tîmpe, înseamnă că germanii, atunci cînd îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întîmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o cîtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gîndit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcînd pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.

„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”

Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito,  a dispărut din laboratorul de cercetare Galveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţinînd Universităţii din Texas, este dotat cu mijloace care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mîna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpînului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.” 

Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică

Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere”[1] veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoarele americane, ca potenţiale arme biologice.

Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates

Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De cînd recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspîndit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate[2], într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

ALEXANDRA POPESCU-YORK

LA COUTURE FASHION WEEK 2014

DIN NEW YORK

Alexandra Popescu-York a participat la acest eveniment major din lumea modei ca invitat special, cu o prezentare a celor mai recente creaţii vestimentare ale sale, precum şi cu picturi de mari dimensiuni. Colecţia sa „Metropolitan 2015” a putut fi admirată pe data de 7 Septembrie, la ora 6 pm, la Crowne Plaza Time Square Manhattan, 1605 Broadway, 4th floor (Broadway Ballroom).

Această nouă colecţie a designerei românce are ca sursă de inspiraţie Muzeul de Artă Universală. Creatoarea proiectează, în creaţii unice, elemente iconice din istorie, civilizaţie şi artă. Alexandra Popescu-York evocă în creaţiile sale o multitudine de civilizaţii şi artişti din toate timpurile. Ea acordă o atenţie deosebită în această nouă colecţie Egiptulului şi Greciei Antice, ca perioade istorice de referinţă. Arta triburilor africane, teme din picturile lui Van Gogh şi Gustav Klimt se regăsesc, de asemenea, în creaţiile artistei. O mare importanţă i-a fost acordată marelui artist Constantin Brâncuşi, a cărui operă a inspirat-o în mod deosebit.

Promovarea României ca spaţiu mitic, unic, creştin şi de o incomensurabilă valoare culturală continuă să rămână obiectivul principal al viziunii artistice al tinerei designere. Ca dovadă, prezentarea colecţiei a fost un adevărat spectacol regizat de creatoarea de modă, având urmatorul program:

• trecerea din planul real în cel imaginar a fost realizată printr-un scurt concert de violoncel;
• trasmiterea mesajului artistic al creatorei prin prezentarea unui film de scurt metraj;
• prezentarea elementelor originale de vestimentaţie, având ca temă influenţa stilului bizantin asupra hainelor preoţeşti. Vom descoperi sobrietatea creaţiilor inspirate din stilul bisericesc bizantin, caracterizat printr-o mare varietate de forme şi o deosebită bogăţie ornamentală, dar şi prin fineţea mătăsurilor şi detaliul broderiilor;
• evocarea artei româneşti într-un muzeu de artă universal.

Totodată, Alexadra Popescu-York a fost prezentă la New York Couture Fashion Week nu doar ca designer, ci şi ca artist plastic. Designerul şi creatorul acestui eveniment de anvergură internaţională, Andres Aquino, a selectat-o pe românca Alexandra Popescu-York şi a desemnat-o realizatoarea tripticului „New York - trecut, prezent şi viitor”, ce este constituit din trei tablouri de dimensiuni mari (5 metri înălţime, 3 metri lăţime). Aceste tablouri au fost expuse ca fundal al prezentării de anul acesta a designerului Andres Aquino, intitulată “New York, All That Jazz!”, în data de 6 septembrie, ora 8:00 pm. Alexandra Popescu-York este primul artist plastic care expune astfel de tablouri la Couture Fashion Week New York.

Alexandra Popescu-York a debutat la Couture Fashion Week New York în februarie anul acesta, unde a lansat colecţia „GranD’Or”, inspirată din tablourile sale. Această colecţie a fost prezentată şi la Festivalul „Ziua Romaniei pe Broadway”, în luna iunie a acestui an.

http://www.couturefashionweek.com/fashioncalendar.htm

                     Gânduri și note de lector

,,Un soare paradisiac”, este  calamburul meu, izvorât din citirea acestei cărți a Domniei Sale Domnului  Profesor universitar,  Dr. Anton Soare, carte intitulată ,,PRETEXTE  PENTRU PARADIS”

Luând în mână cartea, la prima vedere, ea are sobrietatea unei casete. Este caseta miraculoasă pe care o deschid  spre a fi apoi înmărmurită de surpriză. Mă simt  copil,  adolescent,  adult, în intuiția subtilă a autorului

Editura ,,Junimea” -  Iași, prin Simona Modreanu a reușit să redea tot ce autorul poet Anon Soare a oferit  cititorilor, în această carte, din preaplinul plăsmuirilor sale , dedicat aci  exclusiv  lor.

Cititorul răsfoiește încet, cu băgare de seamă, zăbovește mult asupra desenelor  sugestiv zugrăvite, apoi prinde firul celor scrise în carte, pentru el. Incet și printr-un fir -fior nevăzut, este prins în măiestria cărții.

Cu pași înceți trecem  prin împărăția  basmului.

 în „Paso doble”, ursitoarea,  : „Avea păpuși în păpușă/Și uși multe dupo-o ușă/Din ce-i vechi tot scotea nou,/Din val val și din ou ou.”

Am ales, nu întâmplător, acest poem din „ Ciclul  intim”, care deschide cartea, făcând un corolar poetic, filozofic al vieții, cu fațetele ei delicate și sumbre, presărate în ani și etape ale vieții, ca în final să ne aducă unda de bucurie a resemnării precum   în ,,Dansul cu țiganul” din care subliniez : „Păi atuncea stai că, /Îți dansez eu taică,/Cu-o floare la gaică,/Dup-o balalaică”.

Stilul poetic, atractiv prin care rima este obținută folosind cu talent și îndemânare diferite părți de vorbire, verbe, adjective, conjuncțìi, prepoziții, măiestrit folosite, dau o alură sprințară, jucăușă, care te incită să continui lectura. Iau un exemplu din poezia „Coasa”: ,,Fâș,fâș,/Tai târâș,/Tai la glezne/Și culc lezne.”

Autorul folosesște  chiar și rima ascunsă: ,,Răni de ieri, mereu vii, meru linse, /Nestemte nestinse, azi le-ncerci,/Ca și-n seara când ți-ai zis că te-neci.” – in Sonetul ,,Atunci” pag. 13.

Deci, continuăm intrând în universul strict al copilăriei văzută de autorul-poet,  în capitolul „Lucruri și animale”.

 Imaginația  ni se se leagă de firul epic al povestirii  poetice scurte. Cititorul rămâne pe gânduri, apoi se întreabă pe sine sau pe cel care scrie. I se pare că personajul iese din carte și stă în fața lui. Dar acel personaj se pare că poate fi și auzit. Adică onomatopeic: În „Vulturii„: „Sus în aer fără baer,/Vulturațì pe-un val de vaier,/Când ici, când departe, hăi,/Ne văietăm peste văi.”   În aceste versuri pentru urechea noastră parcă șuieră vâjâitul aripilor vulturești.(Observați că în iureșul gândirii l-am parafrazat pe autor).  Grupajele de vocale care întovărășesc  acel V tare, folosit frecvent, se aseamănă, dau impresia unui zbor puternic auzit de noi.

 Un alt gen literar folosit  aici de autor, cu un talent plin de fină ironie, profund formulată și gândită,  este amuseta. M-am oprit  asupra  poeziei „Pește baroc”: „Peștele din heleșteie/Beștelește unda spartă, /Tot o-ncheie și-o descheie,/ Apa cu apa se ceartă”

 Tot în acest capitol descopăr  și o  ghicitoare iscusit alcătuită: „Când prin Africa trec febre/Dintre cele mai celebre/De-ți usucă lei și zebre/Eu pe sus tot găsesc flori,/Îmi fac scară din vertebre/Și-s mereu cu capu-n nori.” Ne întrebăm cine-i și aflăm cheia: Este Girafa !.

Până aci, în picături fine, ca într-un dialog am descoperit frumusețea limbii române  prin bogăția lingvistică. Dar „Ciocârlia”, „Coasa”, „Marea Neagră”, Țurțurii”  și altele pe care le las cititorului să le descopere, sunt nestemate neaoș românești.

Citez din stilul hâtru al românului, prins fidel  de către autor  în: ,,Corbul”: „Tot îmi mai stă în gând brânza,/Fir-ar  a dracului de vulpe !/Prinde-i-aș pe-aici osânza !/Înfige-i-aș ghiarele-n pulpe !

Dar dialogul poeziilor scurte  din acest capitol, ca dealtfel prin întreaga carte,ne plimbă prin mitologie, prin epopei antice, prin universul infinit,prin universul mistic, folosind drept sugestive nume simbolice care evocă evenimentul, starea, fenomenul. Exemplu: „Șarpele”: „Când ucid, când doftoricesc,/Când zac unde-i mai caldă piatra. /Mi-au ascultat sfatul drăcesc / Hermes, Eva, Cleopatra.”  Prima imagine care ne este sugerată este  simbolul  lui Socrate, Șarpele de aur, adoptat în lumea celor care au jurat să lupte pentru sănătatea atât de prețuită a omului.  Iar evocarea  în treacăt a Evei, Cleopatrei ne transferă aci gândul spre alte largi aduceri aminte. La fel se întâmplă când de fiecare dată autorul-poet completează erudit printr-un nume simbolic, cum am specificat mai sus,  lărgirea dimensiunii  exprimate în versul respectiv.

Tot ce poate fi mai dificil în alcătuirea unei poezii ne este oferit realizat  artistic în cuprinsul acestei cărți.  Mă opresc la poezia ,,Balta”, redactată în monorimă: „ Îmi zgândăre-un plop/Ochiul șchiop/De ciclop/Căscat fără scop/La cerul miop/De după potop.”

Ai voi să lași cartea din mână, dar ceva lăuntric îți dă un nesațiu ca să continui această primă lecturare, fiindcă precis o vei relua cu creionul în mână și caietul tău de citate alături. Situația poate deveni chiar gravă...Nu-ți reproșezi nici că ai amânat ceva, nici că ai sărit peste ora ta preferată de la îndeletnicirile tale.

Curiozitatea te împinge să înorci încă o filă.

Capitolul III ,,Așa și-așa” te intrigă, când titlul său îți răsare în față.  Dacă nu îl cunoști pe autor   îți zici, din nou, ce s-ar putea ascunde sub aceată emblemă ?

Dar dacă îl cunoști, admiri filozofia sa, care te învață ,,să ști că nu ști nimic”. Adică,te ¸întrebi, cunoscându-l pe autor de ce el ¸însuși, eruditul, spune  acestei traduceri „traducere aproximativă” ?

Trecem peste această modestie față de care noi nu suntem de acord și să recapitulăm în câteva fraze episodul Andromaca din Ilyada lui Homer, episod căruia Jean Racine, în 1667, îi inchină o impresionantă piesă de teatru, o tragedie: „ Andromaca”.

În acest capitol de poezii și poeme autorul ne încântă prin hexametrul  antic, introducând  actul IV, scena 5 și actul V scena 5 din Andromaca de  Jean Racine.

Cu virtuozitate autorul  formulează cu subtilitate și precizie schimbul de replici între Pirus și Hermiona. Am subliniat expresia subtilitate, fiindcă adevărul literar este dificil de redat în versuri, rimă și claritate, cum zice Boileau.

Ne vom reaminti în câteva cuvinte tragedia Andromaca de Racine. Hermiona, fiica  Elenei și a lui Menelaus, regele Troyei   este sortită din leagăn spre a fi soția regelui Pyrus al Epirului, fiul lui Achile. Andromaca, văduva lui Hector ajunge în sclavia lui Pyrus. Acesta o vrea de soție. Andromaca dorește mai bine să moară decât să accepte, dar își face un plan de a-și putea aduce fiul de la greci, de a accepta cununia , luându-și viața imediat după nuntă.

Hermiona este  iubită și cerută în căsătorie de Oreste, fiul regelui Agamemnon din Micene, dar ea îl iubește nespus pe Pyrus. Văzând că acesta urzește căsătoria cu Andromaca, Hermiona  îl incită pe Oreste să îl ucidă pe Pyrus, promițându-i mâna. Oreste îl ucide, dar în loc de răsplată el își vede pe iubita sa Hermiona luându-și viața  peste targa-patul funeral pe care este transportat Pyrus fără viață. Oreste îi urmează  și el în drumul lor, șiragul tragediei cuprinzându-i pe toți trei în mreaja morții.

Din aceată tragedie autorul-poet Anton Soare ne oferă în cartea de față dialogurile dificile  din actele  IV  și V, revelatoare pentru  deznodământul  tragic al piesei.

In caietul meu am înserat chiar câteva maxime, atât de minunat exprimate prin traducere. Citez: „Pe cine nu iubești nu suferi că te lasă /Și ce-i pasă că pleci cui de tine nu-i pasă ?” Sau formulări de o mare valoare clasică antică: „Se bucurau gândind, când îmi urzeau prigoana,/Că urii lor voi fi tiparul și icoana”(Andromaca, 5/V, pag. 102, sau răspunsul lui Oreste către Pylade): „Cui pregătind năpasta, și de pierzarea cui,/ Suiți șuieră șerpii pe capul vostru șui” (Andromaca, 5/V, Oreste către Pylade. ( Auzim  iar, prin figura de stil, onomatopeie, șuierul  șerpilor.)

Autorul ne duce mai depart în cartea sa , spre lumi mai luminoase, pline de romantism care ne compensează de fiorul tragediei anterioare.

Acum ne  răsfață în continuarea volumului cu traduceri din Baudelaire, realizând dificilul sonet.

Rămânem impresionați de frumusețea artistică a acestor traduceri, din care mă rezum doar la două strofe, spre a-l incita pe cititor să caute cunoașterea acestui capitol.  Citez din ,,Motanii”: ,,Pe cugetat ades se pun cu-o maiestate/De sfinxi îngăndurați pe dune însingurate/De parcă somnu-i duce-ntr-un vis fără hotar;

                          „În coapse-au licurici de la o vrăjitoare,/Și bobi de-aur mărunt  ca nisipul din boare/Le instilează vag pupila grea de har.”

               Capitolul IV al volumului  ne readuce la limba franceză. Este intitulat:  ,,AUTREMENT DIT”.  El se deschide  cu imaginea unui lexicon din care aproape cad o pereche de ochelari. Imaginea îmi sugerează că vârsta senectuții rămâne mereu fidelă studiului dar și creației voluminoase precum tomul din imagine.

                Scrise în limba franceză poemele  autorului, Domnul Profesor universitar   Dr.Anton Soare, sunt  diafane și sugeastive.  Citez: ,, Les peupliers se sont agenouillés/  Au bout des champs.../

                                                                                    ,,Des soleils assassinés reposent leur sang/Adossés aux margelles.’’

Sau:

                                                                                     ,,Les loueurs temburinent/D’un puits à l’autre,/Aussi loin, aussi clair, aussi mourir.../  Din poemul ,,Aubade’’= Serenadă. Sau ca într-un un càntec: ,,Nu et blanc/Comme un clavier/L’ange trainait/Entre lumière et sang. (Citat din ,,Une autre aubade’’),

Imagini deosebit de frumoase și sugestive, inedite,  întâlnim și în poemul  ,,Voyeurisme”: ,,Le grénier de nos rèves’’, ... la neige des rideaux’’, ,,des caillots de soleil aux fenêtres d’en haut’’, ,, des troupeaux a sabots dorés/Et le ciel en coup de grâce’’

Acest poem ,,Voyeurisme’’ mi se pare a fi un corolar, o postfață subtilă strecurată de autor la încheierea volumului, parcă privindu-ne de la catedra sa, dacă am intuit sensul conținutului volumului dăruit nouă și al locului unde este plasat acest poiem în carte

Acest ,,Voyeurime”- Scrutare,. încheie  volumul de poezii și poeme ,,Pretexte pentru paradis”,  poate cel mai frumos volum realizat  în anul 2014.

                                    Sunt cel ce datorează tot ce are ( tot ce ştie)

                        Şi domnului din clasele primare ( din fragedă pruncie)

                        Ce mi-a deschis,cu buchia în mână,

                        O pârtie spre zariştea română

                        Şi dascălilor ce mă învăţară

                        Cu dragostea de limbă şi de ţară

                        Ideea despre vis şi libertate

                        Şi vămile ce le putem străbate

                                    Sunt cel ce şi-a găsit în cărţi nectarul

                        Din care să-şi realizeze harul

                        Urmându-şi vrednic propria chemare

                        Cu preţioasa zestre ce o are

                                    Puteam rămâne doar o entitate

                        Ce-n neputinţa-I silnică se zbate

                        Ca orice aspiraţie ratată

                        Aş fi putut să nu fiu niciodată

Dar o minune s-a-ntâmplat,reţine,

Când Cel de Sus s-a îndurat de mine

Şi m-a salvat să nu cad în greşeală

Purtându-mă spre calea mea regală

Îndatorat fiind peste măsură

Mă îngrijesc ca vrednica-mi natură

Să fie cât mai rodnică,să-mi poată

Răscumpăra averea adunată

Şi fericit aş fi ca ea să fie

Un univers de vis şi poezie

Urmaşii să se bucure anume

Că am lăsat şi eu un semn în lume

                 - Povestirile unui soldat de grăniceri, de la încorporare până la liberare - 

                                                         I. DRUMUL FOAMEI

                                 Românul nostru zice: Calea flămândului e cea mai lungă.

         Auzisem atâtea despre armată, încât mi se făcea părul măciucă pe cap când mă gândeam că voi ajunge şi eu să fac armata. Cei care trecuseră prin armată vorbeau cu groază despre această perioadă din viaţa lor. În casă, îl aveam pe tata, care făcuse armata şi războiul, aşa se nimerise să plece din armată în război, timp de şapte ani. În aceşti şapte ani, dăduse pe acasă o singură dată, într-o permisie de zece zile. Când îl întrebam cum a fost în armată sau îi ceream să ne povestească întâmplări din război, făcuse primul război de la început până după luptele de la Mărăşeşti, unde fusese rănit şi trecut în rezervă, începea să plângă. Printre lacrimi şi suspine, aproape de fiecare dată îl auzeam:

         “ – Ce să vă spun, copii? Despre ce chinuri am îndurat, cum am răbdat de foame, de sete, de frig, de câte ori am tremurat de frică plecând la luptă, cum am luptat în pielea goală la Mărăşeşti, cum ne ascundeam după mormanele de cadavre, tovarăşi de-ai noştri seceraţi de mitralierele nemţilor, cum trebuia să bagi baioneta în neamţul din faţa ta şi despre alte grozăvii cutremurătoare, pe care mintea omenească nu le poate concepe? Nu pot. Mă rog, însă, în fiecare seară, ca voi să nu aveţi parte de asemenea grozăvii, să nu trăiţi asemenea momente!”

         Şi nu ne spunea, ca să ne protejeze, cică. Într-un fel se bucura, deşi suferise atât, că scăpase cu viaţă şi revenise la vatră, pe când alţii n-au avut asemenea noroc:

         “ – Uitaţi-vă peste Aninoasa, Mitra lui Ştioi este văduvă, Aneta lui Dorobanţu la fel, mai la vale Măria lui Ionică îl plânge pe-al ei în fiecare zi. Sărmanul de el, Ionică a murit cu o zi înainte de a se anunţa pacea şi încetarea războiului în Munţii Tatra din Cehoslovacia. Nu-i mai numesc pe cei din Curmătură, din Fulger, din Dobriceni sau pe cei din Boghea, Oculeşti, Goruneşti…”

         Noi încercam altă cale:

         „ – Dar armata nu-i război, tată! E timp de pace, suntem toţi tineri şi învăţăm cum să ne apărăm patria, ce putem avea unii cu alţii? Nu avem nimic de împărţit, ca să nu ne putem înţelege!”

         “ – Lasă c-ai să vezi! Şi armata are mizeriile ei. Nu mai ai mult, băiete, şi-o să faci cunoştinţă cu armata, o să îmbraci haina militară şi vei constata singur cât este de grea!”

         Nici de la alţii n-am aflat mai multe amănunte. Ne consolam cu gândul că din armată nimeni n-a pierit, toţi au venit acasă şi toţi schimbaţi în bine. Erau şi de cei care susţineau că armata te face om, te maturizează, te educă, te dă pe brazdă, te învaţă ce este respectul faţă de om, curajul, solidaritatea, spiritul de sacrificiu, patriotismul...

         La Vâlcea, am aflat că vom merge la Regimentul 7 Grăniceri Baia Mare. Deci, voi face armata la grăniceri. Despre această armă aflasem că este o armă frumoasă, dar grea, mai ales perioada de instrucţie, care va dura trei luni. După ce vei intra pe graniţă, adică să asiguri paza frontierei, lucrurile se mai simplifică, iar serviciul militar devine mai plăcut. Eşti câteva ore în aer liber, eşti de capul tău, nu mai auzi pe nimeni dându-ţi ordine. Numai că trebuia să fii cu ochii în patru, şi mai mult decât atât. Tu şi camaradul tău cu care patrulai. Unul din doi era şef de patrulă, de obicei gradatul. Ba, mai era cineva, câinele. Trebuie să spun că nu mi-au plăcut niciodată câinii, deşi se spun atâtea lucruri bune despre cel mai credincios prieten al omului. Acasă aveam un câine mare şi frumos, Leu îl chema. Fratele meu cel mic ar fi dormit cu el în pat, dacă l-ar fi lăsat cineva. Erau nedespărţiţi, îl însoţea când mergea cu oile, cu gâştele, la joacă, oriunde. Şi-l asculta mai abitir ca un om. Dacă îi zicea să stea într-un loc, păi acolo sta până când îi spunea să se mişte. Îl trimitea după oi, se ducea şi le întorcea la locul în care îi spunea micul stăpân, îl trimitea după gâşte, la fel. Îl ducea călare, îl punea să tragă căruţul şi pe el în căruţ. Dar îl şi hrănea. Nici nu se aşeza el la masă până nu-i ducea câinelui porţia de mâncare. La sfârşitul mesei, mama îl alunga, fiindcă ar fi adunat resturile de la masă, să i le dea tot câinelui, deşi în coteţ aveam şi porci. Doamne, cât a plâns când i l-au bătut jandarii şi a murit. Gândeam că se sfârşeşte şi el. Ei, acum trebuia să suport şi eu apropirea câinelui grăniceresc. Îl chema Marcu şi avea gradul de căpitan. Ni s-a atras atenţia cum să ne comportăm cu câinii, deoarece ei simt dacă militarul îl iubeşte sau nu. Dacă nu-l iubeşti şi nu te porţi cum trebuie cu el, poţi să-i dai comenzi, că nu te ascultă. Pe frontieră, câinele şi grănicerul formează un cuplu indestructibil. O să ne convingem cât este de util câinele grăniceresc în timpul misiunii. Ca să se întâmple aşa, grănicerul să înveţe să aibă grijă de câine, acesta să simtă că este iubit, că este în stare să-şi dea viaţa pentru a o apăra pe a grănicerului. „Dar, ţineţi minte, grăniceri, nu avem nevoie nici de grănicer mort, nici de câine mort”, a spus răspicat comandantul regimentului, al cărui nume nu l-am reţinut la prima întâlnire.

         Prin urmare, Ioane, va trebui să înveţi să fii priten şi cu un câine. Un câine deosebit, însă, cum   n-ai mai pomenit tu. Vei vedea că nu este lucrul cel mai dificil în viaţă acela de a fi prieten cu un câine. Vorba aceea: „Dacă trebuie, cu plăcere”.

         Tot aici, am auzit pentru prima dată că se pun bazele unei armate noi, o armată care să servească poporul român şi patria română. Cum va fi, vom vedea. În niciun caz, soldatul român nu va mai fi batjocorit, nu va mai cunoaşte foamea, frigul, lipsurile de orice fel. Desigur, nu peste noapte se va întâmpla totul, ci treptat, pe măsură ce în ţara noastră noile transformări vor fi vizibile.

         Şi am plecat spre Baia Mare cu un tren personal, însoţiţi de un plutonier al dracului. Îl chema Manciu şi tocmai latura asta a personalităţii lui a găsit de cuviinţă s-o pună în evidenţă chiar de la început. Am ajuns în acest loc îndepărtat după aproape două zile. Trenurile erau rare, legăturile proaste, întârzierile mari duceau şi la pierderea legăturilor. Ne-am petrecut mai mult timp aşteptând prin gări decât mergând cu trenul. În sălile de aşteptare nu prea găseam locuri, aşa că ne dădeam pe lângă ziduri, puneam valizele jos, ne aşezam pe ele, ne rezemam cu spatele de zid şi adormeam cu capul sprijint pe mână. Cât dormeam? Până când îl auzeam pe însoţitor strigând: „ – Leat, deşteptarea! Hai că vine trenul! Ocupaţi două uşi şi urcaţi repede, că nu stă mult!”

         De obicei urcam în ultimul vagon, că era mai puţin aglomerat. Aşa gândeam, dar nu se întâmpla să fie întotdeauna aşa. Dacă nu găseam locuri, coridorul era al nostru, stam pe valize şi ne continuam somnul.

         Cu greu am ajuns la Baia Mare, la Regimentul 7 Grăniceri. Eram obosiţi şi cei mai mulţi dintre noi eram flămânzi. Terminaserăm merindea pusă de acasă şi aşteptam cu nerăbdare să ajungem şi să ne dea ceva să mâncăm. În sfârşit, eram aici şi credeam că totul va fi bine. Aşteptam o masă caldă şi câteva ore de somn într-un pat, să ne dăm jos de pe noi hainele, mai ales încălţările, căci ni se umflaseră picioarele în ele şi ne dureau, de ne venea să strigăm. Visuri, însă, de tineri care nu aflaseră ce este armata şi  nu ştiau nici care este limita puterilor lor.

         Am intrat în curtea largă şi ne-a spus plutonierul să stăm pe loc, grupaţi, căci se duce să vadă care este ordinul. Ne-am adunat, ne-am pus iar valizele jos şi ne-am aşezat pe ele. Însoţitorul nostru   n-a făcut 20 de paşi, că venea spre noi un gradat, un locotenent slăbuţ şi înalt, aşa ni s-a părut. Îl auzim:

         - Hei, plutonier! Nu vezi că nu ţi s-au trezit soldaţii? Dă deşteptarea! Ca să se trezească, pas alergător 20 de ture de curte! Executarea!

         - Nu te-ar răbda Cel de Sus! scrâşneşte unul din spatele meu.

         Am lăsat valizele acolo şi, cu bietul plutonier în frunte,  - biet, căci şi el era ca şi noi, şi obosit, şi flămând – am luat-o la alergat. Locotenentul s-a proţăpit în mijlocul imensei curţi şi ţinea contul turelor parcurse, iar când observa că slăbim pasul, îl atenţiona pe plutonier că, dacă nu menţinem ritmul, ne dă câteva ture în plus.

         Am terminat de alergat, dar şi noi eram terminaţi, eram storşi de ultimele puteruşe şi burta ni se lipise de spate de foame. Ne-ar fi prins bine o coajă de pâine şi o cană de ceai cald, chiar dacă nu avea zahăr. Ne chiorăiau maţele şi ne lua cu ameţeli. Toţi scrâşneam din dinţi şi înjuram de mama focului, în gând, desigur. Eu simţeam că nu mă mai ţin picioarele şi voi cădea la pământ, dacă ne mai pun ăştia să mai alergăm sau doar să stăm în picioare. Niciodată nu mai fusesem în starea asta. Am ajuns în dreptul valizelor şi ne-am oprit. Mi-am amintit că mai aveam un colţuleţ de azimă din cea făcută de mama. Crezând că s-a terminat numărul de dimineaţă, că primirea se făcuse, m-am îndreptat spre valiză cu cheia în mână, să deschid lacătul şi să-mi iau colţul de pâine. M-a văzut lentul. Aşa am aflat, mai târziu, că îi spune, pe scurt, locotenentului, şi lansează altă comandă:

         - Plutonier, pe platou adunarea!

         - Înţeles, tov lent!. Pluton, în spatele meu, câte doi, vă aliniaţi! Aşa! Înainte, marş!

         Am ajuns pe platou, ne-am aliniat, cum ne-a spus plutonierul şi am aşteptat. Plutonierul ne mai spune că o să comande drepţi, când va veni superiorul şi ne arată cum se stă în această poziţie, atrăgându-ne atenţia că nimeni nu trebuie să mişte:

         - Nici nu mai respiraţi, auziţi? Dacă vi se pune pe nas o viespe şi vă înţeapă, suferiţi, dar nu mişcaţi. Cel care va sta de vorbă cu voi, va spune pe loc repaus. Poziţia este asta. Atunci respiraţi, dar vă ascuţiţi auzul şi băgaţi pe urechi, să nu vă scape o vorbă. Aţi înţeles?

         - Am înţeles...

         - Da...

         - Mda... S-a auzit din mai multe locuri.

         - Ei, nu aşa, răcanilor. Unde credeţi că vă aflaţi? Pe valea Olteţului? Toţi deodată şi din toţi plămânii. Un singur glas. Să se audă până acolo, până unde veţi merge: Înţeles, să trăiţi! Să aud: Aţi înţeles?

         - Înţeles, să trăiţi!

         - Aşa mai merge! Mai cu suflet!

         Am văzut venind doi: unul în uniformă de grănicer cu caschetă şi cu două stele pe epoleţi, urmat de locotenent, pe cap cu bonetă. Când s-au apropiat destul, plutonierul dă comanda:

         - Pluton, drepţi! Tovarăşe comandant, plutonul de recruţi este la dispoziţia dumneavoastră!

         - Bună ziua, soldaţi!

         - Înţeles, să trăiţi! am urlat noi din toate puterile pe care le mai aveam.

         Locotenentul şi plutonierul au lăsat capetele în jos, dându-şi seama de gafa noastră. Comandantul a zâmbit şi ne-a spus:

         - Doar să trăiţi se spune, dar veţi învăţa. Şi soldatul sovietic a învăţat chiar să treacă pe sub apă cu ţigara aprinsă şi să meargă înainte! Ostaşi, pe loc repaus! Vă urez bine aţi venit. Voi veţi fi grăniceri, ostaşi de frunte ai armatei noastre populare, apărătorii fruntariilor ţării...

         Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i... tot aşa, cam un ceas. N-a uitat să ne spună că nici păsările cerului nu trebuie să treacă peste graniţa de stat a României, nici să intre, nici să iasă. Mai ales porumbeii, fiindcă ei sunt purtători de veşti sau de valori. Unul mai are puterea să întrebe:

         - Da cum le-om putea opri?

         - Nu se vorbeşte în front, soldat. Veţi învăţa. Avem aici oameni pricepuţi la toate, nu purtaţi voi grija asta.

         Întrebarea ăluia ne-a mai înviorat niţel, fiindcă ajunseserăm într-un hal fără de hal şi ăstuia îi ardea să ne spună ceea ce nici copiii de ţâţă nu puteau crede. Auzi? Să opreşti păsările cerului să intre şi să iasă peste graniţa ţării. De la un timp, nici nu l-am mai ascultat ce spunea. Am auzit totuşi când a spus:

         - Soldaţi, luaţi valizele şi urcaţi-vă în maşinile care vă aşteaptă să vă ducă în locul unde veţi apăra frontiera de stat a ţării noastre. Vă vor duce la Poienile de sub Munte, unde vă veţi face stagiul militar şi veţi învăţa să fiţi adevăraţi grăniceri. Apăraţi patria şi vă va fi recunoscătoare. Rupeţi rândurile! Drum bun!

                                                                     ***

                                     II. SPRE POIENILE DE SUB MUNTE, RECRUŢII ÎŞI

                                                     AMĂGESC FOAMEA, IMAGINAR

         Tot din traista plină de înţelepciune a românului este scoasă şi această zisă: Flămândul codri visează şi vrabia, mei.

         Ne-am luat valizele şi ne-am urcat în maşini. Am pornit spre Poienile de sub Munte şi am ajuns peste mai mult de două ceasuri. Din colţişorul de pâine pe care îl aveam în valiză şi pe care l-am scos, am apucat şi eu să bag o dată în gură, că mi l-au luat camarazii şi l-au împărţit. Unul din Beica a şi zis:

         - Bă Ioane, ia mai scoate, bă, dacă mai ai. Niscai firimituri poate or fi mai rămas pe acolo, prin valiză.

         - Nu mai am, bă frate, nu mai am. Om şi ajunge, lasă, şi ne-or da şi demâncare. Doar nu ne-or fi adus să ne omoare cu foamea.

         - Bă, care ai apă? strigă Leucă din Lădeşti.

         - Eu, răspunde unul din Măciuca.

         - Dă-mi să iau o gură, că simt că leşin.

         - Ia, dar să n-o bei pe toată, că poate îmi mai trebuie şi mie.

         - N-o beau, doar o înghiţitură iau. Dă-mi sticla.

         Maşinile erau nişte rable, mergeau parcă erau împiedicate. Am urcat cu greu muntele. De partea cealaltă am dat de sate cu casele sărăcăcioase risipite pe ici, pe colo. Se culesese porumbul, se tăiaseră şi cocenii, iar oamenii îi cărau de pe câmp. Care încărcate, trase de cai sau de vaci veneau pe drumuri de ţară proaste, cu gropi. Prin grădini se vedeau meri încărcaţi cu mere roşii, galbene şi verzi. Şi mai era prin grădini varză nerecoltată. Mi-am şi adus aminte de momentul în care punea mama varza în putină, toamna. Scotea cotoarele, iar noi, copiii, ne băteam pe ele. Le curăţam cu cuţitul şi le ronţăiam. Ce bune erau, parcă le simţeam şi acum gustul uşor dulceag şi răcoritor. Dar ne plăcea cum sună ronţăitul cotoarelor. „Înghite în sec, Ioane, că altă soluţie nu ai. Nu te teme, că nu mori. Nu se moare aşa de uşor de foame. Omul poate rezista multe zile fără să mânânce. Mai greu este fără apă. Or lua sfârşit şi chinurile astea şi o să facem haz de necaz...”

         - Io nu mă mai uit, se aude un glas...

         - Oare nu opreşte cineva maşina, să ne dea de pomană măcar câte un măr. Pe la noi, ies babele la porţi cu colaci, cu colivă şi cu ce mai împart ele, când se face câte un parastas şi te strigă: „Stăi, Gheorghe muică, să-ţi dau un colăcel şi o lingură de colivă, să fie de sufletul alui meu!” Şi stai, că aşa este obiceiul şi numai dacă iei şi mănânci, mănâncă şi cel dispărut. Pe aici cine ştie ce obiceiuri or fi, aşa că...

         - Eu aş mânca o varză întreagă, zice altul. Şi cotorul, adică piciorul. Nici nu l-aş mai curăţa, l-aş roade ca iepurele.

         - Înghite în sec, îl aud pe cel din spatele meu. Nu te mai gândi la mâncare, fratele meu, că mai rău îţi faci.

         - Dar la ce să mă gândesc, dacă mi-e foame, de-mi scapără ochii în cap. Numai scântei văd sărindu-mi din ei. Pot să nu mă gândesc? Nu pot.

         - Ba poţi, dacă vrei.

         - Tu nu te gândeşti?

         - Nu mă gândesc că mi-e foame, mă gândesc că mănânc. Dar acum mă întrerupseşi tu din mâncat.

         - Tu lozeşti, prietene! Vezi că o luaşi razna. Cum te cheamă, omule, şi de unde eşti?

         - Nu lozesc şi sunt limpede la minte. Mă cheamă Costică, adică Constantin, şi sunt din Otetelişu, dacă ai auzit de satul ăsta.

         - Am auzit, cum să nu aud. La voi se ţine bâlciul ăla mare la Sfântul Ilie, în zăvoi, pe malul Olteţului, la care vine lume de la mari depărtări cu diferite produse. Sunt şi multe distracţii. Despre Otetelişu ăsta este vorba?

         - Despre ăsta.

         - Şi cum faci să nu te gândeşti la mâncare, Costică?

         - Ba mă gândesc, dar într-alt mod. Poate simţişi, pusei capul pe spatele tău, închisei ochii şi mă gândii acasă. Mama termină de bătut putineiul, alese untul galben şi-l puse într-o strachină cu apă, ca să se strângă bulgăre. Pe foc bolborosea ceaunul cu mămăliga. Io măi băgam câte un lemn pe foc şi priveam cum sare păsatul. Mama se apucă s-o mestece cu mestecăul şi mă întrebă dacă să-mi ia păsat:      „ – Nu, mamă, îi spusei, că vreau să mănânc mămăligă cu unt şi poate cu nişte brânză”. Mă uitai la ea cum luă ceaunul din cârlig şi-l puse jos, lângă foc. Noi avem acasă vatră. Deasupra vetrei este coşul larg din cărămidă, sprijinit pe corlată. Pe corlată se ţin sticle, vase de bucătărie şi alte obiecte mărunte. După coş se ţine piua cu sare de bucătărie. De coş este prins şi lanţul cu cârlig de care se agaţă ceaunul de mămăligă. Mă uitam la mama cum mesteca mămăliga, la mişcările ei precise şi armonioase. Doamne, Doamne, cum îi mergeau mâinile! „Gata”, o aud şi-o văd, ca de-atâtea ori, cum ia ceaunul  şi-l întoarce cu fundul în sus pe masă, îl ridică şi rămâne mămăliga rotundă pe masă cu un nor de aburi ieşind din ea. Eu aşteptam cu strachina în mână. Mă întreba, ştergându-şi cu mâneca de la cămaşă transpiraţia de pe faţă: „Îţi pun eu sau îţi pui tu, Costică?”. „Pune-mi tu, mamă, că cine ştie când îmi vei mai pune”. Îmi ia strachina din mână, o pune pe marginea mesei, taie cu aţa o bucată de mămăligă şi-o pune în strachină. Ia o lingură cu unt proaspăt, îl pune peste mămăligă şi mestecă bine. Când crede că este gata, ia puţină mămăligă şi gustă: „Îmmm! ce bună e! Dacă vrei să-ţi pui şi brânză, pune-ţi, e acolo în castron, pe hâmbar. Hai, că io mă duc la ălea care mă cheamă afară, să le astup şi lor gurile.” „Lasă, mamă, că-mi pun eu. Îţi mulţumesc, mamă, oi pomeni eu mămăliga asta a ta. Nimeni nu face mămăligă aşa de bună ca tine. Ai tot mânca mămăligă cu unt proaspăt şi cu brânză.”

         Toţi îl ascultam pe Costică povestind atât de convingător, încât parcă o şi vedeam pe mă-sa mestecând mămăliga, iar pe el înfulecând lingură după lingură mămăliga cu unt şi cu brânză.

         Şi continuă:

         - Şi după asta, ştiţi ce-a urmat?

         - A mai şi urmat?

         - Sigur. O strachină de lapte bătut cu mămăliga fermecată a mamei. Nu există ceva mai bun decât laptele bătut cu mămăligă proaspătă. Dar să nu fie fierbinte, că se brânzeşte laptele, ci doar călduţă. Mănânci până când poţi omorî puricele pe burtă.

         - Costică, Costică, dă lamba mai mică! Mare pişicher eşti, mă Costică! Tu, cu povestea ta, ne făcuşi pe noi să nu ne mai gândim la mâncare. Trebuie să recunosc că reuşişi, mă Costică, fiecare dintre noi înghiţi cel puţin o dată din strachina ta cu mămăligă amestecată cu unt şi cu brânză. Şi parcă, parcă se mai potoli năprasnica asta de foame. Eu simţeam o arsură în burtă şi dispăru cu povestea ta.  

         - Costică, nu ne spuseşi de unde era strachina aia?

         - De unde să fie, de la Oboga. De acolo ne aprovizionăm noi cu străchini, taiere, căni, urcioare , iar de la rudarii din Dobriceni cu linguri, cauce, albii, scăunele, fuse.

         - Băi Costică cu puţa mică, îmi luaşi îmbucătura de la gură cu mămăliga ta fermecată. Auzi? Mămăligă fermecată! Cum fermecată, bă frate, când românul nostru mănâncă doar mămăligă?! Uneori şi numai cu ceapă. Nu ştiu dacă pe la  voi se obişnuieşte, dar pe la noi toţi mănâncă. Când îi este foame, ia o ceapă, îi taie mustăţile, o curăţă de foi şi o pune într-un ştergar, apoi îi fute un pumn, de-o face terci, o sparge. Presară pe ea sare, după gust, şi-o mănâncă cu ce are: mămăligă rece, o coajă de mălai. Bea o cană de apă şi-şi vede de lucru. Să-ţi spun eu de la ce mâncare mă luaşi pe mine?

         - Spune, să auzim ce-ţi trecu şi ţie prin cap în timp ce povesteam eu. Şi o precizare, prietene: românul mănâncă mămăligă, dar este sănătos tun şi merge la plug, la rariţă, la sapă, la coasă. Şi la horă tot cu mămăligă în burtă se duce şi, Doamne, ce mai joacă! Hai, zi, frăţâne!

         - Şi la noi acasă tot mama face demâncare. Eu, fiind cel mai mic, nu prea mă luau ai mei la munci grele, mă duceam cu oiţele şi caprele, cu văcuţa şi veneam acasă. Cum mă urcam în prispă, de cele mai multe ori strigam:

         „ – Mamă, mi-e foame!”

         Luată cu treburile, se mai întâmpla să nu termine mâncarea. Eu începeam să smiorcăi, nu atât pentru că-mi era foame, căci erau zile când nu mai dădeam pe acasă toată ziua şi răbdam de foame, cât pentru că ceilalţi copii, prietenii mei de joacă, se duceau la scaldă, iar eu rămâneam de ei. Dar mama găsea justificarea:

         „ – Bine că te aduse Dumnezeu, dragul mamii, că nu ştiam ce m-oi face fără ajutorul tău. Puteai să vii şi mai repede, dar aşa se întâmplă când are nevoie omul de tine, atunci uiţi să mai vii acasă”.

         „ – Ce este, mamă, ce se întâmplă? Doar nu te puse cineva să cari pietre cu poala de la râu!”

         „ – Nu mă puse, muică, de pus, dar dădui drumul la oare şi nu prinsei doi pui din cei mari, să-i tai tu şi să-i facem cu usturoi, cum vă place vouă la toţi”.

         Şi eram gata, îmi lua maul, nu mai ziceam nimic. O întrebam:

         „ – Mamă, pe care să-i lovesc? Dă-mi cuţitul ăla al meu, să le iau gâtul, să nu apuce să moară, că eu nu mai mănânc, dacă moare puiul înainte de a-i lua gâtul”.

         Asta era meşteşugul meu şi plăcerea mea. Luam ciumagul în mână, îl fixam cu privirea pe cel ce urma să-l lovesc şi aruncam cu o precizie ce nu dădea greş niciodată. Îl loveam peste picioare, puiul se rostogolea, eu îl înhăţam şi îndată îi luam gâtul. Mama se ascundea în casă, să nu vadă.

         Când aşteptai tu mămăliga, Ioane, eu înfipsesem puii în frigare şi-i pusesem să se frigă la dogoarea focului. Cu un ochi mă uitam la usturoi, cu celălalt la pui, să nu cumva să se ardă. Din când în când, luam dintr-o strachină saramură cu lingura şi-l stropeam, să se rumenească bine şi să-şi ia şi sare. Venea un miros, de te lua cu leşin. Mama mesteca mămăliga, iar eu simţeam gustul de mămăligă proaspătă şi de pui fript la frigare cu zeamă de usturoi. Dar te auzii pe tine cu mămăliga ta şi se rupse filmul. Nu mâncai nici de la tine, nici de la mine, că tu nu-mi dăduşi din mămăliga ta, iar a mea nu fu gata. Tot flămând rămăsei. Poate că vine vreunul şi ne dă la toţi. Care vii, bă, la rând cu alt fel de mâncare?

         - Eu, Gică de la Beica, vin cu o tigaie cu zăbic. Aţi auzit de zăbic? Dacă n-aţi auzit, ascultaţi, înarmaţi-vă cu puţină răbdare, luaţi fiecare câte o lingură în mână şi când vă pun tigaia dinainte, repeziţi-vă şi mâncaţi pe apucate. Cine nu apucă rămâne flămând. Cam aşa se întâmpla şi la noi, unde eram unsprezece suflete şi fiecare voia să mănânce pe săturate. Zăbicul nu se face din mămăligă, ci din mălai. Ştiţi ce este mălaiul.

         - Mămăliga şi mălaiul i-asigură românului traiul, zic cei bătrâni pe la noi! îşi dă cu părerea unul, care spusese că-l cheamă Dincă.

         - Pe la noi nu se spune, dar tot aşa este. Deci, eram unsprezece suflete, nouă copii şi doi bătrâni, adică părinţii, care se obosiseră să ne aducă pe lume şi să ne şi crească. Cum? Cum o da Dumnezeu. Şi cu zăbic, numai să avem cu ce să ne umplem burţile.Vă închipuiţi că nu puteam să ne permitem să aruncăm resturile de mâncare. Mălaiul ni-l dădea Mama cu porţia. Felia cea mai mare i-o da lui tata, apoi tăia feliile în ordinea mărimii copiilor. Nimeni nu făcea vreo observaţie, fiecare era mulţumit cu ce primea. Ei, cu toate că ne da cu porţia, resturi tot rămâneau. De cele mai multe ori, le strângea mama de pe masă şi le punea în lăturile porcilor, dar când rămâneau mai multe şi nu erau prea fărâmiţate, le strângea cu grijă, le tăia bucăţele cu cuţitul, le mărunţea şi le punea în tigaie. Avem o tigaie mare de tuci, cu trei picioare. Aproape întotdeauna mai rămânea şi câte un codru de mălai, îl tăia şi pe acesta şi-l punea în tigaie. Lua o lingură sau două de untură şi amesteca bine bucăţelele de mălai cu untura şi punea tigaia pe foc. Se rumeneau aceste resturi şi căpătau un gust minunat. Ne dădeam toţi pe lângă tigaie şi în câteva clipe nu mai rămânea nimic în ea.

         - E bun zăbicul tău, bă Gică, dar e cam puţin pentru toţi flămânzii de aici.

         - Ai dracului sunteţi, bă, cu mâncărurile voastre alese, intervine şi Păunică. Credeţi că vi se apleacă, dacă aţi avea câte o strachină plină cu ciorbă de urzici, de ştir, de ştevie şi dragavei, de lăptucă?

         - Dar de teci de bob, de mazări, de făsui? Ei, ce ziceţi? Acrite cu corcoduşe sau cu aguridă? Uite cum vă sclipesc ochii în cap. Înghiţiţi în sec! zice unul din fundul maşinii.

         - Eu nu m-aş da în lături nici de la o strachină de lapte de bou sau de zeamă de varză îngroşată, cu ardei iute, mai zice unul.

         - Brava, băieţi! Aţi mâncat de toate, sunteţi sătui, vă sunt burţile pline. Le spunem ăstora să nu ne dea mâncare nici deseară.

         - Taci, Corbene, bate-te peste gură. Ba, să ne dea. Când ajungem acolo, să ne pună la masă şi să ne dea o masă caldă şi bună, să prindem puteri, că de mâine intrăm în program.

                                                                     ***

                          III. AICI, DAU PESTE SERGENTUL MUSTAŢĂ CAPRĂ,

                                                      OMUL-CÂINE

                  De-ar şti omul ce-ar păţi, / Dinainte s-ar păzi, adevăr verificat şi de un recrut

                                                                mai glumeţ.

         Aşa, sporovăind despre una, despre alta, am ajuns la pichetul de grăniceri. Am trecut prin localitatea Poienile de sub Munte şi ni s-a părut că este un sat nesfârşit. Am oprit la pichetul de grăniceri, unde trebuia să ne însuşim arta militară, să descifrăm încet, încet tainele armei care se numeşte grăniceri, armă nobilă, poate cea mai nobilă, zicea comandantul regimentului de grăniceri, dar expusă riscurilor. „Camarazi! zicea, voi sunteţi primii expuşi când duşmanul calcă pe pământul scump al ţării noastre. Va trebui să staţi treji 24 de ore din 24 şi, dacă va fi nevoie, să nu daţi un pas înapoi, să staţi neclintiţi în faţa duşmanului. Voi şi în timp de pace sunteţi în război cu infractorii, cu cei care trec fraudulos frontiera, intrând sau ieşind din ţară cu gânduri criminale, îndreptate spre paşnicul popor român, care n-a râvnit niciodată alte teritorii, dar pe ale lui şi le-a apărat cu străşnicie, chiar cu preţul vieţii. Şi zice, şi zice, şi zice cam o jumătate de ceas, iar noi abia stăteam pe picioare. În sfârşit, un licăr de speranţă, auzind că intrăm în program normal, cu toate drepturile pe care le are un soldat în termen la început de drum.

         - Sergent Mustaţă!

         - Ordonaţi!

         - Îi duci la dormitoare, îi plasezi în paturi, faci apelul şi-i pregăteşti pentru masa de seară.

         - Cum? îi scapă unuia întrebarea.

         - Cine a întrebat? se încruntă comandantul.

         - Eu, răspunde unul cam pipernicit. Fără să vreau. Mă iertaţi, mă luă gura pe dinainte, că io n-am pus nimic în gură de ieri-dimineaţă, că n-am avut ce.

         - Cum te cheamă, soldat?

         - Marin Obogeanu, să trăiţi!

         - Trăiesc eu, trăiesc, dar nu ştiu cum vei trăi tu, dacă nu vei fi răbdător. Dar te va învăţa sergentul. Sergent, la program!

         - Înţeles! Pluton, drepţi! La dreapta! Direcţia clădirea din faţă, înainte marş!

         Am ajuns la uşa dormitorului. Ni s-a spus să punem valizele jos şi, în ordinea în care ne strigă el, să ne ocupăm paturile. Pe paturi erau doar saltele umplute cu paie. După ce ne ocupăm paturile, mergem la magazie, să luăm în primire lenjeria şi efectele militare. Ni s-au dat două cearceafuri, o pernă umplută tot cu paie, o faţă de pernă şi o pătură. Efectele militare ne-a spus sergentul cum se cheamă. Le numesc începând de la cap: bonetă, cămasă, rubaşcă, centură, izmene, pantaloni, curea, ciorapi, obiele, moletiere, bocanci. Toate ca toatele, dar când ne-am îmbrăcat cu ele, am văzut că arătam ca dracul. Ni s-au dat la rând, fără a se ţine seamă da talie. Pe unii nu încăpeau, că erau prea mici, pe alţii erau prea mari. Am început să facem haz de necaz, dar când a zbierat sergentul la noi, am uitat de toate şi ne-am echipat cum am ştiut, că moletierele nu le-am pus niciunul, fiindcă n-am ştiut cum se folosesc. Necazul cel mare erau bocancii. Ai mei erau cu câteva numere mai mari, îi târam după mine. Hainele le-am mai schimbat între noi, dar bocancii n-am găsit să-i schimb. Mi-au făcut nişte răni la picioare, că nu mai puteam să merg.

         Hainele noastre civile le-am depus cu valize cu tot la magazie, urmând să le luăm când vom pleca în permisie, în concediu sau când ne vom libera. Că se poate întâmpla şi aşa, să nu ne vedem familiile până la liberare.   

         Când mai încercam noi să mai facem schimburi de haine, de bocanci, ne mai şi distram, râzând unii de alţii, apare sergentul:

         - Pluton, drepţi!

         Pe câţiva, care mai făcuseră schimburi, îi surprinde dezbrăcaţi. Îşi trăgeau pe ei izmene sau erau doar cu un picior băgat pe un crac al pantalonilor. Am executat comanda. Ne-a prins râsul, fiindcă erau caraghioşi. De fapt, eram toţi caraghioşi, căci nu ni se potriveau hainele. Pe unul l-a surprins în pielea goală, cum l-a făcut mă-sa şi încerca să-şi acopere cu palmele organul genital.

         - Pluton, pe loc repaus! Dezechiparea! Mergem la baie. Veniţi de pe drum, nu v-aţi spălat de câteva zile. În armată, curăţenia corporală este cuvânt de ordine. Mi se pare că sunteţi şi cam adormiţi, un duş rece o să vă prindă bine. Luaţi-vă ştergar şi mergem la duşuri.

         Am crezut că glumeşte când ne-a spus de duşul rece, dar chiar rece a fost. Ne-am aşezat fiecare sub câte un duş şi a dat drumul la apă. Apa era rece ca gheaţa, venea din vreun izvor de munte, iar şocul a fost cumplit. Am urlat toţi şi am ieşit de sub duş.

         - Stai acolo, soldat, că te ţin sub duş o oră. Ai răbdare, că va veni şi apă caldă.

         Am intrat iar sub duşul rece, am început să ne frecăm cu mâinile pe corp până când, dintr-odată, vine apă fierbinte. Şocul a fost şi mai cumplit. Noi ne văitam, iar sergentul râdea de noi cu gura până la urechi. Totul fusese premeditat. Şi nu a fost singura surpriză neplăcută.

         Apa a fost potrivită, am făcut baia şi am trecut la îmbrăcat. Mare dandana. N-am ştiut niciunul cum să ne legăm moletierele. Sergentul se prăpădea de râs. Pe ăsta l-a făcut mă-sa râzând, iar ursitoarele i-au ursit să-şi bată joc de noi, gândeam.

         În sfârşit, ne arată cum să le punem, reuşim unii mai bine, alţii mai rău, dar ce-i trece prin mintea lui de sergent:

         - Soldaţi, dezechiparea!

         Ne-am dezechipat.

         - Acum, echiparea! Aveţi la dispoziţie trei minute, timp după care să vă văd în poziţie de drepţi la interval. Cine rămâne ultimul şi depăşeşte timpul va suporta pedeapsa cu chibritul.

         Niciunul nu s-a încadrat în barem.

         - Sunteţi nişte mormoloci şi vă mişcaţi ca melcul. Va fi vai şi amar de viaţa voastră, dacă nu vă veţi da silinţa să faceţi ceea ce vă cerem şi cum vă cerem. Cei mai leneşi dintre voi, ultimii doi, să vină la mine.

         Unul dintre cei doi eram eu.

         - Fumezi, soldat? mă întreabă.

         - Fumez.

         - Scoate un chibrit. Aşa. Dă-i şi lui unul. Aşa. Ia vedeţi voi câte beţe de chibrit are dormitorul ăsta. Tu o iei de aici încolo, iar tu în partea opusă. Eu ştiu câte are şi vouă trebuie să vă iasă la fel, dacă nu, o luaţi de la capăt. Dacă nu măsuraţi bine, puteţi repeta până mâine sau poate şi mai mult.

         Sigur că nu ne-a ieşit acelaşi rezultat. Cu al sergentului nici nu ne aşteptam să se potrivească, căci intenţia lui era alta. El trebuia  să ne facă pe noi să executăm totul fără să crâcnim, chiar dacă ni se dau ordine şi pedepse absurde. Cum era şi aceasta şi duşurile reci şi fiebinţi. Doreau, de la început, să facă din noi nişte executanţi pur şi simplu, care să asculte orbeşte de ordinile superiorilor? Sau să ne facă să înţelegem că „armata e o şcoală a asprimii şi a încercărilor grele, menită să facă din tinerii cruzi care îi erau încredinţaţi soldaţi cu inima de piatră şi cu voinţa călită”, cum auzise el de la cei care terminaseră armata şi se lăudau cu fapte ieşite din comun.

         Numai că eu nu gândeam aşa. Nu măsurând dormitorul cu chibritul, te căleşti. Dacă armata este şi ea o şcoală, trebuie mai întâi să-l înveţi şi apoi să-l pui să execute şi să-i dai notă de trecere sau să-l laşi corigent, pedepsindu-l că nu şi-a însuşit cunoştinţele transmise, nu acum, când nici n-a pus bine pasul în regimentul de grăniceri. Este ca şi când pe copilul care vine în clasa I îl iei la palme pentru că nu ştie să scrie şi să citească de cum a pus piciorul în clasă. Mai auzisem eu că până nu depui jurământul nu te poţi numi soldat şi nu ţi se pot încredinţa misiuni. Ei, dar astea nu sunt misiuni. Sunt nişte ambiţii idioate ale unui sergent care este cam dus cu mintea după ciuperci. Fie ce-o fi, să văd până unde întinde coarda:

         - Domn sergent, eu nu mai pot. Faceţi cu mine ce vreţi, dar eu nu mai pot. N-am mâncat nimic de două zile. Sunt om, nu animal. Vă rog să vă purtaţi cu mine ca şi cu un om. Altfel, nu ştiu ce sunt în stare să fac.

         - Cum n-ai mâncat? Cine te crede că n-ai mâncat?

         - Ei, că am fost tovarăşi de drum. Venim de la Vâlcea şi este exact cum spun. La fel sunt şi ei, dar poate sunt mai rezistenţi.

         - Păi, de ce nu spuneţi, măi fraţilor? Eu de unde să ştiu? Cum te cheamă, soldat?

         - Ion Olteţanu, să trăiţi!

         - De unde eşti?

         - Dintr-un cătun de pe Olteţ.

         - Ce sunt părinţii tăi?

         - Ţărani, domnule sergent.

         - Mai ai fraţi?

         - Mai am patru: doi fraţi şi două surori. Două surori au murit. Am fost şapte copii la părinţi.

         - Te-oi ţine minte, Ion Olteţanu.

         - De bine sau de rău?

         - De îndrăzneţ. Să văd şi în misiuni cum te comporţi!

         - Depinde.

         - De ce depinde?

         - De felul în care mă voi pregăti.

         - Îţi place să înveţi?

         - La şcoală, cât am umblat, am avut note bune. Ştiu să scriu şi să citesc bine. Şi la socotit mă pricep.

         - Câte clase ai făcut?

         - Patru întregi, domnule sergent.

         - Cu număratul nu prea te-ai descurcat bine.

         - Nici nu este posibil, domnule sergent. Eu am măsurat şi am numărat bine, dar dumneavoastră aveţi măsurătoarea proprie şi... Nu mai zic nimic, ca să nu vă supăr.

         - Eşti fricos, soldat?

         - Nu prea.

         - Te temi de ceva?

         - Sunt om, domnule sergent, şi, ca orice om, am şi eu slăbiciunile mele.

         - Ce nu-ţi place, soldat?

         - Chiar dacă nu-mi place ceva, n-aş putea spune, dar nu mă simt prea bine în întuneric, adică nu mă împac prea bine cu întunericul şi mă deranjează prezenţa câinilor.

         - Va trebui să te obişnuieşti, soldat, şi cu întunericul, şi cu prezenţa câinilor. Dar te vei obişnui, fii sigur, şi cu întunericul, şi cu câinii. Prin întuneric vei patrula, iar însoţitorul tău va fi câinele. Dar este o perioadă de instrucţie, în care te vei obişnui. Secretul este acolo, în tine.

         - Aşa gândesc şi eu, domnule sergent, dar nu m-aţi înţeles. Vedeţi? Sunt lucruri pe care nici dumneavoastră nu le înţelegeţi...

         - Ce nu înţeleg, soldat?

         - Chestia cu câinele, domnule sergent!

         - Ce este cu câinele, soldat?

         - Sunt şi oameni-câini, domnule sergent, şi pe aceştia eu nu-i pot suferi deloc.

         - Aha!... Aha!... Acum, chiar că n-o să te uit, soldat. O să fie vai de măiculiţa ta, soldat! Aşa care va să zică, nu suporţi nu câini-câini, ci oamenii-câini! Vedem noi! Vedem noi! Nu intraşi bine în unitate şi te şi luaşi în colţi cu mine. Băăă ăsta! Te mănânc îmbrăcat!. De mâine se dă milităria jos din pod! La tine se coboară acum! Ca să vezi ce culoare are, sari peste masa de seară!

         - De două zile, tot sar peste mese, domnule sergent, sunt învăţat. Le-am fentat pe toate. Mă bazez că mai ştie mama să mai facă mâncare. Ea o să gătească neîncetat, iar eu voi mânca pe ales. Şi pe drum mâncai, tot de la mama, şi le dădui şi lor.

         - Tu-ţi baţi joc de mine, soldat? Vezi că o să-ţi fut două, de o să auzi câinii în Giurgiu!

         - Dacă tot aduserăţi vorba, ştiţi unde este Giurgiu, domnule sergent?

         - Îl auziţi, soldaţi, ăsta vrea să mă scoată din pepeni! Şi-o fi făcut el niscaiva planuri. Te las, mă prăpăditule, că pe mâna mea eşti tu. Îţi scot eu gărgăunii din cap. Acum mă duc, că mi-e frică să nu mă păgubeşti de câteva perechi de palme.

         - Numai în perechi ştiţi să le daţi, domnule sergent?

         A scrâşnit printre dinţi o înjurătură şi a plecat furios. Ştiam că îmi pusesem în cap pe sergentul acesta suspicios, ce voia să se impună prin forţă. N-am vrut să iasă aşa, dar am simţit că este om rău şi, de aici, asocierea mea câine-om şi om-câine. De fapt, pe la noi se spune despre un om rău că este negru în cerul gurii ca şi câinele. Mi-am pus şi camarazii în cap. Au sărit toţi pe mine după plecarea sergentului. Începutul l-a făcut unul din Laloşu, sat aflat peste Olteţ de cătunul meu:

         - Bă Ioane Olteţane, ştiu c-o să faci armată, bă! Ţie nu ţi-a spus nimeni când este cazul să-ţi legi căţeaua? Tu nu ştii că trebuie să te faci frate cu dracul, până când treci puntea? Dacă ne bagi şi pe noi în belea, nu te văd bine. Deloc nu te văd bine. Nu zic mai multe, dar te rog să mă crezi.

         Ceilaţi i-au ţinut isonul, întărindu-i spusele şi acoperindu-mă şi ei cu o ploaie de ameninţări şi sudalme, cum nu mai auzisem în viaţa mea.

         - Lăsaţi, măi fraţilor, că n-o să mor eu din asta. Voi vedeţi-vă de ale voastre, eu de ale mele. Am făcut-o, tot eu o s-o trag. A scăpat tata din iadul de la Mărăşeşti, oi scăpa şi eu de aici. Voi aţi fost cuminţi, n-aţi zis nimic, nu l-aţi supărat pe domnul sergent Papură-vodă, n-aveţi de ce să vă temeţi. Cum zisei: eu o făcui, eu o s-o trag. Mă gândesc că sunt şi mai mari ca el aici...

         Vine sergentul valvârtej, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ. Auzise? Nu auzise ce spusesem eu? Nu ştiu. Poate că sergentul era unul din ăia care se enervează pe măsură ce trece timpul. Percutează cu întârziere şi doar atunci i se ridică sângele la cap şi-l înnebuneşte. Se opreşte în faţa mea, la o oarecare distanţă şi-ncepe să strige:

         - Soldat!

         - Ordonaţi, domnule sergent!

         - Ai spălat vreodată W.C.-ul? Ai acasă o asemenea instalaţie?

         - N-am spălat, domnule sergent. De avut, avem acasă unul oltenesc, alcătuit din trei pari: de doi te ţii şi cu al treilea te aperi de câini. Ăla nu trebuie spălat. Cei mai mulţi îşi fac nevoile după casă, după şopru, în porumbi. Deschid poarta la grădină, intră în porumbi şi-i dau drumul, chiar lângă cuib, că îngraşă pământul. Dar de ce mă întrebaţi, domnule sergent? Vreţi să le faceţi poftă de mâncare soldaţilor? Vă asigur că au poftă, ar fi în stare să roadă şi lemne. La fiecare se întreabă burta dacă nu  s-a spânzurat gura, de nu mai trimite şi în interior ceva.

         - Întreb, soldat, că vreau să-ţi dau de lucru, să începi să simţi ce înseamnă armata la grăniceri.

         - Şi cu asta se începe? Cu flămânzirea soldatului şi cu spălarea W. C.- ului? Îl spăl, domnule sergent, că şi căcatul tot din alimente se face. Numai că alimentele stau câtva timp în burtă, sunt extrase elementele hrănitoare de către organism, căci, altfel, nu putem vieţui. Trec, apoi, în maţe şi-şi urmează drumul până când sunt eliminate. Ele însă fermentează şi capătă un miros neplăcut. Dacă ştii să te gândeşti la altceva în timpul când speli W. C.-ul, nici nu simţi mirosul. Având în vedere că n-am făcut treaba asta niciodată, va trebui să-mi arătaţi cum se face.

         - Eşti obraznic, soldat! Obraznic rău-rău! Te dai tu pe brazdă, soldat, cât de repede. În câteva zile vei fi mieluşel!

         - Voi fi, domnule sergent! Voi fi, dar nu de frică! Vă rog să reţineţi acest amănunt esenţial – nu de frică!

         - Voi mergeţi la masă! Pe el îl duc la locul de muncă, fiindcă acolo îşi va petrece o parte din timpul destinat stagiului militar.

         - Domnule sergent!

         - Ce este, soldat?

         - Domnule sergent, iertaţi-l! Este şi el flămând, ca şi noi, şi obosit. Iertaţi-l şi lăsaţi-l să vină şi el la masă şi, după ce mâncăm, îl ajutăm şi noi. Facem totul lună, bec, domnule sergent! Vă rog, domnule sergent!

         - Cum te cheamă, soldat?

         - Leucă Ilie, să trăiţi! Sunt din Lădeşti, judeţul Vâlcea. Dar n-aţi auzit dumneavoastră de satul ăsta.

         - N-am auzit, ai? Tu ai auzit de Ghioroiu, de Roşiile?

         - Am auzit, domnule sergent.

         - De acolo sunt. Din care nu-ţi spun. Trebuie să ştii, soldat, că în armată este ordine, disciplină. Se execută, nu se stă la taclale cu superiorii, cum face el.

         - Sunteţi de-al nostru, domnule sergent, iertaţi-l.

         - Băi, tu nu înţelegi româneşte? Sau eşti lovit cu leuca?

         - Nu sunt, domnule sergent, dar este şi el om, e tânăr, n-a făcut ceva aşa de grav, ca să nu se poată ierta!

                                                                     ***

                                                            IV. BĂTAIA

                     Acelaşi soldat glumeţ se convinge pe propria-i piele că nu întotdeauna Bătaia este ruptă din rai.

         - Gata, la masă, că vă pedepsesc pe toţi! Tu vii cu mine.

         Am luat-o după sergent. Am zâmbit şi m-a observat. M-am gândit la Ilie Leucă şi mi-am zis că mai sunt şi băieţi curajoşi.

         Am ajuns la W.C.-uri. Ce-am văzut acolo m-a făcut să râd de-a binelea. Erau şi pereţii mânjiţi cu căcat, şi pe jos, peste tot.

         - De ce râzi, soldat?

         - Cum să nu râd, domnule sergent? Cum au putut ăştia să-şi facă nevoile... în sus, pe pereţi? Cum or fi stat?

         - Tu continui să faci pe deşteptul cu mine? Biserica mă-tii, îţi arăt eu ţie! Na! Na!

         Îmi plesneşte o palmă şi un dos de palmă peste faţă, de m-a podidit sângele pe nas şi pe gură.  Mi-a spart buza de jos, iar urechea stângă ţiuia de parcă suna sirena...

         - Astea sunt doar arvuna. Plata o să urmeze! Cristoşii cui te-a făcut şi ţi-a dat ţâţă! Păi, cu mine te pui? Te bag în pământ, bă, auzi? În pământ, la doi metri adâncime! Mă întorc peste 10 minute. Dacă nu este totul lună, îţi primeşti plata! Executarea!!

         A plecat furios. Îmi vâjâia capul, urechile îmi erau înfundate, mă dureau îngrozitor, şi nu mai auzeam. Sângele curgea, făcusem baltă jos. Am ieşit să mă duc la o chiuvetă, să mă spăl şi să  opresc cumva sângele. În coridor am dat peste un locotenent. Nu ştiu de unde apăruse, dar s-a speriat când  m-a văzut în halul acela.

         - Ce este cu tine, soldat, ce-ai păţit?

         - Mă dusei la W. C., alunecai şi căzi ca prostul, domnule locotenent. Dar mă spăl şi trece. Apoi, fac curăţenie...

         - Vii cu mine, soldat. Te duc la infirmerie. Tu nu vezi, dar eşti lovit rău. Ai şi buza spartă, eşti şi cam ameţit, dă-mi mâna.

         M-a prins cu mână stângă, iar cu dreapta m-a sprijinit şi m-a luat cu el. Am străbătut curtea şi am ajuns la infirmerie.

         - Băiatul zice că alunecă şi căzu. Eu nu cred, însă ţi-l dau pe mână. Ştii tu ce să-i faci. După ce este bine, îl aduci la masă. Eu îl voi aştepta acolo. O să trimit şi după sergentul Mustaţă, poate că ştie el ceva.

         - Fii fără grijă, locotenente, îl fac eu bine. Apoi, îl aduc la tine.

         Nu trece mult timp şi apare sergentul. Se vedea uşor că era îngrijorat. Vânăt la faţă, cu o privire încruntată, tăioasă, ascuţită, că mi-ar fi străpuns inima. Mă întreabă răstit:

         - Ce făcuşi, soldat?

         - Ce să fac, domnule sergent? Căzui. Alunecai şi căzui. Mă lovii cu nasul şi cu buza de tocul de la uşă, căzui pe beton. Bine că nu mă lovii cu capul de ciment, că acolo îmi rămâneau creierii. Mă găsi domnul locotenent, mă aduse aici şi mă dete pe mâna domnului doctor.

         - Îl fac eu bine, sergent. Poţi să pleci, că, după ce termin, îl aduc la domnul locotenent. Aşa îmi spuse.

         - De ce să.l duci?

         - El nu crede ce spune soldatul şi poate vrea să afle ce-a păţit cu adevărat.

         - Cum nu crede?

         - El aşa zise, eu îţi spun ce auzii, pe mine nu mă interesează.

         - Aşa se întâmplă, soldat, cum spuseşi?

         - Aşa, domnule sergent! Nu fusei atent şi alunecai. Bine că nu-mi rupsei vreo mână sau vreun picior. Ce mă făceam? Cum făceam eu instrucţie, domnule sergent? Căci trebuie să ne pregătim bine, ca să putem apăra graniţa ţării. Şi să fim cu ochii în patru... şi încă în patru.... şi încă în patru... Nici pasăre să nu treacă peste graniţă nici de la noi, nici de la ei, căci păsările pot duce veşti, spunea un domn colonel la Baia Mare. Avea dreptate, domnule sergent?

         - Avea, soldat, avea mare dreptate! Aşa trebuie să ne pregătim. Aşa îi vei spune şi lentului, soldat?

         - Aşa, domnule sergent, şi încă ceva pe deasupra.

         - Şi pe deasupra?

         - Şi, domnule sergent. Nu m-am decis ce anume îi voi mai spune, dar mă gândesc până termină domnul doctor de cusut buza.

         - Ai grijă, soldat, că îţi cam fuge mintea. Să n-ai vreo alunecare anapoda, că s-ar putea să-ţi rupi vreo mână sau vreun picior. Ai grijă!

         Iese cum venise, dar, oarecum, liniştit, auzind ce-i spusesem locotenentului şi că am de gând să mă menţin pe poziţie. Îl deranjase puţin ultima parte a celor ieşite din gura mea. Nu-şi da seama ce-oi fi vrut să spun cu şi ceva pe deasupra. Gândeşte, totuşi, că nu trebuie să-şi facă probleme. E un tip slab, n-are curaj să dea în vileag că fusese bătut de el. Este laş, asta este! Laşitatea este dacă nu o boală, sigur, este slăbiciunea celor care fac pe grozavii, iar când trebuie să dea dovadă de curaj, să meargă până la capăt, fac pe ei de frică. Aşa este şi soldatul ăsta. Îl luase peste picior, dar, după ce a primit palmele, i-a pierit curajul. Corecţia aplicată l-a redus la tăcere. Ăsta este bărbat? Doar o palmă şi un dos de palmă îl şi terminaseră. Dar dacă i-ar fi dat şi câţiva pumni, aşa înfipţi şi răsuciţi, cum ştie el? Poate că îi va lua, poate că nu, dacă se dă pe brazdă, ceea ce este de dorit.

         După plecarea sergentului, doctorul îi spune clar:

         - Băi puştiule, astea nu sunt lovituri cauzate de căzătură. Spune-i tu cui vrei, dar nu mie. Ţi-a dat un dos de palmă, se cunosc nodurile degetelor pe obrazul tău drept, şi te-a prins cu palma pe obrazul stâng. Se cunosc degetele imprimate. Este dreptaci, deci cu mâna lui dreaptă te plesni. Te plesni şi peste urechi. Poate fi ceva mai grav, dar nu de speriat. Dacă nu trece durerea de urechi în două, trei zile, vii din nou la mine şi te duc la spital. Trebuie să te faci bine, că eşti tânăr, să nu rămâi surd.

         - Bine, domnule doctor. Aşa voi face. Cât priveşte căzătura mea, e drept, domnule doctor. Va trebui să fiu mai atent pe unde calc, ca să nu mai cad altă dată.

         - Ai grijă, puştiule, că este un om periculos. Orice ai spune tu, eu rămân la părerea mea. Pot băga mâna în foc. Nu cunosc ce-l determină pe sergent să te lovească, dar este fapta lui şi dădu cu sete, cu ură aş spune. Am văzut multe, tinere, de când sunt medic aici. Acum, câtva timp, te va lăsa în pace, dar să nu crezi că uită. Te va aştepta la cotitură şi te va lovi şi mai tare, ascultă ce-ţi spun eu.

         - Vă cred, domnule doctor, că aţi văzut multe, însă, cu îngăduinţa dumneavoastră, vreau să vă rog ceva.

         - Spune, băiete!

         - Aveţi, vă rog, grijă de mine, să mă fac bine şi vă voi fi recunoscător toată viaţa. Dacă vă mai întreabă ce părere aveţi ca specialist despre căzătura mea, căzătură urâtă-urâtă să rămână, nu mai spuneţi ce mi-aţi spus mie. Vă rog, domnule doctor. Nu pentru că mi-ar fi frică de ceva, dar eu sunt un băiat simplu de la ţară şi vreau să mă întorc acasă la ai mei teafăr. Mă aşteaptă şi o fată şi mi-e tare dragă, domnule doctor. Pentru mine lucrurile, întâmplările ca şi cea de astăzi au alt înţeles în comparaţie cu minţile luminate ca a dumneavoastră. Eu le rumeg mai încet, ideile îmi vin mai greu, dar vă asigur că nu uit ceea ce nu trebuie.

         - Bine, băiete, gândeşti bine. Ei, acum, că te aranjai destul de bine, te duc la masă şi la locotenent.

         - Cred că voi sări peste masă, domnule doctor.

         - Eu nu cred, băiete. De-aia şi vin cu tine. Aşa îţi soroci sergentul?. Nu numai că vei mânca, ci o vei face cum vreau eu şi cât vreau eu. Mă uit la tine, eşti livid băiete. Ştii ce înseamnă livid?

         - Nu prea ştiu, dar bănuiesc, deduc, dacă mă uit în oglindă şi văd cum arăt şi ţin cont de cum mă simt, domnule doctor.

         - Eşti plumburiu la faţă şi abia te ţii pe picioare. De vină nu este doar aşa-zisă căzătură, ci şi faptul că eşti flămând. Îţi cântă maţele, puştiule, de foame. De când n-ai pus ceva în gură?

         - De două zile, domnule doctor.

         - De două zile şi vrei să sari peste masa de seară.

         - Zisei şi eu aşa, că, poate, nu pot mânca din cauza buzei rupte.

         - Ba poţi. O să te doară niţel, dar o să mănânci. Suportaşi tu... căzătura aia urâtă-urâtă, o să suporţi şi demâncarea. Vin cu tine, stau până mănânci şi te iau înapoi. În noaptea asta dormi cu mine la infirmerie. Poate o să te mai opresc două, trei zile.

         - Dar...

         - Nu există niciun dar, băiete. Soarta bolnavilor este în mâinile mele. Nici comandantul regimentului nu mă poate opri să te tratez până te faci bine. Cei de aici, nici atât. Să-l vezi pe sergentul care te aranjă atât de bine cum o să tacă, iar locotenentul este ofiţer de serviciu pe unitate şi cunoaşte bine regulamentele.

         - Dânsul nu va zice nimic? I-o fi spus sergentul că sunt pedepsit şi...

         - Aha! Vezi cum te-am ghicit, puştiule? Dar nu te mai descos acum. Locotenentul nu va zice să nu mănânci şi să nu rămâi la infirmerie, dar cu căzătura ta nu garantez că nu va încerca să afle adevărul. Este obligat, căci trebuie să întocmească raport cu evenimentele care se petre în timpul serviciului şi să raporteze superioarilor. Dacă ai pornit pe un drum, ţine-o pe el, n-o mai schimbi, n-o mai suceşti, n-o mai învârteşti după cum bate vântul: căzătură ai zis, căzătură rămâne. El va înţelege , ca şi mine, ce s-a întâmplat, dar este băiat deştept şi o va lăsa aşa. Durerea răbdată nu ţi-o mai poate lua, de scandal în unitate nu are nevoie. Îi va spune, sigur, sergentului să te lase în pace. Şi te va lăsa un timp.

         - Un timp? Nu de tot?

         - Îţi va căuta nod în papură şi îţi va găsi. Hai să mergem, că mai povestim la noapte.

         Am pornit cu doctorul spre sala de mese. La uşă, m-a luat de braţ şi am intrat. Doar locotenentul şi sergentul mai erau la masa lor. Mâncaseră şi mă aşteptau pe mine. Doctorul m-a dus direct la masa lor:

         - Locotenente, tânărul ăsta n-a mâncat de două zile.

         Locotenentul se miră şi se încruntă. Îi apar pe frunte cutele. Îl întreabă pe sergent:

         - De două zile? Tu ştiai, sergent?

         - Eu îi auzii văietându-se, dar nu-mi veni a crede. Ce poate mânca, domnule doctor?

         - Ceva subţire, o zeamă, ciorbă, supă, să-şi poată înmuia pâinea în ea. Din cauza căzăturii – îl pătrunde cu privirea pe sergent – ,îşi sparse buza, are trei copci, şi nu trebuie s-o forţeze.

         - Ia cheam-o, sergent, pe nana bucătăreasa, să vedem ce-i poate da.

         A venit bucătăreasa. I-a spus doctorul ce ar fi bun pentru mine, să încălzească şi să-mi aducă la infirmerie, să mănânc sub supravegherea lui. Apoi, îi spune locotenentului:

         - Trebuie să-l ţin sub supraveghere. Grav nu este la faţă şi la nas. Buza o cârpii, nasul nu este rupt, ci puţin fisurat osul nazal. Mai grav s-ar putea să fie la urechi. Din dreapta i se scurge un firicel de sânge. Îi pregătesc să-i fac nişte spălături, să-l oblojesc, cum pot aici, şi să-l ţin sub observaţie. Există pericolul să surzească, dacă nu avem grijă de el. De aceea trebuie să îngăduiţi să stea două, trei zile  pe la mine.

         - În regulă, doctore. Mâine îi raportez comandantului şi, mai mult ca sigur, o să fie de acord. O să ne certe poate, fiindcă n-am avut grijă de el. Faci pe dracul în patru, doctore, şi-l faci bine. Auzi, doctore? Îl faci bine, Puiule, şi ne scoţi şi pe noi din belea. Nu mă îndoiesc că totul va fi bine. De băut va da sergentul. Glumesc, desigur. Hai, duceţi-vă, că vine şi mâncarea, şi pentru el, şi pentru tine, doctore. Mai târziu, trec şi eu pe la voi, să stau niţel de vorbă cu soldatul. Mai înainte, schimb două vorbe cu sergentul.

         Am plecat cu doctorul la infirmerie. Am scăpat de pedepsele sergentului şi-mi părea bine. Aşa de bine, încât nu mai simţeam nici durerea, nici foamea. Am devenit vesel şi a observat doctorul:

         - Scăpaşi, aşa-i?    

         - Scăpai, domnule doctor, şi-mi pare nespus de bine. Nu ştiu cine va spăla W.C.-ul, că pe mine mă pusese să fac şmotru.

         - Înseamnă că acolo te şi bătu, puştiule. Nu, nu-ţi cer să recunoşti, rămâne valabilă varianta ta, dar eu am dreptul să am şi eu varianta mea, care nu contează. Şi erau toţi pereţii mânjiţi cu căcat, dreptu-i?

         - Dreptu-i, domnule doctor, iar eu începui să râd şi-l întrebai cum dracul pot soldaţii de la grăniceri să stea cu curul în sus şi să facă pe pereţi. Mare minune!

         - Şi el, atunci, nu mai stă pe gânduri, şi trosc! cu dosul palmei, după care, ca să fie simetrie, pleosc! cu palma. Îşi ia tălpăşiţa şi te lasă acolo, cu sângele curgânu-ţi şiroaie, să te descurci. Canalia! Norocul tău fu că dădu locotenentul peste tine şi te aduse la mine, că, altfel, nu puteai opri sângele şi era mai rău!

         - Să-l lăsăm în plata Celui de Sus, domnule doctor. Faceţi-mă bine şi o să vedeţi că eu o să fiu cel mai bun grănicer din unitatea asta. Vă promit, domnule doctor.

         - Bine, măi tinere. Dar cum te cheamă pe tine, voinice, ca să ştiu cum să te strig.

         - Ion Olteţanu, domnule doctor.

         - Eşti de pe Olteţ, Ioane?

         - De pe Olteţ. Aţi auzit de râul nostru, domnule doctor?

         - Am auzit, puştiule. Am făcut şi eu şcoală, Ioane, n-am învăţat numai despre boli şi medicamente, ci şi despre ape, munţi, dealuri, câmpii, adică geografie. Cred că tu, dacă eşti din Vâlcea, te afli pe la mijlocul râului, eu sunt de mai sus, din Gorj, mai dinspre izvoare. Amândoi putem spune că suntem olteţani.

         M-a prins pe după cap şi m-a strâns lângă el. Aşa m-am simţi ca şi când mă lua mama în braţe, când eram copil mic.

         Am revenit la infirmerie. Valiza îmi rămăsese în dormitor, dar nu m-a trimis după ea doctorul. A venit bucătăreasa cu mâncarea şi am mâncat puţină ciorbă, cât mi-a pus doctorul în farfurie. Nu mi-a umplut farfuria. Acasă mâncam din strachină. Mama o umplea, o punea rasă. Niciodată nu mi s-a părut farfuria aşa de mică, şi în comparaţie cu strachina, şi cu pofta mea de mâncare. Am dumicat pâine în ea şi am înfulecat-o cât ai zice peşte. S-a uitat doctorul la mine şi s-a încrucit.

         - Mă Ioane, dar flămând eşti, frăţioare!

         - Cinci farfurii de-astea, cu vârf, adică rase, că vârf la ciorbă nu i se face, şi o pâine întreagă aş mânca şi nu cred că m-aş sătura, domnule doctor. Nu cred că aţi răbdat vreodată de foame, domnule doctor, ca să ştiţi cât este de rea foamea. Te răscoleşte acolo, în interior, şi-ţi ia toate puteruşele, te sleieşte, domnule doctor. De aceea, bietul om, pentru o pustie de gură, munceşte de se speteşte şi tot nu se satură.

         - Nu-ţi mai dau, Ioane. Stai niţel, mai povestim, acum i-am dat puţin de lucru stomacului, şi-ţi dau, apoi, o farfurie plină. Dacă mănânci acum pe săturate – cinci farfurii ziseşi, şi te cred că ai putea – te îmbolnăveşti rău. Sunt sigur că nici tu nu vrei, eu nici atât.

         L-am ascultat pe doctor, iar el m-a hrănit cum a ştiut că este bine. Apoi mi-a spus să mă culc, că sunt obosit.

         - Dar nu-l mai aştept pe locotenet?

         - Nu. Îi spun că eu te-am trimis la culcare, nu-ţi face griji.

         M-am băgat în pat, dar n-am adormit. Am auzit şi când a venit locotenentul şi că i-a spus că am adormit cu lingura în mână şi m-a trimis la culcare. O să vorbească mâine cu mine, tot aici, la infirmerie, că mă va mai ţine.

         - Doctore, tu ce crezi despre căzătura tânărului recrut. Eu mă îndoiesc că a alunecat şi a căzut.

         - Dacă tu te îndoieşti, eu sunt sigur că n-a căzut, ci a fost lovit. Dar, dacă vrei să primeşti un sfat de la un om mai în vârstă şi cu mai multă experienţă, locotenente, te rog, să iei de bună declaraţia soldatului şi să nu mai despici firul în patru. Să fii, însă, cu ochii pe sergent şi, dacă..., mă înţelegi ce spun, atunci iei măsuri. Ştii ce-mi spuse puştiul ăsta? Că el vrea să se întoarcă acasă la ai lui şi la fata pe care o iubeşte şi cu care vrea să se însoare întreg, nu schilod. Poate că îi este frică şi nu mă mir. Este un băiat simplu de la ţară, care n-a ieşit din sătucul lui niciodată. Şi iată-l acum în cealaltă margine de ţară, unde dă peste un sergent ca şi Capră. Faci tu cum crezi, dar asta este părerea mea. Eu nu-i dau drumul de aici până nu-l fac bine.

         - Am înţeles, doctore. Nu voi forţa lucrurile.

         A plecat locotenentul. Auzind discuţia doctorului cu el, parcă mi- a luat cineva somnul cu mâna. Doar spre dimineaţă m-a răzbit somnul şi mi-a închis ochii. De ce n-am dormit? M-am gândit la cele întâmplate, mi-am pus o sumedenie de întrebări, însă răspunsuri n-am găsit. Pentru unele întrebări   mi-am stors creierii să le găsesc un răspuns cât de cât de înţeles pentru mintea mea de ţăran prost şi neumblat. L-am auzit pe colonel la Baia Mare vorbindu-ne despre armata noastră populară nouă, armată a muncitorilor şi ţăranilor, despre grija faţă de soldaţi, fiindcă ei sunt apărătorii pământului scump al ţării, lăsat moştenire nouă de moşii şi strămoşii noştri, pământ ce a intrat deja în posesia celor ce-l muncesc, adică a ţăranilor. Păi, asta era armata nouă, care se înfiripa? Să stai două zile flămând, să te primească la unitate cum ne-au primit pe noi, să-ţi dea echipament în bătaie de joc, să te pună să măsori dormitorul cu băţul de chibrit un terchea-berchea de sergent, să te pună să faci şmotru când n-ai intrat bine în unitate, să te snopească în bătaie, pentru că ţi-a scăpat pe gură o vorbă mai hâtră?. Nemâncat şi nedormit de două zile şi o noapte să te pună să alergi prin curtea aceea de câteva pogoane? Ţăranul nostru este un om glumeţ, râsul pentru el o modalitate de a trece peste greutăţi, dar sergentul acesta neghiob, pentru o glumă, mi-a zis că trebuie să renunţ la masa de seară. Păi, el ştia ce revoltă era în burdihanul meu? Ştia că era lipit de şira spinării, că nu aveam în el nici atom de mâncare? Dacă asta este armata nouă pe care vor s-o formeze, să se ducă dracului cu armata lor cu tot! Şi cu regimul lor democratic, instaurat la 6 martie 1945, în frunte cu Petru Groza, despre care se spune că era un bogătaş! De ce toate astea? De ce sunt oameni ca sergentul Capră? De ce nu sunt toţi ca locotenentul ăsta, care mă aduse imediat la doctor, văzându-mă în ce hal sunt. El, ca şi doctorul, îşi dete imediat seama că nu este vorba de căzătură, ci de cu totul altceva. Sunt sigur că el ştie că sergentul Capră mă bătu. Îl văzui eu cum îl privea, când îi vorbeam eu de căzătură! Parcă îi spunea: „vezi, sergentule, că se apropie griva de iepure şi vei da socoteală!” Va încerca să afle, dar nu va afla, că eu nu voi spune. Şi dacă eu nu voi spune, nu va putea lua măsuri împotriva segentului. Dar oare ar vrea el, cu adevărat, să-l pedepsească pe sergent, dacă i-aş spune? Pe la noi se spune că nu-şi scoate ochii corb la corb. Mai bine, taci, Ioane, din gură, că poate se învârteşte roata şi-ţi pică şi el pe mână. Nu se ştie ce aduce ziua de mâine. Doamne, ce om este doctorul! Pâinea lui Dumnezeu, bun de pus la rană. Cu câtă grijă se ocupă de mine, mai abitir ca mama, şi mă aranjă aşa de bine. El ştiu sigur ce se întâmplă între mine şi sergent, că sergentul mă lovi aşa de crunt, dar nu ştie de ce. Mă luă sub arupa lui ocrotitoare, ca să mă scape de necazuri. Va trebui să-i mulţumesc pentru gestul său. Nu doar cu vorbe, ci şi cu fapte, voi vedea, poate se va ivi în trei ani, dacă voi rămâne tot aici, o posibilitate să-i mulţumesc într-al fel. Mulţumesc, domnule doctor, Dumnezeu să te aibă în paza Lui şi să te ferească de rele!...

         Cam de atâtea îmi aduc aminte. Locotenentul n-a venit să mă vadă şi să stea de vorbă cu mine despre cele întâmplate. Când m-am trezit, târziu-târziu, lângă mine, pe marginea patului, sta doctorul.

         - Bună dimineaţa, domnule doctor!

         - Bună dimineaţa! Dimineaţa trecu de multă vreme, puştiule, este aproape amiaza. Dar dormişi, băiete! De aseară până acum, sunt multe ceasuri de somn. Mă bucur, somnul îţi face bine în starea ta. Ai şi o altă faţă, arată bine. Ia să-ţi văd urechile. Îmhî! Îmhî! Nu este rău. Din cea dreaptă îţi mai ieşi ceva, mai multă ceară. Îţi mai fac o spălătură, îţi dau o injecţie tare – să nu-mi spui că te temi de injecţie, că nu te cred. Dacă ai suportat o asemenea... căzătură, ar fi ruşinos să începi să scânceşti pentru o împunsătură cu acul...

         - N-o să scâncesc, domnule doctor. Câţi mărăcini mi-au intrat mie în tălpile picioarelor, când alergam cu picioarele goale prin salcâmii de pe Vâlcea, de pe Valea cu Stoboru şi de pe Băurel. Şi se rupeau acolo în carne. O puneam pe mama să mi-i scoată cu acul. Mi-i scotea, dar punea ciumagul lângă ea şi mă ardea, dacă îmi trăgeam piciorul sau urlam de durere. Îi scotea greu, că era pielea bătută, tare ca tovalul.

         - De ce nu te încălţai, mă Ioane?

         - Cu ce, domnule doctor? Tata tăia un porc la Crăciun, nu prea mare. La noi, porcul se jupoaie, nu se pârleşte. Pielea se întinde şi se lasă să se usuce. Din ea se fac opinci. Eu, fiind cel mai mic, îmi făceau din ce rămânea, de obicei de pe burtă, unde pielea este subţire şi slabă, o pereche de opinci, cel mult două. Abia ieşeam în primăvară cu ele. De primăvara şi până toamna, când dă bruma groasă     de-un deşti, eu umblam desculţ. E grea viaţa la ţară, domnule doctor. Bietul ţăran munceşte de-i sar ochii, aleargă din zi în noapte, de primăvara până iarna şi niciodată nu strânge atât cât are nevoie. Mereu trebuie să strângă cureaua. Nu vă supăraţi pe mine, domnule doctor, că vă spun atâtea despre necazurile noastre, dar dumneavoastră înţelegeţi, nu ca sergentul Capră. El nu ne consideră şi pe noi oameni. Avem şi noi suflet, domnule doctor. Poate că nu ştim vorbi, dar simţim şi noi, ne bucurăm şi ne întristăm, râdem şi plângem, iubim şi urâm... În felul nostru, dar să nu-şi bată nimeni joc de noi!...

         - Mă Olteţane, tu eşti un puşti interesant. Te ascultai cu atenţie şi cu interes. Să ştii că îmi place de tine. Voi încerca să te ajut să treci cu bine peste perioada asta de început, care este cea mai grea. Când ai vreo problemă, vino la mine şi vom hotărî împreună.

         - Mulţumesc, domnule doctor, dar îmi place să-mi rezolv singur problemele. Nu vă suparaţi că vă spun. Trebuie să-mi cunosc întâi prietenii şi duşmanii, apoi voi şti sigur ce am de făcut.

         - Bine, puştiule, întoarce şoldul să-ţi fac injecţia. Apoi îţi fac spălătura în ureche, te speli, iei masa şi te culci.    

         Am stat la infirmerie patru zile. Doctorul s-a ţinut de cuvânt, nu mi-a dat drumul până a crezut el că sunt bine şi mă pot încadra în program. A venit şi locotenentul de mai multe ori, a venit şi un căpitan, să mă şi vadă, dar să şi afle amănunte despre păţania mea, au încercat să mă descoase în fel şi chip, m-au sucit, m-au învârtit, dar mai multe n-au scos de la mine. Am ţinut-o una şi bună, ca gaia maţul: am alunecat, m-am lovit şi gata. M-au lăsat în pace. Mâncare aveam din belşug, cât cerea doctorul. După patru zile, i-am spus că mă simt bine şi mă duc la ceilalţi.

         Cum am apărut în dormitor, în seara zilei a patra, au sărit pe mine camarazii mei. Nici una, nici două, să le povestesc ce-am păţit şi unde am fost până acum, căci nimeni nu le-a spus nimic.

         Varianta mea au aflat-o şi ei, dar nu m-au crezut. Cel mai insistent dintre ei a fost Ilie Leucă din Lădeşti, cel care îndrăznise să-i ceară sergentului să mă ierte. Mi-am dat seama că nu este lovit cu leuca, cum spusese sergentul, ci era un tânăr deosebit. Dacă a văzut că nu scoate nimic de la mine, care să fie cât de cât credibil pentru el, a dat-o pe glumă:

         - Mă Ioane, eu nu cred nici atâtica – şi încearcă să arate negrul de sub unghie, dar n-avea nici unghie, nici negru – din ce spuseşi tu. Păi, eşti tu aşa de împiedicat, încât să cazi şi să te schilodeşti? Nu eşti, frăţioare, nu, nu! Sergentul ne-a dus pe noi să curăţăm closetul şi-am văzut ce-a fost acolo. Tu n-ai vrut să faci curăţenie şi de-aici a pornit necazul. Sau ai de gând să ne spui că ai păţit şi tu ca ăla din banc?

         - Ce banc, mă Ilie, că nu-l ştiu?

         - Grăieşte, Ilie! mai sar şi ceilalţi.

         - Păi, voi n-aţi auzit? Se duce unul la grădina cu animale sălbatice, grădină zoologică îi spune. Acolo, urşi, lei, tigri, girafe, tot felul de animale, aduse din diferite colţuri ale lumii. Scapă un tigru din cuşcă şi se ia după tânăr. Fuge tânărul, cât îl ţineau puterile, şi fuge, şi fuge, şi fuge. Când era gata-gata să-l ajungă tigrul şi să pună laba pe el, alunecă tigrul şi cade. Se duce târâş pe burtă, dă cu capul de un copac şi acolo rămâne întins. Nu mai suflă. Văzându-se scăpat, aleargă la prietenul său, îl prinde de mână, să se îndepărteze de acolo cât mai repede. Prietenul:

         „ – Băăă! Cum scăpaşi, băăă! Eu, dacă eram în locul tău, cu tigrul după mine, mă scăpam în pantaloni!”

         Atunci, prietenul se uită la el şi zice, gâfâind încă de spaimă şi de oboseală:

         „ – Da tu în ce crezi că alunecă tigrul de căzu?”

         Se pornesc pe râs toţi. Aşa îi găseşte sergentul: la mijloc Ion şi ceilalţi soldaţi pe lângă el, râzând şi lovindu-l uşor cu palma peste spate, peste cap sau ciufulindu-i părul. Dă cu ochii de Ion şi vine lângă el.

         - Aaa! A sosit cel cu voia bună, cu glumele, cu râsul. Ia să vedem noi cum se prezintă băiatul. Aha! E bine. Nu cred că o să ţi se cunoască nici crăpătura asta de la buză. O să se vindece fără să rămână semn. Le spuseşi băieţilor ce-ai păţit?

         - Ne spuse că a alunecat pe cimentul ud, a căzut şi s-a lovit. Şi-apoi ne spuse o glumă cu un tigru care a alergat după un băiat şi...

         - Şi tigrul a alunecat şi el pe ceva, a căzut şi, astfel, băiatul a scăpat cu viaţă. Se prea poate ca Ion al vostru să fi alunecat şi el pe ce a alunecat tigrul. Aţi văzut voi ce era la W.C.-uri, şi pe pereţi, şi pe jos. Se întâmplă!... Se întâmplă!...

         - Ei, domnule sergent, domnule sergent!... Nu zic nimic acum, dar...

         - Spune, Ioane, doar suntem între noi, nu-ţi fie ruşine, femei nu sunt, fete nu sunt, oameni în vârstă, de care să te ruşinezi, nu sunt. Spune!

         - Dacă dumneavoastră îmi daţi voie, spun. Eu l-oi prinde pe ăla, care face astfel de măgării. Îl cam ştiu deja, m-am tot gândit cât am stat la infirmerie. Să-l ferească bunul Dumnezeu, că, atunci, chiar o să se cace în sus şi o să-l şi mănânce. Ca în bancul ăla cu...

         - Spune-l, Ioane, spune-l, să mai râdem! strigară câţiva dintre soldaţi.

         - Numai dacă îmi permite domnul sergent Capră.

         - Îţi permit, mă Ioane, îţi permit.

         - Dar e cam porcos, domnule sergent. Să nu vă supăraţi pe mine.

         - Bă Ioane, dacă-ţi permit, nu mă supăr. Dă-i drumul!

         - Am înteles, domnule sergent! Cică un gradat – nu vă spun ce grad avea, că nu prea mă pricep la grade, până când ne va învăţa domnul sergent, şi nici să nu se creadă că mă refer la cineva anume – îşi scoate logodnica la plimbare. Era cavalerist şi purta sabie. Ies din unitate, o iau pe un câmp, apoi ajung într-o luncă. Iarbă verde, soare, căldură, lumină, veselie şi în natură, şi în sufletele lor tinere. Întâmplarea face să le iasă înainte un soldat simplu, aşa ca noi. Ca să facă pe grozavul în faţa iubitei lui, pe gradatul năbădăios îl pune păcatul să se ia de bietul soldat. Toţi gradaţii cred că soldaţii  simpli sunt proşti, ei înghit orice, fără să crâcnească. Poate că aşa este, or fi mai proşti, or fi mai răbdători, dar şi când le ajunge cuţitul la os şi răbufnesc, apoi, e vai şi amar.

         Gradatul zice către iubita sa:

         - Iubito, vrei să vezi că ăsta face pe el de frica mea?

         - Du-te, mă, că te lauzi. Cum să facă pe el? Îţi cam place ţie să cam exagerezi, ca să mă impresionezi pe mine! Nu cred că se poate întâmpla aşa ceva.  

         - Ia să vezi. Soldat!

         - Ordonaţi, domnule general!

         - Vezi tu sabia asta?

         - O văd, domnule general.

         - Eu îţi tai gâtul cu ea, dacă nu te caci imediat!

         - Păi, decât să mă tai şi să-mi pierd viaţa, o fac, domnule general, cu toată ruşinea.

         - Imediat, soldat. Executarea!

         Fără să mai ţină seamă că este o damă de faţă, se dă câţiva paşi mai încolo, îşi dă pantalonii jos şi face ceea ce-i ceruse generalul din faţa sa, înarmat cu o sabie tăioasă. Într-un fel, îi păru bine, fiindcă un loc unde să se uşureze căuta şi el. După ce termină, se prezintă în faţa celui care îi ordonase.

         Era vesel, semn că-i trecuse lui ceva prin minte, în timp ce se uşura. Îi zice celui cu sabia:

         - Ce sabie fermecată aveţi, domnule general. Cum o văzui, mă şi cuprinse spaima. Vă rog să   mi-o daţi şi mie s-o văd, mai ales că nu voi avea niciodată ocazia să ţin în mână o asemenea minunăţie de sabie.

         Cel cărui îi zisese mereu domnule generalîi dă sabia, simţindu-se măgulit peste măsură şi de gradul pe care i-l dăduse soldatul. Acesta o ia, se uită la ea, o suceşte şi pe-o parte şi pe cealaltă, loveşte de câteva ori aerul cu ea, îl priveşte pe cel din faţa sa, îi zâmbeşte, apoi îi spune:

         - Bă pulică, eu făcui ce făcui acolo, dar tu îl mănânci. Dacă nu, îţi tai gâtul cu sabia asta!

         - Decât să mă omori, mai bine îl mănânc.

         Şi l-a mâncat. În timpul ăsta, iubita îl părăseşte şi pleacă cu soldatul pe care cel ce urma să-i fie soţ îl umilise, pentru a creşte în ochii ei. Se întâmplă!

         Au stat la taclale până când sergentul a dat stingerea. Din ziua următoare, a intrat şi Ion Olteţanu în programul obişnuit.

                                                                     ***

                                        V. DUPĂ PERIOADA DE INSTRUCŢIE

                                    Aici, se vede cum chiar sergentul Capră Şi-a găsit naşul.

         Perioada de instrucţie a trecut. Încet-încet, ne-am obişnuit cu programul de instrucţie. Nu mai aveam probleme cu echiparea, ne îmbrăcam la barem, iar la ora fixă eram pe platou, la bustul gol, pentru înviorare. La început, ni s-a părut greu, dar a devenit repede obişnuinţă şi totul mergea strună. În schimb, cu mâncarea am dus-o rău în continuare. Nu numai că era puţină, dar era şi rea. Nu ne săturam niciodată. Nu găseam nici să cumpărăm ceva, fiindcă mai erau băieţi care mai aveau ceva bănuţi, mai primeau de acasă. Mai pleca câte un gradat, puneam fiecare bani şi-l rugam să ne aducă ce mai găseşte, dar trebuia să împărţim cu el sau se întâmpla şi mai rău, se apuca de băut şi da pe gât bănişorii noştri, iar nouă nu ne aducea nimic.

         Când se putea, completam cu ce ne oferea natura: fructe, legume şi zarzavaturi. Însă, de multe ori, întreceam măsura. Ne-au prins oamenii şi ne-au reclamat. S-a lăsat cu pedepse. Au fost soldaţi care au făcut luni de zile şmotru şi planton schimbul doi, ca să doarmă de două ori pe noapte. Cea mai cumplită pedeapsă mi s-a părut săritura broaştei cu cotorul de varză în gură. Toamna, oamenii din partea locului tăiau căpăţânile de varză şi rămâneau cotoarele. Bieţii băieţi flămânzi, împinşi de foame, dădeau năvală şi se aprovizionau. Unii au dus cotoare şi în dormitoare şi le-au ascuns sub saltele, alţii pe afară, pe unde au putut. Luau cotoarele, le curăţau, cei care aveau cu ce, şi le mâncau. Le rodeau ca şi iepurii. Unii le rodeau necurăţite. N-a trecut mult timp şi i-a prins. Cine? Vigilentul nostru sergent Capră. Ce a urmat? Să te ferească Dumnezeu. Şi acum mărturisesec cu groază. Fiecare a trebuit să execute cinci ture de teren săritura broaştei, ţinând în gură un cotor de varză. Aţi mai auzit de o astfel de pedeapsă? Săracii de ei! La sfârşit, erau leşinaţi. Vreo cinci dintre ei au căzut la pământ şi toţi am crezut că şi-au dat duhul. I-au stropit cu apă, au chemat medicul şi cu greu şi-au revenit.

         S-a făcut multă zarvă. Au venit de la regiment de la Baia Mare, să cerceteze cazul de la Poienile de sub Munte. De vină au fost tot bieţii soldaţi, nu cei care au dat ordinul să fie supuşi la chinuri şi să fie umiliţi în halul acesta. Poate că dacă mureau, totul s-ar fi muşamalizat, dar aşa soldaţii au fost ţinuţi ceasuri întregi la audieri, am fost adunaţi pe platou şi ni s-au ţinut cuvântări după cuvântări, care de care mai entuziaste, că trăim vremuri noi, dar că mai sunt greutăţi, nu poate fi dintr-odată bine, trebuie să avem răbdare. Iar armata noastră nouă, care se făureşte cu ostaşi ca noi, ne educă şi răbdarea, răbdând uneori şi de foame. Că se vor lua măsuri, că va fi bine. Fiecare ne asigura că va fi bine.

         A fost bine câteva zile, după care s-a revenit la ceea ce a fost înainte.

         Între cei care au suportat pedeapsa de a parcurge turele de teren, sărind ca broasca, ţinând între dinţi un cotor de varză, a fost şi Ion Olteţanu. Ăsta nu şi-a putut ţine gura şi a spus mai mult decât trebuia. Pe platou, în faţa celor veniţi de la Baia Mare a spus fără ocoliş:

         - De ce-ai făcut, soldat, acest gest ruşinos?

         - Mi-a fost foame, domnule maior!

         - Dar nu te saturi cu ce primeşti la masă, soldat?

         - Nu mă satur, domnule maior. Eu nu pot face instrucţie cu o feliuţă de pită subţire, de vezi prin ea, şi o cană de apă caldă. Iar la amiază cu câteva linguri de zeamă, având mereu acelaşi gust rău, şi o lingură de arpacaş la felul doi.

         - Păi, în armată n-ai venit să te îngraşi ca un porc, soldat, ci să te instruieşti, să faci faţă tuturor situaţiilor de luptă în caz de război. Şi acasă nu vezi pită decât de două ori pe an, La Paşti şi la Crăciun, soldat, iar aici ai devenit mofturos?!

         - Nu vedeam pită, domnule maior, dar vedeam mămăliga, vedeam mălaiul, vedeam turta, laptele, brânza, untul, legumele şi zarzavaturile din belşug. Mâncam până nu ne mai trebuia, domnule maior, nu ne da mama cu porţia, dar aici te scoli de la masă mai flămând de cum te-ai aşezat. Şi încă ceva, domnule maior: ţăranul nostru dă cote din tot ce am pomenit eu aici şi i se spune că aceste cote sunt necesare pentru armată, pentru spitale, pentru şcoli, dar văd că aici nu ajung. Unde se duc, domnule maior?

         Maiorul venit de la Baia Mare a schimbat câteva vorbe cu cel de lângă el şi apoi a revenit:

         - O să mai faci, soldat?

         - Dacă o să-mi fie foame, o să mai fac, domnule maior.

         - N-o să-ţi fie ruşine să mai apari în faţa camarazilor tăi şi a superiorilor unităţii?

         - Domnule maior, foamea şi ruşinea nu se pot împreuna. Aşa că nu mai zic nimic.

         Spusele Olteţanului n-au fost pe placul superiorilor. Ei, însă, au plecat. Cum se spune: au venit, au văzut, au auzit şi au plecat. Aproape  totul a rămas ca mai înainte, cu excepţia a două, trei zile, când a fost mai bine şi ne-a dat împresia că lucrurile se vor îndrepta. Însă, n-a fost să fie aşa.

         Totuşi, în unitatea de grăniceri de la Poienile de sub Munte se produsese un mic cutremur şi nu trebuia să rămână fără urmări. Cei care îl produseseră, deşi suportaseră pedeapsă grea, umilitoare, putând să-şi piardă vieţile, au rămas în vizorul gradaţilor din unitatea de aici. Poate că lor li s-or fi făcut observaţii mai aspre, pentru neputinţa de a-i ţine în frâu pe soldaţi, încât să nu ajungă la situaţia delicată la care s-a ajuns. Cert este că aşa-zişii vinovaţi au început să simtă pe pielea lor urmările ruşinii pe care susţineau că au îndurat-o din cauza lor. Mai mult, li s-a spus verde-n faţă, nu ştiau că vor rămâne cu acelaşi comandant şi că aceştia nu vor trece cu vederea ruşinea pe care au îndurat-o. Se zicea că unii vor fi degradaţi, ceea ce nu s-a întâmplat până la urmă.

         Cel mai indignat dintre toţi era sergentul Capră. După plecarea superiorilor de la regiment, i-a strâns şi a început să urle la ei ca un apucat:

         - Bă nenorociţilor, ne făcurăţi de ruşine. O să vedeţi ce-o să se întâmple de aici încolo. O să fie vai şi amar de mama voastră! Drepţi! La stânga! Pas alergător în jurul terenului, douăzeci de ture, fuga marş!

         De la soldaţii plecaţi în pas alergător se aude un glas înfundat, spunând „Din lac în puţ”. Aude şi sergentul Capră, care ordonă:

         - Cel ce a zis, eu îl ştiu, încă cinci ture de teren!

         A ştiut cu adevărat? N-a ştiut şi a zis aşa, la întâmplare, nimeni nu putea spune. După cele douăzeci de ture, un soldat continuă alergarea. Cine era acest soldat? Ion Olteţanu! Iar călcase pe bec, săracul. Îl luase din nou gura pe dinainte. După ce termină cele cinci ture suplimentare, are loc un schimb de vorbe tari între el şi sergentul Capră:

         - Ei, cum este, soldat, din lac în puţ?  Ha, ha, ha, ha! Nu râzi şi tu?

         - N-am zis aşa!

         - Mă faci surd? Te învăţ eu minte, dacă nu te-ai învăţat până acum!

         - Nu te fac surd, domnule sergent, dar dacă susţii cu încăpăţânare că ai auzit bine, eu îţi spun că n-ai auzit bine. Eu am martori, nu-i spun, ca să nu-ţi verşi mânia şi pe ei.

         - Dar cum ai zis, soldat?

         - Glumind, la noi se zice din lac în puţă, domnule sergent Capră, dar nu ştii de glumă. Prin urmare, n-are rost să mai vorbim. Dacă vrei, mai fac zece ture de teren şi-apoi ţi-oi spune ceva şi te rog să ţii minte, că se umple paharul.

         - Aha! Mai faci zece ture? Cred că acum nu glumeşti. Fuga marş!

         Şi-a luat-o băiatul la fugă. Şi a terminat cele zece ture. Era obosit, dar nu se arăta, se ţinea cu firea. Se duce în faţa sergentului, care stătuse înţepenit pe picioare şi numărase turele, şi raportează că a executat pedeapsa suplimentară, pe care a primit-o în mod cu totul nejustificat.

         - Ziceai că-mi vei spune ceva. Ce anume, soldat?

         - Îţi spun, domnule sergent Capră, şi te rog să ţii minte: că nu mai suntem în prima zi de armată, că a trecut mai bine da un an de armată, că am depus jurământul militar, ştiu ce înseamnă armata,     nu-mi mai este frică de întuneric, m-am împrietenit cu câinele-om, dar nu şi cu omul-câine, fac frontieră, am armă... Şi-aş mai putea adăuga alte amănunte interesante, cum ar fi mâzgălirea W.C.-urilor cu căcat, povestea a două palme şi altele, dar mă opresc. Deci, s-au schimat multe. Pe epoleţii mei au început să apară grade... E clar?

         - Mă ameninţi, soldat?

         - Deloc, ţi-am spus doar, poate înţelegi noua situaţie în care ne aflăm noi amândoi. Prima zi de armată nu se va mai repeta niciodată. E limpede, domnule sergent? Atât am avut de zis şi, acum, vă rog, daţi-mi voie să merg la fântână, să beau două guri de apă şi să mă stropesc pe faţă, să mă răcoresc. Atâta pot face, fiindcă foamea nu am cum s-o astâmpăr.

         - Du-te, soldat!

         Au trecut vreo două luni de la acesată discuţie şi părea că relaţiile s-au reglementat. Sergentul îl trata şi pe Ion Olteţanu ca şi pe ceilalţi sau îl ignora. De altfel, nu prea avea ce să-i reproşeze. Olteţanu eraun soldat model. Nimeni nu era mai bun decât el. El dobora baremurile unul după altul, era iubit de camarazi, însă sergentul nu-l evidenţia niciodată, nu-i spunea o vorbă de încurajare. De multe ori ar fi trebuit propus pentru avansare, dar sergentul nu avea interes să fie avansat.

         Ca s-o spunem pe-a dreaptă:nimeni nu-l întrecea pe Ion Olteţanu nici la viteză, nici la rezistenţă, nici la trecerea peste obstacole. Noi treceam obstacolele cum puteam, el se întrecea cu câinele. Câinele-căpitan Marcu nu mai asculat de nimeni. Ce făcuse Olteţanu cu el nimeni nu ştia. Şi cei care îl dresaseră se mirau, fiindcă nici pe ei nu-i mai asculta şi nu mai asculta de comenzile date de aceştia. Când îi dădeau drumul, direct la Olteţanu se ducea şi i se culca la picioare. Soldatul îl mângâia, îl scărpina, îi vorbea în şoaptă, îi verifica picioarele şi-i dădea porţia de mâncare. Nu mai mânca de la îngrijitori, ci doar de la Ion Olteţanu, care îi dădea în gură bucată cu bucată. Îi dădea apă şi apoi se jucau câteva minute, după care soldatul îl ducea în boxa lui sau îi spunea să stea la umbră şi să nu se mişte de acolo. Şi nu se mişca până când auzea şuieratul soldatului. Era ceva de poveste. Şi când plecau în patrulare, nu era nevoie să-l ţină în lănţug, că nu se îndepărta de el. Se ducea oriunde îl trimitea, inclusiv să cerceteze sectorul de graniţă de care răspundea. Nu trecea niciodată de fâşia arată.

         Când treceau peste obstacole, aveai impresia că se ajută reciproc, atât de legaţi erau, iar linia de sosire o treceau deodată. Erau un adevărat spectacol. În patrulare, când era cu câinele, nu se putea apropia nimeni de Ion Olteţanu, căci îl simţea şi dacă s-ar fi apropiat în vârful picioarelor. A încercat sergentul Capră de mai multe ori să-l prindă pe soldat în neregulă, stând la umbră sau dormind, dar nu s-a putut apropia. De fiecare dată, i-a ieşit în cale şi nu l-a lăsat să înainteze spre soldat nici măcar un pas. Până la urmă s-a lăsat păgubaş.

         Şi la trageri tot Ion Olteţanu era cel mai bun. La prima tragere a fost ceva nostim, dar uimitor în acelaşi timp.Am avut fiecare cinci cartuşe. Toţi am nimerit ţinta cu cele cinci cartuşe, sigur nu cu toate în centru, ci în diferite locuri. Numai în ţinta în care trăsese Olteţanu era o singură gaură, însă în centrul ţintei. Se citesc rezultatele, iar sergentul a început să-l certe, că a irosit cartuşele, că n-a lovit ţinta. Este singurul care a băgat în ţintă un singur glonţ, El, grozavul, el, care se crede cel mai bun, el... Na, i s-a înfundat. A început să tune şi să fulgere:

         - Bă, tu vezi bine? Nu nimerişi ţinta sau trăseşi după ciori? Ar trebui să-ţi imput gloanţele, să le plăteşti, ăstea costă bani şi tu le iroseşti, trgând aiurea...

         - Cu mine vorbeşti, domnule sergent?

         - Cu tine, bă, cu tine! Cine te crezi, bă? Ţi s-a urcat la cap că eşti de neîntrecut? Uite, te întrecură toţi, tu trăseşi cel mai slab. O să te punem la gazeta de perete, să râdă toţi de tine. O să-ţi fac o caricatură...

         - Greşit, domnule sergent! Eu am băgat toate gloanţele în centrul ţintei, am cel mai mare punctaj.

         În timpul acesta, trece pe sus o cioară. Soldatul zice:

         - Dacă nu mă credeţi şi ziceţi că am tras după ciori, permiteţi să trag în cioara aia şi-o s-o vedeţi căzând la pământ.

         - Trage, soldat!

         - Ocheşte soldatul, trage, iar cioara cade, străpunsă de glonţul trimis de Olteţanu.

         - Da, o nimerişi, dar cu ţinta am dreptate. Asta fu o simplă brodeală. Veni cioara în întâmpinarea glonţului tău ...

         - Sunt gata să repet, ca să demonstrez că am dreptate. Dacă trag o sută de cartuşe, pe toate le bag în centrul ţintei!

         I s-au mai dat cinci gloanţe şi pe toate le-a băgat în centrul ţintei.

         Ion Olteţanu a ajuns cunoscut şi respectat. Doar sergentul refuza în continuare să-i recunoască meritele. Când venea vorba despre Ion Olteţanu şi rezultatele lui, chiar la unele concursuri la care a participat şi a obţinut premii, îl auzeai:

         - Fugi, bă, d-acilea cu Olteţanu tău. Nimereşte şi el din întâmplare, dar nu este nimic de capul lui!

         Iar când venea de la concursuri, aducând diplome cu locul I, sergentul refuza să creadă. Găsea şi atunci un răspuns, o replică:

         - Nu mă interesează, bă!

         Era bine şi aşa, căci era linişte şi lucrurile mergeau în cadenţă normală.

         A venit un moment când şi-a băgat iar dracul coada între cei doi. Eram într-o poieniţă dintr-o pădure din apropiere. Veneam deseori aici şi făceam instrucţie. Ne mai şi relaxam. Sergentul părea alt om. Era destins, cu chef de glume, spunea şi asculta bancuri, soldaţii povesteau întâmplări hazlii din satele lor. Era o plăcere, pe care n-o mai simţiseră. Sergentului Capră însă îi plăcea la nebunie să se ia la trântă cu soldaţii. Ca să-i facă pe plac, aceştia se lăsau să fie trântiţi, spre marea satisfacţie a sergentului, care ajunsese să creadă cu tărie că nimeni nu-l poate trânti. De obicei, Ion Olteţanu, când se ajungea la acest moment, se trăgea deoparte şi privea. Nici nu se bucura, nici nu se întrista. Petrecea mai mult cu gândurile lui.

         În această zi, se întâmplă la fel. Se anunţă trei soldaţi care vor să se ia la trântă cu sergentul. Ion Olteţanu se trage la umbra unui brad, se reazemă cu spatele de tulpina bradului şi priveşte. Faptul îl nemulţumeşte pe sergent, i se pune pata pe soldatul pasiv, ce trata cu atâta nepăsare momentul luptei lui cu soldaţii, şi-l pune Aghiuţă să se ia de el:

         - Soldat, tu eşti aşa de laş, încât nici n-ai curaj să te uiţi? De fiecare dată tu te retragi, bag de seamă, de teamă să nu te provoace cineva şi pe tine şi să nu te faci de râs!

         - Nu sunt laş, domnule sergent, nici nu-mi este teamă că mă provoacă cineva la luptă şi nici că mă fac de râs. Vreţi să fiu sincer, domnule sergent?

         - Zi-i, soldat, să auzim ce-ţi trece prin minte!

         - Vă credeam mai inteligent, domnule sergent, dar, cum se spune pe la noi, ia păr din podul palmei. Înţelegeţi ce vreţi şi ce vă duce mintea. Sunteţi naiv, domnule sergent. Cunosc pe câţiva, pe care îi tot tăvăliţi pe jos, când vă luptaţi cu ei, în stare să vă trântească aşa de tare, încât să facă groapă în pământ. Dar nu-şi pun mintea...

         - Ce vorbeşti, soldat? Dar tu, tu ce eşti în stare să faci? Hai să te văd! Doar gura este de tine.

         - Eu ştiu să lupt la curele. La acest fel de luptă sunt campion între tinerii din sătucul meu de pe malul Olteţului şi cei din satele din jur.

         - Aşa să fie, soldat. La curele, cum vrei tu, numai să văd de ce eşti în stare. Dacă mă trânteşti, îmi cer ieratre pentru că te-am jignit

         - Dacă te trântesc? Mi-e teamă că nu te mai ridici şi ce ne facem noi fără nepreţuitul sergent Capră!

         - I-auzi! I-auzi! Chiar aşa? Hai, sus!   

         - Mă ridic, domnule sergent Capră, dar eu nu lupt pe gratis...

         - Îmi convine, soldat. Facem pariu pe ce vrei, pe bani, pe altceva, pe ce îţi convine. Spune!

         - Pe bani, nu, fiindcă bani nu am. Doar câţiva leuţi, pe care îi ţin pentru zile negre. Presimt că o să se întâmple ceva de bine şi pentru mine şi poate că am nevoie de ei. Pe bani, nu.

         - Altceva?

         - Dacă ţineţi neapărat să ne luptăm, facem prinsoare pe două palme, mai precis o palmă şi un dos de palmă.

         Îl priveşte puţin încruntat, apoi se înseninează şi-i revine zâmbetul pe buze:

         - De acord, soldat!

         Apropiindu-se de Ion Olteţanu, îi scrâşneşte printre dinţi:

         - Nu-ţi este frică de palmele mele? Fii sigur că vor fi mai tari ca cele primite când ai intrat în această unitate. O să-ţi pocesc chipul, soldat. Nu te va recunoaşte nici mă-ta care te-a făcut, iar iubita, care zici că te aşteaptă, nu se va mai uita la tine, aşa cum nu te uiţi la un căcat.

         - Văd că-ţi place mult să foloseşti un anumit cuvânt. Să-l mănânci când ţi-a fi lumea mai dragă. Nu cuvântul, ci ceea ce denumeşte el. Cu mâna ai luat acest obiect şi ai mânjit pereţii în prima mea zi de armată? Ţi-am spus că zilele acelea s-au spulberat ca frunzele uscate în bătaia vântului turbat, iar situaţia s-a schimbat. Trebuie să revii cu picioarele pe pământ, prea te crezi că eşti buricul pământului. Tu n-ai văzut că sunt mai bun ca tine la orice, nu mă întreci la nimic, nu ştiu pentru ce ţi-au pus ăştia tresele acelea pe epoleţi. Vei avea parte de cea mai cumplită bătaie din viaţa ta, o bătaie soră cu moartea. Ai căzut în plasa mea, nimeni nu va putea spune că eu am pornit bătaia. Ei sunt martorii noştri. Dacă te mai scoli de jos, după ce o să dau cu tine de pământ şi o să primeşti palmele, îţi tăbăcesc pielea ta de porc...

         - Hai, hai, hai! Nu-ţi mai face curaj, că eşti pământiu la faţă. Dacă te caut în pantaloni, sunt sigur că făcuşi pe tine de frică. Noroc că sunt legate izmenele jos şi nu curge cufureala, că, altfel, ai fi murdărit iarba asta atât de frumoasă.

         - Sunt gata, domnule sergent. Să ne prindem de curele şi...

         - Să ne prindem? Nu vrei să stau să mă şi trânteşti? Prinde-mă, dacă poţi.

         - Te prind, dar întâi să facem pariul, să vadă şi ei, iar unul sau doi să taie, ca să recunoşti şi să-ţi primeşti recompensa.

         S-au prins de mâini, doi soldaţi au venit şi au tăiat pariul. S-au retras cei doi, dar Ion Olteţanu nu i-a mai dat drumul de mână. L-a prins şi l-a strâns atât de puternic, încât, oricât a încercat, nu şi-a mai putut-o retrage. Câ mâna stângă l-a prins de centură:

         - Vezi? Nu ţi-a mers hoţia. Acum, eşti în mâna mea, fac cu tine ce vreau, domnule sergent!

         Fulgerător, îi dă drumul de mână şi-l prinde şi cu mâna dreaptă de centură. Îl împinge, sergentul se opune, exact ceea ce aştepta soldatul, şi-l trage spre el, se lasă pe spate şi-l aruncă lat la pământ. N-a apucat nici măcar să se agaţe de el, iar impactul cu pământul a fost asemenea unui bolovan, pe care îl arunci de la înălţime.          

         Acum, era la pământ, învins de cel pe care nu-l putea suferi. De ce? Nici el n-ar fi putut da un răspuns care să-i justifice pornirea împotriva acestui tânăr care nu-i făcuse nimc. Făcuse o glumă nevinovată şi de aici i s-a tras.

         Au sărit câţiva soldaţi să-l ajute să se ridice de la pământ. Ion Olteţanu i-a oprit:

         - Nu, fraţilor! Lăsaţi-l să se chinuiască singur. Aşa m-a lăsat şi el pe mine, cu sângele năboindu-mi pe nas, pe gură şi pe urechi, după ce m-a lovit cu sălbăticie, fără să-i fi făcut ceva. Mai mult, prieteni, mă văzuse şi-l văzusem întâia oară. Nu poate spune că ne-am mai întâlnit undeva, iar eu i-am produs neplăceri. Întâmplarea de acum aţi urmărit-o de la început. Aţi văzut că m-a provocat, am făcut şi pariu. A ţinut morţiş să se lupte cu mine, să aibă posibilitatea să mă umilească, având convingerea că o să mă trântească. Poate că nu se recunoaşte învins după ce îşi revine. Dacă se va recunoaşte învins, trebuie să-i plătesc pariul, să-i dau palmele.

         - Ioane, dragul meu, rămâi aşa cum eşti, om bun, om cu mila lui Dumnezeu şi nu-ţi lăsa sufletul înecat de ură. Dacă vrei să-i mai dai şi două palme, dă-mi-le mie, tu nu vezi că nu ai cu cine sta de vorbă? Hai, dă-mi mie palmele, aşa cum i le-ai da lui!

         - Iliuţă, bunul meu prieten, tu care mi-ai luat apărarea şi l-ai rugat să mă ierte – erai în stare să şi îngenunchezi în faţa lui – cum aş putea să te lovesc pe tine, mă fratele meu? Iată că-şi revine, să-l auzim ce zice. Cere apă? Daţi-mi un bidon să ia câteva guri, să-şi revină!

         I-a dat apă, l-a stropit şi pe faţă şi şi- a revenit. Ion i-a dat ajutor să se ridice şi l-a dus la umbra unui brad, rezemându-l cu spatele de trunchi.

         - Mai daţi-mi apă!

         Ilie Leucă sare repede cu bidonul de apă:

         - Aici, domn sergent, e plin cu apă. Ia şi bea cât doreşti. Stropeşte-te şi pe faţă. Apa rece îţi face bine...

         Ion se încruntă la prietenul lui, apoi îi smulge bidonul cu apă din mână:

         - Lasă-l la mine, Ilie! Treaba asta este între mine şi sergent, nu te amesteca şi tu, că s-ar putea să intri şi tu în bucluc. Lasă-mă numai pe mine!

         - Ţi-e sete, domnule sergent? Vrei apă? Uite, domnule sergent, eu îţi dau. Tu nu mi-ai dat! Mai ştii cum m-ai lovit şi cum m-ai părăsit într-o baltă de sânge! De ce ai făcut-o, domnule sergent? Mă văzusei întâia oară, dator nu-ţi eram, la fete şi la femei nu umblaserăm împreună să zici că ţi-am luat vreuna. Foc la casă nu ţi-am dat, să ai motiv să mă loveşti atât de barbar, cu plugul în moşie nu ţi-am intrat, nevasta nu ţi-am luat-o, copiii nu ţi i-am bătut, de furat nu ţi-am furat nimic... De ce m-ai lovit, domnule sergent? Pentru o vorbă spusă în glumă? Aşa sunt ţăranii pe la noi, glumeţi. Chiar în poară să fi fost spusă, n-ar fi trebuit să mă loveşti, căci n-am vrut să te jignesc, mi-a scăpat pur şi simplu. Din nefericire, prin gestul ăsta ai dovedit că eşti om-câine, eşti negru în cerul gurii, domnule sergent. Am venit în armată să învăţ, să mă pregătesc să-mi fac datoria faţă de ţară, nu să-ţi baţi tu jos de mine. Dar, eu sunt un om iertător şi am uitat, am tras cu buretele peste întâmplare, am îngropat-o, dar văd că tu ai de gând să continui...

         Ion se opreşte puţin, se uită să vadă unde sunt camarazii. Aceştia se depărtaseră la o distanţă apreciabilă, ca atare putea să-i spună ce avea pe suflet, să se descarce, cum zice românul nostru. Se întoarce spre sergent:

         - Ai grijă să nu-mi mai faci nicun rău, că nu te mai iert. Ţi-am arătat că sunt şi mai tare decât tine. Aş fi putut chiar să-ţi rup gâtul, şira spinării, să te schilodesc, să te fac din om neom, dar n-am vrut. Ai grijă, domnule sergent! Ai mare grijă!... Ia şi bea apă, acum! Fă mâna căuş să-ţi pun apă şi   să-ţi dai pe faţă!

         Sergentul înghite cu lăcomie câteva guri de apă din bidonaş, îşi pune şi în căuşul palmei drepte şi-şi dă pe faţă. Îi înapoiază bidonaşul, se ridică de jos şi-i face semn cu degetul să se apropie de el. Îşi apropie gura de urechea lui Ion şi-i şopteşte scrâşnit:

         - Tu să ai grijă! Auzi? Tu. Şi ascultă bine: cu asta ţi-ai semnat condamnarea. Astăzi, aici, în poieniţa asta din mijlocul pădurii de brad, ţi-ai semnat condamnarea, dacă înţelegi ce înseamnă asta. Acum, marş! din faţa mea, potaie! Să nu te văd în ochi, javră ordinară!!

         - Cu alte cuvinte, vrei să mă omori, sergent? Bine că-mi spuseşi, sergent! Da, o să am grijă. Chiar mare grijă!! Aici, nu poţi să mă omori, sunt prea mulţi ochi şi prea multe urechi. În patrulare? Nici atât, fiindcă n-o să te poţi apropia de mine la o distanţă mai mică de 100 de metri. Dacă te apropii, te împuşc! E clar? Şi un ultim cuvânt: războiul l-ai început tu! Într-un fel sau altul, eu îl voi termina! Pentru că nu ne aude nimeni: du-te-n mă-ta, sergent!! Dacă n-o să poţi singur, să-ţi bagi om cu ziua!!

         Îl lăsă acolo. Sergentul fusese făcut praf. Nu se aşteptase la o reacţie atât de dură din partea fruntaşului Ion Olteţanu, considerat, până atunci, de către sergent un fricos. Nu-l crezuse nici atât de puternic, dar nu-i dăduse nicio şansă în luptă, îl trântise cu o uşurinţă de neînchipuit. Parcă se jucase cu el. Avea dreptate fruntaşul, ar fi putut să-l schilodească şi chiar să-l omoare. Nu i-ar fi făcut nimeni nimic, fusese provocat la luptă, avea martori, care ar fi putut declara că a fost obligat să lupte.

         Ce îl convinsese pe sergent că Ion Olteţanu este fricos, chiar laş? Faptul că, timp de aproape un an şi jumătate, soldatul şi apoi fruntaşul Ion Olteţanu a executat, fără să crâcnească, orice ordin i s-a dat, orice misiune i s-a încredinţat. Şi în ce momente! Luni în şir, a făcut planton numai schimbul doi, luni în şir a făcut şmotru singur. În patrulare era trimis când era timpul cel mai nefavorabil: ploaie, furtună, viscol, ninsoare, îngheţ, ger de crăpau lemnele şi pietrele. Îl auzeai: „Soldat pleci în patrulare în sectorul X. Ai grijă că este sector greu. În apropiere este o viroagă, care duce până pe teritoriul ţării vecine. Pe acolo se pot strecura uşor contrabandiştii”. S-a întâmplat de câteva ori că nu i-a lăsat nici câinele, cică trebuie să-l ferească de ploaie, de ninsoare, de ger, să-l ferească de răceală, ca să nu moară. Dacă pierd un câine grăniceresc, îl impută şi nu are el şi nici ai lui până la al nouălea neam bani să-l plătească. Mai bine merge fără câine, că nu se va nimeri tocmai acum să aibă eveniment la frontieră.

         Soldatul asculta, mişca din cap în sus şi în jos, semn că a înţeles, ofta adânc, îşi lua arma, rachete de avertizare, lanternă, impermeabilul, o foaie de cort, şi o lua în tăcere spre sectorul în care patrula. 

         Mulţi îl îndemnau să protesteze, să iasă la raport şi să spună cum îl persecută sergentul. Căci cum poate fi numit felul în care sergentul Capră se poartă cu soldatul Ion Olteţanu, dacă nu persecuţie? Nu numai că îl îndemnau, dar îi promiteau că vor fi de partea lui şi-l vor susţine şi în faţa Curţii Marţiale, dacă se va ajunge acolo. Trebuia să se pună odată capăt batjocurii şi abuzurilor fără limite la care îl supunea, fără niciun temei, sergentul, doar dintr-un sentiment de ură survenit din senin şi revărsat asupra bietului Olteţanu.

         - Lăsaţi, băi fraţilor, că eu văd altcumva lucrurile, nu ca voi. E uşor să raportezi, dar nu tot cu el rămân? Tot cu sergentul Capră. Lentul major nu ştie, nu vede, nu aude? De câte ori nu m-a văzut el pe mine plecând în patrulare pe vreme câinoasă, făcând planton, mereu schimbul doi, şmotruind! A luat vreo măsură? L-a întrebat măcar o dată de ce tot eu? Nu l-a întrebat. Nu-l judec. Poate vrea şi el să fie linişte, să nu ştie superiorii, poate îl are la mână cu ceva, căci om este şi locotenentul...

         V-am mai spus şi o repet: eu doresc să mă liberez, să ajung acasă la ai mei, să mă însor... Jumătate din armată a trecut deja, o trece ea şi cealaltă jumătate.

         - „Lungeşte, Doamne, boala pân’ se coace poama!”, zice românul, Olteţane. Şi tot românul mai spune, prietene: „Boala lungă – moarte sigură”! Cred că înţelegi ce vreau să-ţi spun, îl împungea, din când în când, prietenul lui, Ilie Leucă. Te termină ăsta până sună liberarea!

         - Nu te teme, Iliuţă, sunt mai tare decât crede el. Şi de m-ar pune să trag în jug, o să trag, dar îngenuncheat nu mă va vedea.

         Soldaţii batalionului, care asistaseră la întâmplarea din poieniţă de la început până la sfârşit, mai puţin la discuţia care avusese loc între patru ochi între fruntaş şi sergent, se întrebau dacă bietul Ion Olteţanu ajunsese la capătul răbdărilor şi vroia să termine cu ele. Se pare că ajunsese. Văzuseră cum îl prinsese şi dăduse cu el de pământ, cum dai cu un dovlete să-l spargi şi să-l arunci la porci. Nici nu se sforţase prea tare. Parcă îl şi auziseră spunând: „Du-te-n mă-ta, boule! Până când să te mai suport? Luptă îţi trebui, de luptă avuseşi parte, nenorocitule!”

         După înceheirea discuţiei – de fapt, nu fusese o discuţie, un dialog, ci un monolog, fiindcă vorbise numai Olteţanu, tocându-l mărunt pe sergent – ,Ion Olteţanu îl strigă pe Ilie Leucă şi-i cere să-l ajute el, dacă nu poate singur, să mai ia pe cineva şi să-l ducă la pichet. El nu vrea şi nici sergentul nu acceptă.

         L-au luat Ilie Leucă şi unul din Beica, Vasile, şi l-au dus la cazarmă. Am trecut mai întâi pe la infirmerie, să-l vadă doctorul, dar nu i-au spus ce s-a întâmplat, cică a alunecat şi a căzut, rostogolindu-se câţiva metri pe un loc accidentat, pe o râpă. Doctorul l-a oprit la infirmerie pe sergent, să-l aibă sub observaţie. A stat în ziua aceea la infirmerie, noaptea şi în ziua următoare. Câtva timp a fost linişte şi pace, după care sergentul şi-a reluat vechile obiceiuri, pe cele proaste, bineînţeles, tot ce era mai greu căzând tot pe Olteţanu. Toţi se mirau cum poate fi cineva pornit împotriva unui semen de-al lui şi să nu cunoască înţelesul cuvântului iertare.

         Era timpul. Mai ales că Ion îl scosese de câteva ori din necazuri.

         Grănicerii de la pichetul de la Poienile de sub Munte făceau patrulare şi în sat. Mulţi doreau acest sector, mai cu seamă când erau nunţi, înmormântări, parastase, ştiind că aveau şi ei loc la masă şi mâncau pe săturate. Ba le mai făceau şi câte un pacheţel, să-l ia cu ei. Mulţi doreau, dar puţini ajungeau să patruleze prin sat, căci mergea sergentul şi cei din anturajul lui. Olteţanu n-a fost niciodată trimis în patrulare prin sat, când aveau loc astfel de manifestări tradiţionale. El era trimis în alte locuri, pe graniţă, şi, dacă s-ar fi putut, pe timp câinos, pe întuneric de-acela să-ţi dai cu deştele în ochi, să plouă torenţial, să viscolească.

         La aceste ocazii, nu de puţine ori se întâmpla să se îmbete. Cum beţia aducea după ea şi alte necazuri, nu au întârziat să apară între localnici şi grăniceri neplăceri, ajungându-se la scandaluri. Ardelenii sunt, în general, oamnei răbdători, respectuoşi, primitori, dar când vrei, de pildă, să-i iei nevasta moroşanului, te pedepseşte şi ştie cum s-o facă. Îţi dă pe piele sau pe cofă, cum le place să spună.

                                                                     ***

                                             VI. MĂRIOARA DE SUB MUNTE

                          Nici fata, nici băiatul nu ştiau atunci că Dragostea scurtă e cu suspin lung.

         Aşa s-a întâmplat în ziua aceea. Două patrule se îndreptau spre sectoarele lor şi traversau satul pe la un capăt al lui. I-au oprit nişte săteni şi le-au spus că s-au încăierat grănicerii cu localnicii. I-au cam bătut pe grăniceri, i-au băgat într-o casă şi au trimis după miliţieni, să vină să-i aresteze.

         - Ce facem? întreabă unul.

         - Mergem după ei şi-i scoatem de acolo, răspunde Ion Olteţanu.

         S-au dus. Au ajuns la casa în care erau ţinuţi grănicerii. Era lume multă. Nişte tineri au încercat să-i oprească. Fără să-i ia în seamă, Ion Olteţanu strigă:

         - Faceţi loc! Suntem în misiune. Nu ne împiedicaţi să ne facem treaba...

         - Să vină Miliţia! Miliţia!..., vociferau unii.

         - Nimeni nu se atinge de un soldat român! Miliţia îi va ancheta pe aceia care au ridicat mâna asupra celor care vă asigură liniştea şi apără frontiera de stat a României. Faceţi loc! După mine, băieţi!

         Ca la comandă, s-au retras într-o parte şi alta, lăsând loc de trecere prin mulţimea adunată. Au intrat în casă şi i-au găsit pe-ai lor împreună cu sergentul Capră cam şifonaţi. Ion Olteţanu le spune:

         - Vă scoatem de aici. Pe noi nu ne interesează ce s-a petrecut. Faceţi exact ce să spun, altfel s-ar putea să dăm de dracul, să stârnim din nou mânia localnicilor. Câte doi îl urmaţi pe Ilie Leucă şi nu scoateţi un cuvânt. Eu voi rămâne la urmă.

         I-au scos de acolo fără incidente. În drum, le spune celor din patrulă:

         - Îi duceţi şi-i daţi în primire. Apoi, ne întâlnim la locul ştiut. Porniţi!

         Se adresează după aceea sătenilor:

         - Mergeţi la casele voastre! Uitaţi ce s-a întâmplat. Unii dintre ei n-au gustat un pahar de băutură de un an şi jumătate, de când au plecat de acasă. Vă închipuiţi ce efect a avut băutura asta asupra lor! Ştiţi şi dumneavoastră cum este omul la băutură. Aşa că iertaţi-i. Sigur n-o să se mai întâmple. Iar dacă vreţi să nu se mai întâmple, nu-i mai chemaţi la astfel de ocazii, unde se dau băuturi...

         În apropirea lui Ion Olteţan a apărut o fată. Era toată numai zâmbet. Cu părul ei negru, împletit în două codiţe, pe care le ţine cu mâinile în dreptul sânilor, cu nişte ochi jucăuşi, negri ca întunericul nopţii, înăltuţă i se păru o apariţie pe placul lui. Uită pentru o clipă de fata pe care o lăsase acasă, pe care o rugase să-l aştepte. Dar de ce îi zâmbea aşa de frumos oare? De ce îi ieşise în cale?

         - Tu ce cauţi aici, frumoaso?

         Ridică din umeri frumoasa apariţie şi nu-i răspunde. De fapt, nici ea nu ştia cum ajunsese acolo. S-a pomenit în mijlocul consătenilor ei, care parcă ar fi vrut să-i linşeze pe grănicerii de la pichetul din apropiere. Îl văzuse pe el şi... îl văzuse... Altceva n-o mai interesa. Nu ştia ce să-i spună, de aceea ridică din umeri şi continuă să-l privească şi să-i zâmbească cum ştia ea s-o facă. 

         - Cum te cheamă, frumoaso?

         - Mă cheamă Mărioara! Dar nu-mi mai spune frumoaso, că nu cred că sunt eu aşa de frumoasă. Zi-mi Mărioara!

         - Ba eşti frumoasă, Mărioară de la Poienile de sub Munte! Uite, ai şi părul lăsat pe frunte. Pe melegurile de unde vin eu, se cântă un cântec, poate l-ai auzit şi tu.

         - Poate. Dacă mi-l aduci aminte, o să recunosc şi-ţi şi mulţumesc.

         - Cu plăcere, dar nu ţi-l cânt, că ne aude cineva şi nu este locul potrivit.

         - Altă dată mi-l vei cânta?

         - Sigur. Dar va fi o altă dată?

         - Va fi, dacă vrem amândoi. Mai mult depinde de tine. Dar să lăsăm timpul să hotărască. Cum sună cântecul?

         - E frumos, Mărioară, ca tine. Ascultă: „Foaie verde, flori mărunte, / Mărioară de la munte, / Nu lăsa părul pe frunte, / Că ţi-au ieşit vorbe multe. / Las’ să-mi iasă, / Că nu-mi pasă, / M-a făcut mama frumoasă...” Are refrenul „Ilaila ilailai”. Îţi şi fredonez puţin, dar vino mai aproape de mine.

         Mărioara se apropie de el, de fapt se lipeşte de el şi ascultă emoţionată cântecul pe care i-l dedicase fetei. Era şi încântată. Nu trăise niciodată asemenea sentiment până acum, deşi acest băiat îi era total necunoscut. Îl văzuse acum întâia oară şi îi cazuse drag. Asta este, îi căzuse drag. Nu mai simţise niciodată ce simţea acum pentru acest străin. Se gândea cum ar fi să se întâlnească undeva, să fie numai cu el, s-o prindă în braţe, s-o strângă şi, de ce nu, s-o sărute, s-o sărute, s-o sărute... Doamne, cât doreşte fata să se întâmple aşa cum gândeşte... O trezesc din visare vorbele lui:

         - Îmi pare rău că ne despărţim. Eu trebuie să plec la datorie. Tu în ce parte a satului stai, frumoasă Mărioară?

         - În partea aceea, chiar în capătul satului..., arătând cu mâna în direcţia în care era locuinţa fetei.

         - Într-acolo merg şi eu, avem acelaşi drum. Dacă vrei, te duc până acasă, frumoaso!    

         - Mă întrebi dacă vreau? Cum să nu vreau! Mi-ar părea bine, dacă m-ai şi prinde de mână.

         - Te prind, frumoaso! Te-aş lua şi în braţe şi te-aş pupa, dacă şi tu ai dori să se întâmple aşa.

         - Chiar aici şi aşa dintr-odată... ar fi prea mare surpriză pentru oameni, dar mai sus, când om fi numai noi şi dacă nu uiţi ce spuseşi, nu este mare minune să se şi întâmple... Dar pe tine cum te cheamă, grănicerule?

         - Ion Olteţanu mă cheamă, frumoaso.

         - Ion, Ion, Ion!... îmi place numele.

         - Doar numele îţi place?

         - Numele şi... cel care îl poartă!... De unde eşti, Ioane? De pe Olteţ?

         - Nu eşti numai frumoasă, fată, ci şi surprinzătoare! De unde ştii despre Olteţ?

         - Ei, vezi? E secret, Ioane, dar dacă mai faci cu mine douăzeci de paşi, uite, până la casa aia ce este în faţa noastră şi parcă râde, îţi spun. Şi te asigur că nu vei regreta. Ce zici, îndrăzneţule? Faci cu mine paşii ăştia?

         - Şi dacă dau acasă peste cine nu trebuie, ce mă fac, fată frumoasă?

         - Cine crezi că n-ar trebuie să fie acasă?

         - Păi, ai putea fi măritată şi...

         - Nu sunt măritată. Sunt fecioară, n-ai de ce te teme.

         - Vreun frate care...

         - E prea mic şi nu-ţi poate face vreun rău. Şi-apoi nu spuseşi tu că de un soldat al armatei române nu se poate atinge nimeni? Cine ar îndrăzni?

         - Păi, frumoaso, observ că tu mă atingi fără nicio teamă. Mă luaşi de braţ, parcă mă trecuşi în posesia ta.

         - Ei, să fiu sinceră, n-aş zice nu, dar n-am nicio şansă. Dar să le lăsăm pe astea. Poţi veni până la mine? Uite că ajunserăm. Vii?

         - Ce-or zice ai tăi? Mama ta şi tatăl tău?

         - Nu sunt acasă. Sunt singură. Şi eu vin de acolo de unde sunt ai mei la lucru.

         - Vin, dar cu o condiţie.

         - Care?

         - Să pot privi de undeva, de la vreo fereastră, din tindă marginea aceea de pădure, să văd când vin camarazii mei de la pichet, să mergem în misiune. Eu sunt în misiune, frumoaso!

         - Se poate. Spune-mi câţi mergeţi în misiune?

         - Secret, frumoaso, secret militar...

         - Nu te descos cu intenţii rele, dar vreau să pun ceva într-o străicioară şi să nu pun prea puţin, să nu vă ajungă. Nişte pită de casă cum se face pe la noi, nişte brânză de oi ţinută în putinică de brad, care merge bine cu ceapă, ardei, roşii şi niţică slană. Staţi şi voi la vreo umbră şi mâncaţi. Ca să aveţi poftă, vă pun şi o ieguţă de horincă, să luaţi câte o înghiţitură înainte de masă. De-aia te întreb, Olteţane, e clar?

         - Eşti nemaipomenită, Mărioară de la Munte. Dar cum facem cu sărutul?

         - Ţi-l dau, dar pun şi eu o condiţie.

         - Spune-o, frumoaso!

         - Să nu fie şi ultimul. Adică să nu mă uiţi, să mai treci pe aici. Dacă este posibil, o să mai trec şi eu pe la tine. Vedem noi cum facem...

         - Te asigur. Îl iau acum pe acesta, urmând celelalte. Când? Vom vedea.

         O prinde Ion în braţe şi o strânge ca unul care n-a stat lângă o fată timp de mai bine de un an şi jumătate. Şi-o sărută, frate, de parcă ar fi vrut să-i sărute toată viaţa. Şi fata îi răspunde, dar simte că nu mai poate respira, că nu mai are aer. Îl împinge uşor, îi pune mâna pe gură, să-l oprească de la un alt sărut, pe care era gata să i-l dea. Oftează şi clatină din cap.

         - Ce este, frumoaso, nu-ţi plăcu?

         - Încă unul ca ăsta şi mă laşi fără suflare, Ioane! Mă omori, Olteţane! De ce mă prinseşi aşa, băiete? Ca gaia puiul, ca lupul mielul? Gata să mă rupi de la mijloc, grănicerule...

         - Îmi fu frică să nu fugi, frumoaso, şi să rămân cu buzele umflate. Când prinzi o asemenea frumuseţe ca tine, păi s-o laşi să scape, fato?

         - Cum să fugi, Ioane, când vrei să stai?! Fu simplu să-ţi dai seama că vreau să fiu sărutată. Doar eu mă agăţai de tine, te privii, îţi zâmbii, intrai cu tine în vorbă, te prinsei de mână, de braţ... Toate astea îţi spuneau oare că vreau să fug? Aşa sărutaţi voi fetele acolo, în Regat?

         - Ei, aşa, pe dracul. Până când ajungi s-o săruţi pe gură, ehei! dai lupte grele. Trebuie s-o săruţi pe faţă şi cu chiu cu vai ajungi să-i atingi doar buzele ei cu ale tale. Dar cum te lăsaşi tu pupată, nu se lasă oltencele decât după mult timp şi când sunt binedispuse.

         - Când vei vrea să mă mai pupi...

         - Acum vreau, Mărioară!...

         - Ei, nu acum, că nu mai ajung acasă, iar tu nu mai ajungi la ai tăi. Lasă că ne întâlnim odată şi mă las sărutată cât vrei tu şi... cât vreau eu. Fiindcă îmi amintişi despre un cântec de pe la voi, îţi amintesc şi eu de altul, tot de acolo, care se potriveşte cu ceea ce făcuşi tu cu mine. Îl ştiu, vrei să-l asculţi?

         - Mi-l cânţi?

         - Aşa, uşor, uşor, uşor... I-auzi: „Fire-ai să fii, măi băiete, / Cu ciucurii de la bete, / Că m-ai sărutat cu sete / Şi mi-ai rupt rochiţa-n spete / Şi trei nasturi de la ghete, / Parcă la voi nu sunt fete...”

         - Ba sunt, fată de la Poienile de sub Munte, dar îţi spusei eu cum sunt, cam sălbăticuţe şi trebuie îmblânzite... Nu te supăra, frumoaso, dar eu n-am fost lângă o fată de-o veşnicie, parcă. De aici setea aceea pe care o observaşi la mine de a săruta o fată frumoasă ca tine. Mai ales, recunoşti sau nu, frumoaso, că îmi dădui seama că-ţi place. Şi tu vruseşi un sărut adevărat, să nu negi...

         - N-am de gând să nu recunosc, dar nu mă mai ţine de vorbă, fiindcă nu pot să-mi fac treaba.

         Mărioara intră în casă şi foarte repede iese cu o straiţă plină cu de-al gurii.

         - Ia, Ioane, şi du-te! Poftă bună. Dacă îţi place ce găseşti acolo, să te gândeşti la mine, că eu sigur mă gândesc. Nici nu cred că voi închide ochii la noapte. De-ar fi timp, ţi-aş mai cânta şi „Ia-mă, bade, şi pe mine, / Să fac armata cu tine...”

         - Abia aştept, că ai un glas ca de privighetoare!

         - O vorbă îţi mai spun şi, apoi, te alung dacă nu pleci. Dacă aş vrea să te caut la pichet, aş avea vreo şansă să te găsesc?

         - Dacă vrei cu adevărat, reuşeşti. Depinde cine spui că eşti şi peste cine dai. S-ar putea să mă găseşti.

         - Pot zice că-ţi sunt soră, iubită, nevastă... Ce zici tu... Şi dacă nu-ţi este ruşine cu mine...

         - Nu prea ştiu ce să-ţi spun, Mărioară! Încearcă şi vei vedea. Poate că ţine. De nu ţine, nu pierzi nimic, fato!

         - Ba pierd, Ioane. Te pierd pe tine şi nu vreau. Nu vreau, auzi?...

         - Pe mine nu mă pierzi. Eu, când scap şi pot veni în sat, te caut până te găsesc şi te pup până mă satur. Să nu zici că te sufoc, auzi, frumoaso?

         - Nu uiţi, Olteţane?

         - Nu-ţi fie frică, frumoaso. Greu te poate uita cineva pe tine... Ăştia din sat sunt orbi, fată? Ei nu te-au văzut până acum? Cum de-ai scăpat şi n-au pus ăştia gheara pe tine până acum?

         - Ei, mă plac ei mai mulţi, dar trebuie să-i plac şi eu. Tu eşti primul care îmi făcuşi inima s-o ia razna când te văzui, parcă înnebunise, bătea să-mi spargă pieptul. Şi tot pentru prima oară simţii că vreau să ma pupi... Hai, du-te, du-te acum, că nu pot să-ţi spun totul!

         - Fata, fată, trebuie să-ţi aflu drumurile, potecile pe care calci, locurile, să-ţi ţin calea şi să-mi astâmperi setea. Setea de tine... De-ai şti ce sete mă cuprinse, fată, fată, va fi greu să mi-o astâmperi... Gata, am plecat, că-mi vin camarazii să mergem la datorie.

         - Duminică voi fi la poarta pichetului. Să nu faci cumva să nu vii, că te bat, oltenaşule. A mai fost la noi în sat un oltean, era învăţător, dar îţi povestesc eu despre el mai multe. Ştiu unde a stat în gazdă. A construit şcoală în sat...

         Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit. Cei trei soldaţi care duseseră pe sergent la pichet se arătară la liziera pădurii. Stătură pe loc şi priviră spre sat. Îl văzură pe Ion Olteţanu urcând dealul în pas grăbit, ducând în mână o traistă.

         - Ce-o fi având Ion în traistă şi de ce se grăbeşte aşa? întreabă Ilie Leucă. Parcă aleargă, doar nu s-o fi întâmplat ceva!

         Împreună cu el mai era Gheorghe de la Beica şi unul Petre Băbeanu. Tustrei erau băieţi de treabă şi, lucru foarte important, ţineau unii la alţii, te puteai baza pe oricare dintre ei în orice situaţie. De obicei, Băbeanu şi Beicanu formau o echipă şi mergeau în patrulare, iar Ion şi Leucă formau altă echipă. Nenorocul lui Ilie a fost că s-a nimerit să facă echipă tocmai cu Ion Olteţanu. Între ei se stabilise o legătură sufletească puternică. Niciunul nu depusese vreun efort deosebit în acest sens, ci de la început se născuse în sufletele lor tinere o afecţiune sufletească sinceră şi necondiţionată. Ilie îi luase apărarea de la început şi nu scăpa niciodată ocazia să-i ia apărarea când cineva îl mai vorbea pe la spate. Când a fost vorba să se stabilească echipele de patrulare, Leucă n-a ezitat nicio clipă în a-l alege pe Olteţanu. Auzind, sergentul a zâmbit şi a dat din cap. Apoi, a zis:

         - Chiar cu ăsta, Ilie Leucă?

         - Cu ăsta, domnule sergent. Ăsta este prietenul meu adevărat şi la o adică nu mă lasă. Doamne, fereşte! să nu se întâmple să ne întâlnim faţă în faţă cu răul, dar dacă se va întâmpla, niciunul dintre noi nu-l va părăsi pe celălalt. Nu ştiţi dumneavoastră, domnule sergent, din ce aluat este plămădit omul ăsta!

         - Bine, Ilie Leucă. Este părerea ta, numai să nu regreţi, să nu blestemi ziua aceasta, când ai ales să formaţi o echipă de patrulare.

         N-a ştiut el atunci de ce zice srgentul că-şi va blestema ziua, ceasul, clipa când a făcut alegerea. La întâlnire, i-a spus lui Ion. Auzind ce alegere a făcut, Olteţanu i-a repetat părere sergentului cuvânt cu cuvânt, parcă se înţeleseseră. A fost surprins auzind:

         - Iliuţă, dragul meu prieten, alegere mai proastă ca asta nu puteai face. Ţi-a fost mintea plecată după ciuperci, prietene, când te-ai asociat cu mine. Du-te repede înapoi şi spune-i sergentului că renunţi la mine. Este ca şi cînd te-ai fi însurat cu urâta satului. Şi urâtă, şi slută, şi nevoit să trăieşti cu ea până la sfărşitul zilelor. Te-ai nenorocit, Ilie, fugi şi îndreaptă greşeala, dacă mai poţi.

         - Aşa îmi zise şi el, Ioane, că voi blestema ceasul, secunda când am făcut alegerea de a face echipă cu tine. De ce, Ioane, de ce, prietene? Eu îi spusei că-mi eşti prieten adevărat şi, la nevoie, Doamne fereşte, să nu dăm vreodată de necaz, tu nu m-ai lăsa în mâna duşmanului, chiar dacă ar fi să pieri alături de mine! Am greşit, Ioane?

         - Din punctul ăsta de vedere, n-ai greşit cu nimic, prietene. De bună seamă că nu te-aş părăsi – şi nu doar pe tine, ci pe orice camarad – , dar nu despre asta este vorba.

         - Dar despre ce este vorba, Ioane prietene?

         - Nu te gândişi că eu voi face patrulare, cum fac şi planton, numai în schimbul doi, când este timp nefavorabil şi în sectoarele cele mai grele? În loc să stai la adăpost când plouă, când ninge, când viscoleşte, pe furtună, o iei la picior alături de mine să apărăm graniţa de contrabandişti! Şi-ţi mai ia şi câinele, că să nu răcească cică şi să nu moară, că, deh! se impută şi n-ai nici tu, nici tot neamul tău până la a noua spiţă atâţia bani, ca să-l plăteşti. Treabă este asta, măi Iliuţă?

         - Deci, Ioane, pentru asta crezi tu că am făcut o alegere proastă?

         - Dar nu este un motiv serios ca să fugi de o asemenea asociere, Iliuţă?

         - Nu este, prietene. Dimpotrivă, sunt convins că am făcut cea mai bună alegere. Voi fi şi la greu alături de tine, Olteţane, şi, dacă îmi eşti prieten, cum cred eu şi cum mi-ai dovedit, să nu te mai aud zicând ceva despre alegere. Împreună vom răzbi mai uşor, ai să vezi. Şi cum tu nu te plângi de nimic niciodată – toţi vedem ce-ţi face sergentul, dar suntem laşi, îl lăsăm să-şi bată joc de tine, în loc să-i aplicăm constituţia şi să-l învăţăm minte – ,nu mă voi plânge nici eu. Niciodată, Ioane, n-o să mă auzi pe mine că mă plâng alături de tine. Sau să-ţi reproşez vreodată ceva. Gata, prietene, am încheiat discuţia şi te rog să n-o mai deschizi niciodată, nici măcar în glumă.

         La acest moment din viaţa lui de soldat la grăniceri se gândea Olteţan, în timp ce suia dealul să facă joncţiunea cu ceilalţi trei. Aceştia îl văzuseră şi se opriseră să-l aştepte. Se aşezaseră jos la umbră. Ajunge. Cei trei îl iau peste picior, glumele erau permise între ei:

         - Nu te burduşiră poienariiăia, Ioane? Ori din impulsul pe care ţi-l dădură suişi şi coasta în fugă?

         - Să mă burduşească? De ce? Ei nu ştiu că soldatul român trebuie respectat? Şi mai cu seamă grănicerul, care este permanent pe picior de râzboi cu duşmanul. Să ne mulţumească, am aplanat conflictul şi a rămas totul aşa. Dacă aţi pomenit despre un impuls, îmi dădu cineva unul, dar nu de cel la care vă gândiţi voi, ci de altă natură. Şi-mi mai pusă ceva şi în străicioara asta. Aşa îi spuse ea.

         - Deci este o ea?

         - Şi de-ai şti ce dulce este, Băbene! De frumoasă ce să vă spun! Nu se află pe toată valea Olteţului până la Balş. O s-o vedeţi duminică. Va veni după străicioara astaşi să ne mai vedem. Voi? Cum aţi ajuns la pichet? Sergentul?

         - Sergentul te lăudă pentru intervenţia hotărâtă şi... diplomatică. Aşa zise: diplomatică.

         - Înseamnă că-şi teme pielea şi vă spuse, sigur fiind că voi afla şi eu şi-mi voi ţine gura. Dar mă tem că n-oi putea, fiindcă trebuie să depun raport. Voi vedea. Hai să trecem peste asta!

         - Şi cu traista asta cine te milui, Ioane? întreabă Beicanu. Este ceva bun în ea? Dacă îţi este prea grea, o duc eu, mi-o dai?  

         - Nu ţi-o dau. Dacă ţi-aş da-o, aş avea impresia că ţi-aş da-o şi pe ea şi n-aş face lucrul ăsta nici dacă m-ai pica cu ceară.

         - Ohohohooo! Doar nu-i zâna cea bună din poveştile noastre!... se miră şi Băbeanu.

         - De-aţi şti voi, fraţilor, cine-mi dădu străiţuca – aşa îi zise, străiţuca– ehehei! – v-aţi mira o zi şi o noapte, cel puţin...

         - Şi nu ne spui? Poartă un nume? Are ochi negri, căprui, albaştri, verzi? Ori n-apucaşi s-o vezi de aproape? întreabă şi Ilie Leucă.

         - Mai aproape decât a o strânge la piept şi a o săruta într-un anume fel, cum n-am mai sărutat pe nimeni, n-o avusei. Dar eu mă mulţumii şi cu atât. Şi ea la fel.

         - Păi, cum şi unde o întâlnişi pe făptura aia, că doar nu pică din cer?!

         - Poate să fi picat şi din cer, nu ştiu, Beicane! Eu mă pomenii cu ea în faţă. Mă pregăteam s-o iau la deal, unde să vă aştept pe voi, şi-o văd că mă priveşte cu atâta drag şi-mi zâmbeşte aşa de frumos, încât, la început, crezui că visez. Mă uit şi eu la ea, nu-mi venea să cred că făptura asta este reală. Mă frec la ochi. E reală, îmi zic, şi o întreb:

         „ – De unde răsărişi, mă fată? Ieşişi din pământ, căzuşi din cer, venişi pe nor, pe vânt, pe rază de soare?”

         Continua să se uite la mine, dar nu zicea nimic. O întreb:

         „ – Eşti mută, fată, de nu vorbeşti?”

         Clătină din cap, dându-mi de înţeles că nu este mută.

         „ – Atunci, spune cum te cheamă, dacă poţi vorbi!”

         Abia am auzit-o spunând care îi este numele. Zic:

         „ – În sfârşit, mă bucur, Mărioară, că poţi vorbi! Îmi pare rău că nu mai pot sta, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre tine. Trebuie să plec însă, mă cheamă datoria. Cum te-aş putea găsi, fată?”

         „ – Pe tine cum te cheamă, grănicerule?”

         „ – Ion, mă cheamă, frumoaso!”

         Când auzi că-i spun frumoaso, i se lumină dintr-odată chipul şi-mi aruncă nişte priviri care-mi încălziră sufletul.

         „ – Încotro mergi, Ioane?” mă întreabă şi mă prinde de braţ, ca şi când ne cunoaştem de când este lumea şi pământul.

         Îi arăt direcţia şi-o aud:

         „ – Avem acelaşi drum, îndrăzneţule. Eu stau, uite, acolo în capul satului, în casa aia care parcă ne zâmbeşte, sperând că o să şi intrăm amândoi în ea. Nu ştii cât este de primitoare. Aşa că mergem împreună până acolo şi te rog ceva, dar să nu mă refuzi, Ioane.”

         „ – Ce vrei, frumoaso? Spune, fără teamă, fiindcă văd că eşti nu numai frumoasă, ci şi curajoasă. Îţi dăduşi drumul şi la vorbă, nu trebuie să rogi pe cineva să vorbească în locul tău. Pe la noi se spune că nu trebuie să mergi după gură împrumut!”

         „ – Ei, nu râde de mine. Mă fâstâcii şi eu la început. Nu ştii ce frică mă cuprinse când te văzui intrând doar cu alţi trei grăniceri în mulţimea iritată. Oamenii de pe-aici sunt iuţi la mânie, repede pun mâna pe cuţit şi ştiu să-l şi folosească. Nu auzii bine ce le ziseşi, dar se calmară şi te lăsară să-ţi faci treaba. Ba, se dădură la o parte şi vă făcură loc. După frica aceea cumplită mă cuprinse o imensă bucurie. Aş fi fost în stare să-ţi sar de gât şi să te pup, Ioane. Atunci, îmi căzuşi drag, Ioane! Drag, auzi?”

         „ – Nici nu mă cunoşti, frumoaso! Cum se poate să-ţi cad drag... aşa, dintr-odată? Poate că sunt însurat şi drumul spre mine este barat...”

         „ – Uite-aşa, se poate! Însurat nu eşti. Aşa îmi spune mie inima. Şi dacă ai fi, ce? Dar nu eşti, sunt sigură. Şi-apoi, ea este acolo, eu sunt aici... Aşa-i că nu eşti însurat? Spune că nu eşti însurat! Hai, spune, spune, Ioane!”

         „ – Dar aş putea să te mint, frumoaso!”

         „ – Nu mă minţi, ştiu eu că nu mă minţi!... Dacă mă săruţi încă o dată, sunt sigură că nu mă minţi. Hai, sărută-mă!”

         Şi aşa, cu câte o vorbă, cu câte un sărut, cu câte o glumă, am ajuns la casa ei. Era singură, venea de la muncă, o trimiseseră ai ei să pregătească cina, să dea la păsări şi la ce mai are pe acasă. Nu m-a lăsat până n-am intrat în curte, apoi în tindă. A vrut să intru şi în casă, dar i-am spus că trebuie să vă văd pe voi, că vom merge toţi în misiune. M-a lăsat în tindă, iar ea a intrat în casă şi a pus în străiţucă ceva, nici nu am văzut ce, şi-am plecat când v-am văzut pe voi în marginea pădurii.

         - Şi ne dai şi nouă din ce puse frumoasa ta în străiţucă, dacă este de mâncat, bineînţeles?

         - S-ar putea să nu vă dau, Ilie? Ce întrebare este asta? Mă şi întrebă câţi suntem, ca să pună mai mult. Zise că o să pună ceva ce merge bine cu ceapă, roşii, ardei şi înainte o gură de horincă, cum îi zic la ţuica lor de două ori distilată. Tot ce este acolo mâncăm împreună. Ne aşezăm undeva la umbră şi mâncăm, dar mai întâi trecem prin sector. E bine? Cum votaţi?

         - E bine. Noi luarăm mâncare şi pentru tine. O mănânci din mers sau tot când ne vom aşeza?

         - O mănânc din mers. Acum, ne despărţim. Trecem prin sector şi ne întâlnim la copac. De acolo, se vede bine şi fâşia. Putem sta liniştiţi, să ne ospătăm cu ce ne puse Mărioara mea.

         - Olteţane, o şi trecuşi pe fată în contul tău, după cum se vede. Să ai parte de ea, prietene!

         - N-o trecui, Băbene, dar o simt atât de aproape de mine şi de aceea zisei aşa. Duminică s-ar putea să-mi facă o vizită, dar să nu ziceţi nimic. Dacă aude sergentul, în timpul când se primesc vizite mă trimite în misiune.

         - Nu zicem nimic, Ioane, fii fără teamă, dar să ne-o arăţi şi nouă...

         - Să ţineţi aproape, prieteni, căci veţi avea ce vedea. Acum, noi o luăm încoace, voi încolo. Locul de întâlnire îl ştiţi.

         S-au despărţit. Au trecut prin sector. Era linişte şi pace. S-au îndreptat spre locul de întâlnire. Toţi erau şi curioşi să vadă ce le pusese Mărioara de sub Munte în străiţucă. Au ajuns şi s-au aşezat la umbra deasă a copacului. Ion caută în străiţucă. Deasupra era un ştergar ţesut în război. Se uită la el cu mirare.

         - Oare de ce l-o fi pus?

         - Aşterne-l jos, Ioane, şi pune pe el ce este înăuntru. Deşteaptă fată, dacă se gândi şi la acest amănunt!

         Înăuntru erau patru felii de pâine, late de-o palmă, care degajau un miros, de-ţi umfla nările. Puse câte una în faţa fiecăruia. Apoi, scoase brânză, slănină, ceapă, roşii, ardei, un castron şi o sticlă de o jumătate de litru cu horincă. Le râdeau ochii prietenilor lui Ion, iar el nu mai ştia pe ce lume este de fericire. Această fată parcă îl întorsese pe dos, îl zăpăcise de tot. Ilie Leucă nu se poate abţine şi zice:

         - Ştiu că nouă nu ne dai voie s-o pupăm, dar s-o pupi tu şi pentru noi şi să-i spui că asta a fost dorinţa noastră, că mare bucurie ne făcu, Olteţane. Să-i transmiţi şi mulţumiri din partea noastră şi...

         - ... regretul că noi n-o putem pupa, întăreşte şi Băbeanu.

         - Aţi vrea voi, dar nu se poate, fraţilor. Când o s-o vedeţi, o să picaţi în fund! Dar s-o lăsăm în pace, c-o fi sughiţând din greu. Să mâncăm şi să apreciem gestul fetei. Poftă bună!

         - Ioane, măcar o înghiţitură! Hai că n-o fi foc şi nu ne vede nimeni.

         - Dar o înghiţitură să fie, nu mai mult.

         Sticla trece din mână în mână, fiecare o duce la gură şi sloboade din ea o cantitate mică. Apoi îi pun dopul şi o pun la loc în străicioră, rezervând ceea ce a rămas la masa de seară. S-au pus apoi băieţii pe mâncat şi s-au ospătat împărăteşte. După o asemenea masă, ar fi fost bun un somn, dar au trebuit să plece în misiune. Au plecat apoi spre pichet. Înainte de cină, s-au retras într-un loc ferit şi au terminat ceea ce mai rămăsese în sticlă.

                                                                     ***

                                                    VII. CĂPITANUL MARINESCU

                                     Acest capitol ne convinge că Omul de omenie crede omului de omenie.

         Întâlnirea cu sergentul nu i-a fost pe plac. Nu se aştepta să-i mulţumescă pentru că-l scosese din situaţia dificilă în care se aflase în sat, dar nici aşa. Tot sergentul a făcut pe băţosul.

         - Vino aici, fruntaş!

         Se duce agale spre sergent şi se opreşte la câţiva paşi în faţa lui.

         - Ai uitat să te prezinţi, fruntaş Ion Olteţanu?

         - N-am uitat, dar mă aflu în timpul meu liber şi nu dispune nimeni de el după bunul lui plac.

         - Şi nu crezi că-ţi pot da ordine şi în timpul tău liber?

         - Ba da, cred că eşti în stare de aşa  ceva, dar nu acum.

         - Şi acum de ce?

         - Pentru că trebuie să mă prezint la domnul căpitan Marinescu, să-i prezint raportul zilei de astăzi. Doar de puţin timp am sosit din misiune şi nu cred că s-a modificat regulamentul.

         - Să prezinţi raportul, ai? Şi ce-ai să spui tu în raportul tău?

         - Situaţiile cu care m-am confruntat astăzi. Doar ştii cum se face raportul.

         - Ştiu, ştiu... Dar despre mine ce-o să scrii în raportul tău? Mă torni, ai? Mă ai la mână şi abia aştepţi să mă torni. Fă-o, fruntaş, fă-o! Ai ocazia să mă dai în gât. Dă-mă, fruntaş, dă-mă, ai liber!

         - Pentru asta mă chemaşi, sergent? Nu te dau eu în gât, o să te dai singur...

         - Eu? Pe mine?

         - Tu, pe tine! O să-i spun căpitanului că tu vei relata ce s-a întâmplat în sat până la venirea mea şi a formaţiunii de intervenţie. Cum te-ai îmbătat şi ai făcut scandal vei povesti tu.

         - Atunci, e bine, căci îi voi spune ce vreau eu, iar tu vei rămâne fraierul... Ha, ha, ha, ha!...

         - Nu prea cred, fiindcă eu voi fi de faţă şi te voi privi în ochi şi te voi îndrepta pe calea cea dreaptă, când o vei lua pe arătură... Ha – ha – ha – ha – ha!... I-a mai râzi, sergent, dacă mai ai chef!

         - N-o să ai curaj, sunt sigur!

         - Am mai mult decât crezi, sergent. Ţi-am dovedit şi-o să-ţi mai dovedesc, dar să mai ai un pic de minte în scăfârlie şi să nu mă pui la încercare. Nu te-ai săturat să te lupţi cu mine? Cu altă ocazie, dacă va mai fi vreuna, o să-ţi rup gâtul, indiferent ce se va întâmpla apoi. Pe mine nu mă mai calci în picioare, sergent. Eu îmi voi face în continuare datoria de soldat al armatei române, dar să stai departe de mine, că-ţi fac felul. Nu te mai rabd. Tu nu mai ai nicio limită. Te-ai purtat şi continui să te porţi cu mine ca un satrap. Doar nu sunt condamnat să fiu batjocura ta. Gata, s-a terminat. Voi face şi eu ca şi ceilalţi, dar nu cum îţi vine ţie pe chelie sau cum ţi se scoală ţie! E clar, sergent?

         - Vei vedea tu, fruntaş!...

         Discuţia este întreruptă de planton:

         - Amândoi mergeţi acum la domnul căpitan Marinescu. Vă aşteaptă în birou.

         Se pornesc în grabă spre biroul căpitanului. Ajung şi intră. Căpitanul părea bine dispus, îl şi opreşte pe sergent când vrea să spună că s-a prezentat la ordinul căpitanului:

         - Lasă, sergent, pe loc repaus! Luaţi loc pe scaune. Nu v-am chemat să vă transmit ordine, ci să purtăm o discuţie...

         Îi priveşte când pe unul, când pe altul, se mai uită, pe-o foaie de hârtie, tăcând. Din nou, se uită la ei, pe rând, dă din cap, se miră, ca şi omul care nu ştie cum să înceapă discuţia. În cele din urmă, se decide:

         - Sergent!

         - Ordonaţi, domnule căpitan Marinesacu!

         - Îi mulţumişi fruntaşului Ion Olteţanu?

         - Să-i mulţumesc, domnule căpitan?

         Pare nedumerit, ca şi când căpitanul i-ar fi cerut să facă un gest inexplicabil, cu totul şi cu totul gratuit. Auzi, să-i mulţumească nemernicului ăsta de fruntaş, pe care nu-l poate suferi, de când l-a văzut în faţa ochilor! De neconceput. Se uită încruntat la fruntaşul ce sta liniştit lângă el. Este şi derutat. Să-i fi spus fruntaşul căpitanului înainte şi acesta ştie tot?

         - Nu te uita la el, sergent, fruntaşul încă nu-mi raportă ce s-a întâmplat în sat. O să-mi prezinte raport scris şi voi afla amănuntele care mă vor edifica asupra întâmplărilor, care te-au pus într-o situaţie jenantă şi înjositoare pentru un soldat al armatei române. Eu ştiu din alte surse, dar te asigur că sunt sigure, venind de la faţa locului de la martor ocular. Dar nu-ţi dau ţie seama pentru asta. Dacă nu i-ai mulţumit, s-o faci în modul cel mai sincer şi omenesc posibil. E clar, sergent?

         - Am înţeles, domnule căpitan!

         - Dacă ai înţelege cu adevărat, m-aş bucura mult. Ar însemna că nu este totul pierdut. Vreau să înţeleg şi eu nişte lucruri şi v-am chemat să mă ajutaţi voi. Mai întâi, vreau să fac o paranteză. Voi nu ştiţi, dar vă spun eu că sunt un participant la războiul de puţin timp încheiat. Aş putea spune că l-am făcut de la început până la sfârşit. Am fost şi la Cotul Donului, acolo am fost rănit la piciorul drept. Dacă priviţi cu atenţie, şchiopătez puţin. Am simţit lovitura, am văzut sângele curgând, piciorul nu  mi-l puteam mişca. În clipa aceea m-am văzut pierdul, mi-am luat adio de la viaţă. Am început să mă rog la Dumnezeu să mă ia, dar să nu mă chinuiesc. În acea clipă, mi-am revăzut toată viaţa, familia, satul, prietenii, locurile dragi pe care le-am călcat cu picioarele, iubita rămasă acasă. Totul, totul, totul... E greu să înţelegeţi, dacă n-aţi trăit asemenea momente. Am spus adio, ultimul adio, şi m-am culcat pe spate, să treacă peste mine tăvălugul care se apropia şi să mă strivească. Tot atunci, se opreşte lângă mine un camarad, pe care nu-l cunoşteam, poate că nu-l văzusem niciodată:

         „ - Măi frate, eşti rănit? Mă întreabă şi îngenunchează lângă mine. Se uită la picior, mă leagă strâns cu ceva deasupra rănii şi-mi spune: „Dacă vrei să trăieşti, prinde-te de gâtul meu, să te pot ridica şi să te iau în spinare!”

         Mai ţin minte că am făcut ce mi-a zis, m-a aşezat în cârcă şi cred că am leşinat. M-am trezit pe un pat de spital. Când am deschis ochii, am văzut o asistentă, se uita la mine şi-mi zâmbea:

         - Nu te mişca, îmi spune!

         - Unde sunt, domnişoară? Fată eşti sau înger eşti?

         - Acum eşti, domnule locotenent, dar mult timp n-ai fost. Îţi da târcoale aia, ştii tu, de care ne temem toţi. Trăgea de tine, noi o goneam şi, uite aşa, te vedem acum că revii printre noi. Iată-l pe cel care a reuşit să te ţină în viaţă!

         A intrat înăuntru un doctor tânăr cu mustaţă şi nişte ochi albaştri ca seninul cerului. Se apropie de pat, se uită la mine şi-mi arată pumnul strâns:

         - Ar trebui să-ţi trag un pumn, că ai vrut să te duci, locotenente, dar te iert. Să ştii că eşti întreag, ţi-am salvat şi piciorul şi o să poţi merge pe el peste câtva timp. Manuela, ţi-l dau în primire, să-l hrăneşti, să-l speli, că nu prea a văzut apă cam de multişor. Dacă va zice ceva, spune-i că l-ai văzut de multe ori în pielea goală, aşa cum l-a făcut mă-sa.

         - Domnule doctor, îmi daţi câţi pumni vreţi, dar răspundeţi-mi la o întrebare.

         Dă din cap în semn că aşteaptă întrebarea. L-am întrebat cine este cel care m-a adus şi unde îl pot găsi...

         - Un soldat, locotenente, mi-a spus că te-a scos din încercuirea de la Cotul Donului şi te-a cărat în spate până a ajuns cu tine la noi. Te-a dat în primire, s-a aşezat jos şi a adormit buştean. A dormit până în ziua următoare, a cerut ceva de mâncare şi a plecat la regiment.

         - Dar...

         - Nu mă întreba nimic, fiindcă nu ştiu nici cum îl cheamă, nici din ce regiment este, nici încotro a luat-o. M-a rugat să am grijă de tine şi să te salvez. Atât. Te las pe mâinile Manuelei, să ai încredere în ea. Este o fată de milioane.

         Cu Manuela m-am împrietenit. M-am făcut bine şi a trebuit să mă prezint la regiment. Am jurat că dacă scap cu viaţă o s-o caut şi o s-o cer de nevastă, dacă nu va găsi pe cineva până atunci. Mi-a promis că nu va lăsa pe altcineva să se apropie de ea şi mă va aştepta. Suntem împreună, avem doi copii frumoşi, cuminţi şi ascultători.

         Vezi tu, sergent Capră? Mi-a salvat viaţa un necunoscut. Singurul lucru pe care l-am putut face pentru el a fost să-l trec în pomelnic. N-a fost chip să aflu ceva despre binefăcătorul meu. M-am adresat şi presei, dar în zadar, n-am aflat nimic. Şi mi s-a adresat cu frate. În situaţiile de luptă, când eşti faţă în faţă cu duşmanul, când înfrunţi moartea, când te afli în situaţii limită, simţi o solidaritate frăţească cu cel de lângă tine, cu tovarăşul de arme, chiar dacă nu ştii nici cum îl cheamă, nici de unde vine. Ştii şi simţi că eşti frate cu el şi că trebuie să vă ajutaţi unul pe altul, ca să treceţi cu bine dincolo, la liman. O situaţie similară am cunoscut eu la Oarba de Mureş, dar n-o dezvolt, ca să nu credeţi că vin în faţa voastră cu laude personale. Le lăsăm pe astea.Trecem la altele care mă intrigă puternic şi nu le găsesc explicaţie. De pildă, voi sunteţi din acelaşi judeţ?

         - Din acelaşi, domnule căpitan Marinescu.

         - V-aţi cunoscut înainte de a vă întâlni la Poienile de sub Munte?

         - Eu nu l-am cunoscut, domnule căpitan.

         - Tu, fruntaş?

         - Nici eu nu l-am cunoscut, domnule căpitan.

         - Am făcut singur nişte constatări curioase. Satele voastre sunt apropiate: al tău, fruntaş, este pe Olteţ, adică pe malul Olteţului, iar al tău, sergent, pe o vale largă şi furioasă, când vine mare. Eu nu înţeleg un lucru, sergent. Sunteţi din acelaşi judeţ, din sate apropiate, fii de ţărani amândoi, nu v-aţi cunoscut înainte, ca să se creadă că v-aţi certat din ceva...

         - Nu, domnule căpitan, nici vorbă!

         - Atunci, ce este între voi, sergent? De ce nu-l poţi suporta pe fruntaşul Ion Olteţan?

         Sergentul se ridică în picioare şi vrea să spună ceva, dar nu i se permite.

         - Ia loc, sergent, încă n-am terminat. Ştii ce am pe hârtiile astea, sergent?

         - Nu ştiu, domnule căpitan.

         - Plantoanele făcute de soldatul şi apoi fruntaşul Ion Olteţanu în ultimul an de zile. Şi patrularea. Tu ştii ce-am găsit, pentru că tu ai făcut planificarea. Ai făcut din el pasăre de noapte. El a făcut planton doar în schimbul doi, iar în patrulare l-ai trimis tot noaptea, numai noaptea. Îţi dai seama ce-ai făcut, sergent? Aş putea spune că ai vrut să-l distrugi. De s-ar afla acest soldat al armatei române în situaţia mea de la Cotul Donului sau a celor de la Oarba de Mureş, tu nu numai că i-ai lăsa să moară ca pe nişte câini, le-ai face chiar de petrecanie. Ce fel de suflet ai în tine, sergent? De-ar fi după mine,   te-aş da afară imediat, dar nu eu hotărăsc. Sunt alţii care vor decide. Pe tine, fruntaş, o să te pedepsesc eu, că asta o pot face, pentru că n-ai ieşit la raport, să spui ce-ţi face sergentul. De regulă, în armată, ordinele nu se discută, ci se execută, dar nu aşa, Ion Olteţanu...

         - Îmi permiteţi, domnule căpitan Marinescu?

         - Spune, băiete, te ascult.

         - Pedepsiţi-mă, domnule căpitan, dacă găsiţi de cuviinţă, dar poate că nici domnul sergent n-a vrut, ci s-a nimerit aşa. Ce este trecut e bun trecut şi nu se mai întoarce. Eu am trecut cu bine, n-am avut evenimente de frontieră, m-am călit, domnule căpitan. Consideraţi că n-a vrut, domnule căpitan, ci doar n-a fost atent. Sau a considerat că sunt un soldat în care poate avea încredere deplină şi m-a trimis în sectoarele cele mai grele şi în orele în care şi apele dorm. Eu nu sunt aşa de somnoros. Dacă îmi propun să nu dorm, pot sta treaz şi două zile şi două nopţi. Anume vorbesc, domnule căpitan, nu mă laud. Faceţi cum credeţi, dar eu zis să-l lăsaţi în pace.

         - Dar astăzi, fruntaş?

         - Astăzi, mi-am făcut datoria de soldat, domnule căpitan. Nu puteam lăsa soldaţi ai armatei române să fie bătuţi de nişte civili turbulenţi. S-au îmbătat toţi şi ştiţi şi dumneavoastră, băutura tulbură minţile şi produce necazuri. Dar s-a terminat cu bine şi lăsaţi lucrurile aşa.

         - Aşa crezi tu?

         - Aşa, domnule căpitan!

         - O să mă gândesc în noaptea asta şi voi lua o decizie. Ai vreo dorinţă, fruntaş?

         - Nu ştiu dacă pot îndrăzni, domnule căpitan, dar aş avea...

         - Cu permisiunea mea, spune, fruntaş!

         - Mi se arată o vizită duminică, domnule căpitan, şi dacă s-ar putea...

         - Ai auzit, sergent? Duminică va fi liber toată ziua. Poate merge unde vrea. Îi eliberezi bilet de voie pentru 24 de ore şi-l aduci la semnat la mine.

         - Am înţeles, domnule căpitan!

         - Sunteţi liberi şi aveţi grijă cum vă purtaţi!  

         S-au despărţit de căpitan. Fiecare era nedumerit în felul lui:

         Căpitanul, care trecuse prin multe şi văzuse multe la viaţa lui, se întreba cum de a putut răbda atâtea acest frunţaş. Răbdarea lui nu avea limite sau era vreun inconştient şi nu-i păsa de ce se întâmplă cu el? Să fie lipsit de personalitate? Totuşi, fruntaşul i-a luat apărarea şi a cerut iertare pentru cel care îl oprimase mai mult de un an de zile. Poate chiar de la început. Fără nicio milă. Cum poate exista într-un om atâta cruzime? I se părea că situaţia seamănă cu aceea în care condamnatul cere clemenţă pentru călăul său. Pe buzele fruntaşului flutura un zâmbet. Oare ce-o fi însemnat? Mulţumire sufletească pentru că fusese mărinimos şi ştersese cu buretele comportamentul inuman al sergentului faţă de el? Sau dorinţa de a aşeza pe un făgaş normal relaţia cu sergentul, ţinând seamă de faptul că se exprimase în repetate rânduri că vrea să termine cu bine stagiul militar şi să se ducă la ai săi întreg? Nepăsător nu era, mai mult ca sigur.

         Cu toate că îi adusese acuzaţii grave căpitanul, sergentul le considera îndreptăţite, dar nu-l deranjeau deloc. Îl cunoştea pe căpitan bine şi nu se temea că-i va face rău. Pe fruntaş îl considera un fricos peste măsură. Îl avusese în mână şi ratase ocazia să-l înfunde. N-o făcuse şi rămăsese în continuare la cheremul lui. El nu-l va ierta şi nu-şi va schimba comportamentul faţă de el. Îi va da bilet de voie pentru duminică, dar mai mult nu va vedea de la el. Îl va urmări pas cu pas, să vadă unde se duce şi cum îşi va petrece timpul. Mai întâi, va vedea cine îl va vizita.

         Fruntaşul fusese impresionat puternic de cele auzite din gura căpitanului, erou al unor întâmplări incredibile. Nu ştia că făcuse războiul, iar de cumplitele păţanii nu auzise. Sigur că nici ceilalţi soldaţi nu auziseră, fiindcă s-ar fi auzit. Mai mult, de-ar fi cunoscut prin ce trecuse căpitanul, n-ar fi râs, pe ascuns, bineînţeles, de faptul că gradatul regimentului şchiopăta şi se mirau cum era admisă unui handicapat o funcţie în armată. Toţi îl apreciau pentru competenţa şi bunătatea lui. Nimeni nu l-a auzit pe căpitan să strige la cineva, să pedepsească pe cineva, deşi uneori s-ar fi impus şi atitudini mai severe. Avea alte metode, alte căi prin care să se facă ascultat şi respectat. Şi era. Nimeni n-ar fi îndrăznit aă nesocotească ordinele căpitanului care nu ştia să râdă şi avea părul alb de tot, deşi era tânăr. Acum, era sigur că războiul cu ororile lui, cu păţaniile cumplite prin care trecuse făcuseră să îi albească părul...

         Îi veni să zâmbească fruntaşului. Îşi aminti de Gică Bulacu, care a venit acasă, tot din război, cărunt. Părul de pe cap îi era aproape alb, dar mustăţile îi erau negre. La fel şi genele, şi sprâncenele. Când l-a văzut Veta, mamă-sa, şi ai lui, nu l-au recunoscut:

         - Fugi de-aci, că tu nu eşti Gică al meu! Nu, nu, nu... Te rătăcişi, du-te, du-te de-aci, că pun câinii pe tine şi te fac praf...

         - Pune-i, mamă, dar eu sunt Gică. Părul de pe cap mi-a albit într-o clipă. Ascultă şi să fii sigură că tot ce auzi este adevărat, aşa cum mă vezi şi te văd.

         Şi până nu i-a spus Gică toată povestea, nu l-a lăsat să intre în casă. A povestit cum a fost îngropat de viu de un proiectil care a explodat lângă el. Cum a fost scos, cine l-a scos din mormânt, aşa zicea el, nu ştie. S-a trezit în spital rănit. Cică l-ar fi întrebat medicul:

         „ – Cum te cheamă, plutonier?”

         „ – Călinoiu, să trăiţi, domnule doctor: Gheorghe Călinoiu mă cheamă, dar nu scrie în...”

         „ – Nu scrie, Călinoiule. Te-au scos din mormânt aproape în pielea goală, fără identitate. Dacă ai fi avut la tine vreun act...”

         „ – Am avut, domnule doctor, şi acte, şi am avut scrisoarea de adio – ştiţi dumneavoastră cum fac militarii înainte de luptă ...”

         „ – Nu le mai ai, au rămas în locul tău în mormântulîn care te-a îngropat proiectilul. Bată-te să te bată, măi Călinoiule!”...

         „ – Cine să mă bată, domnule doctor?”

         „ – Norocul să te bată toată viaţa, plutonierule! Mare norocos ai fost, Gheorghe Călinoiu! Ai scăpat ca prin minune cu câteva răni, dar nu deosebit de grele...”

         „ – Mă pot ridica, domnule doctor?”

         „ – Te poţi, dar cu grijă. Mai bine este să stai pe pat, întins şi nemişcat. Eşti însurat, plutonier?”

         „ – Însurat, domnule doctor. Am şi un băieţel. Mă bucur că o să apuc să-i văd.”

         „ – De apucat, o să apuci, dar nu sunt sigur că te vor recunoaşte că tu eşti Gică al lor, soţul şi tatăl.”

         „ – Aşa de sluţit sunt, domnule doctor? Nu mai sunt întreg? Se vor speria şi vor fugi de mine? Aoleu! Ce mă fac, domnule doctor?”

         Doctorul spune unei asistente să aducă o oglindă. Vine asistenta cu oglinda şi i-o aşează în faţă. Când se vede cu părul alb, s-a pus pe râs Călinoiu Gică. Şi râdea, râdea, de se ţinea cu mâinile de burtă. Îl opreşte medicul:

         - De ce râzi, Călinoiule?

         - Cum să nu râd, domnule doctor? Bine că sunt întreg şi în viaţă! Păi, este funingine pe coş destulă şi-l fac mai negru de cum a fost... Domnule doctor, mi-aţi zis că sunt un mare norocos şi mi-aţi urat să mă bată norocul. Îmi permiteţi să vă spun o glumă?

         - Spune, Călinoiule!

         - Se zice că se întâlnesc pe drum, într-o dimineaţă, două femei: Veta şi Catrina. Veta plângea în hohote, îşi smulgea părul de pe cap, suspina, sughiţa, îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji şi i se înnodau sub barbă. Catrina încearcă să afle de ce plânge, vrea s-o facă să înceteze plânsul, dar în zadar. Nu reuşeşte cu niciun chip. Văzând că încercările ei nu au niciun rezultat, îi zice în timp ce se îndepărta încet de ea: „ – Bată-te norocul, Veto, să te bată!”

         Spre mirarea Catrinei, Veta izbucneşte  cu năduf: „ – Ba să te mai bată şi pe tine Norocul, că pe mine m-a bătut destul! Să te bată şi pe tine de câteva ori pe zi şi să vezi cât este de bine! N-ar apuca ziua de mâine Noroc al meu! Nu i-ar putea ieşi sufletul, să-l văd cum se chinuieşte şi să mă bucur şi eu!”

         Şi-atunci, şi-a adus aminte femeia, Catrina, că pe bărbatul Vetei îl chema Noroc! N-a mai zis nimic Catrina şi a plecat în drumul ei.

         La sfârşit, Ion Olteţanu zâmbi de-a binelea, fapt care nu fu pe placul sergentului. Îi şi sare ţandăra şi se dă la cel care îi luase apărarea şi nu-l dăduse în gât, cum se aştepta:

         - Îţi vine să râzi, Olteţane? Te bucuri, auzind că o să păţesc eu ceva rău, nu-i aşa? Te înşeli, fruntaş Olteţanu! Amarnic te înşeli! Nu mă tem câtuşi de puţin de acest căpitan şchiop! Crede că mă impresionează pe mine poveştile lui lacrimogene, credibile doar pentru proşti. Nu mă împresionează deloc, îmi vine să scuip pe...

         - Taci, sergent! Taci, auzi? Că mă bagi în bucluc. Eşti un mare ticălos. N-am mai întâlnit pe cineva ca tine. Marş din faţa mea, nemernicule, că-ţi închid gura şi-ţi rup oasele! Scârba dracului! Mi-e silă de tine! Între noi nu este cale de împăcare, ci război total. Să nu zici ceva, că te omor acum cu mâna mea! Fă paşi! Fă paşi cât poţi de repede!

         - Te prind eu, Olteţane, când şi unde nici nu gândeşti. O să te împuşc ca pe un câine!

         S-a depărtat srgentul scrâşnind din dinţi. De-ar fi putut, atunci i-ar fi făcut felul fruntaşului, dar într-o luptă faţă în faţă ştia că nu are nicio şansă. O să clocească el şi-o să-i vină vreo idee mârşavă, ca să-i vină de hac acestui fruntaş.

         Olteţanu nu ştia dacă trebuie să se bucure sau nu. Motiv de bucurie avea, obţinuse un nesperat bilet de voie pe timp de 24 de ore. În acest timp, se va vedea cu frumoasa fată din Poienile de sub Munte, apărută şi asta ca din senin şi îi furase inima. Cum or fi fetele pe aici? se întreba. Oare cât de mult te poţi apropia de ele? La sărutat ajunsese nesperat de repede, fără a întâmpina vreo rezistenţă, cum se întâmplă când încerci să te apropii de o olteancă de pe la noi şi vrei s-o săruţi. Trebuie să dai adevărate lupte, să aplici strategii, care s-o determine pe fată să accepte s-o pupi pe obraz. Pe buze ajungi s-o pupi după mai multe întâlniri şi doar să i le atingi! Frumoasa pe care o întâlnise aici nu numai că n-a încercat să se opună, ci s-a lipit de el şi l-a înlănţuit cu braţele, în semn de dorinţă. Însă el depăşise limita, era gata s-o sufoce pe tânara fată.

         Cum va fi acum? Dacă vine, înseamnă că îi este drag. Ar vrea să se poată ascunde şi să audă ce va spune când va veni la poartă. Cine va spune că este şi de ce îl caută pe fruntaşul Ion Olteţanu? Acestea sunt întrebări care se pun celor care vin să-i viziteze pe soldaţi. Li se cere şi actul de identitate şi dovada pe baza căreia au intrat în zona de frontieră. Nu va putea spune că îi este nevastă. O va da de gol buletinul unde sunt înscrise datele personale şi adresa. Iubită? Prietenă? Da, va putea spune. Nu este interzis să ai o iubită din sat. Va vedea, mai sunt trei zile. I-ar părea bine dacă ar întâlni-o, chiar din întâmplare, în aceste trei zile, căci i-ar spune să nu mai vină la pichet. El, având bilet de voie, o va căuta şi se vor înţelege unde se pot întâlni doar ei. O poate aştepta şi el în preajma intrării şi când o va vedea venind, să-i iese în întâmpinare şi s-o apuce încotro va zice fata. S-ar putea duce şi la ea acasă...

Ba nu, nu se va duce. Dacă ea vine pe alt drum şi nu se întâlnesc, strică totul şi nu câştigă nimic de pe urma biletului de voie...

         Dar mai sunt trei zile, să aştepte. Numai sergentului dacă nu-i va trece vreo trăsnaie prin cap, căci nu crede că se va lăsa el să nu-l împiedice să beneficieze de acele ore libere, pe care i le-a dat căpitanul. Îşi propune să nu se mai gândească la ce va face duminică, dar nu putea, îi săreau gândurile prin cap cum sar floricelele din porumbul ciocantin.

                                                                     ***

                VIII. SERGENTUL CAPRĂ SUPORTĂ TRATAMENTUL CU PĂTURA

            Deh! Trebuia s-o păţească şi el, că nu degeaba se spune A-i veni cuiva zi de plată şi răsplată. Mi se pare,

                                                       totuşi, că este prea puţin, dar mai este timp...

         Ajunge, în sfârşit, în dormitor, unde este aşteptat şi luat în primire de camarazi, care încep să-l descoase. Frutaşul le spune despre o parte din discuţiile cu domnul căpitan Marinescu şi că obţinuse bilet de voie pentru 24 de ore.

         - Şi ce vei face cu atâta timp liber? întreabă Ilie Leucă, prietenul şi vecinul lui de pat.

         - Nici nu ştii cât aştept să fiu singur, să mă gândesc la ce vreau, să alerg pe unde vreau, să nu mai aud de ordine, să nu mai văd pe cineva, să dorm sub cerul liber, cum dormeam când făceam pază la vie, să...

         - Pe un anume ins nu vrei să-l vezi în faţa ochilor, dar pe o anumită Mărioară, Mărie, Măriuţă, Măriucă, Mariţă, Mia şi nu mai ştiu cum?

         - Pe asta o s-o văd. Şi nu doar o s-o văd, prieteni, sper s-o şi ţin în braţe, s-o mângâi, s-o dezmierd, s-o pup mult, mult...

         - Nu-ţi face prea multe planuri, nu visa prea mult, că-şi bagă dracul coada şi ţi le strică!

         - Dă-ţi peste gură, Băbene, nu cobi. Mă gândesc că, de data asta, dracul pe care îi ai tu în vedere, n-o să mai facă ce vrea. A primit şi el ordin de la un şef mai mare. Dacă văd că nu-mi dă biletul de voie până sâmbătă la amiază, mă duc la căpitan şi tot îl obţin.

         - Căpitanul mai pleacă, mai ales la sfârşit de săptămână, iar sergentul se face c-a uitat şi nu i l-a cerut.

         - E posibil, Beicane, dar o să fiu precaut. Bine că-mi dezvăluişi tu această posibilitate.

         Camarazii reuşiseră să-i strecoare în suflet unele îndoieli. Se culcă, dar nu adoarme multă vreme.

         Olteţanu şi-a rezolvat singur biletul de voie. L-a întâlnit pe căpitan, venea din misiune, l-a salutat şi acesta se dă în vorbă cu el. Îl întreabă cum a fost în patrulare, dacă au fost evenimente, dacă a verificat şi fâşia arată, dacă nu trebuie arată, dacă a văzut urme pe ea. La sfârşit, îl întreabă unde se va duce duminică, când va avea bilet de voie.

         - Dar voi avea? cutează Ion Olteţanu o întrebare.

         - Te îndoieşti?

         - De dumneavoastră nu, de celălalt mă îndoiesc. Este capabil să facă orice ca să nu mi-l dea. Dacă îmi ordonaţi să vin eu după bilet, eram sigur, dar aşa nu mai sunt sigur...

         - Crezi că s-ar putea întâmpla să nesocotească ordinul meu? Mda! Păi, hai să ţi-l dau, fruntaş. Îl pui bine şi nu spui nimănui nimic. Nici sergentului nu-i mai aminteşti, să vedem ce va face. Ai înţeles, fruntaş Olteţanu?

         - Am înţeles, domnule căpitan! Mulţumesc.

         Se duc la birou, căpitanul completează biletul de voie cu datele personale ale fruntaşului şi cu perioada pentru care se eliberează, îl semnează şi i-l înmânează.

         Ei, acum era sigur că va avea o duminică liberă, noaptea spre luni şi până luni la amiază. Îi dăduse mai mult de 24 de ore. Când vede, se bucură nu numai pentru că îi dăduse liber mai mult, dar şi pentru că va turba sergentul când va afla.

         Nu ştie când a adormit. Somnul i-a fost agitat, însă a avut şi un vis frumos, din cauza căruia, după ce s-a trezit, n-a mai putut adormi. Se făcea că era cu o fată, nu şi-a dat bine seama cine era fata, i-ar fi plăcut să fie Mărioara, în marginea pădurii de brad. Stăteau pe un covor de iarbă verde şi deasă. Era soare, era cald. O culcă uşor pe spate şi nu se împotriveşte, ci îi zâmbeşte aşa de frumos, de parcă vrea să-l farmece şi să-l treacă sub influenţa puterilor ei miraculoase. Începe să o sărute şi o sărută, o sărută, o sărută şi fata iar nu se împotriveşte. Dimpotrivă, îl înlănţuie cu braţele şi-l îndeamnă să nu se oprească. O priveşte în ochi şi încearcă să se oglindească în ei. Apoi, începe să-i descheie nasturii de la bluză. Nu se împotriveşte nici acum. Îi dezveleşte sânii. O minunăţie, două pere răsturnate date în pârg cu sfârcurile ţăpure. Îi priveşte fascinat şi începe să-i sărute cu sete. Simţea cum orice atingere parcă îi frigea buzele. Vrea să spună ceva, dar îl opreşte, punându-i degetul arătător pe buze şi şoptindu-i:

         „ – Sssst! Taci! Nu rupe vraja!”

         Închide ochii şi aşteaptă să fie sărutată. Îngăima: „Nu te opri! Sărută-mă! Ah! Ah!... Cât te doresc, dragul meu! Sunt fecioară! Fă-mă femeie, acum, aici! Iubeşte-mă! Iubeşte-mă, iubitule!”

         Şi, deodată, se trezi din vis şi-i păru aşa de rău! Era lac de sudoare. Se întoarse repede pe o parte, îşi trase pătura peste cap şi încercă să adoarmă, sperând că va continua visul. Strânse el un timp din ochi, dar în zadar, nu mai adormi. Deschise ochii şi începu să se gândească la fata din vis, al cărei chip nu reuşise să-l vadă cu claritate, un timp. După aceea, începu să se gândească la fata cu care nădăjduia să se întâlnească duminică, la Mărioara de sub Munte, de care, deşi n-o văzuse decât o singură dată, se simţea atras mai tare decât de oricare dintre fetele pe care le avusese până acum. aceasta se agăţase de el, ca şi când se cunoşteau de când este lumea şi pământul, se lăsase sărutată de la prima încercare, iar când o îmbrăţişase se lipise de el parcă ar fi vrut să nu se mai dezlipească niciodată. Îl încolăcise şi ea cu braţele şi-l strângea către ea cu toate puterile pe care le avea. Şi îi spusese că-i picase nu drag, ci drag-drag-drag, ceea ce însemna însemna mult mai mult, privindu-l drept în ochi, fără măcar să clipească. Îşi ţuguiase uşor buzele să-i primească sărutul, care să pecetluiască legământul dintre ei.  Să-ţi spună o fată frumoasă ca ea aşa, să-ţi facă o asemenea declaraţie de dragoste înseamnă ceva. Oare să fie ea fata din vis? Mărioara şi dorinţele ei nemărturisite încă, care ar dori să se împlinească. Dar dacă, fiind singuri undeva, fata asta reală s-ar comporta şi i-ar spune ca cea din vis, ce ar face? Fiindcă avusese el câteva fete, dar cu niciuna nu şezuse întins pe iarbă, nu-i dezvelise sânii şi n-o sărutase pe ei, cum făcuse cu fata din vis. Nu mai vorbim de faptul că niciuna dintre fetele pe la care umblase n-ar fi zis,  nici dacă ar fi pus-o cu tălpile de jar, s-o facă femeie, că aşa simte ea în momentul acela. Oricare dintre ele se aprinde în timpul îmbrăţişărilor cu băieţii, că doar şi ele sunt făcute din carne şi simţuri, şi ar vrea să se culce cu băiatul care îi este drag şi stă cu el pe laviţa de la poartă, dar nu-i spune „sunt fecioară, fă-mă femeie acum şi aici!”...

         Sună deşteptarea şi-i întrerupe şirul gândurilor. Începe forfota îmbrăcării şi ieşirii pe platou pentru înviorare. Începe, de fapt, programul zilnic, cu care soldaţii sunt obişnuiţi.

         Până sâmbătă seara nu se întâmplă nimic deosebit. După masa de seară, Ion Olteţan se întâlneşte cu sergentul Capră:

         - Biletul meu de voie unde este, sergent?

         - Bilet de voie?! se miră sergentul. Despre ce bilet de voie vorbeşti, fruntaş? Păi, aşa crezi că se primeşte un bilet de voie, fruntaş? Ehei, dragul meu, trebuie să-l meriţi. Ce-ai făcut tu să meriţi bilet de voie?!

         - Ai uitat, sergent, că domnul căpitan Marinescu ţi-a dat ordin să-mi dai bilet de voie pentru 24 de ore? Aşa respecţi tu ordinul domnului căpitan, sergent?

         - Eu n-am auzit asemenea ordin sau dacă l-a dat, ehehei! a şi uitat căpitanul de-atunci, fruntaş! Mâine te planific să mergi în patrulare, ce bilet de voie îţi trebuie! Hai, cară-te şi uită de bilet de voie!

         - Canalie te-a făcut mă-ta, canalie vei sfârşi, sergent! Bagă bine pe urechi ce auzi: mâine-dimineaţă, la ora 6,00, voi ieşi pe poarta aceea şi ne vom vedea luni la amiază!

         - La patrulare, fruntaş, acolo vei pleca!

         - Ia, patrulare, sergent Capră! îi spune fruntaşul Ion Olteţanu, făcând gestul cu îndoitul mâinii de la cot, gest pe care îl fac bărbaţii când dezaprobă categorie ceva. Ai priceput, sergent? Asta... patrulare! Ţi-o dau şi peste gură şi peste fălci, sergent, până când te satur să mai faci răutăţi, fapte înveninate cu venin de năpârcă. Spurcăciunea dracului, piei din faţa mea!...

         Şi unul, şi celălalt se îndepărtează furioşi. Fruntaşul se plimbă prin curtea largă, să-i treacă furia, până când se întunecă bine. Apoi, se duce în dormitor, se dezechipează şi se întinde în pat, după ce îşi face toaleta de seară. Reuşise să se calmeze în bună măsură şi-şi propusese să doarmă. Îl şi fură somnul, dar după ce a petrecut un timp în împărăţia lui moş Ene, se trezeşte, auzind nişte paşi alergând şi o uşă trântită. Lumina era stinsă, chiar becurile de afară, a căror lumină bătea în ferestre, erau stinse. Oare ce-o fi? se întreabă. Se ridică şi stă sprijinit într-un cot, privind în direcţia în care era uşa. Nu vede nimic şi nici nu aude vreun zgomot în afară de unele sforăituri ale camarazilor adormiţi.

         Deodată, se deschide uşa brusc şi se aprinde lumina. Era sergentul care intrase în dormitor şi aprinsese lumina. Dă cu ochii de sergent, care era treaz, se sprijinea pe cot şi privea spre uşă. Strigă:

         - Tu eşti! Te-am prins, nenorocitule! O să înfunzi puşcăria!

         - Da, eu sunt, dar nu ştiu ce vrei de la mine. Eu acum mă trezii, auzii zgomot şi sării, speriat, din somn. Iar te loveşti de mine, sergent?

         Privindu-l de aproape, îl vede pe sergent plin de sânge. Îşi dă seama că sergentul fusese bătut măr! Cine o făcuse oare? Şi de ce?

         Toţi soldaţii se trezesc şi vin spre cei doi:

         - Ce-ai păţit, domnule sergent? întreabă Beican. Să ştiţi că Ion Olteţanu s-a culcat înaintea tuturor şi-a adormit buştean. Chiar ne-am mirat, fiindcă, de obicei, era cel care întreţinea atmosfera: ne mai spunea un banc, o glumă, ne mai povestea întâmplări de pe la el din sat, dar de data asta, n-a zis nimic, a pus capul jos şi a adormit buştean. Eu depun mărturie pentru el şi jur pe ce am mai sfânt să spun adevărul. Nu ştiu de ce îl acuzaţi, dar greşiţi rău de tot.

         - Şi eu!... Şi eu!... Şi eu!... se anunţă mai mulţi care îl sustin pe Beican şi se jură şi ei că vor depune mărturie în favoarea lui Ion Olteţanu.

         - Dar ce-aţi păţit, domnule sergent? întreabă Băbeanu. Aţi alunecat şi aţi căzut pe scări! Oare de ce n-o fi lumină?

         - N-am alunecat şi n-am căzut pe scări, soldat, ci mi s-a aplicat tratamentul cu pătura!...

         - Dumneavoastră, domnule sergent? Cum este posibil aşa ceva? Eu nu cred! Cine ar fi îndrăznit? Eu nu cred şi pace!

         - Cum nu crezi, soldat, eu sunt nebun? Cum am intrat în coridor, mi s-a aruncat pătura în cap, am fost trântit la pământ şi jucat în picioare. Cred că au fost trei. M-au bătut, nu ştiu cu ce, cum baţi fasolea să cadă boabele din teci! Când au văzut că nu mai mişc, au luat-o la fugă...

         - Şi pătura?

         - N-au lăsat-o la locul faptei, bineînţeles. Au luat-o cu ei. 

         - Ai auzit, sergent Capră, ce-au declarat camarazii mei. Eu n-am fost. Dacă vrei, eu te iau în spate şi te duc la infirmerie, să te vadă doctorul. Te duc?

         - Nu. Nu mă duc la infirmerie, fruntaş Olteţanu. Au! Mi-au rupt coastele... Au!

         - Atunci, înseamnă că au dreptate cei care spun că ai căzut pe scări şi te-ai lovit. Cine ar fi putut face ceea ce ai spus tu? Dacă te răzgândeşti, eu mă îmbrac şi te duc. Tu nu m-ai dus pe mine, când    m-ai lovit cu sălbăticie în chiar ziua în care am ajuns aici, fără să mă cunoşti, fără să te cunosc, fără  să-ţi fi făcut ceva. M-ai lovit şi m-ai lăsat la closet cu sângele curgând şiroaie pe nas, pe gură, pe urechi! Nu le-am spus niciodată până acum celor care se uită la noi în acest moment ce s-a întâmplat. Le-am spus că am alunecat, am căzut şi m-am lovit. Aşa s-a întâmplat şi cu tine. Te duc sau nu te duc la infirmerie?

         - Nu.

         - Atunci întinde-o, sergent, şi lasă-ne să ne odihnim după o zi de muncă. Avem acest drept dat de regulament, pe care nu ni-l poţi lua tu. Du-te şi caută-i pe cei care ţi-au pus pătura în cap. Prinde orbul, scoate-i ochii. Nu-i ştiu pe cei trei, dar i-aş cinsti, să ştii, că au făcut ceea ce eu n-am fost în stare în peste un an şi jumătate. Dar Dumnezeu nu doarme, sergent Capră, vede tot şi mai dă câte un ghiont din când în când celui care uită fă fie om.

         Sergentul dă să plece, dar se cam clatină pe picioare. Sar Băbeanu şi Beican şi-l prind unul de o mână, altul de cealaltă mână. Îl scot pe uşă şi pleacă cu el. Revin cam peste o jumătate de oră bucuroşi nevoie mare. Aprind lumina în dormitor şi ne scoală pe toţi.

         - Vă supăraţi sau nu, dar nu putem să nu vă spunem. L-am dus pe sergent la infirmerie. Îl luă doctorul în primire, se uită la el, îl culcă pe pat şi începu să-l pipăie.

         „ – Ce se întâmplă, sergent?” îl întrebă. Ce credeţi că răspunse sergentul?

         - Dă-l în mă-sa! Nu-l bătură bine. De mult trebuia să-i pună pătura în cap şi să-i dea pe piele. Măcar dacă ar învăţa ceva din păţania asta! comentează Petria.

         - Hai, spune ce a răspuns sergentul?

         - Că s-a împiedicat şi a căzut. S-a rostogolit pe trepte până jos şi s-a lovit rău. Îl opri acolo, să-l pună pe picioare.

         „ – Vrei să te cred, sergent?” îl mai întreabă doctorul şi-l ţintuieşte cu privirea.

         „ – Eu nu vă oblig, domnule doctor, să mă credeţi. Nici nu pot să vă oblig, credeţi ce vreţi dumneavoastră, dar ajutaţi-mă să mă fac bine.!

         „ – Aşa o să fac, sergent. Voi sunteţi liberi. Nu vă apucaţi să bateţi toba, veniţi mâine după micul dejun şi vă voi spune care este starea sergentului. E clar, băieţi?”

         „ – Am înţeles, domnule doctor. Nu vom spune nimănui nimic”, am făgăduit noi. Deci nici vouă nu v-am spus nimic, să vedem cum evoluează lucrurile, adică starea sergentului.

         S-au culcat băieţii. Cei mai mulţi se bucurau de păţania sergentului, unora le era indiferent. Toţi se întrebau însă cine or fi cei care i-au aplicat corecţia sergentului. De meritat, merita. Dar dacă se află, nu le va fi moale celor trei, atâţia a zis sergentul că au fost cei care l-au bătut.

         Ion Olteţanu se întreba de ce au sărit să-l ajute tocmai Beicanu şi Băbeanu. De ce nu s-a dus şi Ilie Leucă, prieten cu ceilalţi. Nu cumva..., dar nu-şi duse gândul până la capăt. Şi-l mută la ziua de duminică, ziua când se va întâlni cu Mărioara. Adormi şi se trezi a doua zi, când a sunat deşteptarea.

         După masa de dimineaţă se duce la infirmerie şi-i spune sergentului că are bilet de voie până luni la amiază şi pleacă din unitate.

         - Să-l văd, fruntaş! Nu cred că ai bilet de voie. Cine ţi l-a dat?

         - Mi l-a dat domnul căpitan Marinescu. Nu ţi-l dau, că îl vei rupe, dar îl rog pe domnul doctor   să-l citească şi să confirme că spun adevărul. Vă rog, domnule doctor!

         Doctorul ia biletul, îl citeşte tare şi i-l înapoiază fruntaşului.

         - Şi unde te vei duce, fruntaş?

         - În libertate, sergent, cu cineva drag. Vreau să simt şi eu că trăiesc câteva ore liber, liber, liber... Am ţinut să vă anunţ, aşa de sanchi, cum spun şmecherii pe la noi... Să te oftici niţel, sergent. Să ne vedem cu bine luni la amiază!

         Iese din infirmerie, se opreşte pe trepte, trage puternic aer în piept şi o ia spre punctul de control. Aici, era leat de-al lui. Ştia că are bilet de voie şi-i permite să iasă, fără să-l mai controleze. Îi urează să aibă noroc şi să-şi petreacă timpul după voie.

         - Mulţumesc, prietene! Aşa îmi doresc şi eu şi sper.

                                                                     ***

                                                     IX. ÎNTÂLNIREA

            Într-un cunoscut cântec se spune: Dulce-i dragostea pe fân cosit. Aşa o fi, dar când ai la îndemână

                                          umbră deasă, iarbă verde, pădure foşnitoare... şi-o mândră aleasă...

         O ia pe drumul care duce spre sat. „Numai pe aici poate veni, dacă vine”, îşi zice, şi se aşeză la umbra unui pom şi se pune pe aşteptat. Îşi propune să aştepte cel mult o oră. Dacă nu vine, se duce la ea acasă. Fie ce va fi, nu era sigur dacă face bine sau rău, ducându-se la ea fără voia părinţilor. Fraţi parcă spusese că nu are ori nu fusese prea atent – ba da, un frate mai mic – ,preocupat fiind s-o vadă bine pe fata de lângă el, care încerca să se apropie de el. Oare ce va face când o va vedea? Dar ea?...

         Nu trece mult timp şi o vede venind. Urca fără garbă dealul. Băiatul se ridică în picioare şi îi iese înainte. Îl zăreşte şi fata şi grăbeşte pasul. Ajung unul lângă altul. Cine i-ar fi văzut şi-ar fi dat seama cât sunt de fericiţi. Câteva clipe nu sunt în stare să scoată o vorbă din cauza emoţiilor. Se priveau, îşi zâmbeau şi atât. În sfârşit, Ion rupe tăcerea cu o întrebare de conjunctură, banală:

         - Încotro, fată frumoasă?

         - Pe drumul ăsta până la capăt, dar văd că mi-l scurtaşi tu.

         - Şi ce vrei să găseşti la capătul drumului?

         - Am găsit deja... Sper să am dreptate.

         - Salut, fată frumoasă, că şi uitai să-ţi spun.

         - Bună dimineaţa, grănicerule. Parcă numai salutul îl lăsaşi la cazarmă! Dar să le lăsăm, că ţi le aminteşti tu pe toate cele uitate. Aştepţi de mult timp?

         - Cam de multişor. De când ne-am despărţit tot la tine mă gândesc şi aştept momentul acesta. Dacă vrei să ştii, mereu ai fost cu mine în patrulare... Uite-aşa te-am ţinut lângă mine tot timpul şi, Doamne, ce repede trecea timpul. Cu tine am făcut de planton, cu tine am stat la masă, cu tine m-am culcat...

         - Te-ai culcat cu mine?! Şi?

         - Şi aşa mă ardea trupul tău, frumoaso... Astă-noapte aproape că n-am închis ochii, gândindu-mă la momentul acesta şi-mi pare rău că nu fu cum mi l-am închipuit...

         - Ce trebuia să se întâmple şi nu se întâmplă, Ion Olteţanu?

         - N-ai uitat cum mă cheamă?

         - Să te uit? Cum ar fi fost posibil? Spune cum...

         - Că o să fugim unul spre altul, iar eu te-oi lua în braţe, te-oi strânge la piept şi te-oi pupa şi...

         - Şi de ce nu faci? Cine te împiedică? Vezi, astea sunt câteva dintre gesturile pe care ai uitat să le faci, dar am eu grijă... Chiar mă puseşi pe gânduri să ştii. Mă gândeam, urcând coasta, că aş vrea să te întâlnesc înainte să ajung la pichet, să fim numai noi şi să ne îmbrăţişăm şi să mă pupi. Să nu râzi de mine pentru ce ţi-oi spune. Mergeam şi vorbeam cu mine: „Şi dacă te pupă ca prima dată, ce te faci, fată?” mă întrebam. „De-o va face, atunci o să fiu pregătită să-i fac faţă!” îmi răspundeam. „Numai s-o facă!” „Şi dacă n-o face?” „O să fiu mâhnită. Poate că m-oi supăra şi l-oi săruta eu!” Aşa vorbeam cu mine pe coastă în sus, dar, din păcate, nu se întâmplă nimic...

         - Uitai, frumoaso! Uita-m-ar relele şi necazurile! Dar te-oi lua în braţe, uite aşa, şi te duc la umbră acolo, în pădure, şi te pup până mâine la amiază.

         - Până?... Oare auzii bine?

         - Da, până mâine la amiază am liber şi până atunci nu vreau să mă despart de tine. Pot să nici nu mă duc la pichet. Ce mânca o să găsesc, că o să te mănânc pe tine, începând cu ochiul stâng, pe care acum îl pup frumos, apoi trec la cel drept, la obrazul stâng, la cel drept, la nasul ăsta puţin cârn şi ajung la gură. Ei, aici, stăm mult, mult, mult... Ai buza asta de sus, o ai pe cea de jos, le ai pe amândouă, mai ai limbuţa asta neastâmpărată, care, iaca, îmi spune să am grijă şi de ea. Astea îmi ajung la amiază şi la chindie...

         - La ujină, se zice la noi, grănicerule. Eşti pe pământ maramureşean şi trebuie să înveţi şi limbajul locului, şi obiceiurile. Cum să te porţi cu fetele o să te învăţ eu, dacă îmi vei dovedi că vrei şi vei fi şi un tânăr sârguincios...

         - Fie aşa cum zici tu, frumoaso. Eu continui. La cină, mergem în jos, uite pe-aici. Deschiotorăm un nasture, aşa, şi încă unul, aşaaa!... Şi de ce dăm noi aici? Oooo! Oooo!! Aşa ceva n-am văzut! Ia  să-i ating uşor cu buzele, să văd cum mă primesc...

         Şi se mai copilăresc tinerii niţel, aşa au crezut ei că fac, dar i-a apucat amiaza.

         - Dragul meu, dacă mă uit bine la soare, îmi dau seama că a sosit amiaza. Ai mâncat tot timpul din ce ai vrut, cât ai vrut. Te-ai săturat?

         - Din ce am mâncat nu mă satur de-aş mânca o viaţă întreagă. De hrană obişnuită aş putea răbda până mâine la amiază şi n-aş zice o singură dată că mi-e foame.

         - Eu sunt dispusă să-ţi dau o viaţă întreagă, dacă îţi place aşa de mult.

         - Îmi place! Cine mi te-a scos în cale, fată? De unde ai apărut, de unde ai ieşit?

         - Aşa s-a potrivit, grănicerule. E cineva acolo sus, care le potriveşte pe toate. M -a trimis în faţa ta şi asta a fost, văd că a făcut bine. Cu cine ai fi stat tu acum, pe cine ţi-ai fi odihnit ochii, cine ţi-ar fi ostoit setea de care suferi atât? Parcă n-ai văzut fată până acum! Ai mai văzut, Olteţane? Spune, hai spune, spune...

         - Am mai văzut, dar nu ca tine, tu...

         - Ce este cu mine? Şi eu sunt ca celelalte, dar mă şi deosebesc de ele...

         - Prin ce?

         - Prin ce sunt în stare să fac pentru cineva care-mi este drag...

         - Şi ce eşti tu în stare să faci, frumoaso?

         - Orice, dragule!... Chiar să fiu a ta şi cu trupul, fiindcă cu sufletul sunt deja.

         - Dacă aş vrea să..., nu te-ai opune?

         - Încearcă şi vei vedea... Dacă mă vrei cu adevărat, bineînţeles.

         - Dacă te vreau? Nici nu-ţi dai seama cât de mult te doresc, dar mi-e frică, pe de o parte, pe de altă parte nu vreau să-ţi fac rău.

         - Mai gândeşte-te, dar vreau să ştii că drumul spre mine îţi este deschis. Când crezi că eşti pregătit, nu mai sta pe gânduri. Hai să vedem ce facem acum. Ce propui?

         - Frumoaso, am vorbit cam mult şi eu nu te-am sărutat destul. Asta voi face acum...

         Cei doi tineri dau frâu liber simţirilor interioare, fiecare dintre ei vrând parcă să dovedească partenerului cât de mult îl doreşte. Iarba moale, mătăsoasă, umbra deasă, pădurea uşor foşnitoare constituiau un cadru natural potrivit împlinirii dragostei lor...

         - Ei, acum, ce propui? Încotro o luăm, că aici am stat destul? Mai sunt locuri care merită să fie vizitate, iar noi, sunt sigură, ne vom simţi bine oriunde ne vom opri.

         - Draga mea, locurile de aici până la graniţă le cunosc ca în palmă. Le-am călcat cu piciorul de mii de ori, în lung şi în lat. Eu mă voi simţi minunat unde eşti tu. Eu nu am ochi decât pentru tine, chiar de ne-am duce în mijlocul Raiului. Pentru mine, Raiul va fi acolo unde eşti tu...

         - Îţi mulţumesc, grănicerule, pentru aceste vorbe frumoase. Eu ce să zic?...

         - Tu să nu zici nimic. Tu, frumoaseo, nu zici prin cuvinte, ci prin felul în care arăţi, în care te dăruieşti. Iată, de exemplu, cât de frumos te  îmbrăcaşi...

         - Ăsta este costumul nostru popular. Şi nu este cel mai frumos pe care îl am, dar îl îmbrăcai pe acesta, pentru că este primul lucrat de mâna mea şi-mi este tare drag. Multe vise mi-am făcut lucrând la el, multe întrebări mi-am pus, iar la una dintre întrebări am primit răspuns până acum şi primesc în continuare...

         - La care, frumoaso?

         - Cine va fi cel care mă va ţine în braţe îmbrăcată în acest costum? Şi altele o mulţime : îmi va fi drag ori nu, dar eu lui? De unde va fi, cum va fi?...

         - Şi?

         - Şi ce, Ioane? Nu-ţi dăduşi seama din modul cum mă purtai şi mă lăsai în voia ta?

         - Aş vrea să mai aud, să...

         - Mai avem timp, dragule, suntem la prima întâlnire şi dacă le afli pe toate acum, ce farmec vor mai avea următoarele? Ori nu vrei să ne mai întâlnim?

         - N-aş vrea să ne mai despărţim, dacă s-ar putea, fată!... Dar, bine zici, avem timp. Spune-mi ceva despre portul vostru popular, că mi se pare original...

         - Aşa şi este. Costum ca al nostru nu are nimeni. Cel femeiesc îl vezi pe mine cu piesele principale. Este compus, să încep de la cap, dintr-o basma înflorată. Tu mi-o luaşi de pe cap...

         - Îmi place părul tău, pieptănătura...

         - Observai cât de mult şi atent te uitaşi la el. Mai observai însă că nu-mi aruncaşi basmaua, ci o puseşi bine, ca pe-un lucru de preţ...

         - Aşa şi este.

         - Femeile mai în vârstă poartă basma neagră. Urmează cămaşa cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi. Te uitaşi la ea, o pipăişi, o desfăcuşi la piept...

         - Să glumesc un pic şi te rog să nu te superi: îmi place cum stă pe tine, îţi scoate în evidenţă şi chiar îţi sporeşte frumuseţea trupului, dar mă gândeam şi încercam să te văd cum ai arăta fără ea.

         - Ei, şmechere, lasă că o să mă vezi, dacă o să vrei. În jos, se poartă poale peste care se îmbracă două zadii cu dungi orizontale în diferite culori.

         - Astea?

         - Exact. Mai este un pieptar din pănură sură sau un lecric (jachetă), guba din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu zgardă scumpă (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului). În picioare, opinci şi, desigur, ciorapi.

         Portul bărbătesc are ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu, lecricşi gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul şi straiţa ţesută în culori vii.

         - Frumos, dragă fată, frumos! Însă, nu spun o noutate, frumuseţea costumului popular este scoasă în evidenţă şi de frumuseţea celei care îl poartă.

         - Şi invers.

         - Ai dreptate, şi invers. Astea fiind zise, putem pleca. Încotro o luăm? Spre lac?

         - Vrei la înălţime? Mergem la Vindirel, atunci.

         - Poate facem şi o baie...

         - Baie? Eu nu sunt pregătită pentru baie... Dacă vrei să faci baie, eu zic altceva. Dăm pe la mine pe acasă, iau ce-mi trebuie pentru baie şi o luăm pe râu, în sus sau în jos, şi găsim locuri bune de scăldat şi, cred că asta vrei, ascunse de ochii curioşilor. Ni le alegem noi.

         - Cum să vin la voi acasă? Ce vor zice ai tăi?

         - Vii la noi acasă cu mine de mână, cu mine de braţ, cum ţi-e voia. Ori, dacă îţi face plăcere, mă poţi duce de la poartă în braţe, eu nu mă opun. De fapt, ai mei sunt la biserică, dar ştiu că s-ar putea să vin acasă cu un băiat. Mama mi-a zis să vin, dar ar vrea să te vadă şi, apoi, i-a zis lui tata să pregătească ceva de băut, că aşa se cuvine să fie primit un oaspete. De mâncare se va îngriji ea, iar eu să fac ceva deosebit, dacă băiatul îmi este drag. Eşti lămurit?

         - Toţi din familia ta sunt oameni deosebiţi, după cum spui...

         - Toţiăştia, dragul meu, sunt doar patru: Mama, Tata, eu şi Traian, fratele meu mai mic.

         - Pe mine mă cunoşti cât de cât. Pe ai mei merită să-i cunoşti, ceea ce se va întâmpla sigur. Cu mama planificasem să facem masa de primire a băiatului meu, seara, sau în funcţie de tine, când poţi tu. Dar, dacă zici că ai liber până mâine la amiază, rămâne să venim la masă deseară şi poţi rămâne – să nu râzi de mine – la noi peste noapte, să dormi. Avem o cameră liberă chiar lângă cea în care dorm eu...

         - Şi cum crezi că voi dormi eu, ştiindu-te în camera alăturată?

         - Nu ştiu, vei vedea tu, până atunci mai este timp şi te poţi hotărî... Lucrurile fiind lămurite, nu mergem acum acasă, mergem spre lac. Când îţi este foame îmi spui. Că am în straiţă cât să ne ajungă la amândoi. Mâncăm, putem face şi baie. Tot spuneai tu că ai vrea să mă vezi fără costumul popular. Îl dăm jos, Olteţane! Însă şi pe tine te-a făcut maică-ta tot în pielea goală. Ce zici?

         - Zic că ai dreptate, aşa m-a făcut.

         - Îţi propun şi un joc. Ne dezbrăcăm în felul următor: fiecare dăm joc, pe rând, câte un obiect de îmbrăcăminte. Cine are mai multe va intra în apă cu obiectul pe care îl are în plus. De acord?

         - De acord. Eu am mai multe ca tine şi nu voi rămâne în pielea goală! Hai!

         Am urcat până la micuţul lac Vindirel. Trecuse bine de amiază şi ni se făcuse foame. Ne-am oprit, am găsit un loc la umbră, ne-am aşezat şi Mărioara a pus masa, mâncare rece, dar bună: brânză de oi, ouă, carne da pasăre, zarzavaturi şi coptături, dulciuri de casă, foarte bune. A adus şi un stimulent tare, un sfert de horincă, dar n-am reuşit s-o bem toată. Ne-am ospătat împărăteşte. Mărioara a strâns ce a mai rămas de la prima noastră masă şi le-a pus în straiţă. N-a aruncat resturile, că nu se cuvine să le arunci, mai bine la dai animalelor şi păsărilor din gospodărie. Ne-am întins pe iarbă...

         - Ei, cum facem cu baia?

         - Nu cred c-o mai facem, dragă fată. Îţi dai seama ce s-ar putea întâmpla, dacă te-aş vedea goală-goluţă? Crezi că m-aş putea abţine? Mai bine nu. Nu vreau să-ţi fac rău. Nu ştii cât îmi eşti de dragă şi...

                                                                     ***

                                                            X. SABINA

                                Această fată spune la un moment dat: Nu mai sunt copilă, Ioane...

         - Şi? Tu vrei să-mi spui ceva, dar parcă nu ai curaj. Spune, suntem numai noi doi. Tu ai pe cineva acasă? Eşti însurat?...

         - Nu sunt însurat, dar am o iubită... Şi dacă îţi povestesc despre ea, te pierd pe tine şi n-aş vrea. Tu ai apărut dintr-odată în viaţa mea şi-ai adus atâta lumină, ca o zi însorită de primăvară...

         - Dacă vrei să nu mă pierzi, nu mă vei pierde. Trebuie să ştii, dragul meu, că eu voi lupta să te păstrez pentru mine, eu nu renunţ aşa de uşor la tine. Nu ştiu cum este iubita ta, eu mă cunosc pe mine şi sunt convinsă că te pot face fericit. Fără să exagerez, nicio fată de pe pământul ăsta nu-ţi va oferi mai mult decât mine. Urmează să te conving şi pe tine. Spune-mi, te rog, despre iubita ta.

         - Am crescut împreună, suntem vecini, doar un pârâu ne desparte...

         - Ştii cum se zice: „Vecina de lângă casă / Niciodată nu te lasă!”... Cum o cheamă?

         - O cheamă Sabina. Este mai tânără ca mine cu doi ani. Ce să-ţi spun? N-a fost nimic spectaculos: ne-am întâlnit zilnic de câteva ori la joacă pe Aninoasa, la noi sau la ei, cu gâştele şi cu raţele la păscut, mai târziu cu oile pe câmp, pe dealuri şi văi, la scaldă...

         - Şi cum vă scăldaţi?

         - În pielea goală, atât la Olteţ, cât şi în gâldanele pe care oamenii le săpau în albia pârâului, ca să aibă apă pentru animale, să spele rufe, să ude zarzavaturile. Aruncam hainele de pe noi – haine este un fel de a spune, căci în copilăria mică, vara, eu umblam cu o cămaşă din pânză ţesută în casă şi cu nişte izmene, pe care, când era cald, nici nu le mai luam, iar ea într-o rochiuţă subţire din stambă – şi bâldâbâc! în apă, în gâldan. Nu stăteam prea mult, că era rece apa.

         - Şi când aţi început să nu vă mai dezbrăcaţi?

         - A venit şi momentul acela. A terminat şi ea clasa a IV-a, au mai trecut vreo doi ani. Eram cu oile pe Fundul Câmpului, o poiană pe vârful dealului Pietriş, însorită şi cu iarbă bună pentru oi. Ne apropiam de prânz şi trebuia să plecăm acasă. Era cald şi mi-a venit poftă să fac plajă. I-am zis:

         „ – Sabina, hai să ne dezbrăcăm să ne pârlească puţin soarele, apoi mânăm oile acasă”.

         „ – Ioane, eu nu mă mai dezbrac. De aici încolo mi-e ruşine să mă mai dezbrac chiar şi faţă de tine, cu care sunt aşa de obişnuită. Nu trebuie să mă mai vadă băieţii în pielea goală. Dezbracă-te tu, dacă vrei, dar numai până la brâu, în jos nu mai este voie să te mai vadă fetele. Gata, au trecut vremurile când ne bălăceam în apă amândoi aşa cum ne-au făcut mamele noastre...”

         „ – Ce vorbeşti, fată? Cine ţi-a spus? Păi, eu te-am văzut de atâtea ori în pielea goală, ehehei! ştiu cum arâţi, ce mai poţi ascunde?”

         „ – Ştiai, dar nu m-ai mai văzut cam de mulţişor şi nu cred c-o să mă mai vezi... Aşa că...”

         „ – Aşa că... vreau să-mi spui şi jur că n-o să-ţi mai zic vreodată ceva care să te facă să roşeşti şi să-ţi fie ruşine.”

         „ – Bine, îţi spun şi îţi arăt pentru ultima oară, dar să nu râzi de mine, că-ţi scot ochii, auzi?”

         „ – Nu râd, Sabina, cum să râd? Cum aş putea râde de tine?!”

         „ – Uite, Ioane, îmi cresc ţâţele, semn că nu mai sunt copilă, cred că înţelegi. Se văd şi prin bluziţă, dar tu le poţi vedea şi poţi pune mâna, ca să nu zici că te mint. Iar jos îmi cresc peri negri şi creţi. Deci nu mai pot apărea în faţa ta în pielea goală!”

         M-am uita la fata cu care crescusem împreună şi mi-am dat seama că fata aceasta crescuse. Şi eu, de asemenea, crescusem. M-am apropiat de ea, a tras niţel de bluziţă şi i-am privit ţâţele. Aşa de emoţionat am fost, încât n-am fost în stare să zic nimic, am înghiţi în sec doar, ca şi când pofteşti ceva şi nu ai. Am privit-o direct în luminile ochilor şi i-am zis:

         „ – Sabina, draga mea fată din copilărie, tu îţi dai seama că eu n-o să te pot uita pe tine niciodată? Tu parcă faci parte din mine. Ai spus că n-o să te mai pot vedea goală niciodată. Eu te asigur că te voi mai vedea, dacă vom vrea amândoi, dar trebuie să schimbăm relaţiile dintre noi. Să acceptăm că am crescut şi să ne comportăm ca atare.”

- Şi a venit momentul potrivit şi, aşa înţeleg, aşteptat, da? Poţi spune cum s-a petrecut?

         - Pot, de ce să nu pot? N-am făcut rău nimănui şi nici ceva de care să ne fie nouă ruşine, mie şi Sabinei. A mai trecut ceva timp până când s-ar produce ceea ce doream amândoi. Ne-am întâlnit în diferite ocazii, eram tot apropiaţi, ne căutam şi ne simţeam bine când ne aflam unul lângă altul. Chiar doream să ne aflăm în apropiere. Începuseră ceilalţi tineri, şi nu numai ei, să vorbească şi se întrebau dacă şi când se va declanşa dragostea între noi. Mie îmi spuneau prietenii că se vede de pe Lună că-mi este dragă şi mă întrebau ce mai aştept, fiindcă şi Sabina abia aşteaptă să pun mâna pe ea. Presimţeam şi eu că se va întâmpla ceva şi doream. Cine va face primul pas, prima mişcare? mă întrebam. Într-o seară, ne-am întâlnit la o strânsură. Cândva ţi-oi spune mai multe despre strânsurile noastre, la care se întâlnesc tineri, băieţi şi fete, din sat şi din satele vecine, cântă, joacă şi se distrează până noaptea târziu. Toată seara am fost împreună, nu ne-am despărţit o clipă, unde mă duceam eu, hop! şi Sabina, unde era ea, acolo eram şi eu. Strânsura începe să se destrame când tinerii încep să plece perechi, perechi spre locuri doar de ei ştiute pentru câteva momente de intimitate. Şi eu am vrut să plec şi, cum era lângă mine, i-am zis:

         „ – Sabina, eu vreau să mă duc acasă. Tu?”

         „ – Şi eu vin, dar mă treci Aninoasa, că-mi este urât!”

         „ – Te duc până la poartă, Sabina. Doar n-ai crezut că te voi lăsa pe drum în puterea nopţii?”

         Am plecat. S-a prins de braţul meu stâng şi aşa am mers până am trecut Aninoasa. La prima casă de dincolo de pârâu era un pat la poartă, un fel de laviţă, pe care stau oamenii şi povestesc. Nu era nimeni pe pat şi Sabina zice să ne oprim şi să stăm niţel, că n-am povestit de mult timp numai noi.  Ne-am aşezat, iar eu m-am întins pe pat cu capul în poala fetei.

         „ – Pot să şi dorm acum, Sabina, iar tu să-mi veghezi somnul până se crapă de ziuă”.

         „ – Ai vrea tu să dormi, dar nu cred c-o să te las, Ioane. Te-ai cam depărtat de mine şi nu-mi place. Te vreau din nou aproape, cât mai aproape şi mai altcumva decât în copilărie, cred că pricepi ce vreau să zic.”

         „ – Am crescut, Sabina, şi tu, şi eu! Mă uit la tine, te-ai făcut o fată frumoasă şi mă atragi, dar mi-e frică să nu mă cerţi şi să fugi, când...”

         „ – Când , ce, Ioane?”

         „ – Când aş vrea să te pup, să te strâng în braţe, să pun mâna pe ţâţele care se văd aşa de frumos prin buziţa ta, să...”

         „ – Fii sigur că n-o să te cert şi n-o să fug. Să nu râzi de mine, dar asta şi vreau de la tine. Şi nu din seara aceasta, ci de mai multă vreme. Ţi-am mai dat eu de înţeles, dar tu n-ai băgat de seamă nici când m-am frecat, întâmplător, de tine chiar cu ceea ce spui că se văd frumos prin bluziţă...”

         Şi aşa a început dragostea noastră. Am continuat până am plecat în armată. De atunci, n-am mai văzut-o. Am primit câteva scrisori, dar de câteva luni nu mai am nicio veste. S-o fi măritat, o fi crezut că am uitat-o, nu-mi dau seama. Nici eu nu i-am mai scris, auzind că sunt desfăcute scrisorile la pichet înainte de a fi trimise la poştă şi, dacă scrii ceva rău despre viaţa de militar, nu-ţi mai trimit scrisoarea.

         - I-ai făgăduit că te însori cu ea? Aţi vorbit ceva despre căsătorie?

         - Nu, dar simt că ar vrea. Şi ai noştri se gândesc să fim împreună şi, mai în glumă, mai în serios, ne întreabă când să se apuce să se pregătească de nuntă.

         - Ţi-e dor de ea?

         - Mi-e dor, nu pot minţi, cum nu pot să nu recunosc cât de dor mi-a fost de tine în zilele astea. Poate ţi-ai şi dat seama după cum m-am aruncat asupra ta. Te-am luat cu asalt, cum iei o cetate despre care se crede că este de necucerit!

         - Şi-ai văzut cât de necucerit am fost! Cu adevărat de necucerit! Dragul meu, am o rivală serioasă, dar eu nu abandonez lupta. Vreau să fii al meu şi nu mă voi lăsa învinsă cu niciun chip. Nu te voi mai întreba nimic despre Sabina din Aninoasa. Ba da, te mai întreb: te-ai culcat cu ea?

         - M-am culcat. În fiecare seară, dar în gând, în închipuire. După ce mă culcam, o vedeam în închipuirea mea, o dezbrăcam, ceea ce nu-mi era deloc greu, cunoscând-o atât de bine şi ... mergeam până acolo, înţelegi tu unde. Cu asta se termina totul. Draga mea maramureşancă, adică moroşancă, cum spuneţi voi, oltencele nu cedează înainte de noaptea nunţii, când trebuie să facă dovadă că au fost fete mari şi au înroşit cămaşa de noapte, când s-au culcat întâia oară cu bărbaţii, altfel o păţesc.

         - Glumeşti?

         - Deloc. Este moment în cadrul nunţii când tinerii se retrag şi fata îşi pierde fetia. După ce se consumă acest moment, trebuie să vină cu cămaşa de noapte şi este arătată nuntaşilor. Ba chiar se joacă în horă. Dacă nu are pe ea petele pe care trebuie să le aibă, mireasa îşi primeşte pedeapsa, fiind pusă pe grapa de mărăcini şi dusă la mă-sa acasă a doua zi după nuntă. Îţi închipui ce ruşine pe capul bietei fete şi a familiei acesteia! Mai bine rabdă şi trece peste acest moment dificil cu bine.

         - Aşa ceva n-am auzit până acum. Mi-e greu să te cred, dar mă gândesc că vii de acolo şi n-ai avea niciun interes să nu-mi spui adevărul.

         - De acolo vin şi pot jura pe ce vrei că spun adevărul. Potrivit obiceiurilor străvechi din partea locului fata care şi-a pierdut fetia în împrejurări diferite, cu altă persoană decât aceea cu care trebuie să devină mireasă, trebuie dată în vileag, cu alte cuvinte, aspru pedepsită. Această situaţie atrăgea reacţii diferite din partea mirelui, a părinţilor acesteia, a nuntaşilor şi în final a întregii comunităţi săteşti. Ca urmare, mireasagreşită era pusă pe grapa cu mărăcini şi plimbată prin sat, apoi era dusă la părinţi acasă a doua zi după nuntă. Alţii o izgoneau cu droşca la părinţii ei. Izgonirea se făcea cu oale sparte şi plosca umplută cu zeamă de varză în loc de vin. Alţii amintesc şi de faptul că mireasa greşită era urcată cu forţa pe cumpăna fântânii. La voi nu se petrec asemenea întâmplări.

         - Nu.

         - Dar fetele cad în păcat?

         - Cad, dar nu văd de ce este considerat un păcat dacă te culci cu băiatul drag înainte de nuntă! Am auzit şi eu, dar nu ştiu dacă este drept, cică în unele părţi este căsătoria de probă, să constate tinerii dacă se potrivesc sau nu şi, ca urmare, să se ia sau să nu. La noi, tot mai multe fete îl încearcă pe viitorul mire înainte de nuntă, să se convingă dacă poate sau nu. S-au întâmplat cazuri când s-au căsătorit, au făcut nuntă şi la câteva zile s-au despărţit, fiindcă băiatul nu i-a putut face nimic, iar ea a rămat tot fată mare. În acest caz, nu era bine să fi încercat înainte de a face nunta? Este şi la noi un obicei, dar nu se prea respectă. Fata care s-a culcat cu băiatul înainte de nuntă, adică nu mai este fată mare, când se duc la cununuie  îşi pune balţul (voalul) pe cap de acasă, cea care este fecioară merge cu capul descoperit, iar balţul i-l pune popa la biserică. Atât şi nimeni nu vorbeşte pe la colţuri. Că s-o fi culcat cu cel cu care se mărită, că s-o fi culcat cu altul, nimeni nu mai întreabă. Lumea ţine minte câteva zile că aceea n-a fost fată mare când s-a măritat, apoi uită. Ei, şi ce? 

         - Şi tu ce cale vei urma?

         - Eu? Voi merge pe calea cugetului meu. Ce-mi va dicta aceea voi face, fără să ţin seamă de ce zice unul şi altul. În niciun caz nu voi trişa, voi juca cinstit. Dacă mă voi mărita cu cel care îmi va fi drag, crezi că voi aştepta să-mi pună popa balţul la biserică? Nu, dragul meu, nu! Când va vrea şi el şi voi vrea şi eu, atunci ne vom consuma dragostea... Nu mai vorbim despre acest subiect. Mai sărută-mă o dată, ne ridicăm şi pornim spre casă, aş vrea să zic spre casa noastră, dar încă nu cutez. Până ajungem, se întunecă. Ai mei ne vor aştepta cu masa pusă. Călare pe porta de la drum va sta Traian şi ne va aştepta. E un băieţaş prietenos, vă veţi înţelege bine. Seamănă cu tata, aşa este şi el, te vei convinge. Despre mama ce să zic? Este bunătatea întruchipată. Nu cred că mai există pe lume o femeie ca ea. Ţi-ar da şi sufletul din ea, dacă ar putea. Vei vedea cum ne vor primi. Pornim?

         - Pornim. Doamne, ajută!

         Am luat-o la picior, grăbind să nu ne apuce noaptea pe drum. Am ajuns bine, amurgea când am ajuns în sat. Intenţionat, Mărioara a intrat în sat cam pe la jumătate. Am străbătut satul ţinându-ne de mână. Cei cu care ne întâlneam ne zâmbeau, ne salutau şi ne întrebau dacă ne întoarcem acasă. Vreo două babe ne-au urat să fim fericiţi, să trăim în bună înţelegere şi să facem copii frumoşi ca noi.

         - Astea ne consideră căsătoriţi, frumoaso!

         - E treaba lor, Ioane, nu te supăra pe ele. Înseamnă că arătăm bine împreună, ne potrivim. Nu le lua în seamă.

                                                                     ***

                                            XI. ACASĂ, LA MĂRIOARA DE SUB MUNTE

                     Logic, se naşte întrebarea: pot dormi doi tineri care se iubesc în două camere alăturate, care corespund

                     printr-o uşă deschisă? Se naşte, dar răspunsul este unul singur: pot, dar în acelaşi pat!

         În sfârşit, ne apropiam. Vedeam casa. A avut dreptate Mărioara. Traian, fratele ei, era la poartă. Ne vede şi fuge înaintea noastră:

         - Soră, ai reuşit să-l aduci. Îmi pare bine. Cred că-ţi spuse, eu sunt Traian, fratele ei. Tu eşti Ion. De când v-aţi întâlnit, numai despre tine vorbeşte. Am mai şi certat-o, să mai tacă din gură, dar ea, nimic, Ion al meu în sus, Ion al meu în jos, Ion al mei încolo, Ion al meu încoace. Nu ştiu dacă îţi spuse, dar când plecă de acasă îi făgăduii că, dacă nu te aduce, o bat. Venişi şi o scăpaşi de bătaie. Bine ai venit, Ioane! Haideţi, mama vă aşteaptă cu masa pusă, cred că făcu kilometri de la masă până la geam, ca să vadă când veniţi. Şi tata vă aşteaptă...

         - ... cu furcoiul în mână!...

         - Tată? Ce faci, tată, cu furcoiul?

         - Nu te teme, fata mea, că n-am de gând să-l primesc pe Ion cu furcoiul. Mă duceam să mai arunc ceva în ieslea cailor, ca să mai roadă la noapte, şi nu-l mai aruncai din mână. Bine ai venit, grănicerule! Să te simţi bine la noi. Intraţi în casă, că voi veni şi eu mintenaş.

         Mama Mărioarei aştepta în capul scărilor, cu mâinile înfăşurate în şorţul de la brâu. M-a izbit înfăţişarea. M-am uitat la Mărioara şi am strâns-o de mână.

         - De n-ai fi zis că este mama ta, aş fi crezut că este sora ta geamănă, sigur, neluând în consideraţie semnele care indică vârsta. Tu eşti leită mama ta, Mărioară.

         - Mă mândresc că-mi spui că seamăn cu mama... Mămă, am sosit. El este cel despre care m-ai auzit vorbind atât în zilele astea. Te rog să-l primeşti cum ştii tu.

         - Cum ştiu eu să primesc un oaspete drag se va vedea în casă. Acum, îl îmbrăţişez pe iubitul tău ca o mamă şi-i urez bun venit la noi.

         Am intrat în casă. Ne aştepta o masă încărcată cu de toate. Am mâncat, am băut, am povestit, am glumit până târziu în noapte. Apoi am mers la culcare. Ne-am culcat în camere separate, aşa fuseseră pregătite. Aveau însă un perete comun şi comunicau între ele printr-o uşă.

         - Uşa o închizi tu, Mărioară, sau o închid eu?

         Clatină din cap, însemnând nu, şi se duce spre patul ei, fără să scoată o vorbă. Şi ea şi eu am stins lămpile. Am stat niţel să mă obişnuiesc cu întunericul. M-am ridicat din pat şi am luat-o pe bâjbâite spre patul ei. Când am trecut pragul, ne-am ciocnit unul de altul.

         - Tu? am întrebat eu.

         - Eu! răspunde ea. Am crezut că nu nimereşti drumul şi veneam să ţi-l arăt. Sau, dacă doreşti, să mă opreşti lângă tine.

         - Încotro o luăm?

         - Spre patul meu, dragule, patul visurilor mele neîmplinite...

         Unul dintre visuri s-a împlinit aşa cum şi-l imaginase, cu persoana iubită şi dorită din toată fiinţa ei. Am adormit spre dimineaţă şi ne-am trezit târziu. În grabă, a trebuit să plec, ca să ajung la timp la pichet, fiindcă îmi expira biletul de voie. Am ajuns la ora 12 fără 5’. La punctul de control mă aştepta sergentul Capră, care îmi cere socoteală, dar nu l-am băgat în seamă. I-am prezentat ofieţrului de serviciu biletul de voie, acesta a consemnat sosirea în unitate la timp. Sergentul nu se lasă însă:

         - Ia dă-mi mie biletul de voie, fruntaş!

         - Îl predau cui trebuie, sergent. Îl prezentai la intrare, este totul în regulă, ţie nu ţi-l dau.

         Am plecat, lăsându-l pe sergent cu buzele umflate. Aceste mi-a strigat:

         - Pregăteşte-te să pleci în patrulare!

         A auzit, dar n-a confirmat. S-a dus spre sala de mese. Era nervos, resimţea din plin oboseala din ziua, dar mai ales din noaptea trecută, noaptea dragostei cu Mărioara de sub Munte. Doamne, ce noapte a fost, ce momente au trăit şi unul, şi celălalt! Nu se mai putea desprinde din îmbrăţişări. Aşa au şi adormit când începuse să se crape de ziuă, aşa s-au şi trezit. Acum, însă, trebuia să se remonteze, să găsească resurse de energie pentru a face faţă serviciului de patrulare. Îi era frică să nu-l doboare oboseala, să adoarmă şi să dea sergentul peste el. De i-ar permite să ia câinele cu el, nu s-ar teme de nimic, fiindcă nu s-ar putea apropia nimeni. Trebuie să reziste şi aşa se va întâmpla. Trece pe la birou şi predă biletul de voie şi intră în sala de mese. Prietenii s-au bucurat văzându-l şi i-au făcut loc la masă. Au tăbărât cu întrebările pe el.

                                                                     ***

                                                   XII. RĂFUIALA. CAPTURA

                                        Tot omul să ştie: Şarpele, când îl doare capul, iese la drum.

         - Nu mă întrebaţi acum. O să vă povestesc, dar nu în acest moment. Trebuie să mănânc repede şi să plec în misiune. Aşa găseşte de cuviinţă sergentul Capră. Cred că mi se pregăteşte vreo surpriză. Dacă mi se întâmplă ceva – nu vă pot spune acum ce presimţiri am – ,vinovatul este sergentul, care doreşte să scape de mine cu orice chip.

         - Cu cine te duci în misiune?

         - Ilie, sigur nu cu tine, nici cu Băbeanu sau Beican. Voi vedea. Cu oricare dintre voi m-aş simţi în siguranţă.

         - Ce-am putea face noi pentru tine?

         - De-aţi putea să-l ţineţi sub observaţie pe sergent, dar n-aveţi cum. Să-l lăsăm în plata Domnului şi să ne vedem cu bine.

         - Dar nu termini de mâncat? Nu băgaşi de trei ori lingura în ciorbă, de felul doi nici nu te atinseşi...

         - Nu-mi este foame. Luaţi voi traista asta cu ce-mi puse Mărioara în ea şi mâncaţi. Eu iau pâinea asta şi felul doi şi mă duc, să-mi vizitez un prieten drag, că s-ar putea să nu-l mai văd.

         - Pe Marcu? întreabă Ilie Leucă.

         - Pe Marcu.

         A plecat, lăsându-i pe cei trei împietriţi. Câteva momente n-au scos o vorbă, se uitau doar unul la altul. Nici ei n-au mai mâncat. Au ieşit din sala de mese printre ultimii. Afară, Ilie îi prinde de câte un braţ pe Beican şi pe Băbeanu şi le spune.

         - Fraţilor, eu sar gardul, vedeţi cum mă acoperiţi, dacă vine draculşi întreabă de mine.

         - Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, zice Beican.

         - Şi eu la fel, numai că intrând pe frontieră fără să cunoaştem parola, riscăm să fim împuşcaţi. Mă gândeam cum aş putea fenta să mă pot apropia de Ion Olteţanu.

         - În acest caz, hai să nu mai pierdem vremea. Suntem trei. Unul dintre noi sare gardul acum, altul după ce pleacă sergentul, iar altul deschide uşa de la cuşca lui Marcu. Câinele îi va lua urma lui Olteţanu şi-l va ajunge.

         S-au înţeles din priviri şi au luat-o din loc. Ilie Leucă a plecat în direcţia gardului. Era un colţ mai dosit pe unde soldaţii, cu un uşor efort, săreau dincolo de gard şi se pierdeau în desişul pădurii. Băbeanu îşi face de lucru pe lângă cuştile câinilor. Regulamentul nu interzicea să te apropii de câini. Surpriză – cuşca lui Marcu era goală, dar uşa era strânsă. Nu-şi dă seama ce s-a întâmplat, fiindcă îl văzuse pe Ion Olteţanu plecând în misiune fără câine. Să-l fi ascuns sergentul? Să-i fi lăsat Ion cuşca deschisă când s-au dus să-i dea mâncare? Stă puţin pe gânduri şi o ia pe urmele lui Ilie. Sare şi el gardul, dar nu-l mai ajunge din urmă. Beican aşteaptă să vadă ce mişcare va face sergentul. Se plimbă, în aparenţă, nepăsător prin curte, lovind cu piciorul câte o piatră pe care o întâlnea în cale. În cele din urmă, îl vede ieşind echipat de frontieră. Schimbă câteva vorbe în şoaptă cu un soldat şi porneşte spre poartă. Trebuie să ia urgent o hotărâre. Pe poartă nu poate ieşi, ofiţerul de serviciu nu-i va permite. Tot gardul va fi salvarea. Se îndreaptă într-acolo. Se mai îndrepta cineva, soldatul cu care vorbise sergentul. Deci, sergentul are un complice. Nu ştia cine este, fiindcă nu-l văzuse la faţă. Oare numai unul va fi de partea sergentului? Cert este că Olteţanu va fi vânat. Ogarii sunt pe urmele lui. Acum este acum, Olteţane. Fii cu ochii în patru, căci şi noi vom încerca să fim în preajma ta...

         Beican grăbeşte pasul, sare gardul şi se opreşte dincolo, într-un boschet. Trece gardul şi unealta sergentului. Se opreşte chiar lângă boschetul în care era ascuns Beican. Se orientează încotro s-o ia. Când s-o pornească, se pomeneşte că ceva îl împunge în spate şi-i grăieşte înfundat:

         - Cum faci o mişcare, te-ai dus!

         Îi ia arma de pe umăr şi-i cere să se culce la pământ cu faţa în jos.

         - Acum să stăm de vorbă, prietene. Încotro la ora asta? Ieşire frauduloasă cu armanentul din dotare... Ce zici? Te-am prins şi ştii ce te aşteaptă. Tocmai acum, când nu mai ai mult până la liberare. Ascult!

         - Nu mă nenoroci... Eu nu vrusei, dar mă obligă să fac pasul ăsta. Am făcut cândva o greşeală şi mă are la mână...

         - Pe cine pândiţi? Pe Olteţanu? Unde urmează să-i faceţi de petrecanie?

         - La capătul viroagei dinspre fâşie. Cum? Nu ştiu...

         - Aha! Să se creadă că a vrut să treacă frontiera! Nu va putea fi acuzat de crimă şi va scăpa basma curată! Ba, va mai fi şi decorat, va fi ridicat şi în grad pentru vigilenţă! Ai două alternative: vii cu mine şi-l salvăm pe fruntaş sau te duc legat la pichet şi vei suporta urmările... Alege, dar repede, că ne presează timpul.

         - Vin cu tine, dar mă scapi de mânia sergentului!

         - Sergentul nu-ţi va mai putea face niciun rău, căci nu va mai fi în postura de a mai face ceva cuiva. Spune-mi parola, ca să nu avem probeleme, când ne vom întâlni cu grăniceri pe traseu.

         - Parola este Corbul!

         - S-o luăm din loc. Te avertizez să nu faci vreun pas greşit, că te lichidez.

         Să-i lăsăm pe aceştia şi să-i urmărim pe ceilalţi.

         Ion Olteţanu şi camaradul lui din această seară se deplasau spre sectorul cu codul 52 A, un sector greu, de care fugeau toţi grănicerii ca de foc. Erau nişte locuri sinistre, îţi băgau groaza în oase. Era sectorul unde avuseseră loc de mai multe ori evenimente de frontieră, Din greşeală, uşor te puteai trezi pe fâşie, pe acest fapt mizând mai mult ca sigur şi sergentul, când îl trimisese în acest sector. Nu de puţine ori ajunseseră la bornă, numai că acestea erau greşeli scuzabile şi înţelese şi de o parte şi de cealaltă. Nu şi de această dată, când sergentul avea interesul să-l prindă pe Olteţanu pe fâşie cu faţa spre partea cealaltă, ca să-l poată împuşca şi să scape de el pentru totdeauna.

         Numai că Olteţanu nu era prost. Era el de la ţară, dar îi mergea mintea şi nu era fricos. Şi mai ales când era în joc viaţa lui. Decide să-l pună la încercare pe însoţitorul lui, să constate cu cine merge în misiune, adică să vadă în ce ape se scaldă cel ce mergea cu câţiva paşi în urma lui. Îl abordează direct:

         - Savule, parcă aşa te cheamă, noi n-am mai făcut echipă până acum, cum se face că tocmai de data asta patrulăm împreună?

         - Nu ştiu. Sergentul m-a planificat aşa şi n-am avut niciun motiv să refuz, iar despre tine am auzit numai lucruri bune. De ce mă întrebi?

         - Aşa! Fusei surprins, ştiind că te învârteşti în anturajul sergentului, înţelegi ce vreau să spun, cred. Dacă ştii mai multe decât s-ar cuveni să ştii, te-aş ruga să spui şi să nu devii unealta unui netrebnic!

         - Netrebnic? Cine? Unealtă, eu? A cui unealtă” Tu eşti sănătos la cap? Vezi că baţi câmpii şi mă înfurii...

         - Înfurie-te, băiete, cât vrei, dar te asigur că nu-ţi foloseşte la nimic. Te mai întreb – şi cu asta punem punct – tu ştii că în seara asta se pregăteşte un asasinat?

         - Cu alte cuvinte cineva va omorî pe altcineva?! Mă faci să râd, Ion Olteţanu! Tu chiar mă convingi că ţi-a luat-o mintea aiurea! Cine vrea să omoare pe cine?

         - Cel ce urmează să fie împuşcat sunt eu, pe cel ce vrea s-o facă aşteptam să mi-l spui tu, dar văd că nu eşti dispus, deşi în timpul misiunii avem datoria să ne apărăm unul pe altul.

         - Du-te, băi, că vorbeşti prostii! Zicea sergentul că eşti bătut în cap şi nu-l credeam, însă tu, acum, ţii cu tot dinadinsul să mă convingi că are dreptate.

          - Asta am vrut să ştiu, tovarăşul meu de patrulare, în ce ape te scalzi. Auzindu-te, sunt convins că tu eşti unealta sergentului, dar aţi uitat amândoi cu cine aveţi de-a face. Pentru tine am un paznic, de care nu scapi decât mort.

         - Doi, fruntaş Ion Olteţanu! Doar nu credeai că te vom lăsa singur tocmai în aceste clipe grele!

         Răsar ca din pământ Ilie Leucă şi căpitanul Marcu. Pe câine îl simţise că este în apropierea lui, gata să-i sară în ajutor. El îi lăsase uşa deschisă când îi dăduse mâncare. Îl mângâiase, îl îmbrăţişase şi plecase. La scurt timp, căpitanul Marcu a sărit gardul şi-a luat-o pe urmele fruntaşului, aşteptând momentul când va apela la ajutorul lui. Despre Ilie Leucă nu ştia. Şi-a dat seama că a riscat, dar dacă a făcut-o, a ştiut el ce face, s-a bazat el pe ceva. S-ar putea să mai aibă şi alte surprize...

         - Bine aţi venit, prieteni! Ilie Leucă, el nu mai prezintă nicio garanţie. Te rog să-l duci pe însoţitorul meu la locul sigur pe care îl ştim amândoi. Apoi, vii la locul cunoscut în apropiere de fâşie. Ia-i armele, că s-ar putea întâmpla să avem nevoie de ele.

         Ilie Leucă îl ia pe Savu şi dă să plece: Aud paşi şi se opresc. Pe lângă cărare veneau doi inşi. Ion Olteţanu le cere parola, în timp ce îşi arma puşca din dotare:

         - Stai! Parola!

         - Corbul! Corbul!

         - Ieşiţi la vedere şi identificaţi-vă!

         Au apărut Beican şi Băbeanu. Pe Ion Olteţanu îl îneacă emoţia, văzându-i. Abia întreabă:

         - Voi de unde aţi apărut, fraţilor?

         - Ei, de unde? Parcă ăsta este lucrul cel mai important acum? Rugarăm şi noi o zdreanţă de nor să se lase până la noi. Ne ascultă, noi ne agăţarăm de ea şi ne aduse până aici.

         - Şi parola?

         - Tot norişorul ne-o spuse, căci, vezi tu, Olteţane, pe nori vin şi un fel de vrăjitori buni, pe care bătrânii îi numesc solomonari, şi din ruga noastră aceştia înţeleseră că avem nevoie şi de parolă, ca să evităm o întâlnire neplăcută. Şi ne prinse bine. Tot ei ne asigurară că o să ieşim cu bine la capăt.

         - Şi ce vă mai spuseră solomonarii voştri?

         - Că vom avea şi o mare bucurie, dar să ne grăbim să ajungem la viroagă.

         - Căpitanul Marcu cum ajunse la tine, Ion Olteţanu?

         - Păi, nu-i dădui eu mâncarea mea? Cum să nu vină după mine?

         - Şi tu cum stai acum cu potolul?

         - Chiorăie maţele, dar rabd. Nu mă gândesc acolo.

         - Ba gândeşte-te, prietene. Tot solomonarul ne şopti să nu uităm această traistă, s-o luăm cu noi şi să ţi-o dăm ţie.

         - Eu n-am auzit despre solomonari, dar văd că am lângă mine nişte prieteni adevăraţi. Şi mă bucur nespus. Acum, să mergem şi să aşteptăm peştele să ne cadă în plasă. Mergând, voi mânca din bucatele puse de draga mea Mărioara. Adică vom mânca, fiindcă le vom împărţi frăţeşte. Pornim.

         Au luat-o din loc. Băbeanu mergea în faţă, Olteţanu la mijloc, Beicanu al treilea şi căpitanul Marcu la coadă. De fapt, câinele avea liber să cerceteze împrejurimile. Au ajuns la locul unde trebuia să se întâmple evenimentul. Ei făcuseră un plan de acţiune şi fiecare îşi ocupă locul. Aşteptau cu încordare. Nu trece mult timp şi apare vânătorul. Cu arma în mână se apropie în vârful picioarelor de mogâldeaţa ce abia se zărea în margine fâşiei. Un brânci trebuia să-i dea şi-l trimitea pe fâşie unde îl putea împuşca  fără ca cineva să-i poată face ceva. Când ajunge lângă ceea ce credea el că este omul căruia voia să-i facă de petrecanie, îi şopteşte scrâşnind din dinţi.

         - Te-am prins, Olteţane, vrei să fugi peste graniţă? S-a zis cu tine! Ţi-am spus că o să-ţi fac de petrecanie, ei, a sosit clipa, n-o să ai timp nici să-ţi faci rugăciunea...

         - Te-nşeli, sergent! Ţie ţi-a sunat ceasul, dar eu nu te omor, cum ai de gând tu să faci, te dau pe mâna celor care îţi vor arăta că omul răspunde de faptele lui. Când vei ieşi de acolo, poate îmi vei mulţumi că pe fruntea ta nu va scrie şi ucigaş. Băieţi, legaţi-l fedeleş şi lăsaţi-l în seama lui Marcu, că va avea grijă de el. Îi vezi, sergent? Ei sunt martorii mei, care au auzit totul. Şi mai am încă doi din tabăra ta, care au făcut deja mărturisiri. Ei sunt puşi la adăpost şi-i vom lua la întoarcere.
         În timp ce Beican şi Băbeanu se ocupau de sergent, apare Ilie Leucă. Se apropie de Ion Olteţanu şi-i spune în şoaptă că a auzit ceva pe viroagă şi ar fi bine să nu mai facă gălăgie. Îl văd şi pe Marcu agitându-se şi adulmecând aerul în direcţia din care spunea Ilie Leucă că auzise venind zgomote.. Mai mult, scheaună uşor, se întinde pe pământ şi ascultă. Era neîndoios, pe viroagă se întâmplă ceva! Dar ce? Se trece la acţiune. Beican şi Băbeanu se duc mai sus pe marginea viroagei şi se instalează în poziţie de tragere, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte. Lângă fâşie rămân Ilie şi Olteţanu, pregătiţi şi ei de acţiune. În apropiere era câinele, care îl păzea pe sergent, dar care putea interveni oricând la chemarea lui Ion.

         Aşteptarea nu fu lungă. Pe fundul viroagei se deplasau în şir indian nişte siluete, ducând în spate şi în mâini pachete. Contrabandişti! Au gândit. Au pus mâna pe pistolul cu rachete de avertizare. Au aşteptat până când a ajuns ultimul contrabandist. Ion Olteţanu lansează o rachetă luminoasă şi strigă tare, ca să audă şi ceilalţi:

         - Stai că trag! Marcu, aici!

         Şi din susul viroagei porneşte racheta luminoasă şi se aude aceeaşi comandă:

         - Stai că trag!

         Olteţanu se adresează celor din viroagă:

         - Sunteţi înconjuraţi, nu aveţi nicio scăpare! Cine încearcă să fugă va fi împuşcat. Ieşiţi din viroagă şi veniţi aici! Vă ajută câinele nostru!

         Toţi s-au predat fără vreo încercare de a se împotrivi. Au fost încolonaţi şi aduşi la pichet.Vestea s-a răspândit repede şi toţi au ieşit să vadă. Uimirea a fost mare şi pentru numărul mare de capturaţi şi pentru sergentul Capră legat cu mâinile la spate, alături de care se mai afla încă un grănicer în aceeaşi stare. Ce s-o fi întâmplat?

         Ofiţer de serviciu era căpitanul Marinescu. Fruntaşul Ion Olteţanu îi prezintă raportul, cuprinzând evenimentele care s-au petrecut în timpul misiunii .

         - Ce a făcut sergentul Capră, fruntaş, şi grănicerul de lângă el?

         - Cu permisiunea dumneavoastră, domnule căpitan, v-aş spune ce n-au făcut, dar îi las pe ei să-şi mărturisească faptele. Dacă apucau să facă, eu n-aş mai sta acum în faţa dumneavoastră şi nici cei şaisprezece contrabandişti capturaţi cu ajutorul grănicerilor Ilie Leucă, Băbeanu şi Beican, precum şi al bunului meu prieten, căpitanul Marcu.

         Auzindu-şi numele, câinele grăniceresc, ce stătea lângă fruntaş, îşi ridică laba dreaptă la nivelul urechii, în semn de salut.

         - Te felicit, fruntaş! Vă felicit, băieţi, şi pe tine, căpitan Marcu! Dacă mai ai ceva de spus, fruntaş, spune. De ei ne ocupăm noi de acum încolo.

         - Mai am două dorinţe, domnule căpitan: să-mi hrănesc prietenul şi să mă culc. Eu n-am dormit de două nopţi şi-mi doresc să nu mă trezească nimeni măcar douăsprezece ore. Vă mai rog ca pe ei să nu-i audiaţi decât în prezenţa noastră şi apoi ştiţi dumneavoastră ce să faceţi cu ei.

         - Am reţinut, fruntaş! Sunteţi liberi, băieţi. De ei ne vom ocupa noi. Încă o dată vă mulţumesc pentru modul în care v-aţi îndeplinit misiunea.

         În continuare, totul a decurs conform legilor în vigoare. Contrabandiştilor li s-a confiscat marfa şi au fost deferiţi organelor de miliţie. Sergentul Capră şi complicii lui şi-au recunoscut parţial faptele, dar au negat categoric că au vrut să-l împuşte pe Olteţanu.

         În cele din urmă, sergentul Capră a fost condamnat şi obligat să iasă din armată. Fruntaşul Ion Olteţanu şi cei trei prieteni au fost trimişi într-un concediu la Mangalia pe cheltuiala statului. Li s-au dat şi bani de buzunar.

                                                                     ***

                               XIII. MĂ DOARE CĂ TU NU POŢI SĂ-NŢELEGI...

                        Într-adevăr, de când este lumea asta şi pământul: Despărţirea-i cu durere...

         Olteţanu a fost doar parţial bucuros. N-a reuşit s-o ducă cu el şi pe Mărioara, deşi i-a făgăduit să treacă şi pe la ai lui, la întoarcere, s-o vadă şi ei. Când se va libera el, ar dori să se căsătorească, dacă şi ea va vrea. Mărioara a refuzat categoric.

         - Nu vin cu tine, dragul meu, deşi, după cum ştii, sunt deja a ta cu trup şi suflet.

         - Păi, înseamnă că nu ţii la mine! Te-ai jucat cu mine şi m-ai prins în mrejele tale, iar eu m-am lăsat prins ca un prost.

         - Nu este adevărat. Ţin la tine nespus de mult şi m-aş mărita cu tine în clipa asta, dar tu nu vrei să rămâi aici, iar eu nu vreau să plec din satul meu, de lângă părinţi, de lângă fratele meu, de lângă prieteni, de lângă săteni...

         - Vorbe, Mărioară, vorbe... Dacă ţi-aş fi drag, m-ai urma oriunde, şi la curul pământului, cum se spune pe la noi. Ai pe cineva aici, iar eu am fost aşa de ocazie. Sau poate să-l zoreşti pe acela să facă pasul decisiv spre tine şi să vă luaţi.

         - N-am pe nimeni! Îţi spun cu mâna pe suflet că n-am avut şi nici nu am.Ţi-ai dat şi tu seama că n-am umblat cu băieţi, cu bărbaţi nici atât, dar...

         - Dar?

         - Dar în satul tău n-aş putea trăi nici douăzeci şi patru de ore! Deşi, repet, îmi eşti drag-drag-drag, motiv pentru care am făcut dragoste cu tine necondiţionat. Ţi-am cerut ceva? Ţi-am pus vreo condiţie? Nu, dragul meu. M-ai căutat, te-am căutat şi am căzut îmbrăţişaţi pe pat şi totul a decurs cum ştii! Repet, nu ţi-am cerut nimic şi nici nu-ţi cer. Şi ca să încheiem discuţia: dacă rămâi aici, când te liberezi, te iau de mână, mergem în faţa părinţilor mei şi le spunem că suntem soţ şi soţie, urmând să facem şi paşii ceilalţi, pentru a apărea şi în faţa lumii.

         - De ce zici că n-ai putea trăi în satul meu?

         - Vrei să auzi?

         - Vreau.

         - Pentru că n-aş suporta să ştiu că lângă tine, adică în apropiere, se află Sabina, iubita şi posibila nevastă! Chiar dacă vei fi căsătorit cu mine, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă mă iubeşti, vă veţi căuta şi veţi cădea în păcat. Veţi cădea în păcat şi pentru că, cum zice românul nostru, ce este de furat este mai bun. Alt motiv nu am. Viaţa mea acolo ar fi un chin şi în scurtă vreme m-aş topi ca ceara...

         - Draga mea, hai să ne mai gândim amândoi. Eu te asigur că, dacă îmi voi lega viaţa de tine prin căsătorie, al tău voi fi până când va trage popa pământ peste mine. Nu te voi trăda nici cu Sabina, nici cu altă femeie.

         - Eu m-am gândit, Ioane, asta este decizia mea şi nu mi-o voi schimba în ruptul capului. Punct! Îţi mai spun că mă doare cumplit că tu nu vrei să înţelegi!

         Discuţia i-a întristat pe amândoi. S-au despărţit cu o îmbrăţişare şi un sărut de formă. Nici el, nici ea n-au mai pus pasiunea de altădată. Când s-a desprins din braţele lui, Olteţanu a văzut două bobiţe de lacrimi în ochii ei negri ca întunericul nopţii. Tânărul şi-a dat seama că fata este hotărâtă să se despartă de el cu toată durerea pe care o va simţi când îşi vor spune adio. El va trebui să se decidă ce va face.

         A rămas pironit locului cu ochii urmărindu-i mişcările grăbite şi mersul uşor nesigur. Nu s-a uitat o dată înapoi. După mişcarea mâinilor şi-a dat seama că Mărioara plângea. Cum a intrat în viaţa lui, pe neaşteptate, tot aşa ieşea. Oare o va pierde? Pentru prima oară simţea că o parte din sufletul lui o însoţea pe această fată minunată şi-l durea. Unde greşise? A, da, sigur, Sabina era cauza. Aşa de mult o deranjase evocarea copilăriei celor doi, încât o hotărâse să se despartă. Îi spusese franc şi fără să stea prea mult pe gânduri: ori cu ea aici, şi numai aici, ori fără ea. Altă alternativă nu există. În satul lui nu va accepta niciodată să-l urmeze, deşi îi era drag, ceea ce îi mărturisise de multe ori şi chiar acceptase să se culce cu el. Necondiţionat, însemnând că nu o făcuse dintr-un anume interes, ci din dragoste.

         Momentan, nu avea altceva de făcut decât să lase lucrurile să se desfăşoare în voie. Şi unul, şi celălalt vor avea un răgaz pentru a chibzui şi a lua o hotărâre definitivă. Peste câteva zile va pleca la Mangalia. O rugase să vină cu el, dar refuzase. Vor avea timp suficient de gândire. Vor vedea şi cum este să nu se vadă, să nu se audă, să nu facă dragoste, să-şi simtă lipsa. Poate că, stând departe unul de altul, se vor declanşa acele resorturi interioare care să-i apropie din nou, nu să-i despartă. El s-ar fi însurat cu ea, dar ar fi dus-o în satul lui, n-ar fi rămas la Poienile de sub Munte.

         A venit ziua plecării. Înainte de a pleca, a mers la căpitanul Marinescu şi l-a rugat să-l asculte şi să-l sfătuiască în legătură cu o problemă personală.

         - Spune, Olteţane, te ascult!

         - Domnule căpitan, mi-e dor de-ai mei! Aş rupe din concediul ăsta măcar două-trei zile, să trec prin sat, să-i văd, să stau cel puţin o zi şi-apoi revin la unitate odată cu ceilalţi colegi.

         Căpitanul îl priveşte cu nişte ochi blânzi şi parcă umeziţi, emoţiile soldatului din faţa sa transmiţându-i-se şi lui. Ştia şi el ce înseamnă să stai un timp îndelungat departe de cei dragi. Oftează şi zice:

         - Măi Olteţane, tu ai deovedit că eşti un tânăr deosebit, motiv pentru care vei fi şi avansat în curând. Ia spune tu, tinere Olteţanu, doar pe-ai tăi ai vrea tu să-i vezi sau mai este cineva cu ochi verzi...

         - Căprui, domnule căpitan! Şi nu i-am văzut de doi ani şi... decât în vis. Aproape noapte de noapte îi visez şi mă trezesc, şi nu mai dorm, şi mă frământ, şi-mi fac sânge rău...

         - Şi cum o cheamă, sergent, pe posesoarea lor?

         - Sergent, domnule căpitan?

         - Sergent, Olteţane! Asta este propunerea noastră  cu privire la avansarea ta în grad şi te asigur că aşa va fi, băiete.

         - Mulţumesc, domnule căpitan! Pe cea cu ochi căprui, care nu-mi dă pace niciun pic, o cheamă Sabina. Este fata lângă care am crecut de când mă ştiu. Şi, odată, cu câţiva ani în urmă, am constatat că-mi este şi dragă în alt fel de cum îmi era în copilărie. Apropiaţi am fost din fragedă pruncie, la plecarea în armată eram apropiaţi şi în alt mod. Sper să nu se fi schimbat nimic între noi în răstimpul acesta cât am fost despărţiţi. Asta este, domnule căpitan, şi pe ea vreau s-o văd şi să lămurim şi o situaţie mai delicată, ivită între timp, care ne priveşte pe amândoi.

         - Bine, Olteţane, am înţeles, dar nu din cele douăzeci şi una de zile, pe care trebuie să le petreci la mare, rupem câteva, ca să te duci acasă, îţi mai dăm o permisie de zece zile. Cred că-ţi sunt suficiente să-i vezi pe ai tăi şi pe Sabina.

         - Vă mulţumesc, domnule căpitan Mărinescu. Mi-aţi făcut o bucurie pe cât de neaşteptată, pe atât de bine venită. Trebuie s-o întâlnesc neapărat pe Sabina, să lămurim situaţia noastră. De-aţi şti, domnule căpitan,...

         - Ce-ar trebui să ştiu, sergent Olteţanu?

         - Cum este când nu te poţi rupe în două, să poţi mulţumi două fete extraordinare. Este o poveste lungă, domnule căpitan...

         - Lasă inima să aleagă, băiete!

         - Aşa voi face, dar îmi este foarte greu.

         A ieşit de la căpitan mulţumit pentru cele zece zile de permisie primite. Ajungând în curte, îşi aruncă privirile spre poartă. O vede acolo pe Mărioara, care îi face semn cu mână şi-l cheamă la poartă. Se duce în pas alergător, bucuros că o întâlneşte înainte de a pleca.

         - Tu aici? Nu ştii cât mă bucur!

         - Am aflat că plecaţi şi m-am gândit să-ţi aduc ceva pentru drum. O să-ţi prindă bine, te asigur. Şi te va împiedica să mă uiţi. Măcar când vei îmbuca din bucatele pregătite cu mâinile mele, te vei gândi la cea care a răsărit în mod miraculos în faţa ta şi ţi-a pătruns în viaţă, tu însuţi intrând în viaţa ei.   Într-un colţ al straiţei, am pus un bileţel pentru tine. Am scris pe el câteva vorbe cu un toc înmuiat în lacrimi. Să-l deschizi şi să-l citeşti când vei fi la ananghie. Dacă totul îţi va merge bine şi va fi pe placul inimii tale, nu-l deschide şi nu-l citi. Rupe-l în bucăţele mici şi aruncă-le în sus să le sufle vântul. Înseamnă că ţi-ai găsit drumul vieţii şi mergi pe el alături de cea care îţi va ţine tovărăşie până la ultima clipă a vieţii. Din acel moment nu mai exist pentru tine... Nu mai continui, că voi izbucni în plâns. Să ai noroc în viaţă, dragul meu! Eu am trăit lângă tine câteva clipe de neuitat. Dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să te sărut! Drum bun şi Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii!

         După îmbrăţişare şi sărut, se răsuceşte pe călcâie şi porneşte cu paşi repezi pe drumul spre sat, fără să se uite o clipă înapoi. Eu am urmărit-o cu privirile până când drumul a început să coboare, iar Mărioara nu s-a mai văzut.

         Momentul a fost greu şi pentru mine. Vorbele rupte din sufletul ei îndurerat, privirile tăioase, pătrunzătoare au avut darul să mă blocheze. N-am fost în stare să zic nimic. După ce n-am mai    văzut-o, îmi venea să-mi dau palme pentru momentul de slăbiciune avut. Să nu fii în stare să-i spui o vorbă bună celei care îţi înveselise câteva ceasuri din viaţă, dovedeşte că eşti un om slab.Cu impresia asta plecase fata, care îi dăduse şi trup, şi suflet numai şi numai din dragoste!... Sigur n-o va mai vedea! Acum, nici nu mai este sigur că o merită...

         Înghite în sec, oftează şi merge să se pregătească de plecare. Au plecat cei patru prieteni: Ilie Leucă, Băbeanu, Beicanu şi Olteţanu. Anturajul l-a determinat pe Olteţanu să treacă pe planul doi necazurile, să le spunem, sentimentale, pe care le avea. Timpul trece repede şi cei patru se despart, Olteţanu trecând pe acasă.

                                                                     ***

                  XIV. CINE ALEARGĂ DUPĂ DOI IEPURI... TRĂIEŞTE CU AMINTIRILE

                          De unde se vede că şi proverbele se mai schimbă. Dar ce nu se schimbă în lumea  asta?

         Sosirea acasă se produce pe neaşteptate. Ai lui l-au văzut intrând pe poartă. Nici nu l-au cunoscut. Era negru-negru, parcă era ţigan. Mama lui era în bătătură şi era gata să asmută câinele pe el şi să-l certe că a intrat în curte fărăr să strige la poartă, dar îl recunoaşte când începe să râdă şi să vorbească. Acasă a stat ca pe spini. S-a întâlnit cu Sabina, dar i s-a părut schimbată, rece, distantă, parcă nu erau cei care crescuseră unul lângă altul şi-şi făcuseră promisiuni înainte de plecarea lui în armată că se vor căsători la întoarcere. Îşi găsise pe altcineva în perioada asta? Va trebui să afle.

         Surpriza neplăcută a survenit chiar la început. O îmbrăţişează pe mama-sa şi pe ceilalţi ai lui, a intrat în casă, a golit un cauc de apă, mărturisind că i-a fost dor de apa de la fântâna lor. Mama se pregătea să-i pună masa, necăjită că nu ştiuse că vine, să facă ceva mai special, dar îi dă ce are acum şi-i va face pentru deseară mâncare mai bună.

         - Mamă, până pui tu masa, o strig pe Sabina, să afle că am venit, poate că urcă şi ea coasta până aici şi-mi ţine tovărăşie la masă.

         - Strig-o, dacă tu vrei, dar Sabina nu mai este cea pe care o ştii tu. Abia îmi dă bună ziua când ne întâlnim şi se grăbeşte să se îndepărteze de mine!

         - Cum aşa , mamă?

         - Uite aşa, Ioane, cum îţi spun. Eu nu i-am zis nimic, ca să nu mă amestec în viaţa voastră. M-am gândit că v-aţi certat prin scrisori şi nu se cade, dacă nu ştiu despre ce este vorba, să-i cer eu socoteală. Un timp, îmi zicea mamă, iar acum nu ştie cum să facă să nu se întâlnească cu mine... Fă tu cum crezi, eu nu te opresc...

         - Nu cred, mamă! S-o ferească sfântul, mamă! Atâta zic deocamdată...

         Iese ca din puşcă pe uşă şi se duce la poartă. Strigă o dată, strigă de două ori, strigă de trei ori... Aşteaptă puţin şi nicio mişcare. Deschide poarta şi o ia la fugă pe coastă în jos. Trece Aninoasa pe punte, ajunge la fată şi intră în casă. O găseşte pe Sabina. Şedea pe pat.

         - Bine te-am găsit, Sabina! Mi-e greu să cred că nu mă auzişi strigând. S-a întâmplat ceva cu tine? Mă aşteaptă mama cu masa. După ce mănânc, ne putem întâlni să stăm de vorbă? Te întreb dacă s-a întâmplat ceva cu tine, fiindcă văd că nu mai eşti tu Sabina pe care am lăsat-o eu acasă, să mă aştepte până mă liberez din armată. Gândeşte-te!

         A ieşit valvârtej pe uşă, tremurând de nervi. La aşa ceva nu se aştepta. Fata pe care o iubea a stat ca o momâie pe pat, s-a uita cu scârbă la el şi nici nu s-a mişcat. Înainte, i-ar fi sărit în braţe şi s-ar fi bucurat ca un copil căruia mama i-a adus bomboane de la bâlci. N-ar fi crezut în ruptul capului că Sabina lui este capabilă de un asemenea gest. Sigur s-a întâmplat ceva cu ea. S-o ferească sfântul de mânia lui.

         A ajuns acasă, dar nici n-a mâncat. A întrebat-o pe mamă-sa dacă ea a auzit ceva despre Sabina, dacă a dat deget cu cineva şi a renunţat la el.

         - N-am auzit, muică, dar m-am mirat şi eu nespus când am văzut-o că mă ocoleşte, că nu mai vorbeşte cu mine, că nu-mi mai dă bună ziua. Măcar că, şi după ce ai plecat tu, a venit mult timp pe la noi, stam de vorbă, mă întreba dacă în scrisorile noastre scrii şi despre ea. De multe ori, când mă vedea pe bătătură, la poartă, pe coastă, mă întreba dacă am apă propaspătă, ca să-mi aducă ea. Venea şi lua urciorul şi-l aducea plin. Dintr-odată a rupt-o cu noi.

         - Ei, treaba ei, mamă, eu n-o să alerg după ea. Am gândit că ne-am lămurit cu privire la ce vom face după ce voi veni eu din armată, dar se vede treaba că m-am înşelat. Mi-a trecut pofta de mâncare, mamă, mă duc niţel la plimbare.

         A ieşit, a luat-o prin grădină în sus, a trecut Vâlceaua, a urcat la Peret şi a privit Olteţul de pe locul pe care s-a oprit de mii de ori cu Sabina. Coborau apoi coasta, ţinându-se de mână, şi alergau până la râul lor, aşa îi spuneau, se dezbrăcau în pielea goală şi săreau de pe malul înalt în apa limpede ca lacrima şi caldă-caldă. Când nu se mai dezbrăcau, fata îşi cususe cu mâna ei din pânză subţire un fel de costum de baie, care îi acoperea părţile pe care fata zicea că nu trebuie să i le mai vadă băieţii, şi intra cu el în apă. Odată a început să râdă şi fata a observat.

         „ – De  ce râzi, Ioane?”

         „ – Cum  să nu râd, Sabina? Ai zis că nu trebuie să-ţi văd ţâţele. Uite cât de bine se văd prin pânza din care este făcut costumul! Poate că şi jos se vede ceva, dar ai noroc cu apa, că te acoperă până la brâu.”

         „ – Să ştii că dacă mai râzi, pleca acasă şi nu mai vin cu tine niciodată să ne scăldăm.”

         N-am mai râs şi totul a continuat să fie minunat, până când a început s-o dorească, adică să se dorească reciproc, începând dragostea.     

         Oare, acum, se dusese dracului totul? Se alesese praful şi pulberea de dragostea lor? Va vedea deseară. Poate am surprins-o în dispoziţie proastă. Pe dracul proastă dispoziţie! Nu s-au văzut de atâta amar de vreme şi, întâlnindu-se, n-a mai avut chef să-l vadă?!

         A rătăcit până când s-a înserat. A venit acasă, a mâncat, a stat de vorbă cu ai săi şi a plecat s-o întâlnească pe Sabina. I-o fi trecut bâzdâcul şi va fi iarăşi Sabina lui veselă, frumoasă, iubitoare. A ajuns repede la casa fetei. Intră ca odinioară, fără să strige la poartă, ca la cea care îi va fi nevastă nu peste mult timp, când se va libera. Se considera de-ai casei şi nu vedea de ce s-ar fi supus acum unor reguli pe care nu le respectase niciodată. Închide poarta şi o ia spre casă, fluierând uşor. Îi iese înainte mama fetei:

         - Nu este acasă Sabina, Ioane! Pe ea o cauţi, aşa-i?

         - Pe ea. Bine v-am găsit! Venii şi eu într-o scurtă permisie şi vreau să stau de vorbă cu Sabina, să ne înţelegem într-o privinţă. Poate v-o fi spus şi dumneavoastră că noi ne-am înţeles să ne luăm când voi veni eu din armată. Sper că nu s-a răzgândit. Vine repede? O pot aştepta la matale sau stau pe pat la poartă?

         - A, nu vine, n-o aştepta. Se duse la soru-mea la Ciuturoaia şi stă câteva zile. Are ceva de lucru şi până nu termină nu vine.  

         Nu-i venea să creadă. Iată-l alungat de la casa iubitei. Hotărât lucru, Sabina nu mai era cea pe care o ştia. Pleacă dezamăgit, capul îi vâjâia, în faţa ochilor avea o perdea de ceaţă, avea ameţeli, paşii i se împleticeau. Nu mai trece Aninoasa pe punte, să nu cadă. Nu se duce pe drum, să-şi întâlnească prietenii, ci se duce acasă. Îşi face un culcuş în podul şoprului în fân şi se culcă. Nu poate adormi însă. Se gândeşte la el şi se vede în postura celui care aleargă după doi iepuri. Rezultatul îl ştia. Nu va prinde niciunul. Le vede pe cele două iubite cum renunţă la el. Măcar Mărioara de sub Munte îi spusese clar că se căsătoreşte cu el, dar să rămână în sat, departe de Sabina. Şi iat-o pe Sabina, făcând mofturi! „Bine, dragă Sabina, bine, fată! Dar să te ferească sfântul de mânia mea! Uite-aşa te rup, Sabina, şi, apoi, ce-o da Domnul!” Aşa îşi spune în gând şi se ridică în capul oaselor, făcând gestul de a o rupe, cum rupi un vreasc, să-l pui pe foc. Se lasă iar în culcuş şi într-un târziu adoarme.

         Cele zece zile de permisie au trecut chinuitor de greu. Ar fi plecat după două-trei zile, dar i-a fost milă de ai lui, mai cu seamă de mamă-sa, care nu ştia ce să mai facă, să se simtă bine. Se gândise, pe la jumătatea permisiei, să plece totuşi şi să stea la Mărioara, dar nu mai era sigur nici de ea. Aşa că a aşteptat să treacă cele zece zile.

         În ziua în care a plecat a ştiut că pe Sabina a pierdut-o. Totuşi, un gând bun a îndreptat şi spre ea şi a luat-o repejor pe drum la vale. Nu s-a uitat o dată înapoi. Îi venea să plângă. De la fântâna lor din marginea Aninoasei, când a aruncat o ultimă privire spre casa Sabinei, şi până la Gura Aninoasei, a revăzut toată viaţa petrecută împreună cu fata asta din vecini, de când au fost copii mici şi până când a plecat în armată. S-a oprit pe podul de peste Aninoasa şi a privit îndelung locul pe care se desfăşurau horile. Îşi aminteşte că şi el o jucase pe Sabina înainte şi le cântase vestitul lăutar Gică Chirea din Ciuturoaia cu banda lui de lăutari. Era, îşi aduce bine aminte, o zi de sărbătoare, lume câtă frunză şi iarbă din toate satele din împrejurimi. Împreună cu alţi patru tineri angajaseră lăutarii. Când îi vine şi lui rândul să facă o horă înainte, o prinde de mână pe Sabina, se duce la şeful bandei de lăutari şi-i zice:

         „ – Nea Gică, uită-te bine la fata asta, cu ea mă voi însura când voi veni din armată. Acum, vreau s-o joc o horă înainte cum n-a pomenit Gura Aninoasei. Nu opreşti hora decât când zic eu!”

         Aşa a şi fost. Iar la sfârşit a pupat fata, cu care prinsese dragoste de curând, în văzul tuturor, apoi a luat-o de mână şi au plecat acasă. Ce fericiţi erau amândoi! Acum, avea sufletul negru de supărare! Îşi ascultă din nou gândul: „Mergi înainte, Ioane! Gata, s-a terminat! Păstrează ce a fost frumos!”

         A pornit din loc hotărât să pună şi el punct, dacă Sabina a călcat alături. Va găsi şi el pe cineva cu care să-şi împartă bucuriile şi necazurile vieţii. Acum, la drum, Ioane!

         A ajuns la Poienile de sub Munte cu bine. N-a mers direct la pichet, ci a dat pe la Mărioara. Era acasă cu mama ei. A încercat să-şi ascundă ce are pe suflet, dar n-a reuşit. Iubita lui de aici l-a citit cum citeşti o carte deschisă:

         - Ce este cu tine, Ioane? Nu ţi-a mers bine acasă? N-aş vrea să aud că ai tăi au păţit ceva!...

         - Nu, ai mei sunt bine şi s-au bucurat văzându-mă. Mama a umblat după mine de parcă aş fi fost copil mic, nu ştia ce să mai facă să mă simt bine, mai ales că le-am scris de câteva ori că o ducem rău în armată, mâncarea fiind puţină şi proastă.

         - Înseamnă că Sabina a apucat pe alte căi?     

         - N-am putut să stau de vorbă cu ea. Urma să ne întâlnim în seara în care am ajuns în sat, dar a plecat la o rudenie de-a ei şi n-a mai venit acasă până când am plecat eu. Practic, Sabina nu mai există. Eu după ea nu alerg. Tu ce mai zici?

         - Eu am zis, Ioane, cunoşti părerea mea, nu mi-am schimbat-o şi nu mi-o voi schimba.

         - Dar Sabina a ieşit din viaţa mea şi nu mai ai de ce te teme...

         - A ieşit zici tu, dar eu mă îndoiesc. A ieşit sau n-a ieşit din viaţa ta, noi vom fi împreună doar aici. În satul tău, pe care nu-l cunosc, niciodată. Mai ai ceva timp până te liberezi, te hotărăşti şi rămâi lângă mine şi te asigur că o vom duce bine până la adânci bătrâneţi.

         - Şi până atunci, noi cum vom fi?

         - Ca doi buni prieteni. Atât. Ne mai putem întâlni, stăm de vorbă, ne plimbăm, glumim şi nimic mai mult...

         M-a privit, mi-a zâmbit, m-a mângâiat cu palmele pe obraji, m-a prins cu degetele de obrazul stâng, dându-mi de înţeles că pot pleca, ceea ce am şi făcut. Am simţit mângâierile ei ca pe nişte usturătoare palme date pe obraji. Am privit ruşinat pământul de la picioare, m-am întors şi am plecat. Am urcat cu greu coasta, am ocolit înadins locul unde ne-am întâlnit în timpul permisiei pe care mi-o dăduse căpitanul Marinescu. N-aş fi putut suporta, căci emoţiile m-ar fi copleşit.

         Am ajuns la pichet. Întâlnirea cu prietenii a fost şi ea răscolitoare, fiindcă a trebuit să le povestesc cum a decurs întâlnirea mea cu Sabina, dar mai ales voiau să ştie ce hotărâre am luat cu privire la fetele pe care le îndrăgeam. N-am putut să-i mint şi le-am povestit tot de-a fir a păr. M-au ascultat, iar la sfârşit Ilie Leucă îmi zice:

         - Frate Ioane, pe la voi nu se spune că nu este bine să stai cu curul în două luntri, că poţi cădea în apă? Exact aşa ţi s-a întâmplat ţie. Te superi ori nu te superi, eu spun ce gândesc. Le-ai cam piedut, dragul meu prieten. Trebuie să te decizi repede-repede, că Mărioara ţi-a lăsat, totuşi, uşa deschisă. Tu va trebui să ai curajul să intri pe ea şi să rămâi lângă cea care te primeşte la pieptul ei. E mare lucru să găseşti o fată care să ţină la tine în zilele noastre, când lumea s-a stricat rău de tot. Dacă vei rata ocazia care ţi se oferă, s-ar putea să te pierzi şi tu în spaţiu. Nu vezi că fata cu care ai crescut pe-un tăciune, cum se spune pe la noi, şi care îţi era dragă ca ochii din cap nu te mai vrea şi fuge de tine? Nu cunosc de ce – şi nu ştii nici tu, fiindcă n-aţi stat de vorbă – ,dar ai ajuns să-i fii drag ca tăciunele la nas! Eu  n-aş rata posibilitatea de a fi împreună cu Mărioara, dacă mi-ar fi dragă. Mai ai timp să te hotărăşti. Puneţi de.o nuntă colo pe la liberarea noastră, rămânem şi noi şi cu cei care mai vin de la tine facem o nuntă de-or pomeni-o moroşenii cel puţin o sută de ani! Noi venim cu tine şi-o şi peţim. Hai, alungă-ţi tristeţea, că n-au dispărut fetele de pe faţa pământului! Ia spune, ceva udeală ai adus de-acasă?

         - Am adus un vinişor şi ceva de care n-aţi mai mâncat de când aţi plecat de acasă. Sper să mai fi rămas câte o bucăţică de trandafir pentru fiecare.

         Cei patru prieteni ne-am ospătat cu ce pusese mama de acasă. Toţi au fost mulţumiţi, iar Beicanu spune, la sfârşit, ceva din înţelepciunea populară:

         „ – Nu este mult care să nu treacă nici puţin care să nu ajungă.” Mulţumim, Ioane, pentru bucuria pe care ne-o făcuşi!

         - Să ne fie de bine, prieteni!

         Timpul până la liberare a trecut iute. M-am mai întâlnit de câteva ori cu Mărioara, dar n-am înregistrat niciun progres în legătură cu viitorul nostru comun. Ea nu renunţa la hotărârea ei, iar eu nu mă decideam de a rămâne lângă ea la Poienile de sub Munte. Am încercat şi un compromis, propunându-i să ne căsătorim şi să stăm o perioadă la noi, după care să ne stabilim definiv la Poienile de sub Munte. N-a fost de acord. A acceptat să facem nunta la noi, în Oltenia, apoi facem nuntă şi în sat la ea, unde vom rămâne până la sfârşitul zilelor.

         Nu i-am dat un răspuns franc şi s-a dovedit, mai târziu, că am greşit.

         A venit liberarea. Am plecat acasă cu gând să revin, dacă Sabina nu se întoarce la mine. Dar când este să se aleagă praful, se alege...

         Sabina fugise cu unul din Dobriceni. Era, deci, la casa ei. Nu se mai putea face nimic. În loc să iau drumul înapoi şi să merg pe drumul vieţii cu Mărioara, am apucat pe căi greşite şi m-am nenorocit. Am început să-mi înec necazul în băutură. Câteva săptămâni în şir nu m-am trezit nici zi, nici noapte. Îi adusesem pe ai mei în pragul disperării. Mama plângea continuu, iar tata nici nu mai intra în casă, când eram eu acasă, să nu mă mai vadă într-un hal fără de hal. Cum băutura nu duce la nimic bun, negânditul s-a produs şi am păţit-o şi eu. M-am trezit însurat! M-am îmbătat lemn şi când m-am deşteptat a doua zi eram lângă vecina, în podul şoprului la ei. Nu ştiam nimic, nu-mi aminteam nimic. Am sărit în sus, fără să ştiu măcar unde sunt:

         - Ce cauţi, fată, aici?

         - La fel te întreb şi eu, Ioane, ce cauţi tu aici, că eşti la noi, nu la tine? Ai venit la noi, m-ai scos din casă, erai cam beat, şi ai zis că vrei să te însori cu mine. Am urcat aici, crezând că te pot adormi, dar n-am scăpat de tine, m-ai necinstit, Ioane!... Uite, m-ai făcut femeie, acum este musai să mă iei de nevastă! Cine mă mai ia pe mine acum? Eu vin cu tine acasă la ai tăi...

         Şi a venit. Ne vede mama şi se ia cu mâinile de cap:

         - Fi-ţi-ar capul al dracului, Ioane, ce făcuşi?

         - Făcui pe dracul, mamă, mă însurai, dar nici eu nu ştiu dacă e adevărat sau nu! Capul face, capul trage! Asta este, dar tot eu o scot la capăt, căci o să-mi iau lumea în cap şi o să mă duc acolo de unde nu trebuia să plec.

         - Io nu plec de la tine, Ioane, io aici rămân, chiar dacă tu o să pleci în lume, după cum spui!

         - Ei, zici tu aşa, dar n-o să ai ce face...

         Am plecat prin grădină în sus şi m-am aşezat la umbra unui prun. Îmi aduc aminte de biletul pus de Mărioara şi că îmi spusese să-l deschid dacă sunt la ananghie. Am gândit că ar fi bine să-l deshid. Îl păstram într-un buzunar. L-am scos. Nu era pus într-un plic, ci într-o jumătate de coală de hârtie îndoită, pe care scria: Lui Ion de la Mărioara de sub Munte. Citind, am şi văzut-o pe Mărioara în două ipostaze: cea în care am întâlnit-o întâia oară şi cea în care ne-am despărţit. Am stat câteva minute şi am privit scrisul caligrafic şi-i vedeam mâna care înlănţuia literele ce alcătuiau cuvintele. De fapt, o priveam pe ea în carne şi oase, care stătea nu departe de mine cu braţele încrucişate la piept, cu o parte din faţă veselă şi cu cealaltă tristă. Pe bilet scria cu aceeaşi caligrafie impecabilă:

                                                                      Dragul meu,

         Când ne-am întâlnit, m-am lăsat în voia inimii, i-am ascultat glasul. Ce a urmat ştii. Plecând, am rămas cu inima friptă. Însă, tot pârdalnica de inimă îmi spune să mai aştept. Prin urmare, îi dau din nou ascultare, dar nu întârzia mult, dragule! Mărioara de sub Munte.

                                                                     *

         Cam după o săptămână am plecat spre Poienile de sub Munte, cu gând să mă însor cu Mărioara şi să rămân acolo. N-am brodit-o nici aici. Mărioara trecuse şi ea în altă barcă, probabil să mă uite. N-a fost chip să mă mai apropii de ea. Eu am fost prins de grăniceri, fiindcă intrasem fraudulos în zona de frontieră. Am fost ţinut câteva zile în arest, până când ei au verificat declaraţia mea. Şi nu prea s-au grăbit. A avut loc şi o înfăţişare cu Mărioara . Când am văzut-o, i-am strigat:

         - Am venit, Mărioară de sub Munte! Frumoaso, nu mai plec!

         - Ai venit târziu, îndrăzneţule! Nu mai este nimic de făcut! Cine aleargă după doi iepuri..., ştii tu ce păţeşte, Olteţane!

         - Ştiu, frumoaso! Nu prinde niciunul...

         - Aşa zice proverbul, dar eu zic altceva: trăieşte cu amintirile. Astea ne-au mai rămas, să le păstrăm curate, aşa cum a fost şi dragostea noastră... Poate ne vom întâlni în altă viaţă...

acolo...sus...prin văile veciei,

în cer – pe scena marelui AMIN,

printre cei paji, la poarta veşniciei,

un înger este – NICU  CONSTANTIN.

el a trecut pe-aici ca o clipită

şi ne-a privit duios prin ochelari.

nu l-au tîrît arginţii în ispită,

nici rânjetele mahărilor mari.

pe scena vieţii n-a fost o paiaţă.

din zâmbete îi izvorau idei

şi mari simboluri spre-o mai bună viaţă

cu noi orânduiri – cu nou temei.

îl plîngem noi, că fructele de geniu

n-au pîrguit din marele actor.

aşa a fost să fie...prin mileniu

artistul a trecut  -  un călător...

rămîne tristă Doamna lui Măndiţă.

noi ne lăsăm privirile în bernă.

nea NICU a rămas ca o mlădiţă

de verde – către dragostea eternă.

’l-aplaudă prin slava lumii sfinţii.

ne lasă-atâtea lacrimi în şirag...

-te-aşteaptă Dumnezeul şi părinţii;

ia-ţi trupul tău şi du-te, prieten drag.

acum – la Eforie-Sud e noapte

şi cerul Mării Negre e senin.

...se-aud domoale murmure de şoapte:

sunt semne de la NICU  CONSTANTIN.

                         Septembrie – 2014,

                                la Montreal.

E  TOAMNĂ  IAR...

La data de 15 septembrie a acestui an 2014 s-au împlinit 5 ani de când marele actor comic român NICU CONSTANTIN a plecat la cer – nu chiar zîmbind.

...Răşina persistentă din coala imaculată de sub priviri. Îmi miroase tare a sfârcuri de lumânare. Trebuie să scriu despre prietenul meu şi-al întregii Ţări – actorul risipitor de voie bună şi chiar râsete în hohot. Dar îmi tremură mâna. Şi glasul Şi sufletul...Să-ncerc. Mă reîntorc pe aripi de fantezie în paradisul trist al copilăriei noastre. Adică la acel petec de rai puţind a trotil şi praf de puşcă de pe malul Mării noastre cea Neagră. Atenţie...este prima oară când zic şi scriu NOASTRE, fiindcă...da!...Marea mea cea Neagră de la Tuzla şi Eforie Sud este şi-a prietenului meu de o viaţă.

Aşadar m-am întors în vreme cu vreo 65 de toamne. Că atunci ne-am împrietenit – toamna. Când crăpa coaja pe nucă iar noi regăseam prin clasele primare băncile ponosite, ca iezlele pentru cai, mânjite cu roşu şi puţind a ploşniţe şi motorină. Dar nu climatul cazon al şcolii a legat prietenia noastră – ci Marea, cu râpele ei periculoase, uliţele Tuzlei, străduţele micuţului oraş cu asfalt topit, vara, care ni se lipea de tălpile goale, bostănăriile turceşti din care furam noaptea, cu cotiga trasă de noi, pepenii cei melemeni, cariera de piatră a acelui  moş Bekir, pescăria lui Tomescu, cişmeaua de la Kainaci, de unde cărau tuzlenii apă la oraş cu sacalele, trăsurile cu cai zdraveni care plimbau pe ştabii comunişti cu presupusele lor cucoane, cuptorul de la cărămidărie, Lacul Tekirghiol, pe care-l treceam înotînd câineşte, până la castelul lui Frunzescu, pentru a fura lubeniţe...şi Soarele dogorâtor şi Luna, cu care ne înveleam noaptea prin fânul de pe cîmp şi toate minunile copilăriei noastre inconştientă.

Şi iacă-aşa am ţinut-o noi un bun fuior de ani. Până când pubertatea ne-a despărţit gonindu-ne în valurile mari şi periculoase ale vieţii imprevizibilă din pruncia noastră tristă.

Eu, flămînzind prin Bucureşti, cu buzunarele doldora de poezioare, aflasem că NICU deve-nise actor. Nu-l căutam dintr-o totală jenă financiară. El se realizase...eu – nu! Cu greu

m-am înfiripat şi eu, dar mereu cu coarnele de

berbec spre nelegiuirile timpului. Ne-am revăzut sporadic, Dar ruptura totală s-a pro-dus când Nicu Constantin a rămas în Ţară iar eu am fost huiduit de destin spre exil.

Nicu, cu trupa lor, cu Măndiţa lui, veneau adesea pe la Montreal. Eu mă lăudam pe dea-rândul c-am fost colegi de clasă şi etc...etc. Dar nici dracul nu mă credea. Fiindcă prin exilul nostru blestemat nimeni nu crede absolut nimic de bine despre ceilalţi. Se salvează cine poate!

Nicu a aflat de tărăşenie şi-ntr-o seară, la o cârciumă mai de soi, după spectacol, în toiul sindrofiei a strigat tare la microfon: este ade-vărat, poetul acesta al vostru a fost colegul meu

de bancă! Suntem fraţi de sânge şi seara aceasta i-o dedic lui. Vom bea, vom fuma şi vom plînge împreună...Şi chiar aşa am făcut.

Ne-am reîntîlnit prin România. Amândoi eram realizaţi materialiceşte. Numai că Măndiţa lui era tare îngrijorată de sănătatea

veselului actor. Medicii prieteni forfoteau cu droaia în jurul lui, la spital. Spre dezamăgi-rea tuturor...Nicu a tras cortina după ultimul

skeci – a murit!

Au trecut deja cinci ani. În acest septembrie ar fi împlinit 76 de ani. A fost înmormântat pe aleea principală, chiar la intrare, pe stânga, în cimitirul din Eforie-Sud. L-am vizitat şi acolo, înspăimântat la rându-mi, însoţit de pu-ternica şi iubitoarea lui Măndiţă. Nicu nu rostea o vorbă, mă privea adânc şi parcă mi-ar

fi cerut o ţigară.

...Sperăm că în toamna aceasta un bust al artistului va fi aşezat într-un parc din apropierea locuinţei lui din Bucureşti. Voi fi acolo, să-i recit versuri şi să ne depănăm alte

şi alte amintiri.

E toamnă iar şi multe vor mai trece,,,

                         Montreal – 2014

În seara de 14 septembrie 2014, în cadrul emisiunii „Kilometrul 0” (de pe Digi24), moderată de doamna ELENA VIJULIE– dl Ministru REMUS PRICOPIE (reţineţi, vă rugăm: REMUS! + şi, tot aşa, a se reţine: ministru al MINISTERULUI EDUCAŢIEI!) a fost întrebat, în cadrul „testului de sinceritate”:

„-În ce oraș s-au născut Romulus și Remus?” – şi dl REMUS a dat antologicul răspuns:

„Nu știu dacă s-au născut într-un oraș anume, pentru că ei au fost găsiți de cineva în pădure, într-un cuib, cred că vulpea nu era cetățean...”.

…De obicei, vulpea nu zboară, decât, probabil, în viziunea miniştrilor de la EDUCAŢIA VALAHILOR (toţi fiind incompetenţi, de un grad sau altul, din 1989 şi până azi!) – deci, vulpea nu are “cuib”, ci…”vizuină”. Cuib au mierla, sturzul, vrabia etc. Până şi propusa doamnă Biro (la Ministerul  CULTURII VALAHILOR!) credem a fi ştiut acest biet amănunt…

Dar nu această, să zicem: “inocentă ignoranţă”  ne-a oripilat, nu prin ea ne-am simţit jigniţi, până în adâncul sufletului. Am fost dezgustaţi de impostura şi de frivolitatea iresponsabilă a celor care se “gurguţă”, de 25 de ani, în a ne demonstra că învăţământul nu se poate face, în România, fără de “manuale digitale”, fără de “tăbliţe electronice” şi fără de alte VAXURI ELECTRONICE. Dar se poate face (demonstrează ei, cu tărie şi zi de zi, la televizor şi “pe teren”): FĂRĂDEŞTIINŢĂ DE CARTE!– şi PRIN JIGNIREA, COTIDIANĂ, A NEAMULUI VALAHILOR!!!

Nu, domnilor şi doamnelor miniştri: nu din pricini de lipsă de “tăbliţă electronică” a insultat dl REMUS PRICOPIE Neamul Românesc, în seara de 14 septembrie 2014! Nu, ci dintr-o nepăsare absolut iresponsabilă, faţă de altceva decât “slănina politică” şi de îngenuncherea slugarnică la “Înalta Poartă a Mofturilor Uniunii Europene”!

Măcar pentru că numele său este REMUS– dl PRICOPIE ar fi putut să caute (şi să şi afle!), încă din studenţia sa (nu “strălucită”, ci…”sticlindă”!), sursa onomasticii cu pricina (în modul cel mai simplist!), pe wikipedia:

“ROMULUSși REMUS (771 î.Hr.¹- 5 iulie717 î.Hr.Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendeiînregistrate de către Plutarhși Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locației viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romaneși Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acțiune din care a rezultat mixtura sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Înainte de nașterea lor, bunicul lui Romulus și Remus, Numitorși fratele său Amulius au primit tronul lui Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al nașterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria regală, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricina faptului că Amulius deținea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naște copii care într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forțează pe Rhea sa devina o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat.

Însă, într-o seară, Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vestași aceasta îi naște doi băieți gemeni de mărime și frumusețe remarcabile, numiți mai apoi Romulusși Remus. Amulius devine furios și o întemnițează pe Rhea, ordonând și moartea gemenilor prin înec. Însă servitorul căruia i-a fost încredințat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a plasat pe cei doi într-un leagăn și l-a eliberat pe malurile fluviului Tibru. Râul, care era în inundație, s-a ridicat și a purtat, ușor, leagănul în care erau gemenii, în aval.

Romulus și Remus sunt salvați de către zeul râurilor, Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiți de către O LUPOAICĂ(sublinierea noastră!) și hrăniți de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus și Remus sunt apoi descoperiți de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa. Faustulus și soția sa, Acca Larentia, cresc băieții, ca și cum ar fi ai lor”.

Iată şi o informaţie dintr-un ziar bucureştean:

“Statuia Lupoaicei, LUPA CAPITOLINA - este o statuie din Bucureşti, monument istoric cu cod LMI-B-III-m-B-20029,  amplasată din 2010 pe Bd. I. C. Brătianu”.

Deci, dl Ministru PRICOPIE avea chiar sub nas, în Bucureşti (“Bd. I. C. Brătianu”), pe…”gazda”/”stepmother”  (oare doar atât?) a Gemenilor, precum şi imaginea metaforică a ORIGINII NEAMULUI VALAH: origine nu în Peninsula Italică, ci…ÎN LUP! Adică, în DACII-DAOI/POPOR AL LUPULUI/POPOR AL CĂII DREPTE!

Unul dintre chipurile hieroglifice ale zeului suprem al dacilor/daoi, ZALMOXIS -  este LUPUL FENRIR/PURIFICATORULşi MÂNTUITORUL LUMII (ca “umbră anticipatoare a întrupării soteriologice, pe Pământ,  a Lui HRISTOS-DUMNEZEU”!).

…Deci, Neamul Valahilor se trage din Gemenii LUPULUI-ZALMOXIS (APOLLONşi ARTEMIS) – iar nu din…VULPE!

…După câte băgăm noi de seamă, totuşi, dl Ministru REMUS PRICOPIE nu greşeşte întru totul: există specimene, rătăcite/pripăşite/pricop(s)ite, printre “Fiii Lupului”, care dau toate semnele a se fi trăgând din…VULPE!

Ne referim, evident, la politicienii şi trădătorii de ţară (SINONIM!) ai României contemporane! – ajunşi, vorba profeticului EMINESCU, “a ne face legi” şi ”a ne pune biruri”, “a ne vorbi filosofie”. Şi AMINUL Neamului Valahilor îi confirmă, pe alde “pricopii”/pricopsiţii jalnici, care ne cer, azi, învăţământ şi educaţie NU cu Duhul şi cu tot Sufletul şi cu toată puterea Minţii, date nouă de Bunul Dumnezeu  – ci  cu …VAXURI ELECTRONICE! -  în loc să pună mâna, ei înşişi, pe SFÂNTA CARTE “DE HÂRTIE” - CARTEADE ISTORIE ŞI DE CREDINŢĂ, A NEAMULUI ROMÂNESC:

“Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie DE VULPE, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...!”

…  Deci, “DE VULPE”, da: aţi fi avut pefectă dreptate, domnule REMUS (“tătar”  - vorba lui Barbu Delavrancea…! - din “nobila hoardă” a UNIUNII IUDEO-MASONICO-EUROPENE!) - …dacă v-aţi fi referit, în mod strict, la “descendenţa” domniilor voastre – a “politrucilor” sărmanei Românii contemporane - Românie trădată, batjocorită, violată şi asasinată (întru Duh şi trup, totdeodată!), de către voi, “cozile de topor” ignare (dar, în locul culturii generale, a patriotismului şi a bunului-simţ, având cozi emergente de…VULPE!) – “cozi de topor” ale “Înaltei Porţi Europeano-Iudeo-Masonice…!!!           

APRECIERI DEDICATE  CELOR  DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ:

“ONIRISM  ȘI  PROFETISM” + “CUM APARE POEZIA”

       Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire -  în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să  trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă,  frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură.   Această scriere a mea (să-i zicem: o simplă recenzie, la versurile de sub titlul Onirism și profetism + Cumapare poezia) este o dovadă la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia, cât și semanticavocabulelor “onirism” și “profetism”, la prima privire eşti tentat să crezi că sub acest titlu au să se alunge nişte halucinaţii de tip bahico-alcoolic, iederile unui profetism deşucheat, ce înfășoară arbuștii unei jungle, sau prăpăstii apocaliptice… Nici vorbă de așa ceva. Altele, cu mult mai luminoase, înspre adevăr și viață, sunt procedeele  de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin, cu care operează, în strălucita sa imaginație, poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege, totuși, din labirintul imaginaţiei bucovineanului, născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte: cunoaște tare bine limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât, oricând, dă impresia a fi un…ardelean!

       Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc şi aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurile poemei în discuție, cu noile versuri, de sub titlul Cum apare poezia - s-a realizat exact ceea ce și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final: talent hăruit  pentru luminarea căilor unei vieți omeneşti, prin cultură și educație,  iubire de Dumnezeu și aproapele, cel cu care conviețuiești! Dar  de fapt, dl. Adrian Botez și-a  statuat, cu mult timp înainte, poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus, ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație,cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată

 împotrivaprostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment, suntem pe calea cea bună, de a înțelege, în mare măsură, valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul  fără control și acoperire întru adevăr! Cu siguranță că și aceasta,face parte din profesiunea sa didactică: profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș”- Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță, atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa (de fapt, este ceva specific oamenilor de geniu), a lua asupra sa greșelile și nimicniciile, pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază, tocmai spre a le stârpi din viața publică, fără a crea neplăceri şi, nu în ultimul rând, pentru a se feri de invidii și de celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel, de cele mai multe ori, tocmai aceste genii rare, dar binefăcătoare,  ajung, îngenuncheaţi acelorași motive - martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu (așa cum îi place lui Botez a-l numi pe Marele său Bucovinean!).

   Mărginându-mă la acele versuri de sub titlurile Onirism și profetism şi Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi aşezarea acesteia în haina lingvistică a verbului - bineînțeles, în stilul propriu poetului!

     ”Prefer să mor cu

ai mei-în același părintesc

mormânt-decât să mă

salvez într-un rece

abrupt-vitreg

necunoscut”.

***

”Dincolo de cenuși-dincolo de orice

infern-dincolo de

orice răsărit de lume-voi afla-din

nou-visul cel mai

frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri

iubire a

mea pentru

cineva din vis-iubire a cuiva pentru

mine cel revenit în

paradis”.

***

(Din poema ”Onirism și Profetism”)

    Avem, în aceste versuri, o lirică atât de profund simțitoare, atât de încărcată în spirit patriotic şi ancorare în Neam și Familie, încât, citindu-le,  le simți  asemenea unei  întrebări de conştiință proprie: ”Oare nu sunt și eu la fel? Oare nu TREBUIE să fiu, şi eu, la fel?!”

    Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dau autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit  cercetător și hermeneut. Am putea spune, fără a greși: un om de știință, deschizător de drum unui nou curent în cultura româneasacă, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită  să domine școala și educația tinerelor generații!

     Creând o parabolă, dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic sarcastic-critice!  Bisturiul doctorului doare - dar

face bine, îi lecuieşte (sau, măcar îi face conştienţi de boală!) pe cei vătămaţi de vremuri şi veac!

”La acest timp – cerul,

vomită lumină – peste

cadavrul împuțit al

lumii

se aude-scorojită- doar

vocea profetului mincinos: toți o să

murim – toți o să murim- toti

o să murim...”

***

   Dar nimic nu este anarhic, ba chiar am putea aminti aci despre ”efectul fluture”, care mai greu poate fi înțeles de mulți, deoarece, într-un haos care cuprinde lumea şi a tot cuprins-o, istoricește, există o perfecţiune dumnezeiască – o perfecţiune care zidește după legitățile divine, iar nu după profeţii mincinoși!  Dl. Adrian Botez știe a da versului său încărcătura ştiinței, ironizând veșnicele ”sfârșituri de lume”, de care se tot sperie umanitatea!  Iată ce ne spun următoarele versuri ale autorului:

”Într-o peșteră – dincolo de

autostradă – se naște

proaspătă – o

Stea”

***

    Cred că se află în aceste câteva versuri cea mai exemplară metaforă  prin  care putem înțelege  ”autostrada”  - ca fiind acea cale largă  a deșertăciunilor și rătăcirilor oamenilor,  pe când ”dincolo de /autostradă, într-o peșteră, se naște/ proaspătă  o /stea” - sugerează reînvierea noastră prin HRISTOS – STEAUA LUMII!  Deci - nicidecum moartea lumii!

            Autorul trebuie înțeles a fi un om de știință, de cultură, un cercetător hermeneut în ale literelor şi într-ale istorie valahe și universale. El nu face profeții, ci, documentat și pe bază de argument poetico-mitologice, reușește să surprindă cele mai dificile adevăruri - înspre care nu au mulți gânditori ai zilei chemările neostoite, spre a le pătrunde! În această ipostază, dl. Adrian, Botez capătă, în modul cel mai meritoriu, loc de frunte, în cultura și literatura românească!   

       Bineînțeles, autorul nu se dezminte nici în alte direcții, cum ar fi, bunăoară, critica societății românești actuale, pe care o dorește din tot sufletul său, a fi îndreptată pe calea unei desăvârșite morale. DASCĂL ȘI POET, iată o sintagmă ce-l caracterizează  și ale cărei componente, în personalitatea domniei sale, se împletesc intr-o continuă muncă de educație, într-o efervescentă creație literară! Se revolt, deseori, împotriva imposturii și a miciunii, care bântuie lumea, nu se mulțumește (sau mai bine zis, nu se împacă nicicum!) cu servilismul unora, care se zice (EI zic!) că au îngenuncheat la statuia Zeiţei Poeziei, dar talentul lor se scurge, imund, dinspre zona intereselor, și, mai puțin dinspre acele idealuri sfinte ale artelor și muzei IUBIRII FRUMOSULUI DIN VIAȚĂ! Demnă de exemplificare devine poemul  ”Cum apare poezia”. Poezia nu se face oricum – sau, cum zice românul: “adunând snopuri și căpițe de ierburi uscate”! Autorul se dovedește a fi un critic colțuros, dar nu lipsit de un humor, bineințeles în stilul  propriu al domniei sale! Redăm mai jos mai multe versuri din poezia amintită :

”Nu dai drumul la robinetul cu

poezie- când vrei tu: întâi

se strâng acolo în cer

sfinții – și fac o

ședință sau o consfătuire

ceva – în urma căreia se

hotărăste dacă – ținând seama că

păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu

îngeri nici fără îngeri – nici cu

vreun codru – nici fără codru

aproape – și în

general – s-a urât cu lumea de jos – care

lume s-a smochinit ”di tăt” – oare n-ar fi cu

cale(”ba da, Preasfinte!”)- pentru a-l mai ține

ocupat încă oleacă jos(așa vorbesc sfinții în rai – ei

înde ei – cu ”di tăt”-cu ”oleacă” și cu ”și vrei măi”)- și ca să nu

țâșnească el păcătosul – deodată în

sus- Doamne ferește!- ca un meteor stricat la

minte și montat pe invers – și având în

vedere că în rai e acum

înghesuială mare și se fac

de zor și întruna( de când se știe        el

raiul rai!)- lucrări de restaurare – deci

păcătosul ăla ar trebui s-aștepte cam mult și

degeaba la poarta raiului – așa-așa-

așa – care va să zică- să se întredeschidă

oleacă poarta raiului – de către portarul de

serviciu(”unde ești sfinte

Petre?-ai auzit ce-am spus?”- ”da-da-da- am

Auzit- colega sfânt-am...da”) revin: să se

Întredeschidă poarta – ca

păcătosul ăla neurastenizat să

caște gura cât o șură – o

clipită numai - la ce-i pe aici

frumos( adică – vreau să spun- numai pe unde

nu se mută mobila cerească în

colțul opus) – iar noi...”tranc!” apoi – poarta i-o-nchidem în

nas – iar el – păcătosul făra prea mulți

creieri  în

devlă – cu ochii

sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către

pământ – și să scrie

acolo jos – cea furat el chipurile cu ochiul aici

sus – pe când dormea

jos – buștean – așa-așa-

așa – (”e bine măi? – da-da-da – cum de

nu – Preasfinția Ta!”) drept care s-a

încheiat prezentul proces

mut(semnați măi cu raza asta de la

mine – hai toți odată”) – și

gata!

...și Poezie s-a făcut!”

***

       Îmi fac “mea culpa”, pentru că am prins, deja, a cita întreaga poemă a dlui Adrian Botez  -  dar o găsesc atât de legată, ca morală şi prezentare a situaţiei/stării poetice actuale, încât orice trunchiere ar duce la o  pierdere de unitate a temei, fapt care ar fi și mai supărător pentru mine!

       Dacă unora li se pare greoaie poezia autorului, cu prea multe paranteze, cu trimiteri în vremi antice, sau zone celeste, întărindu-şi astfel argumentarea unui adevăr - în realitate, domnia sa nu face altceva decât să-şi foloseacă, la modul poetic, așa cum am mai spus,  erudiția sa de om cult şi, mai cu seamă, drept pâna la sacrificiu, în credința și conștiința sa! Acesta este omul și scriitorul despre a cărui gândire și imaginație creatoare vorbim!

      Revenind la poema sa, găsim, în ea, ceva atât de adânc folclorico-sapienţial, încât graiul, gândirea și umorul popular vin  împreună, spre a mări înțelegera ideii. Dar, astfel, nu se pierde, ci dimpotrivă, apare la suprafață, cu tenacitate, acel sarcasm, uneori dureros, prin care se condamnă pseudo-onirismul și pseudo-profetismul unor “pârâţi” poeţi – care-şi  înfig, în sufletul cititorului naiv,  tentaculele viciilor nesănătoase, şi vorba autorului: ”poezie s-a făcut”, chit că nu mișcă vreo ureche de “judecător al artelor”, sau ochiul vreunui critic literar, dintre extrem de puţinii care mai operează, azi, cu criterii şi cântare drepte, întru aprecierea autenticei valori literare!

    Fin observator al lumii şi Duhului uman (dar, el însuşi, fiind şi un pătrunzător analist al creaţiilor literare, în general!), dl Adrian Botez se dovedește a fi unul dintre acei critici ai artei si literaturii românești și universale, care, la modul cel mai  categoric, operează în direcția restabilirii ordinii și  rolului fundamental al educației și culturii, spre folosul generațiilor de tineri, de profesori si studenți, ce au să poarte, în timp și spațiu, Sfânt Stindardul Neamului și al Istoriei noastre  milenare și primare! Dorim Profesorului și Poetului  ADRIAN BOTEZ  multă sănătate și putere de muncă, întru continuarea minunatei sale activități!

                                                        Cringila/AUSTRALIA

Cu părintele stravrofor iconom Radu Botiş mă ştiu de ceva vreme din cele ce le-am scris amândoi în diferite publicaţii, dar faţă în faţă ne-am întâlnit la Ulmeni, acum vreo cinci ani, la vizita academicianului Mihai Cimpoi din Republica Moldova la Zilele oraşului Ulmeni. De atunci, pot să spun cu mâna pe inimă că am rămas prieteni şi orice izbândă a Domniei sale m-a bucurat sincer, fie că vorbim de lucrări ştiinţifice, de volume de poezii, de albume video pe care le-a sponsorizat, de monografia pe care a realizat-o împreună cu fratele său Mircea. De fapt preotul Botiş este o personalitate a Transilvaniei, fiind inclus în Dicţionarul personalităţilor româneşti, recent, iar prin faptul că promovează tinerii şi îi aduce înspre cultură şi cunoaşterea istoriei neamului românesc nu poate decât să-i sporească “talantul” din toate punctele de vedere. Un mijloc pentru acest lucru este şi s-a dovedit a fi şi revista on-line, cu un nume atât de sugestiv numită “Slova creştină”, fondată într-un august, acum şase ani! Publicaţia „Slova creştină” deţine 12 secţiuni: „Chipuri de sfinţi”, „Poezie”, „Proză”, „Religie”, „Istorie”, „Literatură”, „Diaspora”, „Iubitori de slovă”, „Pictură”, „Românii de pretutindeni”, „Slova copiilor”, „Diverse”. Redactorul ei şef, părintele Radu Botiş s-a gândit la o paletă variată de domenii literare în care să atragă şi să cuprindă cât mai mulţi tineri înspre cultura neamului românesc. Alături de tinerele vlăstare, în cei şase ani au semnat scriitori contemporani de mare valoare, atât din ţară cât şi din străinătate. În acest sens vă invit să accesaţi revista la adresa www. http://slova-crestina.ro. Iată ce spune prof. dr. Elena Trifan despre această revistă - izvor de lumină: „De remarcat calitatea articolelor publicate, trecute prin filtrul de gândire, simţire şi exprimare demnă şi corectă a preotului Radu Botiş, ceea ce a făcut ca revista să devină şi o formă de salvare a spiritului uman într-o lume în care superficialitatea şi vulgaritatea, promovarea nonvalorii au atins cote îngrijorătoare.”

Scriitorul Radu Botiş, în generiozitatea sa a publicat de-a lungul celor şase ani scriitori din arealul Codru-Chioar, dar şi elevi, în special din zona Ulmeni. Fiind „înfrăţită” cu revista tipărită şi blogul „Izvoare codrene”, noi îi dorim mult succes în continuare, colaborări fructuoase, să meargă pe aceeaşi linie privind calitatea şi subiectele abordate, iar în august 2018, cam pe la sfârşitul lunii gustar să ciocnim un pahar de şampanie! La mulţi ani!

CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI.

ESOTERISMUL UNOR NUVELE SLAVICIENE

PRELIMINARII

1- Aminul şi Slava. Confucianistul Slavici[1]

                Această carte va vorbi despre cel mai ciudat membru al Lojei Iohanice Româneşti. Despre cel mai disimulat dintre cele trei spirite, iniţiate şi păstorite de Aminul – Eminescu. Despre cel care, în viziunea unuia dintre cei mai cultivaţi critici români, dar, cu siguranţă, şi cel mai imprevizibil şi versatil (e vorba de G. Călinescu)  apărea (ca existenţă-fiinţare fenomenală) astfel:

            „(...)<<cosmopolit>> (român cu nume de sârb, vorbind ungureşte în oraş nemţesc [Viena]) [...] nu putea înţelege desebirea pe care o făcea Eminescu între români şi alţi oameni. [...] obstinaţia lui Slavici, care se retrage de la iluziile unui popor cu o figură jalnică şi un rictus amar […]. Încolo, Slavici e un om paşnic, căruia îi place aerul familial. Cu Eleonora are 6 copii […]. Scriitorul strânge familia spre a-i citi operele sale proaspete, grădinăreşte, fotografiază, sculptează în lemn. Consultă cărţi de ştiinţe oculte şi scrieri despre China, căci socoteşte că rasa galbenă va pune stăpânire pe Europa(s.n.). Spune rugăciunea înainte de a se culca. […] A fost o greşeală desigur arestarea efemeră a acestui om văietăreţ, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-şi cu ochii plecaţi în jos aversiunile. […] Moartea, la 17 august 1925, înlesni apoteoza operei.[...]. După ce atrase luarea-aminte a cuiva, care se urcase pe un scaun să pună un bec electric, adormi şi muri”[2]. Capcanele lui Călinescu au devenit, de acum celebre – sub forma unor inconsecvenţe şocante. Despre „paşnicul” şi „văietăreţul” care adoarme şi moare spunând cuiva să pună un bec – tot Călinescu afirmă nu numai, cum am văzut mai sus, că era interesat de ştiinţele oculte şi de China cea profund riguroasă şi misterioasă – ci şi că era de o sensibilitate mult superioară celei a lui Titu Maiorescu, în faţa farmecului spiritualizat al Italiei:

             „Fu zguduit şi ochiul lui ingenuu de ţăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. Veneţia îl zăpăci şi-l făcu să râdă de barcarolele lui Alecsandri. Simţi plăcerea diavolească de a fi răpit şi zvârlit în mare. Bologna îi luă minţile. El e [un om încult] şi se sperie de dimensiuni ca şi Dinicu Golescu, dar totdeodată e un artist capabil de delir (s.n.)” [3]. Prima întrebare ce ne vine în minte este fireşte : ce putea să aibă Eminescu, în clin sau în mânecă, cu un astfel de om banal, şters, fără personalitate, aproape autist?

            Ne punem, firesc, şi alte întrebări: va fi fiind Slavici o fiinţă contradictorie, sau de o complexitate prea mică interioară (sau prea mare?) sau se va fi jucat, o viaţă, de-a disimularea sau intuirea personalităţii sale a fost făcută greşit de către cei care au vorbit despre el? Să nu uităm a punem la punct o problemă incorect prezentată de G. Călinescu: nu este adevărat că Slavici nu înţelegea „deosebirea pe care o făcea Eminescu între români şi ceilalţi oameni”. Slavici se prefăcea din acut spirit de contradicţie, faţă de jupiterianul naţionalist Eminescu, a nu înţelege ceva ce-i fusese, în fapt, implantat de însăşi mama sa, în fragedă copilărie.

             „Oricâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere de orişice fel la care luau parte şi unii dintre cei ce nu erau români[4].

            Nu trăiau românii împreună, ci alături de ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună.

            Nu tot aşa şi eu, deşi mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca cu străini din acelaşi blid să nu mănânci (s.n.).[...]”[5]. Deosebitorul „nu tot aşa şi eu” nu are valoarea scontată de către voinţa de „cosmopolitism” a lui Slavici „- pentru că, peste vreme este obsedat de autoritatea viguroasă morală a Mamei (din neamul Borleştilor, „mai ales cărturari, dintre care unii, oameni cu trecere” [6]– alături de figura, aproape legendară, depăşind mult autoritatea paternă, a Bunicului, carbonar din timpul lui Bonaparte („în cap purta pălărie cu boruri cam mari şi strâmtată spre vârf, iar părul îi era lung, prins într-un pepten lat şi-npletit în coadă lăsată pe spate. Unul dintre ochi şi-l perduse încă-n  timpul tinereţelor, dar cu celălalt vedea bine şi la bătrâneţe. El a fost cel mai însămnat dintre părinţii mei sufleteşti, în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia mai mult pentru alţii decât pentru sine şi umbla mereu în voile celor mai apropiaţi ai săi şi mai bucuros primea decât dădea-ndrumări”) .[7]

            Cât de superbă autoritate şi siguranţă spirituală identitară, în această aparent naivă afirmare din partea mândrei şi bunei rânduitoare de rosturi în lume – Mama: „săracii de ei [n.n.: se referă la toţi străinii], nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!”[8]

            Menirea românului este, în viziunea Mamei, să dea oricărui străin, sublima lecţie a generozităţii cristice, împărţind pâinea vieţii, mereu cu asupra de măsură înafară, spre cel ce nu-i el, şi nici de-al său, ci, deocamdată, străin de sacra parolă ROMÂN; nu e nimic xenofobîn această atitudine, ci hristic ca excelenţă:

            „Dacă-ţi rămâne o bucată de pâine – îmi zicea [Mama] – şi o cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o tai în două bucăţi deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot aşa să faci şi dacă doi străini îţi cer bucata. Dacă însă unul dintre ai tăi şi un străin ţi-o cer, să tai bucata aşa, ca una din bucăţi să fie mai mare, iar pe aceasta străinului să o tai, căci al tău îţi este mai apropiat şi din partea lui dai ceea ce e mai mult”.[9]

            Numai şi numai o astfel de educaţie duce la atitudinea creştină autentică: să te oferi, ca pâine-a-vieţii-mistice, STRĂINULUI, din partea celui care îţi este frate (iniţiat).  Nu prozelitismul verbal, ci fapta de Trup-Pâine, îi va atrage şi împlini spiritual, întru comuniune mistică, pe cei, până atunci, Străini de Viaţă-Dumnezeu.

            Şi mai e ceva, care nu trebuie uitat: Mama este iniţiatoare şi întru DATORIE, ceremonial, ritual al datoriei spiritului iniţiat către lumea decăzută:

            „Când întâlneşti în calea ta un român – îmi zicea mama – să-i zici <<Bună ziua!>>, dar maghiarului să-i zici: <<Io napot!>>, iar neamţului <<Guten Tag!>>, şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine”.[10]

            Este clar că Mama îl iniţiază întru RITUAL, ca să devină centru al re-ordonării riguroase a Lumii:  să fie clar conştient de deosebirea dintre sinele său de iniţiat (sinele de nezdruncinat, tocmai pentru că se suprapune peste sinele Ordonării Divine, Logosul Divin) şi periferiile contaminate de entropie demonică, ale lumii:

            „Rabindranat Tagore, când cu plimbarea lui prin Europa, fiind întrebat de cineva asupra impresiilor pe care le-a avut, a răspuns că a trecut prino societate pornită spre dizolvare (s.n).Aceasta pentru că-n civilizaţiunea noastră se pierde din ce în ce mai mult simţământul familial şi, dimpreună cu el, iubirea de oameni.

            Sunt fără îndoială în Europa state puternice şi înfloritoare, dar oamenii trăiesc mâncându-se între dânşii mai rău decât fiarele. Nu numai că asuprim şi despuiem lumi întregi pentru ca să ne putem îmbuiba, ci mai ieri-alaltăieri am adus din Asia, din Africa, din America şi din Oceania mii şi mii de oameni nevinovaţi, ca să-şi pună-n joc viaţa, ajutându-ne să ne măcelărim între noi.

            Aceasta pentru că nu ne mai dăm seama că una şi aceeaşi fiinţă suntem cu toţii.

            Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul din organe s-a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel  omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită(s.n.),şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se zbate întreaga omenire.”[11]

            Iată de ce Slavici poate să exclame, cu o mândrie nedisimulată, atunci când vorbeşte despre relaţia ucenic-maestru, Amin-Slava (Slavici):

            „Mai e apoi şi că Eminescu  mi-a fost,  ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător […] (s.n.)” – deşi ştie că[12]Eminescu e „naţionalistîn cel mai amplu înţeles al cuvântului (s.n.)[…] iară eu mai mult ori mai puţin cosmopolit”. Căci viziunea indiană ”ta twam asi, tat aham asmi” (eu sunt tu, tu eşti eu) şi viziunea organicistă supra umanităţii popoarelor – erau mai mul decât viziuni: făceau parte integrantă din firea-spirit a lui Slavici. Slavici are, din naştere şi din sacră misiune predestinată, simţul Centrului–şi, deci, simţul spiritelor Neamului, ordonate, coaxial cu Centrul – sau radial faţă de Centru. Spiritele Neamului există în suprasensibil, deci înafară de vizibilele graniţe geografice convenţionale. Este nevoie de echilibrarea organelor-popoare(neamuri) cu Timpul Divin al Spiritului Pământului. De aici, aparenţa de insensibilitate naţională a lui Slavici  – în realitate, fiind vorba de glasul imperios al ECHILIBRULUI, care strigă în interiorul lui Slavici: să-şi facă datoria de a crea, ca viziune hipersensibilă, ARMONIA organelor Trupului Divin (astral  - şi de Bine!) al spiritului Pământului:

            „N-am fost […] nici germanofil, nici maghiarofil, dar nici românofil [...] am susţinut cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate […] am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza cauza maghiară, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pacinicei vieţuieri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta lor i-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ”[13].

            Nu e nici o fericire, deci, în „aruncarea pe aceeaşi bucată de pământ” a mai multor neamuri, de către soartă. Dar una-i fericirea, şi alta-i ordinea. Sau: „adevărata fericire transcende suferinţa tocmai prin ordine-Logos”.Şi Slavici ştie-preştie că românii nedreptăţiţi-sacrificaţi sunt Aleşii Centrului. De aici şi mândria lui de a-i fi fost “îndrumător într-ale naţionalismului” tocmai lui Eminescu. Pentru că Eminescu este Centrul-Hristos, iar potrivirea sa cu Eminescu verifică însăşi starea de misionar a lui Slavici: „Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral şi intelectual al poporului român, Eminescu cauza omenirii o servea”[14].

            „Eminescu nu era în stare să mintă.[15][…] Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria[16][...]”. Apoi[17]:  „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa cea de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine  şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea [...] Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi[18]”.

            Slavici cel avid de Centru, păzitorul Centrului, îl intuieşte logic pe Împărat (Regele lumii[19]) sunt două imagini care se suprapun într-un mod ciudat, ca-n oglinzi paralele şi cu imaginare încrucişată, în spiritul lui Slavici. De remarcat că Slavici este singurul dintre cei trei membri ai Lojei care prin oglinda spiritului său, reprezintă slava – slăvirea lui Eminescu-Aminul (are cea mai bună capacitate de reflectare a Aminului) – neţinând cont de cele două articole ale lui I.L.Caragiale, despre Eminescu (articole cu caracter necrologic).

            ”Mi se spunea că românii, socotindu-se nedreptăţiţi, au luat hotărârea de a se duce până la împăratul, şi doi dintre dânşii, dacă mi-aduc bine aminte, Pavel Ardelean şi Petru Ciobanu, oameni nu numai deştepţi, ci şi chipeşi, au plecat la Viena. Ei au făcut lungul drum pe jos (s.n.), căci în gândul lor la împăratul nici călare, nici în trăsură nu se merge[20]”(s.n.).

            Şi iată amintirea lui I.Slavici despre Eminescu[21] : Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.

- Uite!, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.

Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.

- Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.

- Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!

Aşa era Eminescu".

            De observat că la Centrul-Împăratul nu se accede decât pe jos (adică, tălpile, în care se scurge şi se exprimă forţa–spirit, să intre în contact direct cu Cosmosul-Pământ). Pe jos, deci, înseamnă şi desculţ. Şi Cei Doi Feţi-Frumoşi porniţi spre Sinea Neamului Românesc – Împăratul Centru şi Hristos– Învăţător al Centrului, El însuşi Centru – sunt DESCULŢI. Nu este nebunesc, la Eminescu descălţarea în faţa Cerşetorului (Simbolul Lunii în căutare de Centru) – şi Slavici Disimulatul în Logos (dar Rigurosul Paznic al Dharmei în/prin Logos) ştie asta – altfel nu ar „povesti” despre descălţare. Nu:  este gestul hristic, dinaintea Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele apostolilor. Este Gestul Exemplar. Prin sine (Modelul Fiinţial) către Sine (Regăsirea Paradisului-Centru al Omului, Sinea Omului: Dumnezeu). Eminescu – Centrul se descalţă, pentru ca omenirea-cerşetor să înveţe respectul (şi iubirea) de sine, de Centru-Dumnezeu (Spiritul, Cosmic şi Uman, deopotrivă ).

            În definitiv, ce putea să-l lege pe Eminescu de Slavici, în aşa măsură, încât să-i facă de nedespărţit, la Viena (locul Împăratului...)? Eminescu se plimba ceasuri în şir prin faţa cazarmei pentru a-l aştepta pe Slavici să-şi termine instrucţia (cu un caporal sârb neîngăduitor) – apoi amândoi se plimbau, discutând, până dimineaţa. Slavici zice câte ceva, dar esenţialul trebuie să-l deducem:

            „Ziceam eu că nu fac nici o deosebire între români şi alţi oameni, dar ştiam că între popoarele pe care le cunoşteam din propria mea inituiţiune, nu e nici unul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul.(...). Din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului românesc şinăzuinţa de a lua parte la lucrarea în vederea lui[22](s.n.).”

            Alt lucru care ne lega era cultul trecutului”

            De acelaşi spirit conservator erau pătrunşi amândoi[23]: “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta  de 20 de ani nu numaiînvăţăturile cuprinse în Evanghelii,  ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu(s.n.), Zoroastru şi Buddha, şi punea regiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”.

            Ei bine, acum abia vine problema esenţială, de ce Eminescu îl îndrumă pe Slavici doar la anumite lecturi religios filozofice – şi nu la altele? Şi iată care-s cele la care-l îndeamnă:

            „- Tu – îmi zicea el într-una din zile – să nu-ţi pierzi timpul cu aceştia [Kant, Spinoza, Fichte]. Să începi cu Shopenhauer, să treci la Confucius şi la Buddha(s.n.), să mai citeşti şi ceva din Religiile lui Platon şi ştii destul”[24].

            Aceasta se leagă de pasajul anterior [cu un început anterior supărător de contradictoriu, faţă de ce s-a citat sus] – care determină, drept consecinţă, îndrumător de lectură din Schopenhauer, Confucius şi Buddha.

            „Nu puteam dar să înţeleg, nici mai ales să admit (s.n.) deosebirea pe care o făcea el între români şi alţi oameni. În gândul meu, toţi oamenii erau buni şi vrednici de a fi iubiţi, şi dacă el ţinea să mă convingă că judec greşit, eu ţineam să-l conving că puţinii oameni care sunt răi sunt numai stricaţi.[25]”

            Aceasta o admitea şi el. Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost (s.n.), dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întors şi se va-ntinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc oameni.”

            Ei bine, Eminescu  descoperă în Slavici, un confucianist nativ, care trebuia doar şlefuit, pt. a deveni paznic oficial ale Căii (Dao) şi al Dharmei (Legea Cosmică). De fapt, suntem convinşi că Eminescu şi Slavici mergeau pe nişte texte „neo-confucianiste” (sau post-confucianiste”) combinându-i pe Meng Zi (Mencius, sec al IV-lea al III-lea î. H.)  Xun Zi (sec. III î.H.) – despre care Mircea Eliade precizează , în Dicţionar al religiilor, alături de Martin Palmer[26]  -  că, după moartea lui Confucius, a existat o dispută doctrinară între Meng Zi şi Xun Zi[27] : „Primul credea în bunătatea intrinsecă a naturii umane, al doilea-lea în răutatea sa fundamentală; primul credea că regulile şi ritualurile sunt interiorizate şi exprimă în mod sincer voinţa individuală, al doilea-lea că ele nu sunt decât o supunere nedorită la constrângerile sociale”.

            Putem trage concluzia, fără să greşim prea mult, că, de la Meng Zi, Eminescu şi Slavici şi-au apropiat ideea „bunătăţii intrinsece a naturii umane”, iar de la Xun Zi, necesitatea „Biciului cu pleasna de foc, care să bage spaima-n oameni”. Evident, după spaimă, prin focul biciuitor revelator, omenirea va putea să-şi interiorizeze regulile şi ritualurile. Dar deocamdată, starea de degradare şi dezagregare a lumii europene (pe care o observase indianul Tagore) necesita  biciul de foc.

            Sunt indispensabile câteva date sumare măcar, despre confucianism, pentru a ne convinge  despre adevărul descoperirii pe care Eminescu o făcuse, investigând spiritul lui Slavici (de menţionat extraordinara răbdare observativă şi putere de penetrare spirituală a lui Eminescu, cel despre care I.Slavici zice că ar fi afirmat, atunci când i s-a reproşat că pierde timpul cu oameni „cu desăvârşire stricaţi”[28]:  „- Ce ştii tu?! îmi zicea el când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile-n capul unei canalii. Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”. Cât despre aderenţa reală a lui Slavici la învăţăturile lui Confucius, avem mărturie în aceleaşi Amintiri[29]:

            „[Îndrumările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum [1924– ultimul an al vieţii lui I. Slavici] atât de înţelepte, încăt mă simt nemulţumit de mine însumi şi-mi fac mustrări când se întămplă să cad în păcatul de a mă fi abătut de la cele mai însemnate dintre ele. Tot ţinând seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca şi când e vorba de fapte săvârşite de alţii.

            Aceste sunt mai ales patru: iubire de dreptate, iubire de adevăr, buna credinţăşi mai ales sinceritatea, fără de care şi cele mai frumoase fapte sunt făţărnicie vrednică de dispreţ”. Pentru ca, mai departe, să afirme în cel mai deplin spirit buddhist, dar şi confucianist[30]:

            “Voinţa pe care o avem nici pe pământ nu e vrednică să ne-njosim de dragul ei, nedreptăţind fie chiar şi pe duşmanul nostru, spuind ceea ce ştim că nu-i adevărat, amăgind pe cei ce se-apropie cu încredere de noi şi mai ales dându-ne silinţa să le părem altora cum în adevăr nu suntem.

            Stăruind în aceste vederi, m-am lipsit pe mine însumi de destoinicia de a mă potrivi cu oamenii în mijlocul cărora îmi petrec viaţa şi m-am făcut azi unuia, mâne altuia, urgisir pe urma părerilor mele despre faptele lui”.

            Cum să nu se fi conjugat spiritual cel „pe care şi un Budda ar putea fi gelos” (cum admirabil se exprima Cioran, la adresa lui Eminescu) şi confucianistul, cu profunzimi buddhiste şi taoiste, care se dovedeşte a fi predestinat ca Paznic al Dharmei – Ioan Slavici?

*

2 – Câteva  date necesare despre confucianism şi buddhism

            În ceea ce priveşte doctrina lui Kong Fu-zi (sau Xung Fu-tzu)= „Maestrul Kong” sau „Maestrul Învăţător K’ung.” Confucius nu este versiunea latinizată a numelui onorific chinezesc dat unui funţionar, Kong Qin, care a văzut lumina zilei prin 522 sau 521 î.H. în provincia Shantung.[31] Mircea Eliade afirmă, încă de la începutul prezentării doctrine confucianiste: „Deşi confucianismul face parte dintre cele Trei Religii [buddhism, taoism, confucianism]” care constituiau patrimoniul tradiţional chinezesc, avem dreptul să ne întrebăm dacă el este, la drept vorbind, o <<religie>>.”

            Şi răspunsul dat este că nu prea e: „Vocaţia sa [a confucianismului] este de a demitologiza credinţele chinezeşti: fiinţele supranaturale se transformă în virtuţi, Cerul încetează a mai fi un zeu, dar rămâne ca un principiu care garantează ordinea etc. Într-un anumit sens, critica confucianistă la adresa religiei tradiţionale seamănă cu aceea a lui Buddha, dar, spre deosebire de a acestuia, ea nu se ocupă cu „salvarea” individului, pentru simplul motiv că nu există nimic şi nimeni în viaţa socială care să trebuiască salvat […]. Confucianismul nu are preoţi. Oficianţii ritualului sunt acei jun,  erudiţii-birocraţi  care promovează prin examen toate posturile disponibile din administraţia imperială, centrală sau provincială. Este greu să numeşti <<religie>> acest cult formal, efectuat mecanic de ne-preoţi pentru ne-divinităţi în care nu cred!”[32]

            Este, atunci, confucianismul, o filozofie? Nici asta nu e, ne răspunde Mircea Eliade[33] : „Dacă nu este o religie, în sensul curent al cuvântului, confucianismul nu este nici un sistem filozofic.”

            Atunci, care-i preocuparea lui Confucius?[34]: „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao)[35] de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului[36]. Acest „Cer” trebuie precizat încă o dată nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <<nu fac zgomot şi nu au miros>>.” Şi tot Eliade pune lucrurile la punct, mai departe[37] : „Confucianistul nu are o concepţie negativă asupra lumii, ca budistul sau creştinul; el nu înţelege, spre deosebire de daoist, nemurirea ca pe ceva care se poate câştiga individual, ci ca un ţel deja atins de succesiunea naturală a generaţiilor […]” Confucianismul nu meneşte omului nici un alt scop decât acela  de a-şi desăvârşi umanitatea (jun), prin îndeplinirea datoriilor potrivit cu ceea ce este adevărat şi drept (li): <<tatăl trebuie să fie tată, fiul să fie fiu>>”.

            Despre caracterul  istoric-terestru al moralei confucianiste, M. Eliade afirmă „Morala confucianistă […] nu era o morală aristocratică, ci burgheză. Ea nu consolida privilegiile naşterii, ci pe acelea ale educaţiei şi comportamentului formal; ea nu favoriza avântul militarului, ci răbdarea funcţionarului.[38]”

            Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă?[39] : Jun-zi, oameni desăvârşiţi. Modelul pe care l-am putea avea în minte, ca să ne facem idee despre jun nu este cavalerul medieval, ci gentlemanul-ul care excelează prin corectitudine formală în toate împrejurările vieţii de la cele mai banale până la cele mai neaşteptate. Faptul care aspiră lucrurilor caracterul lor propriu (li), situaţiilor sociale continuitate, omului poziţia sa în ansamblul societăţii este ritualul.”

            De aceea, referindu-se la această formare morală prin supunerea relativă a individului la un ansamblu, la o structură foarte bine articulată (ritualistică) de legi, de norme comportamentalecare-i pot modifica, ulterior, interiorul. Martin Palmer poate concluziona asupra acţiunii lui K’ung, asupra omului din perioada Statelor Combatante (perioadă ce urmează declinului dinastiei Chau – 480-221 î.H.)[40]:

            „K’ung era convins că dacă semnele exteriore ale comportării corecte ar fi putut fi impuse într-un stat, aceasta ar frânge cele mai rele aspecte ale individualismului regal şi ale corupţiei personalului. În acest scop, el s-a străduit o mare parte din viaţă, încercând să-i înveţe sau să-i îndrume pe conducători spre o comportare corectă, spre ritualuri şi ceremonii potrivite, sperând astfel să reformeze sau să remodeleze omul interior. A eşuatdar perioada Statelor Combatante a făcut ca o învăţăturile sale să prezinte din ce în ce mai mult interes, căci păreau să ofere o alternativă foarte atrăgătoare la anarhia şi egoismul din acea epocă. El era interesat de aspectele statului politic şi social (s.n.), astfel că a ajuns să fie considerat opusul perspectivei <<taoiste>> tradiţionale asupra vieţii, deşi [...] Lao Tzu a fost uneori mai aproape de idealul respectării regulilor al lui K’ung decât de idealul taoist târziu al retragerii. […] K’ung a căutat în viaţa lui să urmeze Calea […] Este interesant faptul că amândoi autorii [K’ung şi Lao Tzu] au fost preocupaţi în scrierile lor de modul corect de conducere a statului, amândoi l-au considerat pe Tao ca fiind important pentru acest proces. Ei diferă prin faptul că K’ung a căutat să lege Tao de un set rigid de valori şi virtuţi, care îl vor crea prin ele înseşi pe domnul ce va conduce cu înţelepciune [...] La un prim nivel, K’ung foloseşte cuvântul Tao pentru a exprima un concept sever de dreptate morală şi comportare corectă [...]. Ceea ce îl interesează cu adevărat pe K’ung este comportarea corectă: <<Mi-am îndemnat mintea pe Cale, m-am bazat pe virtute[41], am contat pe bunăvoinţă pentru sprijin şi am căutat relaxare în artele culte >>[…] Pentru K’ung Te [practicarea virtuţii] era de importanţă egală cu Tao, iar în concepţia lui, virtutea era expresia individuală a urmării Căii. Într-adevăr, fără ea nu prea avea sens să încerci. După K’ung, virtutea vine din Ceruri. <<Cerul este sursa virtuţii [Te] mele>>[…]. În gândirea confucianistă de mai târziu, practicarea virtuţii [Te] a devenit mai importantă decât Calea […] pentru mulţi confucianişti, Te a devenit Tao […] K’ung vede în cele din urmă Calea ca fiind o regulă impusă de către Cer şi care îi obligă pe toţi cei de sub Ceruri (lumea) s-o urmeze[42]. Această regulă este ierarhică  şi se încheie  prin definirea relaţiilor filiale, cu statutul şi rangul lor, clar şi de neclintit. Mai mult, K’ung vede răsplăţile din lumea materială ca pe nişte semne de succes în urmarea căii[43].”

            Confucianismul şi budismul nu se exclud, ci sunt complementare: confucianismul este faţa emergentă a buddhismului imergent.

*

            Dacă vom încerca, ajutaţi de Mircea Eliade, să schiţăm (extrem de simplificator) problema fundamentală  a religiei buddhiste – o vom face numai şi numai pentru a scoate într-o evidenţă, la îndemâna oricui, că Ioan Slavici nu putea, structural, decât să scoată din imegenţa  spiritului său, dominanţa emergentă, confucianismul. Buddhismul pe care i l-a sugerat, ca pe-un fel de supliment spiritual, Eminescu – putea  fi asimilat (şi emergizat confucianistic)de un spirit riguros şi pozitiv al rigorii, cum este spiritul lui Slavici. I. Slavici vine dinspre, dar nu rămâne numai în Paradisul Rigorii Exoterice: Vilagăşul, adică Luminoasa (din magh. Világos) se va continua în Humuleştii Rigorii esoterice. Vine, adică, dinspre ritualul social, Războiul Social  - iar, către Războiul de Ţesut (al Divinităţii Mistice şi Cosmice[44]: „O fi fost aşa, o fi fost altfel, eu ştiu că nu m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fiu om în lumea lui Dumnezeu […] eu mă văd mereu la fel de fel de praznice şi muţi, care ţin câte o săptămână de zile, la cumetrii şi la fel de fel de alte sărbători [...] Nici secerişul grânelor, nici culesul,ori sfărâmatul porumbului, fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin de lanuri răsuna mereu  de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele şi chiotele se-nteţeau însoţite de lăutari şi de focuri descărcate. […] Era deci lucru de neiertat să nu te duci şi tu la casa celui ce-a făcut popas la casa ta, şi multe drumuri făceau oamenii cumsecade numai şi numai pentru ca să poată poposi mai ici, mai colo. […] Pretutindeni, pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrăţişau cu dragoste, încât  minune nu-i dacă m-am pătruns  în curând de gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc şi pe care am deci să-i iubesc şi eu.

            Abia acum, la zile de bătrîneţe, îmi dau seama că această dragoste obştească se mărginea la români. Orişicâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere  de orişice fel la care luam parte şi unii dintre cei ce nu erau români.

            Nu trăiau românii împreună, ci alăturea cu ceilalţi ce-i drept în bună pace, dar nu împreună”.

            Mental, I.Slavici face efortul să depăşească mental Paradisul Rigorii Exoterice (al Rigorii Sociale de tip confucianist), spunând despre suflet că s-ar plămădi-schimba conform unor tainice lucrări spirituale imergente, ţinând de o bază originară, de un Paradis-Primordialitate[45]:

            „La naştere se-ncepe numai viaţa trupească, cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţilor”.

            Aparent există o dispută între Eminescu şi Slavici – adică şansa dialogului-discuţie. În definitiv, cei doi trebuie să aibă, în Loja Iohanică, destinări iniţiale diferite. Conjuncţia lor, şi ea predestinată, a existat pentru a completa funcţiile Lojei Iohanice Româneşti[46]:

             „Dacă aş fi cunoscut dar şi eu lumea în care se zbătuse dânsul, [Eminescu], n-am mai fi avut de ce să discutăm. Abia însă târziu şi numai încetul cu încetul [n.n.: totul, la Slavici, este supus lentorii, încetinirii pentru integrare în structurile rigorii ritualice confucianiste] am ajuns să mă încredinţez că el avea dreptate când îmi spunea că e multă răutate în lume şi că stricăciunea se întinde mereu. Zadarnice îi erau silinţele de a mă convinge că e lipsit de judecată cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor şi că, vorba lui statornică, buni sunt numai cei proşti: trebuia să mă izbesc  cum se izbise dânsul de toate şi să simt durerile prin care trecuse el, pentru ca să-l înţeleg...”

            Ioan Slavici va rămâne, preponderent (dar nu exclusiv!) adeptul lui Meng Zi – iar Eminescu îi sintetizează pe cei doi aparent dichotomici învăţăcei – urmaşi ai lui Confucius: Meng Zi şi Xun Zi . E greu de spus cât din Eminescu poate fi reflectat de slava-oglindă ceresc-spirituală a lui Ioan Slavici – căci Ioan Slavici este riguros doar în sens social-uman, ceea ce duce la forma de rigoare negativă: încăpăţânarea.Şi, de aici, contradicţii extrem de frecvente, chiar pe aceeaşi pagină de carte, chiar în aceeaşi secvenţă de viaţă. Confucianistul Ioan Slavici se manifestă în cazul revoltei de la Păuliş: Ioan Slavici expune vicecomitelui necesitatea rigorii şi dreptăţii teoretice, în comportamentul faţă de români, cărora li se refuza exprimarea în limba română şi actele  pentru ei[47], în limba română[48]: „Vă rog înc-o dată să nu fiţi provocator[...] N-ar fi lucru de mirare dacă într-o bună zi s-ar ridica vreunul în fruntea mulţimii adânc jignite”) dar răscoala propriu-zisă este spontană şi îl excude pe Ioan Slavici[49] :  „Auzind aceste vorbe, sătenii din sală au dat năvală asupra mea, m-au îmbrâncit la o parte şi s-au năpustit asupra mesei, încât vicecomitele, notarul, secretarul şi ;<<honoraţiorii>> au zburat într-o clipa pe fereşti-n stradă...”

            În esenţă, aşa i-a fost toată viaţa lui Ioan Slavici: necesitatea unui comportament adecvat-patriotic l-a impus, la modul confucianist-riguros, în fruntea evenimentului de la Putna (400 de ani de la urzirea mănăstirii voievodului-erou simbol creştin şi român, Ştefan), aşa s-a comportat la revista Tribuna[50] : „ca să fim cruţători  şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi pe Kossuthişti”]  şi la Junimea: „Cu toate aceste [îmbrăţişările junimiste], nu mă sâmţeam bine în mijlocul lumii în care întrasem şi mereu băgam de seamă ca să nu supăr pe nimeni şi să mă mulţumesc cu puţin[51]”.

Ioan Slavici preia organic, dar extrem de discret, buddhismul eminescian , afirmând : „Multe suferinţe, puţine plăceri”. Este adevărat, parţial, că ceea ce reţine el din personalitatea lui Eminescu sunt aspectele rigorii ori, dimpotrivă, lipsa de rigoare şi autorigoare[52]:

                   „Ceea ce li se putea ierta altora – zicea el [Eminescu] adeseori nu pot să-mi permit eu”[53]  -  sau: „”Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învedereată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău – adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însă  -  cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt”.

            Şi acum, să vedem, pe foarte scurt, ceea ce şi-ar fi putut însuşi organic din buddhism, dar discret datorită structurii lui spirituale preponderent confucianiste:

            a – în primul rând, condiţia umană tragică, în cosmicitatea tragismului ei (Siddharta cel care ia cunoştinţă de cele trei rele  ineluctabile care afectează condiţia umană: bătrâneţea, boala şi moartea);

            b – apoi, accesul la semnificaţia superioară a ascezei lui Gautama Buddha, şi mai ales, la revoluţia de sub smochin, a lui Sakyamuni (ascetismul din clanul Sakya), când Sakyamuni dobândeşte trezirea, suportând, concomitent, asaltul lui Māra (în a cărui persoană se conjugă Moartea şi Cel Rău). Sakyamuni învinge şi devine Buddha, posesor al celor 4 Adevăruei: 1-Totul este Suferinţă (sarvam duhkam); 2- Originea Suferinţei este Dorinţa(trsna); 3- Nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei; 4- Revelaţia Căii-cu-Opt- Ramuri (astapada) sau Căii-de-Mijloc, care duce la Extincţia Suferinţei: Opinia (dŗsti),Gândirea (samkalpa), Cuvântul (vāk), Acţiunea (karmanta), Mijloacele de existenţă (ajīva), Efortul (vyayama), Atenţia(smŗti) şi Contemplarea (samādhi).

            c – Doctrina buddhistă este una soteriologică (spre deosebire de confucianism) şi negativă: calea buddhismului este o cale a abolirii Sinelui, şi prin aceasta a lumii fenomenelor[54].

            d – Logica lui Buddha este una divină, negând deopotrivă tezele şi antitezele, proclamându-se [Buddha] „liber de orice teorie”. Arhat (=fiinţa care a atins nirvānaşi care nu va reintra în ciclul reîntrupărilor) e comparabil cu focul stins: orice aserţiune privind existenţa lui ar fi conjuncturală (Majhima Nikaya, sutta 72)

            e – Arhat este, deci, o simplă convenţie lingvistică şi, deci, nu i se poate acorda vreo existenţă reală. De aceea, singurii actori din univers sunt  Suferinţa şi Extincţia:

„Nu există decât Suferinţă,

există cel care suferă,

Nu există agent, numai actul există:

Nirvana există, nu şi cel

sau aceea care îl caută.

Drumul există, nu însă şi cel

sau cea care îl străbate”.

                         (Visuddhi Magga, 16)

            „Refuzând să se lase antrenat pe calea fără ieşire a speculaţiei, mesajul lui Buddha vizează esenţialmente salvarea. Formulând legea „producerii condiţionate”, Buddha derivă orice proces cosmic din Ignoranţă(avidyā) şi orice mântuire din încetarea stării de Ignoranţă:” <<Ignoranţa (avidyā)>> este aceea care produce Informaţia înnăscută(samskāra); Conştiinţa produce Numele-Forma (nāma-rūpa) ; Numele-Formă  produce cele 6 organe ale simţurilor (sadatyayama); cele 6 organe ale simţurilor produc Contactul (sparsa); Contactul produce Senzaţia(vedanā); Senzaţia produce Dorinţa(trsna); Dorinţa produce Ataşarea (upadana); Ataşarea produce Existenţa(bhava); Existenţa produce Naşterea(jāti);Naşterea produce Bătrâneţea şi Moartea (jaramarana). Remediul Bătrâneţii şi al Morţii[55] este deci Încetarea stării de Ignoranţă, echivalând cu Adoptarea lui Buddha, a Legii (dharma)[56]şi a Comunităţii buddhiste(samgha).”

            Ioan Slavici îşi va asuma, deci, în lipsa posibilităţii aprofundării spiritualismului buddhist, funcţia de Paznic Inocent şi Riguros al Dharmei. El va păzi  -  întrebarea este dacă i se poate cere să şi înţeleagă, definitiv, prin asimilare spirituală, ceea ce păzeşte. Ori, cine ştie? Misteriosul Slavici poate fi atât de mistic, încât să identifice pazniculşi păzitul – disimulând, doar disjuncţia dintre paznicşi cel păzit. Sfinxul Slavici (despre care se ştiu extrem de puţine lucruri – în schimb el spunând multe despre multe lucruri...) poate fi Tao, poate fi Dharma însăşi.

            Un lucru trebuie, neapărat subliniat: dacă va fi asimilat, mistic, buddhismul – Ioan Slavici a făcut-o după modelul doctrinei Mahāyāna (care corespundea şi creştinismului său molcom, profund, şirienesc-bănăţean)  -  nu după cel al doctrinei Hīnayāna. Căci Ioan Slavici admiră, în Aminul – Eminescu iubirea pentru oameni şi autosacrificiul său pentru oameni. Adică, pentru Ioan Slavici, Aminul este un Bodhisattva[57]: „În timp ce adeptul buddhismului  hīnayānic aspiră să devină arhat, adică o fiinţă care nu va mai ieşi din starea de Nirvāna ca să revină în odioasa samsāra (ciclul reîncarnărilor), adeptul Mahāyāna doreşte să fie un Bodhisattva, adică o fiinţă care, deşi atrage Trezirea, îşi sacrifică fericirea pentru aceea a omenirii întregi, preferând să se manifeste mai degrabă în lume, decît să se retragă în Nirvāna. Bodhisattva nu va fi un Pratyeka Buddha, un Buddha tăcut, ci un Iluminat care vorbeşte, care acţionează, care vine în ajutorul celor nenorociţi.”

Vom fi foarte atenţi la extrordinara greutate de exprimare (de fapt, atenţie extremă în a exprima bine, exact) care se face din plin simţită la personajele lui Ioan Slavici (Ioan Slavici însuşi fiind extrem de amânător în exprimare, tocmai pentru a nimeri cât mai exact, cu săgeata – Logos, inima Rostului din fiecare Om , din Lume etc.).

*

3-O scurtă redeschidere de proces

            Nu dorim a intra pe un teren minat şi alunecos – dar nici nu ne rabdă inima să lăsăm un mare spirit, ales-sfinţit  prin atingerea Aminului Neamului Românesc – împroşcat cu noroi.

            S-a vorbit şi se va mai vorbi mult şi rău de Slavici – neînţelegătorul problemei unităţii românilor. Despre Slavici cel care s-a împotrivit actului politic de la 1 Decembrie 1918.

            Problema este prost pusă, după opinia noastră. Noi ne fundamentăm afirmaţia: pe confucianismul „organic” al spiritului slavician; 2 – pe mărturiile făcute de un om-spirit, Slova-Slavici, aflat pe ultimul segment al existenţei sale terestre (după vârsta de 70 de ani).

            Afirmaţia aderenţei sale totale la doctrina confucianistă  (A. p. 235: „Aceste [viaţa şi îndemnările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum atât de înţelepte...”) – Slavici o frazează în cadrul a trei concluzii la care a ajuns, în urma experienţei Putna (când a fost nevoit să se pună „în fruntea mişcării pornite de studenţime pentru unitatea culturală a românilor”).

            1 – „M-au pătruns pentru întreaga mea viaţă de restul nu numai economic, ci şi totodată şi moral al îndrumării de a mă mulţumi cu puţin;

            2-  urmează confesiunea despre rezonanţa spiritului său la cel confucianist;

            3- „ al treilea lucru cu care m-am ales e hotărârea de a nu lua niciodată parte la viaţa politică.”

            Ori, ştiu acum bine că doctrina confucianistă se aplică, în primul rând comportamentului social şi politic al umanităţii. Se contrazice, de la paragraf la paragraf, bătrânul Slavici? Noi nu credem.

            Politica românească, atât în regat cât şi în Ardealul cezaro-crăiesc – nu era, în nici un caz, conformă cu morala, unitară şi înalt-spirituală, al lui Confucius. Eminescu şi Slavici (alături de Maiorescu) făceau o distincţie clară între nazuinţele spiritual-culturale ale românilor – şi politica versatilă şi nemernică a unor lideri politici (români, după pretenţiile lor) efemeri, dar extremi de agresivi în neonestitatea lor: „ în adevăr, însă, numai noi  [Slavici, Eminescu şi Maiorescu, împreună cu Junimea] priveam cestiunile din punct de vedere cultural [adică, precizăm noi, idealist şi înalt-spiritual]. Pentru ceilalţi, societatea România Junăşi, mai ales, sărbătoarea de la Putna, erau un fel de paravane din dosul cărora se făcea propagandă pentru unirea politică, ceea ce nouă ni se părea lucru primejdios”. Şi Slavici ştia ce zice: „ Pentru ca să putem legaliza societatea şi pentru ca să ni se dea voie de a pune la cale sărbătoare, trebuia să fim de bună-credinţă [n.n.: ceea ce nu era cazul în ce priveşte majoritatea aşa-zişilor organizatori, dintre care unul, Mureşan, a şi fugit în străinătate cu fondurile strânse pentru serbare].” Nu puteam apoi să pierdem din vedere că atât la italieni, cât şi la germani, unirea politică a fost urmarea firească a unirii culturale şi că am vedea lucrurile dea-ndoasealea dacă asm vrea ca la noi unirea culturală să se facă abia după ce a fost făcută cea politică.”[58]Eminescu, mai înfocat afirma: „Drojdiile din România- zicea Eminescu-numai distilate prin cazan ardelenesc pot să deie esenţă curată.” Dar Alecsandri, alături de P.P.Carp, mai circumspecţi şi mai reci, apreciau analitic momentul, contextul real  - iar nu viziunea sintetic spirituală a Neamului Românesc: „[…]Vasile Alecsandri care mă încredinţa că ardelenii nu sunt oameni cu care se poate face treabă, ceea ce îmi spunea şi P.P. Carp”.

            Iar păţitul Ioan Slavici spune că şi un foarte bun ardelean Ioan Bechnitz („omul care nu discuta”), era şi el de părerea lui Carp şi Alecsandri – „numai însă în ceea ce priveşte viaţa politică”. Păi, tocmai aici era buba, nepotriveala dintre rânduiala social-spirituală, necesară pentru fuzionarea spirituală a neamului  - şi reaua-credinţă şi meschinăria patriotarzilor, care mutau totul în planul individual al politicianismului miticist (la Bucureşti) sau josnic oportunist (în Ardeal). Un astfel de neam, dezbrăcat în cuget şi simţiri, mai avea mult până la unirea de-facto şi de jure: mai avea de parcurs unirea cultural-spirituală. Mai avea totul de făcut: să-şi afle Centrul. Or, deocamdată, singurul centru real era cel al voinţei dharmice: Centrul Imperial. Şi Aminul Neamului Românesc, din convingerea convingerea axialităţii spiritului oricărui neam. Nici Aminul, nici Slava  - nu-şi puneau problema în termeni politici- ci mitologici şi de doctrină spirituală. Nu interesa de ce neam era centrul - ci să fie centru autentic. În definitiv, Carol I şi Ferdinand, regii României  - au fost nemţi - dar au centrat mult mai clar Neamul Românesc  - decât politicaştrii ce-şi ziceau români. Încăpăţânarea lui Ioan Slavici, după 1918, ţinea de faptul că se resimţea bruiajul, total dizarmonic al acestor politicaştri, în contextul nou creat, de patrie politic unittă  -  dar spiritual, măcelărită în interior de interese meschine, laşităţi şi trădări mârşave, de pigmei. Ioan Slavici mai simţea încă simfonic, rezonanţele unui centru real - Impăratul (care, absolut întâmplător, era expresia Coroanei Habsburgice). Faţă de acest centru are, Ioan Slavici nu doar o atitudine individuală de smerenie (Împăratul l-a îmbrăcat, i-a dat adăpost în cazarmă, l-a hrănit,  l-a slobozit spre învăţătură[59]  – ci şi o atitudine de rezonanţă cu marile spirite pro-dinastice:  Eminescu şi Şaguna. Ioan Slavici nu-i simte (cu intuiţia lui precisă, de ţăran) onest-rezonatori nici pe junimiştii francmasoni[60], chiar dacă unul dintre ei, Iacob Negruzzi, l-a susţinut financiar[61]:  „Unul dintre oamenii mie foarte simpatici, d-l Iacob Negruzzi, mi se părea la început cu desăvârşire străin şi prefăcut când mă aflam în <<societate>>, şi aceasta pot să o zic cu atât mai vârtos despre ceilalţi.

            Îmi era parcă mi se făcea nod în gât când intra în <<societate>> şi vedeam pe oameni dându-şi silinţa să pară cum în adevăr nu erau.”

            Cameleonismul şi făţărnicia, oportunismul şi trădarea - îi repugnă
funciarmente lui Ioan Slavici. Şi aceste lucruri erau valabile pentru liderii de ambele părţi ale Carpaţilor. Noi credem că Slavici nu s-a încăpăţânat faţă de unirea Ardealului cu Regatul - ci faţă de nepregătirea  separată, a ambelor părţi (ardeleană şi regăţeană) din punct de vedere spiritual pentru marea şi definitiva regăsire şi contopire. Era ceva nedesăvârşit în ambele părţi iar unirea a două nedesăvârşiri poate genera un monstru extrem de primejdios. Şi dacă cititorii acestor pagini ar fi cinstiţi, introspectând grav cele afirmate mai sus, vor constata că Ioan Slavici avea dreptate. Poate n-a opus s-o spună cu coerenţă şi calmul necesar (era prea bătrân şi deziluzionat de neînţelegerile permanente ale românilor)  -  dar, cel puţin, Ioan Slavici a murit împăcat că nu şi-a călcat principiile, că a fost absolut consecvent în viziunea confucianistă, reordonatoare prin comportament corect conform Dharmei Cosmice  - a lumii. În primul rând, iată cât de atent a fost acest om care până la întâlnirea cu Aminul Românilor, n-avea habar de istorie, iar apoi a selectat şi tradus, aproape gratuit,  „peste 2000 de documente scrise pe vreo 20.000 de pagini, extrase de baronul Hurmuzachi din arhivele de la Viena, privitoare la istoria românilor”.[62]

„Tot aşa slovacii din Carpaţii Apuseni pe la începutul sec. al XIX-lea, şi-au întemeiat o litertrură deosebită de a conaţionalilor săi din Boemia şi din Moravia – şi-n urmă s-au prezentat ca popor deosebit.”[63]

            [I.] De o primejdie de acelaşi fel era ameninţat şi poporul român când cu introducerea în bisericile din Ardeal a limbii române. Am scăpat însă de primejdia aceasta când molodovenii şi muntenii au introdus şi ei limba românească.(...)

            [II] Primejdia s-a ivit din nou când preoţinea română din Ardeal a fost înduplecată să primescă unirea cu biserica papală şi câtva timp în urmă a introdus literele latineşti pentru ca să se despartă de conaţionalii din Moldova şi din Muntenia(...)”.

            Am scăpat însă şi de data aceasta când literele latineşti au fost introduse şi-n România.”

Trăind însă sub deosebite stăpâniri şi sub deosebite  înrâuriri culturale, românii s-au  depărtat unii într-un fel, alţii-ntr-altul, de popor  - în ceea ce priveşte atât felul de a vedea şi de a simţi, cât şi alegerea şi aşezarea vorbelor cât şi ortografia, încât românilor din Ardeal le era greu să citească cele publicate în România iar cei din România nu mai citeau cele publicate în Ardeal.

            Eminescu spunea[64]: „Nu există popor român, ci numai putinţe de a-l închega”(s.n.).

            Nu se poate trece peste aşa ceva. Iar Ioan Slavici, mânat de spiritul datoriei (spiritul confucianist, care reprimă pornirile anarhice inferioare, distructive în plan social şi autodistructive în plan spiritual) a acţionat, de fiecare dată, corect -  deşi firea (partea comodă şi sălbatică a fiinţei umane) îl îndemna probabil, la inacţiune şi indiferenţă. Şi de ce şi pentru ce a acţionat? A acţionat din pricină că alţii (ardeleni ca şi el) trădau  -  iar spiritul confucianist slavician se revolta  - alţii (ardeleni ca şi el ) trădau, dezertau, se lăsau pradă slăbiciunilor- iar Slavici confucianistul   trebuia să se manifeste, altfel şi-ar fi negat fiinţa adevărată, voită de Sinele Profund[65]: „Cum vrea omul el însuşi să fie şi cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăieşte? E mai presus de toată îndoiala că omul adevărat e  aşa cum el însuşi vrea să fie şi că răpusă de nevoi, firea se strică şi se falsifică”.

            I- Când la Păuliş s-a dovedit că avocaţii, judecătorii etc. români trebuie să abdice de la principii- Ioan Slavici s-a retras din avocatură, din respect pentru Principiul Dreptăţii[66]:  „Pentru mine era mai presus de toată îndoiala un lucru: că nu mai pot deocamdată să fiu în statul ungar nici advocat, nici judecător, căci aş fi nevoit să socotesc drepturile poporului român folosindu-mă de limba maghiară”. Ioan Slavici căuta Principiul Dreptăţii Neamului Românesc[67].

            II. –  „Am fost îndrumat să intru în administraţiune, unde tot mai era impusă limba română.” Dar în urma exclamaţiei arogante, antiromâneşti, a comitelui Tabajdy: „Dacă nu-ţi place, du-te în România !”[68]– Ioan Slavici replică: „Mă duc,  domnule  dar la timpul cuvenit iar am să mă întorc, şi poate nu singur! ”[n.n.: Ioan Slavici se gândea, domnilor acuzatori ai confucianistului bănăţean, la unirea deplin-spirituală, dar şi fizică,  a românilor unei viitoare Românii!]-  i-am răspuns şi am părăsit nu numai cabinetul vicecomitelui, ci şi gândul de a mai fi deocamdată diregător administrativ al comitatului Aradului”.

            Şi, pentru că suntem la episodul post-Păuliş,  nu trebuie să trecem cu vederea savoarea,  plină de mândrie naţionalistă, a lui Ioan Slavici, atunci când redă, pe îndelete, splendidul răspuns al fruntaşului român, la violenta interpelare a notarului evreu, că românul nu şi-ar fi scos pălăria (deşi vicecomitele,în primul rând, nu-şi scosese pălăria, când intrase în cancelaria din satul românesc)[69]:

            „-Ba noi nu! a răspuns fruntaşul. Legea noastră e că aşa cum ni se zice <<bună ziua>>, avem să răspundem şi noi. Să-i spui domnului acestuia că noi nu ştim de unde v-aţi pripăşit d-ta şi el pe aici pe la noi, care suntem acasă.  Mâne ori poimâne iar o să bată vreun vânt care vă spulberă de aici, iară noi şi copiii noştri tot aici rămânem, şi casa în care ne aflăm din sudoarea noastră e zidită. Dacă d-sa nu ţine seamă de aceasta şi nu ne zice <<bună ziua>> când ne trece pragul, n-avem nici noi la ce să răspundem cu <<mulţumim dumitale>>!”

            E trădător Slavici, domnilor? Poate noi cei de azi să fim trădători  - în nici un caz cel care scrie, cu mândrie neînduplecată aceste rânduri despre „lucruri petrecute cu 46 de ani înainte de aceasta” (Ioan Slavici avea pe atunci, la episodul Păuliş, 24 de ani- deci 46 + 24= 70 de ani).

Trădarea românilor ardeleni, prin compromisuri laşe ori doar comode, determină echivocul jalnic al stării românilor din Ardeal, deşi Coroana Imperială dăduse legea pentru egala-mpărţire a naţionalităţilor[70]: „ Fiind confirmată hotărârea  aceasta de congregaţiunea comitatensă, diregătorii comunali nu se puteau adresa nici la autorităţile superioare decât în limba protocolară şi tot în acea limbă urma să fie şi răspunsul. N-avea deci notarul comunal decât să ieie înţelegere cu primarul şi să-nduplece consiliul comunal a decreta drept limbă protocolară pe cea maghiară şi scăpa de munca-ndoită, ba se mai punea bine şi cu cel din fruntea comitatului.

            Astfel a fost scoasă încetul cu încetul limba română din administraţiune, încât se putea zice că nu guvernul ungar a impus pe cea maghiară, ci românii ei înşişi s-au lepădat de dreptul de a se folosi de propria lor limbă”.

            III- „(...)Pe mine nu mă ierta firea să iau parte la lepădarea de drepturi, şi astfel mă simţeam îndemnat să mă-ntorc iar la Viena casă-mi urmez studiile deocamdată, până ce nu se vor mai fi schimbat împregiurările” apoi, însă, „mai unul, mai altul, mai spunea însă că a mai rămas loc pentru limba română în biserică şi în şcoală şi mă îndemmna să primesc sarcina de arhivar la consistoriul greco-oriental din Oradea-Mare”.

            Şi ce constată Ioan Slavici?

            Întâi[71]: „În timpul petrecut la Oradea-Mare am pus în rânduială hârtiile din arhiva consistoriului pe care le găsisem aruncate clae peste grămadă. Citindu-le am rămas viu atins de statornicia şi de hotărârea bărbătească cu care românii din partea locului ţi-au păstrat ortodoxia în luptă cu propaganda catolică. Am ţinut deci să fac pe acolo o călătorie, ca să-i cunosc mai de-aproape pe românii aceia.”

            Apoi însă[72]: „m-am întors din călătoria aceea cuprins de viuă îngrijorare. Găsisem adică-n drumul meu case preoţeşti în care numai cu <<prostimea>> se vorbea româneşte, şi atât la ortodocşi, cât mai ales la greco-catolici, preoţi şi învăţători care scriau o românească foarte proastă şi-şi purtau în limba maghiară corespondenţa cu autorităţile politice.”

            Şi Ioan Slavici, confucianistul, doreşte să se impună comportamentul corect[73]: „Am stăruit ca vicarul să ieie dispoziţiuni ca preoţii şi-nvăţătorii să nu se abată de la legea organică a bisericii.”

            Răspunsul subliniază clar cameleonismul şi versalitatea dezgustătoare ale lui Miron Roman care va deveni, peste puţin mitropolit, în înţelegere cu încă mai destrăbălatul Ioan Meţianu, pe care îl va „trage” în scaunul de episcop al Aradului[74]: „Şeful meu mi-a dat răspunsul că şi el îşi poartă corespondenţa în limba maghiară, căci interese superioare ale bisericii cer să se ţie seama de susceptibilităţile puternicilor zei.”

            Concluzia pe care o trage Ioan Slavici e logică[75]: „Îmi era cu toate aceste-nvederat că, porniţi odată pe calea acesta mai marii bisericii noastre vor ajunge în cele din urmă să se împace şi cu gândul că guvernul, având chiar în virtutea statului organic dreptul de supremă inspecţiune poate să ceară ca actele bisericeşti şi cele şcolare să fie scrise în limba maghiară pentru ca oamenii lui de încredere să le poată înţelege” – şi în final, amară[76]: „Cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă biserica romînă ortodoxă ar fi fost în stare să ţie cu toată puterea pept în faţa silinţelor asupritoare ale guvernului.

            Pur şi simplu „scârbavnice” sunt maşinaţiunile combinate ale guvernului maghiar şi agenţilor biserceşti pe deasupra consistoriului şi sinodului[77]: „sinodul era prefăcut în adunare cu rost politic, la care eu nu puteam să iau parte.”

            IV – Intelectualitatea ardeleană ajunsese într-o stare jalnică, după convulsiile şi ele comentabile ale Şcolii Ardelene[78]: „unul din păcatele intelectualilor români din regatul ungar era lipsa de cultură generală.” Şi de aici, probabil, orbenia lor în lupta dintre activiştişi  pasivişti, din care au ieşit câştigaţi oportuniştii[79]: „Mulţi dintre oportunişti ţineau, se-nţelege, să fie puşi în rândul activiştilor, nu erau însş decât unelte ale guvernului ungar, fie chiar şi contra dinastiei.”

            Şi Ioan Slavici nu iartă nici problema struţocămilei ardelene – biserica greco-catolică, care a împins biserica ortodoxă la o aberantă alianţă cu biserica protestant-calvină[80]: „Între ortodocşi şi cei greco-catolici, nicăiri nu se urmează lupta cu atâta îndârjire ca la Oradea Mare unde bogata episcopie greco-catolică face printre românii ortodocşi propagandă, mai fiind sprijinită şi de mai bogata episcopie romano-catolică. În lupta aceasta ortodocşii caută sprijin la calvinişti şi totdeauna între calvinişti şi ortodocşi a fost o legătură de sine înţeleasă. Era deci pentru vicar cestiune de tact să nu-i jignească pe calvinişti prin forme de vieţuire pe care ei le socotesc cel puţin exagerate. Tot ca cestiune de tact, vicarii erau aderenţi ai lui Koloman Tisza, care era căpetenia bisericii calviniste maghiare.”

            Cine mai putea conduce lupta naţională, de desăvîrşire a spiritului românesc, în Ardeal, când însuşi clerul ortodox abdicase de la principii? Iată rechizitoriul lui Ioan Slavici[81]: „Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile după ce mi-am dat seama că slujitorii altarului sunt şi îndrumători ai credincioşilor în ceea ce priveşte viaţa practică, atât ca fii, ca soţ, ca părinţi şi ca oameni între oameni, cât şi ca cetăţeni în viaţa economică şi în cea morală, deprinzându-i cu stăpânirea de sine şi cu lepădarea de cele trupeşti în toate împregiurările.

            Nu e nimeni silit să se facă preot. Acela, deci, care ia asupra sa sarcina preoţiei are să se împace cu gândul că va trebui să li se supună în toate privinţele rânduielilor stabilite de sfinţii părinţi şi de tradiţiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la acestea nu i se iartă. Cu atât mai puţin li se pot ierta abaterile celor ce s-au călugărit şi-au jurat lepădarea de bogăţiile lumeşti, castitatea şi supunerea necondiţionată. Numai necredincioşii şi duşmanii bisericii creştineşti pot spune că şi călugării sunt deopotrivă cu ceilalţi oameni în ceea ce priveşte trebuinţele trupeşti. Sfinţii părinţi au fost oameni înţelepţi, care   nu au putut rândui ceea ce e împotriva firii omeneşti. Postul, stăpânirea de sine, înfrânarea de orişice fel sun rânduite fiindcă prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se naşte sufleteşte, se pătrunde de demnitatea omenească şi-şi îndulceşte firea.

            Împărtăşind aceste vederi tradiţionale, puneam călugărul totdeauna mai presus de preotul de mir, chiar şi dacă acesta, rămas văduv, a-mbrăcat rasa călugărească, dar şi mâaşteptam ca cel călugărit să-şi petreacă viaţa până-n cele mai mici amănunte potrivit cu jurământul călugăriei.

            Mă simţeam deci dureros atins când vedeam că vieţuirea vicarului în multe privinţe nu se potrivea cu cinul călugăresc. Nu ţineam seamă de şoaptele gurilor rele, (...) stăteam la-ndoială şi nu mi-am dat niciodată silinţa să mă-ncredinţez dacă e ori nu adevărat ceea ce se şoptea. Ceea ce mă mâgnea era că vicarul săvârşea fapte pe care cei slabi în credinţă şi duşmanii bisericii puteau să le ieie drept dovezi că sunt adevărate spusele lor. Mai ales după ce a fost ridicat în scaunul episcopesc el trebuia să se ferească de asemenea fapte. Neiertându-l poziţiunea sa să ieie parte la lupta pornită contra guvernului el se punea în conflict cu aderenţii partidului naţional care profitau de slăbiciunile lui ca să-i scadă autoritatea grăindu-l de rău.”

            De aceea[82]: „în gândul celor mai mulţi credincioşi era o nenorocire naţională că mitropolitul de la Sibiu era om cu trebuinţe exagerate şi astfel mereu strâmtorat şi nevoit a căuta să scape prin fel de fel de expediente, ba deasupra şi cu o viaţă intimă mai mult ori mai puţin scandaloasă, încât rămânea la discreţiunea guvernului, care-l tolera numai câtă vreme se putea folosi de el.

            De aceasta o să ţie seama cei ce ţin să se dumirească în ceea ce priveşte viaţa politică şi culturală a românilor din regatul ungar: în vreme ce la Blaj au urmat în scaun Vancea şi Mihali, doi arhierei de mare vrednicie care nu aveau însă poziţiune bine asigurată, la Sibiu păstoreau Roman şi apoi Meţianu, care nu erau în stare să susţie şi să apere drepturile ce le fuseseră românilor asigurate prin statutul organic.”

            Greco-catolicii (cu excepţia unor „rătăciţi”: Coşbuc, Corneliu Pop-Păcuraru, fraţii Septimiu şi Liviu Albini) sabotează până şi cultura, în sensul cel mai larg, paşnic şi tolerant, de la revista Tribuna, din Sibiu: „cei câţiva care au lucrat împreună cu noi, ca Corneliu Pop-Păcuraru, G. Coşbuc, fraţii Septimiu şi Liviu Albini, erau socotiţi nişte oameni răzleţi dacă nu chiar rătăciţi”[83](s.n.).

            Câtă toleranţă şi diplomaţie, risipite în zadar, faţă de români renegaţi, supuşi papucului papal! Câtă gingaşă grijă faţă de sensibilităţile unor măcelari-politicaştri, atât maghiari, saşi, cât şi români[84]: „El [Bechnitz] ţinea, mai presus de toate, să ne ferim de tot ceea ce ar putea să-nvrăjbească ori să-năsprească conflictele. În urma stăruinţelor lui şi a fraţilor Brote, se-ncheiase un fel de alianţă cu partidul naţional al saşilor. Vorba era că în ziar să nu se publice nimic din ce-ar fi putut să-i jignească pe saşi, tot atât de mult ţineam cu toţii ca să fim cruţâtori şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi kossuthişti. Bechnitz în deosebi încă mai mult ţinea să fim cu deosebire cumpătaţi în ceea ce priveşte oamenii de stat ai României. Nu ni se cuvenea să facem critica faptelor săvârşite de dânşii, şi chiar şi lăudând pe unii, jigneam fără de nici un folos pe alţii. Ceea ce puteam să cerem de la dânşii era numai să nu îngreuneze poziţiunea românilor din regatul ungar amestecându-se în treburile lor. Necruţător aveam să fiu însă când vorba era de amănuntele faptelor. Fie-n bine, fie-n rău aveam să spunem adevărul şi întregul adevăr. Cei mai urgisiţi dintre toţi oamenii erau pentru noi închinătorii lui Ludovic Kossuth: nici despre dânşii n-aveam însă să spunem ceea ce nu-i adevărat şi de vorbe prea aspre n-aveam să ne folosim judecând faptele lor.”

            Cine dintre oamenii, superiori spirituali de azi, n-ar simţi că i-a ajuns fierea în gură, după ce constată că toată râvna şi sufletul şi le-a pierdut pentru nimic în mijlocul unei stări  de generală nesimţire? De aceea, suntem siguri, Ioan Slavici afirmă despre statutul şi acţiunea de „scrietor”[85]: „nu puteam să mă-npac cu gândul că lectura de orişice fel e numai o plăcută perdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească.”

            Nu face rabat moral sau de principii nici în domeniul scriitoricesc[86]: „cu atât mai puţin aş fi putut să trăiesc din onorarele ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg şi eu pe la redacţiuni ca să mi se facă reclamă, şi pe la autorităţi ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele. Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească, şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.”

            Principiile rigorii confucianiste le aplica Slavici şi asupra scrisului literar[87]: „urmarea firească era că lucram totdeauna a-ndelete, ţineam la corectitatea formei până în cele mai mici amănunte şi-mi dădeam silinţa să-mi aleg vorbele să le întrebuinţez şi să le aşez potrivit cu deprinderea celor mai mulţi dintre români, deci nu ca pătura aşa-zisă cultă a poporului român, care şi-a format încetul cu încetul o limbă oarecum nouă şi din ce în ce mai pestriţă şi mai străină pentru urechea românului.”

*

*         *

Capitolul I : Paradisul – ca stare neîntreruptă a lumii. Călugărul:  instituţie paradoxală confucianistă – sau Centru Tragic buddhist?

            Cum spuneam şi-n partea a doua a Preliminariilor– în cazul I. Slavici[88] este greu, dacă nu imposibil, descompunerea funcţiilor spirituale de Paznic şi de Păzit (în raport cu Dharma cosmică). Ceea ce credem a deveni clar, prin dezvoltarea în partea a treia a Preliminariilor– niciodată I. Slavici nu s-a făcut complicele vreunei stări sociale şi morale necomforme cu Principiul, ci a încercat, de fiecare dată să impună Principiul (prin atitudine corectă, înţeleaptă, chiar activistă – de tip şagunist) – ceea ce corespunde spiritului confucianist dar, într-o lume în care Principiul este mereu călcat în picioare, iar (pentru dobândirea pentru alibi comportamental) ticăloşii revarsă propria răspundere a ticăloşiei şi onerozităţii asupra Maestrului (rezultând un alibi fals şi scandalos, pentru o societate normală – dar scuzabil, „pasabil” pentru o societate în plină descompunere morală – cum remarca Rabindranath Tagore în legătură cu societatea europeană a sec. XX) – Maestrul este silit să se retragă, succesiv de pe baricadele luptei pentru Comportament Corect Principial. Nu abdică nici măcar o clipă, de la Principiu – dar ajunge la amărăciune-suferinţă care determină abstragerea (relativă) din lume[89]: „Nu mai putea să-mi rămâie nici mie nici o îndoială că sunt lipsit cu desăvârşire de cuvenitele destoinicii pentru ca să iau parte la viaţa noastră politică, în care nu numai se iartă, ci se şi cere să fii de rea-credinţă cu aceia pe care nu ţi-i socoteşti prieteni să-i nedreptăţeşti, să-i minţi, să-i înşeli, să-i amăgeşti, să-i asupreşti”.

            Sentimentul suferinţei şi necesitatea abstragerii (în raport cu marea stăpână a lumii, Ignoranţa sprirituală) – depăşesc cu mult atitudinea funcţionăresc-confucianistă – şi ating limitele atitudinii buiste şi taoiste. Locul funcţionarului constatativ Centru al Rigorii Păstrate – îl ia vârtejul de foc spiritual al Călugărului – Centru Ascuns (Mistic) – dar şi combativ: prin Logos, dar şi prin însăşi starea sa de abstragere, ca stare modelară, dinspre nevăzut spre văzut, dinspre Centrul pur şi purificat al lumii – spre mahalaua socială.

            Însăşi lumea naturală-divină devine un Centru Ocult:

            a - instituţionalizat prin prezenţa Principiului Intangibil;

            b – modelar şi etern, dincolo de viziunea înceţoşată a celor care au pierdut Calea.

            Iar Centrul Activ şi Uman Instituţionalizat şi Mistic, în acelaşi timp al lumii naturale (instituţionalizate-modelare şi mistice totodată, la modul budist) – este Călugărul.

            Călugărul este, în opera lui Slavici, limita dincolo de care lumea socială des- principializată, ieşită din matca sistemului sacrosanct-ritualistic, nu poate exista: ori se supune, din nou, Principiului – ori se autodistruge, se sinucide.

            De aceea, considerăm drept o gravă neînţelegere un grav decalaj de percepţie a Centrului, otrăvita poezie a lui Goga, la adresa lui Slavici: „Nu-i simţi în noaptea ta de jale/ Cum vin convoi întunecat,/ Eroii scrisurilor tale/ Şi ţi s-apropie  de pat?// Vin popi bătrîni cu barbă sură,/ Ţărani cu chip însângerat,/ Vin să te blesteme din gură,/ Vin să te-ntrebe de păcat.// Şi spune-mi nu te-ncearcă oare/ Un vis cumplit, un vis urât,/ Că mâna lor răzbunătoare/ Te-o strânge într-o zi de gât?”

            De fapt ce spune Goga aici? Că ar exista o discrepanţă violentă, absolut inadmisibilă, între o operă literară (deci de ficţiune sacră) perfect modelară – şi comportamentul social al autoruluzi acestei opere în mediul social uman. Or, cum am încercat să arătăm în partea ultimă a Preliminariilor – lucrurile nu stau deloc aşa, iar Goga este victima unei pripeli şi a unei lipse de logică: oare cum ar fi reuşit un trădător al Principiului social – să creeze-imagineze Arhetipuri Perfecte ale Principiului Social – arhetipuri care să vină şi să-şi asasineze creatorul? În loc să perceapă această stare aberantă, în plan spiritual – Goga ar fi procedat mai corect şi mai înţelept dacă ar fi privit cu mai atenţie şi cu adevărată şi perspicace înţelegere tragica figură a confucianistului Slavici – nevoit să se autoizgonească în budistul-Slavici. Martoră stă d-a pururi ipostaza Agaton-ilor (voitorilor neclintiţi de BINE) – călugării din opera lui Slavici, ipostazele adevărate (iar nu aberante), din punct de vedere spiritual, ale Creatorului de Veghe şi Păzitorului Dharmei – Slavici. În continuare am fi observat, de fapt că, „popii bătrâni cu barbă sură”, „ţăranii cu chip însângerat” şi chiar orăşenii chinuiţi de feluriţii demoni ispititori – vin nu să-l strângă e gât pe creatorul-revelatorul lor, ci vin să se spele în apa lustrală, să-şi recapete valenţele soteriologice, să revadă, fie şi pentru o clipă Centrul Principial, Sacrul-Ritualistic – pe care ispitiţi l-au părăsit; de care s-au rătăcit şi depărtat – dar după care, necontenit (deşi uneori, inconştient sau subconştient) au tânjit.

*

            Cel care s-a stins (ca focul despre care spune parabola buddhistă) cerând un bec – cerea ca şi Simina din Pădureanca – reinstaurarea luminii a Principiului Cosmic-Dharma. „O luminare (s.n.  – şi n.n.: nu o simplă „lumânare”!) – strigă tare, dar cu glas aşezat şi deschis (n.n.: echilibrat dharmic) Simina.” Adică, „Să se facă Lumina Originară – Dharma-Logos!” Este inversul luminării pentru Pupăză, fratele încălcătorului dharmei – Busuioc (Pupăza este, în fapt, echilibrarea arhetipală a vinei anti-dharmice a lui Busuioc) – şi pedeapsa/pedepsire în efigie, a superbiei lui Busoioc, bogătanul sărac în Principiu, dereglator de Principiu, tocmai prin exhibarea bogăţiei materiale = vid spiritual) luminarea pentru Pupăză-Busuioc este stinsă. Pentru cuplul arhetipal, refăcut în nevăztul mistic (Simina-Iorgovan) legenda lumii abia acum începe sub semnul reluminării originare.

***

Capitolul II: Pământ şi Apă. Binele şi Rătăcitul. Labirintul şi Paradisul perpetuu. Golgota şi Viforoasa

            Să mergem mai departe cu povestea acestui spirit, unic, în felul său, în literatura română – I. SLAVICI: de neclintit, deşi pare a şovăi mereu; aparent temător şi exagerat de chibzuit - în realitate, de o forţă de manifestare, de un patos şi o precizie şi corectitudine de viziune şi acţiune, care îl situează în rândul uluitorilor demiurgi.

            Care sunt bazele spirituale ale forţei de manifestare demiurgică a lui Slavici? Pe una dintre ele am definit-o şi analizat-o: dorinţa şi voinţa de ordine, de corectitudine, de adevăr-dreptate, de sinceritate şi bună credinţă. Dorinţa şi voinţa neclintită de a respecta şi a face respectat Principiul-Dharma (Legea Cosmică). Confucianismul lui Slavici – spunea că:

            A avut-o, ca maestru spiritual, pe Mama – principiul feminin al Ordonării Gospodăriei Cosmice – dar şi al Chibzuinţei, al Nerisipirii, al Dorinţei ca Sete) de Echilibru şi Linişte, de împăcare a contrariilor, prin sinteza în Drumul cel Bun (Dao-Tao) – opus Valului (Din valurile vieţii)[90].

            „Supărarea – îmi zicea mama – orişicât de adâncă ar fi ea, de azi pe mâne să n-o duci. Serile să nu te culci mai nainte de a te fi împăcat cu toţi ai tăi, căci pe cel ce adoarme supărat îl ispiteşte necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu mănânci, să nu te superi, căci cu dânşii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare”.

            De observat scurtarea ciclurilor cosmice spirituale de la an – la zi. De obicei, oamenii se-mpacă unii cu alţii, în mod ritualic, (deci, oarecum peste voia lor, dar întru voia divină, întru Dharma Cosmică) de Paşte, o dată pe an. Rigoarea confucianistă, moştenită prin mamă reduce drastic ciclul: „supărarea (...) de azi pe mâne să n-o duci”. Fiecare zi trebuie să fie un nou început perfect – o nouă lume perfectă. Dumnezeu, conform confucianismului matern, dacă există, există ca ordine perfectă imediată, silită la o (aproape) continuitate: nu se face perfecta lume a începutuluiîn 6+1 zile, ci fiecare zi echivalează cu ciclul biblic veterotestamentar al celor6+1 zile.

            Deci, ZIUA este un dat sacru. Din ce este compusă ziua-lume la Slavici?În primul rând, din atitudinea spirituală – şi abia apoi din manifestări ca fenomenalitate. Din ritual, nu din accidente. Din Centrul Perpetuu, nu din Parcurgere.

            Atitudinea provine atât din cele Trei Religii chineze (cu care i-a făcut cunoştinţă Eminescu: buddhism, taoism, confucianism) – cât şi din religiile mediteraniene – cea mai cunoscută şi mai accesibilă, oarecum, fiind, pentru Slavici, (prin Platon şi platonicieni, dar şi prin presocratici, cu care, deasemenea, i-a făcut cunoştinţă şi familie de spirit - Eminescu): cea grecească (care a influenţat mult terminologia, dar şi spiritul religiei creştine). Echilibrul lumii trebuie păstrat, prin atitudinea profund moral-spirituală definită de cuvântul grecesc sintetic: Kalokagathia. Binele (Agathon) este izvor atât al Frumuseţii cât şi al Adevărului (Kalos+Alethea). Nu poţi fi frumos interior dar nici nu ai acces la frumuseţea divină, imprimată cosmic în ceea ce numim, îndeobşte, lume– decât dacă ai înţeles nevoia cosmică de ordine echilibru: dreptatea-adevăr (Aletheia) – şi dacă nu ai nici un scop egoist, ci permanenta pornire (sau silire) către bine. Fapta bună, prin gândul bun, altfel numai nenorocire ţi se întâmplă şi produci nnorocire într-un şir teribil de neînduplecat, într-o reverberaţie a nenorocirilor care pare infinită dar nu e: căci suntem totuşi, în Paradis (cum spunea argentinianul Borges, în Roza lui Paracelsus). Iar o greşeală rămâne o greşeală: ea trebuie, fără cruţare sentimentală, plătită– căci altfel lumea lui Dumnezeu se strică întreagă, se răstoarnă. Or, tocmai aceasta nu e posibil, conform lui Slavici. Lumea e croită în aşa fel, sănătoasă, perfect sănătoasă – încât posedă anticorpi extrem de promt reactivi – care aruncă înafară, rapid şi fără zăbavă, orice cheag demonic, orice virus al răului. Ceea ce budismul nu credita – CONŞTIINŢA UMANĂ – este total creditat de I. Slavici ca mecanism divin, implantat omului pentru expulzarea omului din sine dar mai ales din lume. În definitiv, la  I. Slavici, individul nici nu contează decât în măsura în care ştie de CONŞTIINŢA DHARMICĂ, implantată de Dumnezeu în el – şi ştie cum să o folosească pentru a elimina cât mai grabnic Răul.

            Răul trebuie eliminat chiar cu preţul (sau, uneori, în primul rând cu preţul) autodistrugerii NEÎNŢELEGĂTORULUI DHARMEI. Rămâne clasic exemplul morţii ciudate a ucigaşului Cimbru – care luând act de CONŞTIINŢA DHARMICĂ dintr-însul – deşi au trecut ani buni şi mulţi de la crimă, îşi pregăteşte autodistrugerea (căci este purtător de germeni patogeni ai Răului – şi este purtător cronic fără scăpare decât prin autodistrugere– ca un autosacrificiu-datorie dharmică, datorie legală – şi mult mai puţin ca act de atotgenerozitate cristică). Cu toate că, în definitiv, autodistrugerea individului, ca premiză necesară a eliminării răului din lume – are aceeaşi consecinţă ca şi actul cristic: mântuirea lumii de rău prin expulzarea răului – expulzare realizată tocmai prin autodistrugerea individului-om – autodistrugere conştiincioasă şi conştientă (în cazul lui Cimbru) sau inconştientă (în cazul, să zicem, a lui Ghiţă din  Moara cu noroc). Ciudat este altceva: când Cimbru conştientizează necesitatea actului autodistrugerii, pentru mântuirea lumii, prin expulzarea învechitului, de-acum Rău (crima rămasă încă nepedepsită) – se produce în fapt distrugerea individului. De către cineva exterior lui Cimbru. Totul este să accepţi mecanismul de echilibarare Plin-Gol (Poros-Penia – cf. V. Lovinescu,Însemnări iniţiatice) – căci forţa divină trimite trăsnetul pedepsitor, agentul soteriologic (pentru Lume!):

            (cf. II,  p. 576) „N-a trecut apoi mult şi l-am găsit mort în pădure unde ieşise la vînătoare. Lângă el se aflau cei doi prepelicari şi puşca lui cu două ţevi, care erau încărcate amundouă. Nu mai rămânea îndoială că a fost împuşcat de către hoţi din spate cu altă puşcă cu o ţavă care era aruncată la câţiva paşi”

            De altfel, şi moartea fulgerare a lui Ghiţă-hangiul Morii cu Noroc – succede tot unei recunoaşteri mai puţin clare, e drept, implicite (prin începutul de autodistrugere: înjunghierea Anei este un ritual prin care Ghiţă recunoaşte că a declanşat dezastrul introducând răul în lume) – şi că trebuie, tot el, şi numai el, să accepte procesul reversibil, aproape mecanic de expulzare a răului prin distrugerea tuturor celor infectaţi cu Ciuma Răului: Ana este proiecţia înafară a lui Ghiţă contaminatorul cu Rău, apoi vine cu o logică teribilă, din spate, invizibil dar prefect previzibil, acceptat tacit de către Ghiţă, fulgerul-glonţ al lui Lică prin mâna lui Răuţ [un alt nume al răului – nu diminutivat ci acceptat] – iar şirul ineluctabil reversibil al autodistrugerii indivizilor pentru expulzarea Răului din lume se încheie cu primii ciumaţi de rău: Pintea-Taurul se întoarce în Apă – târândul aparent în Apă – de fapt, întorcândul în Copacul cu Corbi (cf. I, p. 246) pe Lică Primul Infectat cu Rău. Pe Lică-Infecţia însăşi cu Rău, căci Copacul cu Corbi din care iese şi se întoarce Lică, rămâne ca un potenţial agresiv permanent. Oricând xilo-Daimonul Lică poate invada Lumea (cu voia lui Dumnezeu!) – dar, de fiecare dată, Dumnezeu va umfla apele pentru a hotărnici, limita, ba chiar opri, temporar, acţiunea demonic-luciferică.

            Duhul lui Dumnezeu veghează asupra eternelor ape ale Începutului.

            Căci, ciudat pentru un fiu de gospodar rural – dar nu atât de ciudat pentru membrul unei rase de potgoreni (din care se trage şi Iisus) probabil – fiu al lemnului – Iosif şi atârnat-răstignit-recontopit cu Lemnul-Cruce, cu care pluteşte peste apele Începutului Bun. Orice apă rea, prin plutirea Lemnului Sfânt (Crucea-Iisus), redevine Apă Bună– adică VIN AL PODGORIEI DE LA CANAA GALILEII – numită, în România  -  Şiria, de fapt, Vilagos – Luminoasa[91]:„La poalele dealului, sub Vilagăş, se întinde Şiria, în limba maghiară tot Világos (adică Luminoasa – cel mai mare şi mai de frunte dintre satele din Podgorie)”.

            Din Lemnul Luminii, din Vinul-Apă Luminoasă, al Podgoriei Lumii – vine spiritul lui I. Slavici.

            Pământul este un loc abstract al măsurărilor, încercărilor, vinilor şi pedepselor, dar nu este niciodată la I. Slavici – actant, personaj activ şi semnificativ. Apa însă în schimb, apa transformărilor miraculoase şi a eternelor începuturi şi schimbări, apa-val ca substitut al Māyei dar şi Apa-Mare ca metaforă a stabilităţii şi echilibrului lumii, prin Dharma Cosmică – este un personaj extrem de activ şi expresiv. O nuvelă care la prima lectură pare plicticoasă, tocmai prin obsesia/obsedarea personjelor de factorul personaj APĂ (Vatra părăsită) este de fapt scena de teatru pentru cele mai subtile ritualuri şi misterii ale Duhului Apei şi Preoţilor Apei. La fel obsesivă, în subtext, devine apa, în nuvela  Din valurile vieţii (cf. II, p. 300), care nuvelă se şi încheie cu metafora stabilirii Dharmei: valurile reliniştite la stadiul de mare eternă care a înghiţit, deci a transfigurat păcatul, răul, din corpul infectatului cu orbireşi rătăcire Bucur (re-născut într-o primă fază prin mama adoptivă Bucuraşi solarul tată adoptiv Gheorghe– cuplul acesta de origine îi favorizează şansa de a re-vedea – de a redobândi, în ultima clipă, viziunea sfinţeniei frumuseţe [în sensul Kalokagathiei greceşti, a luminii isihastre sau buddhiste] a lumii):

            (cf. II, p. 357) „Peste câteva clipe, jos, în adâncime, valurile se zbătură spumegând, apoi încetul cu încetul se liniştiră iar, şi toate erau sfârşite, parcă nici n-ar fi fost vrodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dacă au fost ori nu”.

            În nici un caz nu este o viziune bolnavă de modernism-umanism – ci una profund şi sănătos tradiţionalistă. Ritualul-Dharma-Cosmică este predomnitor. Individul Om n-are decât dreptul şi datoria să vegheze la continuitatea şi împlinirea Dharmei – să contemple Dharma, săse supună eliberator Dharmei. Paradoxul creştin conform căruia eşti liber doar ca rob al lui Dumnezeu – funcţionează în toate religiile vii – inclusiv în buddhism, confucianism şi taoism.

*

            Înţeleptul orb Jorge Luis Borges spunea, în superba povestire–parabolă Roza lui Paracelsus, prin chiar glasul maestrului-alchimist Paracelsus care încearcă să-l reînveţe alfabetul spiritual pe un rătăcit încăpăţânat, atât de smintit, obsedat de păcat şi miraculos, încât pierde din vedere normalitatea stării de divinitate – nu vede pădurea din pricina copacilor[92]:

              „-Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întâiul Adam a izbutit în paradis, să distrugă măcar o floare, măcar un singur fir de iarbă?

            - Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici sub razele lunii, totul e pieritor.

            […] – Şi în care loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că devinitatea ar putea să creze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis? [...] îţi spun că roza e eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe.”

             Şi, după plecarea încăpăţânatului întru întuneric şi însetat de senzaţional divin, Johannes Grisebach – înainte de culcare, înainte de a stinge lampa ce-l ţinea vizibil în fenomenalitate, Paracelsus „răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru.”

            Aşa ca Rătăcitul Johannes Grisebach se comportă şi multe dintre personajele lui I. Slavici, dar la două dintre ele le este dat să depăşească, pentru o clipă e revelaţie, starea de Māyā, de Înfundare în Labirintul Fenomenalităţii: lui Bucur al Bucurei şi al lui Gheorghe, din nuvela Din valurile vieţii (cf. II, 358) şi lui Radu Miezin, din nuvela Pe povârniş (cf. II, p. 517).

*

            Luminosul Anonim, cunoscut sub pseudonimul de Lojă Iohanică: IOAN al Slavei (Slavici), lasă de fiecare dată, să funcţioneze implacabil, principiul Dharma Cosmică. El, Paznicul Luminos şi Discret, nu intervine deloc– totul se sfârşeşte conform normelor de funcţionare cosmică. Numai şi numai cosmosul are dreptul să sancţioneze acţiunile umane, şi numai atitudinea umană faţă de Principiul-Dharma contează, în conformarea destinului uman al personajelor. De aceea, nu există ceva preconceput în nuvela slaviciană: se slobozesc zăvozii sau lebedele Dharmei – care nu sunt decât reflexe formal-destinale ale Forţei Principiului Cosmic.

            Nu există happy-end sau catastrofă – ci logica implacabilă, stimulată dharmic de acţiunea umană. Totul decurge într-o normalitate înspăimântatoare  cu adevărat sublimă.

            Nu există intervenţii, „pile” sau „contre” ale scriitorului. Nu exist moralism, eticism – ca expresii artistie ale unei teorii moral- umane, nu, în nici un caz nu e valabilă eticheta de „eticism ardelenesc”, pentru scrierile lui I. Slavici[93] ; avem de-a face, pur şi simplu, cu manifestarea dharmică a forţelor cosmice încorporate în oameni-personaje literare. Atât şi nimic mai mult. Nici o artificialitate, nici un manierism, nu există ornamente, nu există descrieri de natură etc. Există o relatare judecătorească, un proces verbal al Marelui Magistrat (sau grefier...) al Procesualităţii Dharmei, în Lumea Umană. Dacă cineva moare - este rezultatul absolut al karmei sale negative: nimic, nici scriitorul, nici gustul public, al cititorilor – nu puteau împiedica moartea persoajului – căci ea era concluzia unui proces verbal cosmic, obiectiv, despre cineva incapabil să elimine din Sine, Răul, altfel decât autodistrugere. Dacă cineva supraveţuieşte în nuvela lui Slavici este, iarăşi, ceva ce nu depinde de autor sau de gustul public: fie personajul a recunoscut (prin revelaţie sau efort anonim şi conştiincios) dharma – fie se situează într-o zonă neutrală, într-o băltire promiscuă a principiilor şi a contrariilor. Şi în acest caz avem de-a face cu descrierea scrupuloasă ca de medic legist de morgă a unui cadavru „viu”. Neinteresant decît prin specie, nu prin individualitate: specia vegetală, a celor care sunt „călduţ”, dedesuptul vârtejului central al dharmei – şi „vor fi scuipaţi din gură de Dumnezeu”, la Sfârşitul Lumii – Ciclu.

*

            Paradisul, ca Lume Originară stăpânită de Principiul Cosmic, este constatat atât de cel neintrat, încă, în Labirint (având tot potenţialul pozitiv neatins, în vederea străbaterii Căii Destinale) – cât şi de cel ieşit din Labirint, cu forţele pozitive irosite, vlăguit, dar nu total orbit de Māyā, mai având dreptul la revelaţia ultimă, înainte de a se pierde, înapoi, în anonimitatea formelor rebutate – valuri (de fapt, keliphoturi-coji).

            Exclamaţia: „O, frumoasă e lumea!...” – e rostit atât de Radu Miezin, cel cu ochiul încă pur de lumina sacră a Principiului, cel în care colegii vedeau potenţialul iniţial ăi nu credeau că se poate pierde în Labirintul-Lume, căci avea destulă Lumină Dharmică în el (nu ştiau că nu are priceperea-destoinicia de a o folosi-distribui pe parcursul Labirintului, nu ştiau că are şi slăbiciunea fatală a irosirii Luminii, prin care slăbiciune, orice potenţial pozitiv, oricât de mare ar fi se pierde):

            (cf. II, p. 515) „Era nu numai silitor, ci şi totodată cuminte, totdeauna curat, şi cu deosebire cuviincios,un adevărat model în ceea ce priveşte bunele purtări.”

            „De ce oare, observatorul parcurgerii dharmice a Drumurilor Destinale, îi pare bine, se bucură suspect de exaltat, văzând evoluţia destinală a lui Huţu Budulea („Budulea Taichii” – adică nu numai cel depărtat de principiul feminin – mama, ci aflat sub înrăurirea continuă şi benefică a Tatălui Ceresc)? Pentru că observă că potenţialul iniţial benefic nu este irosit, ci sporit, că-n parabola cristică a talanţilor. Concluzia nuvelei este şi de data aceasta, (însă ritualic şi definitiv sacral): (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi  frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”(s.n.).

            Să observăm ce se întâmplă atunci când nu se urmează ritualul canonic al Vieţii Principiului (căci Principiul, doar, are viaţă: „viaţa” noastră individuală este o aparenţă, ia doar împrumută, de fapt, calitatea Principiului numită viaţă: dacă nu faci asta – devine aneantizare-moarte individuală, extincţie şi dispariţie totală, „de parcă nici n-ar fi fost vreodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au fost ori nu”  - cf. II, p. 357):

            I – Radu Miezin (cf. II, p. 515 -  Pe povârniş) este analiza cazului celui care porneşte din Miezul Modelar, din Centrul Lumii – din Principiu, fără a conştientiza liniile de forţă, obligatoriu de urmat, ale Principiului. Radu al Miezului va vedea Miezul – dar nu va şti să se întoarcă la el, sfârşind în anonimitate absolută-autodistrugere:

            (cf. II, p. 539) „<<unul dintre călătorii trenului accelerat ce-a plecat ieri seară spre Craiova, voind să treacă din vagonul în care se urcase la Bucureşti, în vagonul restaurant, a alunecat de pe platforma între roatele trenului, care lăau strivit încât nu i s-a putut constata până acum identitatea.>> Despre cele ce vor mai fi urmat nu a luat nimeni notiţă.”

            Există o echivalenţă izbitoare între cele două cazuri de aneantizare, cea a lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii („şi toate erau sfârşite parcă nici n-ar fi fost vreodată, şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au mai fost ori nu”) şi această strivire-aneantizare prin roţile trenului. De fapt, roţile ciclurilor-lumii: pe cel care s-a rătăcit de Lumina Principiului şi apoi a respins-o (autonegându-se ca fiinţă fiinţătoare, căci spuneam că Principiul are şi dă viaţă: viaţă individuală nu există decât prin osmozarea sau identificarea cu Principiul Dharmic- lumile-cicluri-roţi îl resping, total şi absolut, de la orice formă, de la orice încercare de afirmare. Îl „înţarcă” cineva de la Viaţa Principiului? Nu – ci el însuşi, rătăcindşi nefăcând efortul de a conştientiza Rătăcirea şi Centrul (corectarea rătăcirii) concomitent – se exclude de la fiinţare.

            Ce constata Miezin, aflat pasiv, în Centrul-Principiu Dharmic, la începutul Căii?:

            (cf. II, p.517) „O, Doamne – îşi zicea el – cât de frumoasă e lumea şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei!”

            Miezul-Miezin conversa cu însuşi Principiul – divinizat, spre deosebire de confucianism, care abstractizează cerul, dar neinsistînd pe divitate – stare de Cer.

            Lumea e Frumosă – când e centrată pe Dao – şi Frumuseţea ei este binele (conform principiului gândirii greceşti: Kalokagathia): „şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei”.

            În Mijlocul Ei: în Centrul Principiu.

            Acest Centru este un Deal cu Mânăstire:

            (cf. II, p.517) „Încă mai vârtos o simţea aceasta după ce a sosit la mânăstire, unde toţi l-au primit cu multă bunăvoinţă, unde aerul curat şi răcoarea serii îl desfătau şi de unde ochiul întâia oară în viaţa lui străbătea de sus în jos la mari depărtări. Era mai mult movilă decât deal acolo unde se afla – dar era cea mai mare dintre înălţimile la care se urcase păn-atunci şi-i venea să zboare peste întinderea din faţa sa, ca să vadă din apropiere cele văzute-n zarea depărtării.”

            Ea, Mănăstirea-Dealul (Muntele Âthman), al cărei egumen era părintele Tarasie (n.n.: Terezie-cântar). Ea, Dealul cu Zbor Spiritual (prin rugăciunea călugărilor). Dar el, el Radu al Miezului, nu poate desfiinţa spaţiul vieţii, Calea Destinului, nici prin privire, nici prin rugăciune. Căci el nu este Iniţiatul Căii, nu posedă Cheia Supremă, Cheia Principiului. Cheia prin care vaţa şi moartea sunt însuşite ca viaţă normală. El nu este ca „treazul” buddhistul ieromonah Hariton:

            (cf.II, p.518): „Bătrânul totdeauna liniştit, care îşi săpase groapa, îşi cioplise crucea ce urma să fie înfiptă la căpătâi şi dormea-n coşciugul în care avea să fie-nmormântat. Omul acesta care se socotea cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă se întorcea de la mormintele ce se află dinsus de mânăstire, unde avea obiceiul de a-şi face rugăciunea de dimineaţă.”

            Pregătit să-l întâlnească pe iluminatul Hariton, Miezin „se opri însă cu privirea îndreptată spre răsărit” – şi în faţa lui, în fundul unei văi, „între crânguri, livezi, ţarini şi pajişti vechi se ridica pe o colină o bisericuţă înconjurate de case cu o clopotniţă-n faţa lor. Era peste putinţă să le vadă prin depărtare fără să fie ispitit de dorinţa de a se duce acolo.”

            Ce să fi fost – din moment ce Miezin era în Mânăstirea cu Zbor? Era “oglindirea”-ispită. Era însăşi Mânăstirea Dealului, propusă ca Ispită-Cale Destinală. Căci orice traseu, în definitiv, dace este-există conform Principiului (spune budismul) este şi trebuie să fie nemişcare. Căci Ţinta Spirituală nu se află niciodată înafară, ci înăuntru în Lumina-Centru. Cel care se lasă ispitit, adică pierde conştiinţa continuităţii absolute a stării de centru, neîmpotrivindu-se iluziei-parcurgere iluziei-Cale a Îndepărtării de Sinele-Centru – intră în labirint. Cine conştientizează neclintirea Centrului-Sprit şi ţine mereu în frâu demonul iluziei, deşi suferă şi suportă chinurile incredibile şi jalnice ale Māyā – ştie că Dealul este echivalentul Golgotei: suferinţă, dar şi îmbrăţişare în Sine a Lumii cu Oameni. Mântuire, dincolo de toată şi orice suferinţă:

            (cf. II, p.519) „E schitul Golgota, grăi dânsul, [n.n.: Hariton] un adevărat colţişor de rai (s.n.). Să te duci. Păcat ar fi să nu-l vezi.”

            Este păcatul cel mai mare să refuzi lupta cu iluzia (Māyā). Omul ori este Erou  - ori nu există, este eliminat în neant, ca sterilă viermuire a formelor rebutate, la infinit.

            (cf. II, p.519) „- E mult păn-acolo?întrebă”

            - Tinerel şi sprinten cum te văd, răspunse călugărul, într-un ceas bun te-ai dus şi-ntr-altul te întorci”.

             Adică, înscrie-te în ciclul normal, firesc, al lumii-„oară”, de care vorbea Eminescu („o oarăşi să mor”, „pentr-o oară de amor”). Şi vei constata că dusul şiîntorsulînseamnă în fapt acelaşi lucru: conştientizarea Inamovibilităţii Centrului-Principiu.

            Vei constata Golgota salvatoare (prin războiul suferinţei mahayanice în care-i salvezi-zbori pe/cu toţi oamenii). Dacă nu – egumenul Tarase-Terezie-Cântar dezvăluie (cf. II, p. 521) ce găseşti, ca variantă echilibratoare a celuilalt taler de cântar, revers al cristicului (ca budism mahayanic): VIFORÂTA – vârtejul smulgător de repere moral-spirituale (Labirintul Rătăcirilor Eterne): (cf. II, p. 521) „Îi făgăduia [n.n.: Tarasie] care să-l ducă nu doar la Golgota [n.n.: pe care Miezin o ratase, lăsându-se ispitit de iluzia spaţială a Căii, deci despărţindu-se/depărtându-se de Centru] – ci şi la Viforâta [n.n.: unde s-a dus, de fapt, Miezin singur, des-miezindu-se descentrându-se – căci Labirintul Viforâta este reversul ineluctabil al Revelaţiei Golgota.]”

            Da, Miezin şi-a pierdut identitatea miez-centru, putând să se întrebe pe sine, dimpreună cu un alt descentrat, prizonier de bună-voie al Māyā, deci condamnat de bună-voie la autodistrugere (ca profilaxie a Lumii-Paradis, în faţa virusului Răului) – Bucur din nuvela Din valurile vieţii: (cf. II, p. 353)> „Cine eşti tu şi care ţi-e rostul?” Căci tot Orfan de Centru este şi fostul Miezin-des-miezat.

            Nici vorbă de un „ceas bun”: Miezin intră neinstruindu-se spiritual în ceasul răuîn lumea inversă: în orbire, Lumea Răului este a „lungirilor” de coşmar, a amânărilor, a mersului înapoi, în loc de mersul înainte spre Lumina-Centru – este mers în vale şi iar în vale, descensiune infernală – iar viziunea paradisiacă este încleiere ăn imagini ale poftelor:

            (cf. II, p.320) „Se lungea şi iar se lungea drumul care îi păruse de tot scurt,  ăncât a trecut ceasul părintelui Hariton (s.n. – n.n. a ieşit din centrul Principiului, din zona vieţii care-şi ştie Rostul Morţii, căci Viaţa şi Moartea certifică, doar împreună, apartenţa la Principiul-Dao – altfel totul este neant) (...) Mergea la vale şi iar la vale (...) fără ca să mai vadă schitul (...) Numai târziu, cam pe la prânz a-nceput Radu să se-ntrebe dacă nu cumva a rătăcit umblând pe drumuri care-l depărtează de schitul la care a plecat. (...) era din ce în ce mai deplin convins de simţământul că cel pornit o dată la vale cu anevoie se mai opreşte şi în curând ajunge să nu mai vadă cele depărtate (...) Umbra îi era tot mai scurtă când a oprit o babă (...)  – Dar de unde vii?Întrebă dânsa.  – De la mânăstire, îi răspunse el.  – De la Dealu? Grăi dânsa. Dacăi aşa, şi la Golgota ai plecat, nu vii, ci te duci. Golgota e departe-n fundul văii, mai departe de aici decât de mânăstire, şi dacă te-ntorci acum, o să fii pe la chindie acolo.

            Radu rămase parc-ar fi căzut din cer.”

            Cu adevărat căzut din Sinele-Cer era. Şi intrat în cel mai perfect Labirint, în care cu cât crezi că vii– pleci. Şi invers, în aşa fel încât niciodată nu te mai poţi coordona cu Centrul Ceresc şi Fiinţial – Dharma Cosmică.

            Mai rău este că Labirintul înseamnă neîncredere absolută, lipsire totală de credinţă, în tine, ca şi în oameni. Înseamnă abandonarea responsabilităţii– ca abandonare a conştiinţei de sine:

            (cf. II, p. 521) [Miezin îşi zice, renunţând să mai caute Golgota] “Cum ai putut tu să pui temei pe vorbele unui moşneag [n.n.: Hariton] care stă cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă? [n.n.: adică tocmai călare pe Centru! – dar Miezin de mult nu mai e Miezul!]?! Nu vedeai că te ispiteşte? [n.n.: plasarea ispitei înafară se traduce, spiritual, în adâncirea, „consolidarea” slăbiciunii ca pierdere a conştiinţei de sine] (…) dar dac-ar fi ca baba aceia [n.n.: Sfânta Duminică, probabil, sau Maica Domnului Golgotei ceea ce-i tot una în definitiv] să-i fi spus cele spuse numai ca să-l ieie-n bătaie de joc?! Cu atât mai mare era ruşinea pentru dânsul şi nu-i rămânea decât să se-ntoarcă ştiricind din om în om [n.n.: imaginea perfectă a Orbului, care nu mai are  un reper etern– ci bâjbâie din reper relativ şi fals, efemer – în reper relativ şi fals, efemer]”).

            Aparent întors la Mânăstirea-Dealul  el, fostul Miezin, s-a întors, de fapt, pe talerul de cîntar-revers al Golgotei: Viforâta Labirintul Aneantizant. Căci, la mânăstire se instituie în locul tereziei sacre – DEMONUL CĂRŢILOR DE JOC (reversul Cărţii Lumii, Cărţii Sacre, Cărţii Centru: Byblos-Biblia) „Căpitanul Boancă, cu care juca préférance”. Urmează dezagregarea Centrului în Şir-înşiruire, despletire-descompunere a Căii – în relativizări – iluzii infinite:

            (cf. II, p. 521) „Tot ispitit era, dar acum nu simţea aceasta. Se bucura când câştiga partida şi juca o nouă partidă, ca să se bucure din nou, iar dacă perdea, el se necăjea şi cu încă mai multă râvnă juca”. Cel demonizat, descentrat – se încăpăţânează-ănverşunează întru orbirea sa, întru boala sa teribilă. Cel cu adevărat bolnav nu va recunoaşte niciodată că e bolnav – şi de aceea va fi incurabil bolnav. Ireversibil bolnav.

            Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului să te temi, ci de Omul Rătăcit, care vrea să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular, să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.

            (cf II, p.519) „Nu! grăi dânsul [n.n.: Călugărul iniţiat în Principiul-Dharma-Hariton] Asta nu! Aşa ceva să nu crezi. Moartea curăţă sufletele [n.n.: şi, spunem noi, decontaminează lumea de Rău, sau de potenţele Răului]. Cel mai rău dintre duhurile necurate e şi el mai bun pentru ca să se mai întoarcă în această lume plină de spurcăciuni [n.n.: în fapt, nu lumea intrinsecă e plină de spurcăciune – ci spurcăciunea  sunt locuitorii pasageri şi efemeri, oamenii: lumea e sacră – doar Rătăciţii-Descentraţii o umbresc-spurcă. Nici nu are nevoie să facă aceasta [n.n.: duhurile necurate să-i ispitească pe oameni], căci e plină faţa pământului de oameni în carne şi oase care sunt în fie ce clipă stăpâniţi de îndemnul necurat [n.n.: contaminarea reciprocă cu Rău a Golemilor-oameni uşurează enorm sarcina demonului reducând-o aproape de zero] De oameni [n.n.: oameni-golemi evident] să te fereşti tinere, căci numai prin ei poţi să fii îndrumat spre cele rele – şi nu poţi să ştii când îţi iese ispita-n cale şi care-ncotro te-mpinge [n.n.: de fapt, nu-ţi ştii propriile slăbiciuni - asta vrea să zică eufemistic Hariton; slăbiciunea ta este demonul – şi nu invers, demonul n-ar isprăvi nimic dacă ar da de fiinţe isprăvite, adică tari, perfect blindate prin comportament moral continuu şi coerent].”

            Şi într-adevăr, Miezin devine vagmistru (sergent major de cavalerie) intând astfel în zona versatilului şi a tranzitoriului. Căci calul semnalează existenţa unei translări a spiritului-sufletului dinspre viaţă şi moarte. Se adaugă şi Evelina (de fapt, Eva degradată pe franţuzeşte de care se  împătimeşte), deşi Evelina tronează ca prinţesă a echivocului: cine este ea? Aristocrată indepedentă, nepoată a căpitanului-jucător, doamnă, domnişoară, amantă? Pentru sublinierea degradării Evei (şi aşa decăzută din starea Paradis...) la Dalila – distructoare de de lume şi Om – apar versurile eminesciene din Pe lângă plopii fără soţ :„Mă cunoşteau vecinii toţi;/ Tu nu m-ai cunoscut”. Oarba care aduce-răspândeşte o mare orbire. Dalila şi Biblia Inversă (Jocul de Cărţi – demonizare a lumii femeilor-dame, preoţilor-popişi regilor-rigi), îl coboară pe fostul Miez-Miezin, mai prejuod de Demonul Boancă (fapt care-i fusese prezis de Hariton: până şi cel mai rău demon e de preferat naturii decăzute în plăcerea decăderii -  a omului-Golem). Prin Boancă află în/la câte suprapuneri de iluzii s-a pretat, s-a compromis, a consimţit şi s-a acomodat (aneantizat): „Află numai de la mine că nu-ni e nici un fel de nepoată. E adusă aici de colonelul nostru, care a cerut de la mine, pentru salvarea aparenţelor, să le-o prezint tuturora drept nepoată, iar pe dama de gardă a ei, drept verişoara mea. Mi-aş fi făcut mustrări dacă nu ţi-aş fi spus aceste, pe care nimeni afară de noi nu mai are să le afle.”

            Iar Radu Miezin, în loc să facă penitenţă, în loc să-şi asume responsabilitatea situării în Labirint, în zona mazimei versatilităţi şi iluzii, nu află altceva mai bun de făcut decât să blasfemieze, dând vina nu pe ticăloşirea lui încăpăţânată, satanică, ci pe lumea sacră a lui Dumnezeu: „Urâtă lume – îşi zicea el”.

            Şi perseverează în cădere, călare mereu, pe Calul Necuratului, al Sterilităţii Semantice: (cf. II, p.534) „şi-ncăleca iar, acum pe minunatul său cal de rasă [n.n.: de fapt calul Dalilei-Evelina], şi trecea ca gonit de iele (s.n.) prin tăcerea nopţii liniştite peste câmpia întinsă.”

            N-avea dreptate, vizionarul Hariton, când spunea că diavolii pot să şomeze – atât de slabi moral sunt oamenii, atît de deplin primitori, ca bureţii de mare sunt ei, în raport cu Răul? Cine bântuie câmpia-vale? Nu demonii, ce ex-Miezul Lumii, Rătăcitul, acum, în Labirintul satanicei sale încăpăţânări în Orbire, de dat Calului Negru, al orbirii agresive, proliferante şi contaminante.

            Nimic nu mai e Reper – totul e nesiguranţă, nu numai spaţială, ci afectând şi durata temporală:

            (cf. II, p.534) „Dar dacă mâne or poimâne el nu mai bănuieşte [n.n.: colonelul amant formal al Evei-Dalila, Evelina], ci se-ncredinţează? (...) Ce fac eu atunci? Cum scap?”

            Cădere din cădere se face. Evelina este un reper grotesc: Miezin devine gelos pe amanta sa. Ce poate fi mai absurd decât pretenţia demonului, ca ceilalţi să fie Îngeri?

            (cf. II, p.535):„Era omul căzut în cel mai adânc păcat, care se ascunde tremurând în fiecare clipă de temerea ca nu cumva adevărul să fie dat pe faţă, şi-i era rob umilit Evelinei, care putea să-l deie-ntr-o clipă de gol.”

            Unde mai este Muntele, Reperul Golgota? E o Golgotă inversă: Infernul cu suferinţe enorme şi absolut sterile, dezagregante – şi nu agregatoare ale eterului mîntuire. Toate darurile spirituale potenţiale, de la startul vieţii, din centrul Mânăstirii-Dealul – s-au aneantizat. Au rămas groaza continuă şi aberantă şi, uneori ruşinea.

            (cf. II, p.535): „Nenorocitule, ce-ai făcut? se tânguia. Unde ai ajuns şi ce are să iasă din tine? (…) Iară şi iarăşi era copleşit de simţământul că nu s-a-nvrednicit să se folosească de darurile cu care era înzestrat din naştere, şi-şi petrece viaţa-n flecării şi cu nimicuri.”

            Ruşinea supremă, dezonoarea de militar, îl pândeşte: colonelul se dovedeşte Diavol, adică mai bun ca Omul-Golem. Îl sfătuieşte să-şi ceară trecerea în rezervă – pentru ca să nu fie nevoit să dea în vileag imoralitatea crasă a Non-Miezin. Sau Anti-Miezin.

            Tot alţii sunt de vină, mereu:

             (cf. II, p.536): “Plângîndu-se de soarta rea, care i-a scos în cale pe Evelina, ispititoarea cu zâmbet demonic şi cu ochi fulgerători, de sub stăpânirea cărora nu putea să scape. Avea chiar clipe în care ar fi fost în stare să-i descarce şi revolverul în cap” [n.n.: laşitatea de a-şi descărca sieşi revolverul în cap îl face tot mai hidos pe acest fals OŞTEAN: căci oşteanul este imaginea pământeană, răsfrântă, a Arhanghelilor ori a Sfântului Gheorghe: departe însă,  Anti-Miezul, de Arheii Divini!]

            Dezactivat din armată are inconştienţa de a amâna schimbarea de rută destinală: nici nu-şi continuă studiile, nici nu-şi găseşte slujbă:

            (cf. II, p.537): “Avea din ce să trăiască şi mai putea să aştepte până ce nu-şi va fi găsit ceva potrivit cu exigenţele lui”. De fapt, exigenţele Neantului.

            Calul vândut e contaminat de Rătăcirea-plimbare. Ielele nopţii sunt înlocuite de mlaştinatrândăvelii, sufocării spiritului, nepăsării (ca formă supremă a ignoranţei budiste).

            Când foşti colegi ajunşi Oameni ai Căii îi dovedesc prin însăşi existenţa lor, că s-a rătăcit– nu revine la Cale – ci tentează evadarea spre suprema rătăcire – continentul Mamonei:

            (cf. II, p.538):  „Am să mă duc în America şi să pornesc acolo o nouă viaţă”.

            Dar condamnarea să la neant era semnată de el însuşi demult. Dreptul la salvare prin conştintizarea Sinelui şi-l distrusese singur, şi astfel,

            (cf. II, p. 538): “Minuni nu se mai ivesc însă.”

            Fragmente migratoare regresive de remuşcări trec prin el şi pe lăngă el – retrăgându-se, autoabsorbindu-se spre zona dintre lumi, unde, în pauza dintre reîncarnări, se zămisleşte o nouă fiinţă. Fiinţa lui Anti-Miezin nu mai există. Nu prin voinşa sa, ci tocmai drept consecinţă a lipsei totale de voinţă şi conştiinţă:

            (cf. II, p. 538): „(…) dar se ştia el însuşi pe sine, cu toate neajunsurile firii sale, de om lipsit de voinţă, care nu e-n stare să se folosească de darurile cu care e-nzestrat din naştere.”

            Ducându-se înapoi spre Evelina, deci supunându-se Vârtejului-Viforoasa – Principiul-Dharma îşi va conforma nu pedeapsa, ci starea de profilaxie perpetuă. Miezin va fi Anonimul-Neant, respins, prin roţile de tren, din toate încarnările posibilului.

*

            Cazul lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii poate fi cuplat dublu: şi cu cel al lui Miezin, dar şi cu cel al lui Tănase din nuvela La răscruci. În cazul al doilea, motivul este Călugărul Agaton (simbolul Centrului celor Trei Religii).

            Existenţa personajului central din nuvela Din valurile vieţii are trei segmente distincte:

            I – Orfanul proiectat pentru Rătăcire încă din startul vieţii  (practic Orfanul-din-Boccea este un proiect ratat al vieţii încă din start) Orfanul care moşteneşte Karma unor părinţi Demoni ai Neantului

            II – Orfanul renăscut, prin adoptarea de către cuplul solar Bucura-Gheorghe. Devine astfel, prin contaminare benefică, Orfanul Solar (Demon transfigurat în Făt-Frumos, prin harul perechii întemeietoare). Se va numi după Mama Sacrală: Bucur - şi se va conforma Principiului Solar. Conformarea aduce liniştea-bucurie în triunghiul nou, proiectat ca serie solară: Bucura-Bucur-Gheorghe. Şi totuşi: răsfăţul  este slăbiciune care permite penetrarea Răului:

            (cf. II, p.305): „Iară Bucur al Bucurei creştea şi se făcea din ce în ce mai neastâmpărat şi mai drăcos (...). Lasă că-l răsfăţa şi Bucura dar îl nărăvea şi lumea cealaltă (...)”. Rezultatul: o fiinţă instabilă şi contradictorie oricând posibil de descentrat.

            (cf. II, p.305): „- Ce să iasă? om ca toţi oamenii, zicea Gheorghe (...) ăsta nu piere zicea dânsa [n.n.: Bucura] când îl vedea că se-nfige-n toate. Se pricepe la toate şi nu se sperie de nimic” [n.n.: dar nici nu învaţă să se sperie de pericolul des-centrării, sau să se bucure de Centru]. „- Dar o să sfârşească în fundul ocnei, ziceau alţii”.

            Cine nu învaţă supunerea la Reperul Cosmic e o fiinţă a cărei fiinţare e primejduită

            (cf. II, p.306): „supus însă şi ascultător nu era Bucur faţă cu nimeni. Stăpânirea nimănui n-o primea, şi asta îi făcea pe unii să creadă că nici însuşi pe sine n-o să fie în stare de a se stăpâni”

            III – Rezultatul străpungerii armurii Principiului Vital: nestatornicia (nu şcoală, nu ucenicie etc.)

            (cf. II, p.308): „(...) numai că voinţa nu-i era statornică (...) năvalnic şi uşuratic.”

            Urmează, însă, o binecuvântată criză de identitate când descopră că părinţii adevăraţi îi sunt Neantul-ticăloşie, Neantul-nenorocire:

            (cf. II, p.310): „<<O (...) înspăimântător cenenorocită trebuie să fi fost femeia care m-a născut pentru ca să-şi lepede copilul pe care alţii l-au luat cu atâta iubire în puterea lor de grijă>>.

            A fost scurtă această zguduire sufletească, dar în ea s-a perdut veselia zburdalnică a vieţii lui.”

            Important cutremur: datorită lui i se va îngădui prima grăţie divină, o scurtă revelaţie a Lumii-Principiu, a Dharmei – a principiului cu care ar fi trebuit să se contopească. Mântuirea de dincolo, dintre lumi, dacă va fi fost posibilă doar din acestă zguduire a fost posibilă.

            Dar I. Slavici subliniază o altă spărtură în armura lui Bucur: lipsa de credinţă religioasă:

            (cf. II, p.312): „Bucur nu era religios. Nici că avea de unde să fie, căci nici la casa părinţilor lui, nici în şcoală nici în societate nu fusese îndrumat spre religiozitate.”

            Dar tocmai lipsa de religiozitate a lui Bucur capătă şocul, prevestitor al ultimei revelaţii: cunoaşterea cu Agaton, călugărul-pantofar (pasşi plutire). Agaton expune triunghiului Bucura-Bucur-Gheorghe teoria confucianistă, combinată cu atitudinea buddhistă hinayanică şi cu liberul arbitru creştin:

            (cf. II, p.313): „Rânduiala lume e veşnică, dintru-nceput şi de-a pururea neschimbată, dar e supusă schimbărilor viaţa omenească. Ceea ce te pierde nu sunt lucrurile din lume, ci fapta ta, care nu e de mai înainte hotărâtă, şi tot numai fapta ta te mântuieşte. Dacă eşti tare în credinţă şi te rogi în stăruinţă, ai puterea de a înfrunta ispitirile şi faci numai ceea ce e bine, iar dacă te părăseşti pe tine însuţi, mereu spre rele eşti îndemnat. Ceea ce nouă ni se pare întâmplare oarbă e fie bună povaţă a sfinţilor, fie răul îndemn al Necuratului.”

            Teoria faptei atrăgătoare de continuitate în soartă se reflectă în acest al treilea segment al existenţei lui Bucur (care încă numeşte  nebunie teoria călugărului Agaton – cf. II, 313). Ca bărbier, apoi ca agent de poliţie, uşurătatea trecută a lui Bucur atrage:

            a   -   pe fata, uşoară la minte şi morală, pe Zoe;

            b - atrage lejeritatea morală, libertinismul periculos şi versatil, ambiguu şi confuzionant, al legăturii Zoe-Bucur.

            (cf. II, p.322): „Dacă l-ar fi întrebat pe părintele Agaton, acesta ă-ar fi spus că însoţirea dintre bărbat şi femeie e lucru plăcut lui Dumnezeu dacă e făcută cu voia şi binecuvântarea lui (s.n.)”

            Dar uşuraticul e nehotărât în a se supun Legii – divine ori umane. Iar „ţigăncuşa” (statutul demonic, tranzitoriu al Zoei, curiera atelerului de confecţii: deci, ea nu croieşte, nu leagă-coase, ci aleargă orbeşte, sporind entropia în zona existenţei lui Bucur) este tot mai vorace:

            (cf. II, p.325): „Oricât ar fi agonisit el nu era destul ca s-o poată mulţumi pe dânsa”,

            rămâne gravidă, iar copilul nu o face mai legată de casă ci devine prilej de cochetărie şi plimbare-depărtare de Centrul-casă – şi aşa problematic prin concubinaj:

            (cf. II, p.326): „Îi sălta inima de bucurie când se gândea cum să gătească copilul ca pe o păpuşă şi să iasă cu doica după ea, la plimbare”.

            Ambiguitatea e fascinantă, ispititoare: are şi n-are responsabilitate, e casnică şi nu e, are şi n-are copil(copilul e PĂPUŞĂ!), copilul este cu doica, iar ea poate să se comporte ca o femeie liberă – dar, în acelaşi timp libertinajul este atenuat de gravitatea (ludică) a doamnei-cu-copil, mamă şi etern disponibilă amantă, Zoe nu aşteaptă decât ca blestemul karmic al lui Bucur să producă propunerea de a-l compromite pe un om politic: tânărul avocat Aurel Ceocorescu, fiu de senator, intrase în campanie electorală pro-guvernamentală, cu semnele de „crai” încrezut, îndrăzneţ şi cam uşurel.

            Lăcomia lui Bucur, a treia uriaşă fisură a cuirasei, îl va face s-o arunce singur pe Zoe în braţele pierzării morale – înlocuind-o pe fictiva femeie fatală diversionistă cu Zoe ca să câştige 1000-2000 de lei („Majorul îl fixă cu ochii: - La o mie, două de lei, nu ne uităm”).

            Înscenarea compromiţătoare alunecă pe teritoriul versatil – pe care însuşi Bucur l-a creat în jurul său, prin mortalele slăbiciuni ale fiinţei sale – spre aventură galantă reală, cu „buhăitul” (alternativă imorală propusă de Profira lui Ciocorescu) – spre evadare, trădare, lepădare de propriul copil. Ca şi Miezin, Bucur nu are curajul respunsabilităţii.

            (cf. II, p.347): „Ea şi numai ea îl făcuse să-şi părăsească meseria şi să intre în poliţie, unde omul e ispitit la fiecare pas; ea-l împinsese să facă o mulţime de lucruri, pe urma cărora tremura în fiecare clipă.”

            Copilul său propriu, părăsit de mama-Zoe cum a fost el însuşi, Bucur, părăsit de Mama-Neant, pentru a fi/deveni neant, îi reînvie criza identitară ţinându-l la o distanţă, controlabilă încă, de Centrul Sine.

            (cf. II, p.348): „<<Dar tu cine eşti?!>> răsună iar din adâncime gândul care scurma durerea cea mare a vieţii lui. <<Uite, (…) aşa a fost femeia care ţi-a dat viaţă, nu o nenorocită, ci o fiinţă dezbrăcată de tot ceea ce e omenesc>>”.

            Da – Neantul este Triumful Demonului asupra Omului. Karma şi Dao se împreunează în fiinţa pe cale de desfiinţare a lui Bucur:

            (cf. II, p.348): „<<Zămislit în ceas rău şi din pornire spre păcat, purtat în pântecele unei păcătoase muncite din căinţă, născut prin ascuns şi cu gând rău, blestemat am fost ca numai rele şi numai rele făcând săţmi petrec viaţa – îşi zise el. Eu am pornit-o şi pe ea, în calea pe care o văd mergând înainte! Eu am ameţit-o, am amîgit-o, am despărţit-o de mama ei, eu am profitat de relele ele porniri ca s-o pierd. Obârşia tuturor ticăloşiilor eu sunt!>>”

            Dar există o complicitate şi între ucigaşi, şi între sinucigaşi – deci şi între Zoe şi Bucur:

            (cf. II, p.349): „E o tainică şi nemilos de strânsă legătură între cei ce se ştiu părtaşi la aceeaşi vină, şi acum abia, în mijlocul lumii, a început Bucur să simtă că nu îi este atât de uşor, cum îşi închipuise, amăgindu-se însuşi pe sine, ci greu, parcă peste putinţă, chiar îi este a trăi fără de Zoe”.

            Întors asupra sa ca Sine, el se închipuie ca absent din planul divin al existenţei:

            (cf. II, p.349): „De ce nu m-au lăsat oamenii aceia acolo unde m-au găsit ca să pier atunci?! (…) de ce a trebuit să trăiesc? Aveam vreun rost, vreo menire în lumea aceasta?!”

            Totuşi, lumea are rost cu toţi proiectaţii oameni, fie mântuiţi, fie demonizaţi, karmele lor interpătrunzâdu-se, interinfluenţându-se:

            (cf. II, p.349): „E în lumea aceasta loc pentru toţi oamenii, îşi are dar, orşicare rostul lui, şi fără de el lumea n-ar fi cum e. (...). De unde ştia însă dacă nu cumva sunt multe relele care s-ar fi petrecut dacă n-ar fi fost şi el în lume”.

            Răul necesar? Nu: Lumea conformată prin conflictul dintre Principiu şi Anti-Principiu, între Daoşi împotrivirea faţă de Dao. Obsesia binelui-faptă bună e covârşită, însă, acum, la Bucur, de Orbirea Rătăcitului.

            (cf. II, p.352): „În această lume bătută de valuri şi plină de ispitiri nu mai pot să trăiesc.”

            26 de ani. În ocultism: 2+6=8=cifra Echilibrului Cosmic[94]. Atât are cel ce porneşte spre Sfântul Munte, ca Miezin spre Golgota: ura şi dorinţa de răzbunare, slăbiciunea minţii – îl fac să nu folosească muntele pentru suişul pieptiş, ci pentru suprema prăbuşire a sinuciderii. Nu mai poate vedea Binele-Agaton:

            (cf. II, p.353): „O – cu totul alta ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi fost osândit s-o petrec aici, unde fiecare folosul său îl caută, plăcerea sa o vânează, nimeni nu are milă, toate te ispitesc şi nimic nu te ajută să te stăpâneşti pe tine însuţi, ba eşti uat adeseori în bătaie de joc dacă nu ştii ori nu vrei să te foloseşti de împrejurări ori de neajunsurile altora.”

            În loc de Munte i se impune Corabia lui Noe, Corabia Veterotestamentară, pe Marea Rătăcirilor printre Patimi:

            (cf. II, p.354): „Nicăiri în lumea aceasta nu se poate găsi adunătură ca pe corăbiile din Marea Neagră, şi din partea orientală a Mării Mediterane: levantini, greci bulgari şi albanezi (...) oameni care omoară ori pun foc cu un fel de fală, foarte mulţi trecuţi prin temniţe, tot pătrunşi de gândul că răzbunarea e datorie sfântă şi că făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi, azi pe tine şi mâine pe mine, pe fiecare la rândul lui”.

            Răzbunarea ca datorie sfântă. Făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi. Ce poate fi mai departe de Sfântul Munte al Golgotei mahayanice, al supremei generozităţi, prin autosacrificiul care îmbrăţişează pe toţi oamenii adamici, întorcându-i în Rai? Dar Orbului nu-i poţi pretinde nimic:

            (cf. II, p.355): „El vedea şi aici, în această lume a retragerii şi a căinţei, numai ceea ce era urât şi rău, neistovita pornire spre certuri, îndârjirea cu care-şi susţinea fiecare părerile, îngâmfarea celor mai mari şi încăpăţînarea celor mai mici, patima oarbă cu care erau judecaţi cei de altă părere şi ura neîmpăcată asupra celor de altă credinţă. Nesuferită era viaţa şi în mijlocul acestor oameni, dar încă şi mai nesuferită când şi-o petrecea în singurătate stând numai el însuşi faţă cu sine”.

            Entropia a dus la înfundarea în Labirintul Orbirii – care istoveşte orice voinţă de regăsire, spre recentrare-restaurare a Principiului:

            (cf. II, p.355): „Viaţa sufletească era cu atât mai covârşitoare (...) el se cutremura şi îi venea să fugă, să se ascundă în fundul pământului dar nu putea scăpa: toate erau osândit să le ştie şi să le simtă, pentru toate era nevoit să se judece şi însuşi pe sine nu putea să se ierte; nu mai era în sufletul lui trecut, prezent şi viitor, ci toate se petrecea cu o nemiloasă stăruinţă în fiecare clipă. <<Şi de ce toate aşa şi nu altfel?>> se întreba el (...) se înfigea în mintea sa gândul că trebuie să fie în lume dreptate, că fapta nu poate să rămâie fără răsplată, că din suferinţele lui trebuie să rezulte o faptă de ispăşire”

            Ispăşirea... e atât de orb, încât nu-şi dă seama că, budist vorbind, aceasta şi nu alta este ispăşirea: iadul (înfruntat total) al remuşcărilor – şi demonii priviţi în faţă sunt învinşi.

            Pătimaş, patima i se leagă de Corabia Valurilor de Ură şi Răzbunare – de negura credinţei păgâne, nu de buddhismul mahayanic sau hinayanic, şi, mai ales, nu de creştinism. Cine nu are credinţă nu ştie să pună capăt şi nici nu ştie să-şi folosească patima, pentru a-şi măsura şi învinge păcatul:

            (cf. II, p.356): „(...) ci era cu gândul mereu dus la lumea pe care o găsise (...) ba despre datoria răzbunării (...) nu mai era pornit ca mai-nainte, dar voia cu tot dinadinsul şi din ce în ce mai tare. <<Nu Dumnezeu te întrebuinţează ca unealtă, căci el, dac-o fi, nu se amestecă în asemenea nimicuri, dar firea cea a toate stăpânitoare te impinge  şi poruncilor ei trebuie să te supui.>>”

            Bunătatea lui funciară la care s-a adăugat influenţa sufletului cuplului Bucura-Gheorghe – îi atenuează, prin pregătire, prin ante-vedere aformelor infernale ale Neantului – căderea:

            (cf. II, p.356): „Îi erau din ce în ce mai dese clipele ăn care se îndoia că trăieşte, şi întreaga viaţă i se părea un vis afară din cale prost, iară moartea o frumoasă deşteptare”.

            Aşa că are revelaţia mării-linişte, a corturilor-corăbii, ale marii migraţii a sufletelor – şi mai ales a icoanei copilăriei, în mijlocul cuplului solar Bucura-Gheorghe. Această frânare a căderii în prăpastia-Neant al Sinelui Pierdut (prin lărgirea fisurilor Armurii Spiritului şi prin irosirea stearpă a forţelor vieţii) – îi dă posibilitatea să emită o frază viziune, în care implică cele două mari secvenţe ale cosmosului:

            I – Lumea Eternă-Paradis: „o, frumoasă e lumea...”

            II – şi conştientizarea bolii cu care Omul Rătăcit intră în Lume, aducând în locul Frumosului – tentativa Urâtului, şi-n locul Binelui Central (Agaton – călugărul-Âthman) – Răul entropic atotdizolvant al spiritului uman: „(...) în care se petrece (s.n.) urâta viaţă a omului.” Ce nu a înţeles din viziune este că viaţa omului este perfect neutrală: urâtă este slăbiciunea, prin care viaţa este ucis, prin depărtarea progresivă, dar constantă, fatală, de Centrul-Principiu.

            Cine ştie... Poate că buddhismul mahayanic ne-ar permite să emitem şi o altă ipoteză mai îngăduitoare, asupra finalului nuvelei: forma moartă a sufletului şi trupului este exclusă de la numa-rupa (fiinţare) în alte cicluri – dar trebuie că esenţa-dorinţa de bine, obsesia faptei bune, icoanele revelate în ultima clipă vor naşte din Teribila Pasivitate a neclintitei mări – un val nou, de data aceasta având tăria karmei Muntelui. Prea sunt multe chinurile şi remuşcările, bătăliile şi curajul de a-şi privi păcatele cu mazimă severitate, de a-şi privi identitatea cu maximă interogaţie, înviorătoare de semantică – pentru ca să nu existe o reacţie benefică a Principiului – printr-o viaţă cu totul înnoită, exclusă dintre valurile efemere – şi situată ca respect al văii faţă de Muntele Autocontemplării... Poate că noi, cel care scriem, suntem prea mult creştin ortodox şi prea puţin adept al Celor Trei Religii. Poate că divinitatea este absolut impersonală, dar ne vine greu să concepem ipostaza aceasta, din perspectiva religiei în care ne-am născut

*

            Povestea cealaltă, din La răscruci– conţine un Ianus Bifrons:

            a – apostol în lume – Andrei, cu reversul: Agaton-Bine, retras din Lume. Acelaşi om, cu două feţe, complementarizate printr-o dramă existenţială. Aceea a dragostei şi a autosacrificiului mahayanic, complet transfigurator. Antiteza la Ianus Bifrons se numeşte Tănase.

            De fapt, de data aceasta avem de-a face cu antiteza pusă în termeni definitivi şi clari: Ştiinţă Profană-Credinţă (ca Ştiinţă Sacră) Om Fenomenal (Rătăcit) Descentrat, Călugăr (Agaton-Binele Suprem) – Centru-de-Neclintit.

            Rigorismul karmic şi impersonalitatea buddhistă din nuvela Din valurile vieţii sunt perfect conformate peste spiritul confucianist al lui I. Slavici. Problema dilematică toleranţă-intoleranţă este eliminată din discuţie. Iar viziunea filosofică este oarecum mecanicistă şi orizontalizantă de lume: fapta bună concentrează şi produce karma bună (consecinţe faste, destin pozitiv) – fapta rea descentrează şi produce karmă rea (consecinţe nefaste, destin negativ şi autodistructiv). Rezultă fiinţă împlinită/vs/Neant.

            La răscruci este nuvela care aduce mult mai multă materie creştină în discuţie. În consecinţă nu lipseşte patosul. Problema de bază, care produce drama, respective echilibrarea şi centrarea fiinţei este aceea a credinţei. Se schimbă viziunea mecanicistă cu una personală, ţinând de impulsurile spirituale interioare (sau de căderea reţelei de tensiune spirituală). Orzontalizarea de tip confucianist şi chiar budist – este înlocuită de viziunea verticalizantă. La temelia construcţiei Sinelui şi a Cosmosului, deopotrivă – este  credinţa. Iar Credinţa, ca temelie, suportă o arhitectură avântată spre cer, spre recuperarea Paradisului – sau, dacă temelia credinţei lipseşte, întreaga arhitectură a fiinţei se prăbuşeşte în  starea de prăpastie (prefigurînd bolgiile infernale) respective în starea de oase-schelet,

            (cf. II, p.265): „(...) curăţite de furnicile harnice” prefigurând temelia unei noi carnalităţi pasionale, sau a unei carnalităţi ascetice, gravitând permanent în jurul (şi în umbra) oaselor-piloni ai Mânăstirii Manolice a Fiinţei.

            După cum se observă – disparea viziunea Neantului perfect indiferent, dispare Indiferenţa Necruţătoare, a unei divinităţi total impersonale (aceasta este viziunea asiatic-budistă): în schimb însă mijesc zorile unei concepţii personalizante vis-à-vis de divinitate şi de relaţia om-divinitate. La fel, groaznica stare de indiferenţă, de păărăsire înafara ciclurilor fiinţiale, înafara speranţei de mântuire – este înlocuită de, cel puţin o păstrare a temeliei-oase (care se identifică, cel puţin la modul simbolic cu potenţialul universal de credinţă pus de Dumnezeu la dispoziţia omenirii). Poziţionarea ex-centrică nu are, drept consecinţă, proiectarea ex-ciclică a fostei fiinţe – ca paria cosmic. Se păstrează premizele (cel puţin vag teoretice) ale unei viitoare intră-ciclicităţi fiinţiale atunci când potenţialul de nădejdeşi  credinţă, din Spiritul-Sine, va creşte până la necesarul minim care pune în evidenţă şi funcţiune o fiinţă fenomenal-istorică.

            Nuvela La răscrucidebuteaţă cu dialogul dintre doi foşti seminarişti dintre care Andrei se consideră în continuare (deşi, acum ieşea după trei ani de oaste grea „pentru oamenii de rând”, ca sergent-major), intra-seminarist – iar Tănase se considera ex- şi extra-seminarist, deşi fusese în oaste doar un an, ca voluntar. Urzeala dialogului este problema credinţei, care are ca atmosferă stimulativă inocenţa şi sărăcia– în cazul Andrei – iar în cazul Tănase are ca atmosferă inhibitivă pierderea inocenţeişi bună-starea. Se creează astfel, dichotomia creştină îndoială (demonică) – credinţă (nelimitat divină): „Credo quia absurdum” augustiniană

            (cf. II, p.272) „- O fi cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu ştiu! grăi Tănase urmându-şi pe-ndelete drumul; ştiu, însă, că vrednicia omului multe poate să înfrunte.  [n.n.: sunt aici, expluse clar tarele modernismului şi umanismului transpuse în superbia luciferică liberalistă: made self man– făcut prin sine însuşi]

            - Mi-e, parcă, frică să te-ascult, de câte ori te-aud vorbind aşa, zise Andrei [n.n.: onomastica trimite la: păstrător al spiritului viu al catacombelor creştine originare şi al Evului Mediu, căţărat cu nebunia credinţei pe crucile Golgotelor şi pe flăcările revelatoare ale rugurilor, pe teribila forţă de verticalizare a sihăstriei ascetice şi autosacrificiului] nu-i a bine când îndoiala se furişează în inima omului [n.n.: se face simţit izul de chilie augustiniană şi franciscană, neliniştea ambiţioasă şi smerită a căutării Căii, în întunericul lateralelor demonice ale Lumii] – Se vede că şi după trei ani petrecuţi în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase aşa, mai în glumă.

            - Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei [n.n.: şi aici se simte combinaţia de a – efuziune inocentă a Vilagos-ului-Luminosului, Şiria podgoreană, cu ceruri deschise spre Dumnezeu şi spre roadele pârguite de soare, în egală măsură -   b – cu rigorismul matern, blând, lent ca apa şi vinul bun – dar intransigent, neînduplecat”.

            Apoi se schimbă registrul – sau, mai exact, se lărgeşte: credinţa nu ţine de educaţia sistematică religioasă – ci de o structură spirituală misterioasă, atemporală, a Răsăritului. Ţine de un cult mai vechi decât preoţia şi decât instituţionalizarea creştinismului: ţine de cultul strămoşilor, de creştinismul primitiv, de respectul ancestral faţă de existenţa şi exprimarea-manifestarea temeinice şi singure adevărate – ale Spiritului. Ţine de copilăria inimilor noastre: adică de climatul social, viu, neconstrâns de convenţii desemantizate – ci eliberat prin Ritualul-cu-Semantică-Cosmică – prin cultul vieţii. Viaţa, bineînţeles, emanată din Principiu, dar Principiul fiind nu ceva abstract, ci viaţa tuturor vieţilor – Dumnezeul-Hristos; Şi totul începe să depindă de opoziţia faţă de un Occident Luciferic, al superbiei umanisto-cosmopolite, al falsei ştiinţe:

            (cf. II, pp. 217-218) „- Tu ştii, urmă Andrei, că în seminar nu prea am fost îndrumaţi spre credinţă şi cei mai mulţi dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieşit din seminar, am dat prea adeseori de preoţi sfătoşi, care nu cred ceea ce zic în biserică, şi afară de biserică îşi mărturisesc, cu un fel de fală, îndoielile. Nu! – stărui el – popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile pusene prea multe din păcatele apusenilor: dezbrăcându-ne hainele părinteşti, neăam lepădat şi de slăbiciunile lor şi ne temem ca nu cumva să nu mai fim socotiţi în rând cu oamenii luminaţi dacă ne vom mărturisi credinţa rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre” [n.n.: creştinismul instituţionalizat a alunecat, în Ardeal cel puţin, spre superbia occidentalistă – uitând de creştinismul proaspăt şi veşnic viu şi adevărat – cel originar, aşa-zis primitiv; iată ceva nou: slăbiciunea poate fi şi fapt-realitate pozitivă, atunci când ea ţine de tradiţie: ea nu e slăbiciunea permisivă de păcat, ci este atitudine vie, non-rigidă, ci personalizantă şi comunicantă cu divinitatea. A fi slab, în tradiţie - ar însemna a fi permisiv pentru intrarea Duhului Sfânt al miracolului vieţii adevărate].

            Tănase şi-a pierdut însă inocenţa copilăriei – sau, cel puţin nu dă slăbiciunii inocenţei (o mare formă spirituală) sensul pe care îl dă Andrei „- Nu putem s-o mărturisim [n.n.: credinţa] dacă n-o mai avem”.

            Andrei este, în ciuda aparenţelor, mult mai pozitiv în gândire, tocmai pentru că are, la temelia gândirii, focul nestins, viu în veşnicie, al credinţei:

            (cf. II, p.218) „-  Aş – nu puteţi să n-o aveţi! Nu se pierde credinţa atât de uşor cum ţi se pare ţie căci ea e temelia vieţii din copilărie (...) e peste putinţă să uit zilele acestea ale copilăriei, care dau farmec întregii mele vieţi, şi când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu şi simţămintele de care eram stăpânit atunci: ar trbui să mă înstrăinez de toţi ai mei, s-o uit pe mama şi să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simţămintele în care ea m-a crescut. Fără credinţă, cu adevărat necredincioşi, nu pot să fie decât oameni cărora săarelui nu i-a luminat anii copilăriei, care nu au avut parte de iubire, copii horopsiţi, munciţi, chinuiţi, iar acestea se fac suflete înhăinate, care nu iubesc ci îşi petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu şi eu şi toţi oamenii ca noi trebuie să credem şi să nădăjduim”.

            Şi este, totodată, mai intrasingent şi mai intolerant, faţă de cei care dezertează din snobism sau comoditate spirituală de la paza meterezelor Spiritului de pe meterezele Tradiţiei (ca structură socio-religioasă) şi ale Credinţei (ca structură a temeliei spirituale intime, individuale).

            Din ce spune Andrei, Orfanul, are circumstanţă atenuantă, pentru că aceştia, neavând izvorul personal de iubire alcătuit din iubirea cea dintâi  (iubirea căminului familial), îşi sting repede puţinele resurse spirituale – şi dispar din peisajul Lumii-Paradis ca umbre nefericite(tipul Bucur). Ceilalţi oameni, Oamenii-cu-Părinţi sunt Oameni-cu-Copilărie deci oameni cu Izvor Personal de Aur. Oameni cu Paradisul în ei. Li s-a lăsat în păstrare Paradisul, ei nu au decât să vegheze să nu-l piardă din vedere, să nu orbească neveghind şi să-l ignore. Oamenii-cu-Paradis nu mor (spiritual) din lipsă de resurse originare – ci din neglijenţăşi ignoranţă. Iar moartea spirituală la I. Slavici echivalează cu moartea totală: cu moartea fizică, dar cum am văzut în cazul Miezin şi chiar în cazul Bucur – cu excluderea din toate ciclurile existenţiale. Oamenii-personaje care rezistă până în finalul scrierilor lui I. Slavici, sunt oameni foarte tari. De obicei, oamenii cu credinţă sau oamenii care şi-au regăsit credinţa-rostul ori sunt eliminaţi cu brutalitatea şi necruţarea indiferentă a Naturii impersonale şi total nepărtinitoare – ori rătăcesc pe cărări pustii, ca umbre ale iadului, părăsite unei ciudate şi vrednice de curiozitate dar şi de plâns (sau de reflectat) gestualităţi mecanice inumane (adevărate muzee ale umbrelor).

            (cf. II, p.220) „Nu, Tănase, trai binecuvântat şi fără de credinţă şi sufleteşte mort mi se pare omul care şi-a pierdut credinţa”

            A se observa că Andrei pune problema existenţei omului cu credinţă – ca existenţă răbdătoare, căci este existenţă dirijată.Numai cel cu credinţă tare, însă, are dreptul să se lase în seama „dirijării” divine, căci el, cel cu credinţă presimte, intuieşte, fie şi ca pe umbre ale luminii traseele semantice ale planului divin. Numai el, omul cu credinţă autentică şi tare are acces la această boare a eternităţii exprimată în traseele semantice ale Lumii-Paradis:

            (cf. II, p.220) „Ce făceam eu, dacă nu era în sufletul meu credinţa că aşa vrea Dumnezeu care ştie mai bine decât mine ce mi se cuvine şi-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce măa croit?”

            Andrei însă, spre deosebire de Orfanul-Bucur, nu doar că avea Mamă Bună, (şi-şi ştiuse şi Tatăl) – dar avusese în casa copilăriei educaţie religioasă.

            Sunt în această nuvelă trei răscruci: două răscruci individuale– şi una mondială, comună întregii umanităţi a ultimelor veacuri.

            Ispititorul (în cazul de faţă Băltac) se dovedeşte, încă o dată că nu poate descentra decât ceea ce este deja des-centrat, deci nu ispita exterioară produce catastrofele în lume ci slăbiciunea spirituală interioară: Tănase cel neînvăţat întru ştiinţa sacră, lipsit de credinţă încă din startul vieţii – va cădea. Pe când Andrei, con-centrat asupra ştiinţei sacre încă din startul vieţii – va fi încă mai puternic proiectat în Centrul Primordial al Principiului – şi transfigurat în stihie divină: CĂLUGĂRUL AGATON – binecuvântat de părintele Hariton, bătrânul arhiereu”:

            (cf. II, p.264) „Dumnezeu îndrumează numai pe cei ce-l au în sufletele lor!”

            Să analizăm pe scurt cele trei răscruci:

            I – Tănase, cel care prizează greşit la Principiu şi la forţa ce-l leagă pe om de Principiu – credinţa, va irosi rapid, în mişcări scurte şi haotice, profund entropizante, energia  ingenuităţii divine originare (a copilăriei, cum o numeşte Andrei). Tănase se întoarce la casa părintească, găseşte un Tată înstrăinat de Casă, cu drumuri la o Văduvă (lipsă spirituală şi nesaţ, în vârtej coborâtor, demonic): Ghiţă Chelarul nu mai e gospodar, ci analist al Lumii Corupte de Demoni. Tănase, bizuindu-se pe tinereţea lui, preia gospodăria, dar aliindu-se cu mişelia, cu zona versatilităţii, instabilităţii morale: zona demonului ispititor Băltac (Mlaştină-Baltă, imposibilitatea de primenire, interdicţia accesului la  izvoarele primare primenitoare, la Icoana Paradisului-Lume). Tot ce intreprinde este contradictoriu şi ambiguu: într-o primă fază, Tănase (ca şi Ilie Rogojinaru, al lui Rebreanu – când vorbeşte despre ţăranul român)afirmă că:

            (cf. II, p.239) „Românul e leneş şi netrebnic, că munca pe care o face el e proastă şi de aceea rău plătită, că abia o mică parte din an şi-o petrece muncind, că e flecar şi mincinos.”

            Apoi când banii şi relaţiile lui Băltac fac ca lucrarea lucrătorilor din pădure să aibă rost şi spor, Tănase îşi schimbă diametral opinia:

            (cf. II, p.251) „Nu! N-avusese Tănase dreptate când zicea că e leneş românul şi flecar. Acum, când stătea ziua toată în mijlocul oamenilor, şi lucra împreună cu dânşii era din ce în ce mai mult cuprins de simţământul că sunt nesecate comorile lui de viaţă şi că mare mulţumire e să le fii aproape şi să le deschizi inimile.”

            Ba, Tănase, scăpat de cercul Răului imediat, se avântă a face şi remarci generoase şi generalizatoare, care, pentru moment, îi transcend situaţia individuală aducându-l în prejma condiţiei comunităţii-neam:

            (cf. II, p.252) „Pus o dată în mişcare – îşi zicea el adeseori, poporul acesta merge, merge tot înainte, şi departe o s-ajungă”

            Legat, însă, prin Băltac şi prin propria lui slăbiciune şi necredinţă statornică de istorie, de fenomenalitatea versatilă, cameleonică, iluzorie, se prăbuşeşte social şi spiritual odată cu prăbuşirea guvernului. Nemaiavând relaţiile social-guvernamentale corupte şi corupătoare – cuplul Băltac-Tănase pierde exploatarea pădurii. Băltac, devenit, între timp, cumnatul lui Tănase, având-o ca soţie pe Ileana, sora lui Tănase şi logotnica de suflet a lui Andrei – se leapădă de Tănase - şi Tănase se prăbuşeşte – nu doar în ruină financiară, ci, mai ales, în ruină moral-spirituală. De fapt se prăbuşeşte unde era dintotdeauna, lipsit fiind de credinţă. Tănase nu poate trece de răscrucea unde valabilă, ca monedă sacră, semn de trecere la un stadiu spiritual superior – e doar credinţa.

            II – Cu Andrei, lucrurile stau tocmai dimotrivă. Andrei este construit din slavici ca om cu o forţă spirituală teribilă. Băltac nu e pentru el demon, ci maestru:

            a – se împrumută de la Băltac, pentru a-şi termina studiile teologale – dar dându-i banii înapoi, în mod onorabil, la timpul potrivit, stârneşte mirarea şi dovedeşte neputinţa demonului asupra celor demni şi tari pe poziţiile comportamentului  corect şi moral (confucianist)

            b – pe Ileana i-o cedează lui Băltac, tot în virtutea necesităţii păstrării ordinii şi rigorii – dar şi în virtutea sacrificiului de sine de tip cristic ori buddhist mahayanic – necesar pentru a-i linişti – alina şi echilibra-mântui pe ceilalţi. Auzind că scrisoarea trimisă lui Băltac dimpreună cu banii şi având un post-scriptum (de altfel eminamente neutral şi convenţional şi deloc pasional-sentimental) i-a stârnit amintiri dureroase şi remuşcări Ilenei – care a avut drept consecinţă tulburări în relaţiile familiale cu Băltac şi Băltac-Ghiţă Chelaru (tatăl fraţilor Tănase-Ileana) şi că Ghiţă Chelaru ar fi spus: (cf. II, p.260) „să-mi lase fata în pace şi să nu-i strice casa” Andrei apelează la cele mai oneste şi teribile forţe ale spiritului său  - şi produce autoeliminarea sa din lumea fenomenală – transfigurarea din Andrei (pământeanul apostol) – în AGATON-CĂLUGĂRUL, Centrul-Munte al Lumii, Âthman şi Brahman totdeodată:

            (cf. II, p.260) „Eu?! Eu îi stric casa?! O, Doamne, dar cum i-o stric?! Ce-am făcut şi ce fac ca să i-o stric?! Nu cumva e destul să mai trăiesc şi eu în lumea aceasta ca să i-o stric?!”

            Şi şi face totul: trece în zona CĂLUGĂR-CENTRU-AL-ORDINII-SACRALE-A-LUMII. Iată întăririle de Logos ale părintelui Hariton pentru a-l face pe Andrei să treacă de răscrucea fenomenalităţii – prin Cheia (schit şi simbol al tranziţiei-transfigurării taborice: SCHIMBAREA LA FAŢĂ – ANDREI -AGATON) spre Muntele Sfânt:

            „Ridici slujba dumnezeiască luând parte la ea (...) Inima ta e far nestins, care-şi revarsă lumina departe şi le arată calea mântuirii celor ce rătăcesc prin noianul întunecat al vieţii (...). Nu dintr-o clipă de deznădăjduire, ci din îndemn statornic îţi este luată hotărârea (...) niciodată nu vei şovăi, niciodată nu te vei căi, ci totdeauna te vei simţi fericit de a te fi dat întreg Domnului ca să mângâi pe cei ajunşi la deznădăjduire şi să dai prin tăria credinţei inimilor slabe tărie (...). Îţi dau binecuvântarea mea şi te sfătuiesc numai să nu-ţi prelungeşti şederea la Cheia, ci să pleci cât mai curând, cel mai târziu înainte de Paşti [n.n.: zona transfigurării este marcată cu maximă exactitate], la Sfântul Munte.”

            S-ar zice că, după transfigurare, Agaton-Andrei, Călugărul-Centru-al-Lumii, Călugărul-Munte, (de fapt încă nu depăşise Cheia) a înregistrat prima înfrângere considerabilă: neputinţa de a-l salva, spiritual şi existenţial, pe Tănase, care, după ce vine sub fulgerele Sfatului Agatonic – „îşi pierde urma” într-o sinucidere prelungită într-un descensum ad inferos:          

            (cf. II, p.265) „(...) şi abia vara viitoare ciobanii au dat în fundul unei prăpăstii adânci de oasele lui”. În realitate, locul din prăpastie îi era dedicat, pregătit încă de la începutul iluzoriei sale vieţi. Căci lipsa de credinţă nu poate fi suplinită nici măcar de Călugărul Lumii. Călugărul Lumii este izvor de ordine sacrală – dar dacă nu ai tu, în tine, duh sfânt, călugărul Agaton nu are ce ordona. Călugărul Agaton nu ordonează Golemi[95],ci oameni. Or, Tănase se dovedeşte a fi un biet Golem, căruia demonul Băltac îi suflă de pe frunte prima slovă a cuvântului ebraic viaţă– şi el, Golemul se face iar, fărâme de ţărână.

            Tănase îi spune lui Agaton [n.n.: Andrei transfiguratul în Călugărul-Munte, Călugărul-Paznic al Centrului Lumii]: (cf. II, p.264) „ştiinţa (...) a omorât în mine credinţa!” – şi Călugărul Lumii pune la punct problema cu „ştiinţa” (pseudoştiinţa profană):

            (cf. II, p.264) „Minţi, nenorocitule, şi-ţi spurci buzele grăind vorba de ocară (...). Dumnezeu nu e numai putere şi izvor nesecat de puteri, ci totodată şi lumină nestinsă şi ştiinţă a toate. Cu cît mai multe ştim, cu atât mai în adânc pătrundem tainele firii, cu cât mai multe înţelegem, cu atât mai mult ne apropiem de fiinţa dumnezeiască, cu atât mai vârtos ni se-nalţă inima spre Dumnezeu, cu atât mai îndeplin îi cuprindem cu mintea fiinţa atoatecovârşitoare. Nu pentru că ştiţi multe, ci pentru că orbecăiţi prin întunericul neştiinţei voi cei ce aţi învăţat câte ceva, v-aţi înstrăinat de legea părinţilor voştri. Învaţă, Tănase, învaţă mereu, ca să te luminezi şi să-ţi întăreşti inima. Bucură-te de lumina Soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaişul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.

            În concluzie, este o iluzie vinovată de superbie, confuzia dintre  ştiinţa profanăşi ştiinţa sacră. Nu de ştiinţă se prăbuşesc moral-spiritual oameni şi lumi – ci de lipsa adevăratei Ştiinţe  - care este forţă divină de recentrare a Fiinţei, de redescoperire în Lume a stării de Paradis. Dumnezeu e Ştiinţa Supremă – „lumina nestinsă şi ştiinţă a toate”. Nu ni se încrâncenează şi ni se micşorează forţele sufletului de învăţătură– ci de proasta învăţătoră, de comoditatea pe car o punem în actul de învăţătură, irosind esenţa învăţăturii. Nu cartea  îl înnebuneşte pe om – ci proasta înţelegere a resurselor de duh ale cărţii. Nu trebuie să ne dăruim, din comoditate, cărţii, ci săţl căutăm în ea pe cel ce nu poate fi pus în nici o pagină. Nu ne smintim din învăţătură multă, ci din confuzia cantităţii cu calitatea. Nu multe cărţi, ci mult duh al Cărţii Dumnezeieşti. „Aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu” – nu rânduri diverse, disjuncte, înstrăinându-le prin calitatea sporită, de propriul lor duh şi de propriul tău duh – ci: stăruieşte şi aprofundează, reia de la RĂSCRUCEA spirituală pe care nu ai învins-o – şi stânge-ţi, concentric, forţa de a învinge răscrucea. De a transfigura orice carte în Biblie, pe tine în Călugărul Lumii – şi, mai departe, pe Călugărul Lumii în Muntele Golgota: SUPREMA SUFERINŢĂ, pentru Suprema şi Absoluta Mântuire

            III – în acest registru trebuie adusă şi discuţia despre a treia răscruce – răscrucea existenţială a epocii şi zilelor noastre.

            Cel care deschide, cu forţă şi dezamăgire, cu înfrângere şi miros de Neant, discuţia aceasta este Ghiţă Chelaru, justificându-se în faţa finului Tănase pentru înfrângerea sa spirituală. De vină este modernizarea lumii– căci duce la secarea resurselor vii ale lumii şi oamenilor şi la pervertirea demonică a relaţiilor dintre oameni. De vină, în consecinţă, sunt relaţiile noi, de corupţie generalizată a structurii societăţii, de sus şi până în profunzimea mentalităţii de masă. Căile ferate şi telegraful sunt făcute nu pentru înlocuirea oamenilor, ci pentru lăcomia atotcuprinzătoare, atotdevoratoare, ipocrită şi perversă, veşnic nesătulă, a unui grup de oameni: NEGUSTORII LUMII. Lumea şi-a stricat ritmurile şi rosturile, pe cele ancestrale şi sănătoase, pentru că erau în armonie cu ritmurile cosmice – ascultând de alte ritmuri şi alte rosturi, care nu fac decât să îngâne ritmul sunetului banilor, căzând în buzunarele şi sertarele băncilor MAMONELOR LUMII. Sub impresia că e mai ieftin – cantitatea spolierii se transformă în calitatea demonică a înjosirii şi aneantizării valorilor, stabilite tradiţional, ale lumii umane ale relaţiilor umane. Fiecare nenorocit de om simplu e ispitit să intre în marile structuri ale economiei mondializate – pentru a-şi trage un profit foarte problematic şi iluzoriu, rupându-se astfel de prieteni/prietenii, stricând omenia dintr-însul, în favoarea stării de lacheu sclav al trusturilor impersonale şi necruţătoare, atotzdrobitoare în ritmul demenţial al spolierii/exploatării pânăla secarea totală a resurselor lăsate de Şumnezeu, ca evidenţe ale lumii fizice. Valorile morale dispar în această Viforniţă a Neantului, în acest Labirint perfid al forţelor Răului Distructiv, dezlănţuite global, mondial. Cinstea e prostie. Oportunismul bate Înţelepciunea. Toţi se închină Zeului Ban, VIŢELULUI DE AUR, şi preoţilor săi, de tipul Mlaştinii Ispititoare-Băltac:

            (cf. II, pp.233-236) „În cărţile voastre îi huleşte (...) dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai întărit, ci te saltă dacă ai stare şi te socoteşte nemernic dacă nu ai ştiut să te foloseşti de împrejurări ca să ţi-o faci. Da, de când cu telegraful şi cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ţi faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, şi noi ce mai înainte învârteam treburile, tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu, cu cele două-trei miişoare ale mele când mişună prin sate agenţii străinilor cu sute de mii şi le adună toate ca să le ducă cu caela ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câştig de zece bani, ei se mulţumesc cu două parale, fiindcă, la sutele lui de mii, două parale fac mult. Îmi urcă dar preşurile şi mă dă la o parte.”

            Din păcate, Ghiţă Chelaru devine, treptat, agentul „moral” al lui Băltac: Tănase cade în gheara lui Băltac, evident, în primul rând pentru că e prost croit pe dinăuntru – dar mult ajută şi pesimismul luciferic al discursului tatălui – care impune unei evidenţe (false pentru iniţiaţi dar foarte urgente şi impresionante, pentru neiniţiaţi) valorile inversate demonic ale lumii. Îi spune surorii sale, Ileana, ca s-o mângâie de pierderea lui Andrei, în favoarea respingătorului Băltac:

            (cf. II, p.255) „Nu vezi tu că om e-n lumea aceasta numai cel ce are detul şi cu prisos? Noi ceilalţi alergăm şi ostenim, ne căciulim în faţa lor, râdem când ne iau în bătaie de joc, ne terfelim înşine pe noi.”

            Nu că ar fi şi crezând în vorbele sale, dar Tănase cel necredincios în Dumnezeu, fără Reper Moral – n-are alte vorbe pentru că n-are alte repere valorice. E prea slab şi comod, pentru a aprofunda lumea lui Dumnezeu, ca pe Cartea lui Dumnezeu. Acest lucru, îl va face în locul lui, Călugărul Lumii, Agaton-Andrei, readucând fiinţa umană, individual şi comunitar-mondială, în Centrul ei real – obligând-o, la modul riguros-confucianist să se aşeze, ca moara lumii „pe măsele”:

            (cf. II, p.263) „Nu grăi de rău pe oamenii cu care trăieşti, îl înfruntă Agaton – şi nu te plânge de timpul în care te-ai ivit. Nu e adevărat ceea ce zici, că toate nu numai spre rău, ci mai spre bine de cum au fost sunt pornite în zilele noastre. Oamenii răi şi nemernici, însetaţi de câştig şi porniţi spre răutate, au fost pretutindeni şi totdeauna, şi dacă e adevărat că azi sunt la noi mai mulţi decât aiurea şi-n alte timpuri, cu atât mai vârtos ies la iveală cei cu inima curată, care prin bune silinţe şi prin muncă cinstită numai, ţin să se ridice. Dacă e adevărat că sunt rari aceştia, ei sunt cu atât mai preţuiţi, şi n-ai decât să stărui în rândurile lor pentru ca să mergi cu pas încet, dar sigur, înainte. Nu te plânge (...) ci căieşte-te, căci nu în munca ta cinstită ai fost lovit, ci fiindcă ai râvnit să ajungi prin mijloace necinstite la un câştig mare. Trist ar fi dacă ai fi luat din izbândă îndemnul de a stărui în calea ce-ai apucat. Cine te-a pus să te însoţeşti cu oameni pe care în atâtea rânduri i-ai socotit mişei?

            (…) Trage învăţătură din suferinţele prin care treci şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea tărie ca să stărui de aici înainte în căile pe care totdeauna le-ai socotit bune. (…) Bucură-te de lumina soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.”

            Non multa, sed multum. Teoria elitei spirituale necesare pentru salvarea lumii/lumilor îşi găseşte încă o dată prin Slavici, confirmarea. Lumea are, prin voia lui Dumnezeu, spirite tari, pe temelia cărora construcţia paradisiacă se întemeiază şi va rămâne, în veci, singura evidenţă reală. Cine se întovărăşeşte cu spiritele tari-benefice – câştigă adevăratul câştig. Cine se întovărăşeşte cu mişeii lumii se autodistruge. De fapt,  alegerea tovarăşilor de vădire a Sfintei Mănăstiri Manolice este criteriul de selecţie a oamenilor - faţă de Neghina Golemilor.  

*

*        *

Capitolul III: Din nou, despre Călugărul Lumii. Natura-Purgatoriu.  Crucea cu două feţe. Pământ şi Apă. Miracolul Trandafirului.Leacul Lumii şi Falsa Ordine. Bărbat-Femeie..

O viaţă pierdută – o viaţă câştigată

1 – Călugărul şi Iubirea. Iubirea Dharmică

            Uneori, personajele lui Slavici par a fi mânate de grele patimi, în acţiunile lor. Fals. Din pricina ordinii exterior-sociale pervertite, ordinea reală, conformă cu Principiul-Dharma, s-a retras în interior. De-acolo, din interior, această ordine autentică, firesc-cosmică, se zbate spre o exprimare-impunere şi  in exterior.

            Nimic din ce fac aşa-zişii „pătimaşi” ai lui Slavici nu iese în afara normalului fără a fi sancţionat în cel mai aspru şi înalt grad. În schimb, aşa-zisele „happy-end”-uri sunt tocmai expresii ale triumfului Normei Autentice (refugiată în interior, în zona spirituală) asupra entropiei exterioare sau asupra ritualului falsificat care s-a impus,   prin impostură în ezteriorul social. Orice patimă care nu are legătură cu firescul, naturalul, dharma cosmică, este plătită cu viaţa – fie şi dacă este cazul unui joc, prelungit din copilărie în adolescenţă (cf. Gogu şi Goguşor,în care Gogu, pentru că a continuat jocul copilăriei dharmic – cu tovarăşul său de joacă Goguşor, fiul spălătoresei, şi în adolescenţa petrecută în armată, este sancţionat cu moartea: căci ce era dharmic în copilărie, devine anti-dharmic în adolescenţă. De menţionat că mama frivolă a lui Gogu este un Golem – care se-mbracă în negru, pentru toată viaţa – pentru că-i stă bine, nu pentru că l-a iubit corespunzător pe copilul ei – Gogu. De fapt, Slavici o pune să poarte doliu după propria existenţă de femeie-nonfemeie, de mamă denaturată, fiinţă antidharmică. 

            Nimeni nu ispăşeşte şi nu poartă doliu după altcineva: fiecare îşi ispăşeşte-împlineşte propria karmă, doliul îl porţi prin tine, în tine  -  sancţiunea este personală şi iniţiatică, uneori: moş Mărian, din O viaţă pierdută , nu poartă doliu după fiica Sevasta, care s-a sinucis. Moş Mărian, ca-ntr-o tragedie din vremuri apuse, străvechi  -  după ce a gătit-o conform ritualului străbun, dă foc casei, cu tot cu cadavrul „grijit” al fetei -  şi pleacă, mânând Calul  Psihopomp, într-o regresie mitică (cf. I, p.125) „fără ca să mai privească înapoi.” Sevasta-fiica a plătit cu viaţa (prin sinucidere) îndoita patimă anti-dharmică: a-dragostea maladivă faţă de un bărbat care n-o merita, dintr-o clasă socială sus-pusă (Iorgu Stroienescu); b-slăbiciunea beţiei, prinsă tocmai pentru a estompa (fără succes) patima oarbă, iraţională, faţă de Iorgu cel sus-pus  -   de fapt, sclav al unei ordini sociale falsificate, care ordine nu-i permitea să respecte iubirea curată, din pricina deosebirii de rang social (dar nu şi moral  - decât în sens invers!). Tatăl-Moş Mărian stătuse la oraş, în regat, deşi ştia că Ardealul e matca fiinţei lui dharmice(cf. I, p. 97, unde moş Mărian îi spune lui Costan [flăcăul cu care împarte„grajdul de vizitiu”]:”Şi după ce îţi vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră”  -  adică, nu respectă dharma cosmică, aşa ca în Ardeal)  -  stătuse doar de dragul unei eventuale, foarte puţin ipotetice, salvări, prin re-echilibrare, a fiicei-Sevasta. Moartea Sevastei nu doar îl eliberează în acel regressum ad uterum  -  ci îl iniţiază în taina dharmică a vieţii şi morţii, a sancţiunii necesare, implacabile, pentru încălcarea dharmei. Experienţa este cutremurătoare, dar moş Mărian mai învaţă încă, după 41 de ani pierduţi, de viaţă (depărtat de Uterul-Ardeal)  - şi află că trebuie să înscrie şi tragedia aceasta, a sinuciderii unicului său copil, în seria karmică şi dharmică a vieţii sale. Este datul unui iniţiat autentic, Iluminatul Buddha, Anonimizatul Cosmic  -  să fie calm, şi să-şi insereze în structura karmică şi dharmică, cu linişte şi seninătate, Legea, sub aspectul ei cel mai tragic, dar şi cel mai pilduitor, ca necesitate:

            (cf. I, p. 125):”Un bătrân liniştit, nepăsător şi senin la faţă, şezând pe o ladă împodobită cu flori tăiate în lemn, ţine frânele şi îşi lăsa calul în draga lui voie”. „Ţinutul frânelor” şi, aparent paradoxal, „lăsarea calului în draga lui voie” -  este expresia intrării de bună-voie în „sclavia”, singura eliberatoare!  - a Dharmei Cosmice!

            Lada de zestre s-a transformat în sicriu, în asumarea logică, fireacă, a morţii-continuitate a vieţii  -  ca şi călugărul Hariton, din nuvela Pe povârniş, care dormea în sicriu, cu un picior în lumea asta şi cu un picior în lumea cealaltă, în care Golgota se înscrie într-o oră-ciclu existenţial. Calul lui moş Mărian este expresia dinamică a Golgotei  -  viziunea lui moş Mărian: moş Mărian are calul mereu în faţă, ca rezumat al vieţii sale, trecute şi viitoare, asumată de plin iniţiatic.

                                                                    *

            Modelul Iubirii Dharmice este oferit de povestirea Dar din prisos (cf.II, p.563),  în care apare, din nou, ca o constantă mistică, figura Călugărului Lumii: Călugărul Anania. Patima iubirii este perfect sublimată, prin rarefierea ei:  a- datorată depărtării-nevederii secret-idealizante a fiinţei iubite; b- datorată istoricizării-prelungirii  -  repartizării, de fapt, a patimii, pe parcursul a peste 7 decenii de viaţă, timp în care Anania nu şi-a văzut Iubita Dharmică (Unicitatea Erotică Complementară) şi prin călugărirea lui Anania  -  acesta autosacrificându-se spiritual în favoarea comunităţii umane rău-voitoare, pervertite, mincinoase, recalcitrante (sub aparenţa “ascultării” şi “admiraţiei”, ascunzându-se egoismul cel mai josnic).

            Supunerea sa totală la rigoarea morală, la  comportamentul ascetic (care sublimează, subtil, inconştient, patima tinereţii, prelungind-o, ca izvor de energie dharmică al întregii sale vieţi pământeşti )  -  duce, conformitate cu legea dharmică, la întâlnirea târzie, în zona purificată de patimă a bătrâneţii. Cei    doi se întâlnesc în zona BĂTRÂNEŢE ca în zona Paradis: nu mai au vor sau nu mai au curajul şi nedelicateţea să-şi reproşeze, nici măcar să-şi întrebe partenerul, despre accidentele fenomenale ale vieţilor lor total paralele, în istoria Pământului:

            (cf. II, p. 568)”Cu cât mai mult stăteau însă împreună, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva s-o jignească, puindu-i întrebări la care îi era greu să dea răspuns”.

            Întâlnirea lor nu e artificială, ci este firesc eterizată, purificată prin practica vieţii, îndelungată  şi însuşită ca dharmă cosmică. De aceea, iubirea lor, purificată total de reziduurile accidentelor fenomenal-istorice, ale patimii iraţionale  -  iubirea lor este încărcată de un har şi de un mister suprafiresc. Ei sunt legaţi, acum, prin lumina veşnicului amurg, în care plutesc scăldaţi amândoi. Ei sunt Tristan şi Isolda purificaţi de Pământ, de istorie conjuncturală, de Marc etc. Ei sust perechea primordială, în curs de re-androginizare, de tip paradisiac. Totul, în această formă sublimă de eros, este autosacrificiu, dăruire spirituală senină şi supremă, peste firea umană:

            (cf. II, p. 569)”Nimic nu era pentru dânsa prea mult; orişicât de multe ar fi fost, ei nu îi erau destule; toate din îndemnul inimii erau pornite, cele mai grele, întocmai ca cele mai uşoare, din prisos le dădea.”

            Iar el, sleit de porturile inumane, acceptă, nu pasiv, nu egotist  -  ci dintr-o dinamică interioară, superioară, a delicateţii actului de a primi: “El nu le-ar fi voit aceste, dar le primea toate pentru mulţumirea ei, căci nu e răutate mai mare decât să nu primeşti binele ce ţi se face din gând curat”.

            Regretul vieţii pierdute de el este imediat readus în limitele severe şi fireşti ale dharmei, de către remarca ei, referitoare la supremaţia expresiei spirituale a faptei bune, pornite din îndemnuri curate:

            (cf. II, p.569)”-Ce-am pierdut! – îşi zise. Stearpă mi-a fost viaţa. – Îţi faci, zicând-o aceasta, o mare nedreptate. Roadele vieţii omeneşti sunt gândul bun şi faptele pornite din îndemnuri curate.”

            Atenţie! Dharma Cosmică nu admite nici nedreptatea faţă de tine însuţi!

            Şi totuşi, ei se întâlnesc în iubirea sublimă  -  pornind din două direcţii iubitoare diferite, dacă nu opuse esenţial: el vine dinspre “iubirea de oameni din care porniseră faptele şi gândurile bune”(eros buddhist-mahayanic)  -  iar ea vine dinspre “fireasca iubire către cei ce-ţi sunt mai apropiaţi sufleteşte”(un fel de confucianism eterat-sentimentalizat).

            Dar, se pare, iubirea curată, pornită din inima Dharmei Cosmice  -  nu poate avea natură diferită -  şi finalitatea este a deplinei împăcări spirituale întru lumina-lumânareşi întru logica vieţii-moarte:

            (cf. II, p. 569)”Pătrunsă de iubirea aceasta, ea a stat neistovită la căpătâiul lui, până ce n-a ajuns să-I aprindă lumânarea şi să-i închidă ochii”.

            Deşi finalul pare a fi al datoriei confucianiste  -  el este, totuşi, ca final, sugestiv pentru imediata hierogamie totală, de după punctul final al povestirii. Căci ce rost lumesc ar mai avea Ea, ieşită din Cetatea-Centru  -  Mânăstirea unde a aprins lumânare, în locul luminilor ochilorlui? Lumânarea este metafora fiinţei Ei, Fiinţa Feminină Dharmică, ce-l arde, în Ea, şi pe El  - realizând re-contopirea în Androginul Paradisiac.

*

2-Natura-Purgatoriu

            Natura este Paradis  - în raport cu Dumnezeu, cu iniţiaţii, în raport cu acel natura naturans, intrinsec oricărui spaţiu sacru. Dar, în raport cu neiniţiaţii, ea poate fi:

            a-o entitate inexistentă şi indiferentă;

            b-revelaţie fulgurantă (cum am văzut în Pe povârnişşi în Din valurile vieţii);

            c-purgatoriu, în care dospesc şi se pregătesc forţe mistico-dharmice, care să-i susţină pe oamenii necorupţi moral (decât accidental, nu printr-o vină organică, sau karmic-catastrofală) -  spre a-i ajuta să se autoextragă din Mlaştina-Băltire a Păcatelor Umanităţii prost socializate (non-comunitarizate, continuul refuz al intrării în starea de comuniune spirituală  - stare care ar facilita evoluţia spirituală a planetei Pământ).

            Acest din urmă refuz este prezent, mai ales, în nuvela Nuţa  -  dar este pregătit de nuvelele de tinereţe, de tipul Gura satului ori La crucea din sat. Ultima, însă, aduce aminte de revenirea la dharmă prin crucificarea de tip creştin-pământesc, crucificare pe o cruce cu două feţe  (adaptată la  condiţiile lumii pământeşti), zis modernă. Pe o cruce de piatră, de o parte şi de alta, se împlineşte-transcende iubirea cuplului rural (curat moral) Bujor-Ileana  -  şi tot pe o cruce de piatră, răsturnată (deci cu o faţă la pământ, la Femeie), se reordoneazăîn visul care precede moartea, fiinţa maicii Teofana, care, până atunci, respinsese smerenia, drept componentă a atitudinii umane, în raport cu dharma.

            Crucea culcată, crucea umanizată, crucea cu două feţe  -  nu încetează de a-şi face datoria miraculoasă, de a uni ce trebuie unit, de a despărţi ce trebuie despărţit (şi de ce anume trebuie despărţit), de a reordona ceea ce trebuie reordonat: maica Teofana, din nuvela Împăcare (cf.II, p. 478)  - nu poate admite să se smerească, într-o împăcare cu fiul (ajuns cu carte   -  pentru care ea pretinde că şi-a sacrificat viaţa) şi cu nora  -  care n-ar fi chemat-o la nunta lor şi, zice ea, ar fi fost în stare s-o pună la masă în rând cu slugile. Apare, din nou, CĂLUGĂRUL LUMII, Re-Centralizant, READUCĂTOR AL CONŞTIINŢEI Dharmei Cosmice  -  părintele Hariton, care revelează, în comportamentul ei, aparent îndreptăţit  -  superbia şi egoismul:

            (cf. II, p.482)”Un semn învederat că nu din dragoste curată ai alergat şi-ai ostenit, ci râvnind ca prin el să te ridici însăţi din ce în ce mai mult(…). Părintele iartă(…) mama le iartă toate, când îşi vede copilul ajuns departe. Şi dacă nesuferită-ţi este viaţa, nu suferi pe urma celor săvârşite de dânsul(…), ci fiindcă nu ai iubit îndeajuns pentru ca să treci cu vederea neajunsurile fiului tău, să ierţi şi să te împaci, nu atât cu el, cât cu tine însăţi(…). Nu te iartă cerul dacă nu eşti iertătoare, şi nu te primeşte pământul, fără ca să te fi împăcat. Ori nu cumva ai fi voit ca el să te puie în capul mesei, pentru ca să te facă de râsul celorlalţi meseni, cu care nu erai în stare să te potriveşti nici la vorbe, nici la port, nici la apucături?!”

            De observat clara tentă confucianistă a discursului lui Hariton: mama (părintele, în genere), chiar dacă e cea mai  apropiată rudă de sânge a copilului  - trebuie să păstreze, în lumea socială (expresia: comunitatea de la nuntă) respect faţă de ierarhizările sociale (care devin ierarhizări comportamentale, de logos etc.)  - altfel, se face de râs. Respectăţi părintele  -  dar respectă, în primul rând, ierarhiile comportamental-sociale ale lumii  - pare a zice Slavici, prin gura lui  Hariton.

            Natura devine, atunci când maica Teofana are gând de împăcare  - zonă de îmbiere, prefigurând o împăcare ipotetică, în cadrul structurilor rigid-comportamentale şi existenţiale, ale Lumii Umane:

            (cf. II, p.482)”Era în ajunul Bobotezei, după care urma ziua lui [n.n.: a fiului]. În loc de obişnuitul ger, de care crapă copacii, se nimerise însă o zi cu soare, ca pe la sfârşitul lunii martie, cer senin şi limpede, adiere lină, căldură dulce, care scoate gângăniile de tot felul de prin adăposturile lor, ziuă parcă rânduită anume ca să ademenească pe babă(s.n.)”.

            Pare a fi “ademenire a babei”  - în realitate, este acţiune persuadantă, din partea naturii-purgatoriu. Natura devine capcană, doar atunci când se dovedeşte (din partea oamenilor) şovăială, lipsă de onestitate, în domeniul spiritual , interior – în acest caz,  în zona de împăcare a Teofanei  cu fiul (şi nora):

            (cf. II, p.483)” Era încă cu inima îndoită (…). Ea mergea încă oarecum făcând doi paşi înainte şi unul înapoi, mereu ispitită de gândul de a se întoarce.”

            Când vremea rea se înstăpâneşte  -  atunci bătrâna încăpăţânată capătă, paradoxal, revelaţia drumului necesar al expierii, Drumul-Canossa:

            (cf. II, p. 483)”Orişicât de dureros I-ar fi fost gândul că se umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei, era împăcată în sufletul ei ştiind că împlineşte porunca firii (s.n.), aducând jertfa aceasta”. 

            E clar, însă, că încăpăţânata şi egotist-trufaşa Teofana confunda cele două aspecte ale poruncii firii:

            1-porunca ordonatoare, corectoare, de tip confucianist, în spiritul Dharmei Cosmice,

            2-cu   auto-porunca superbiei proprii, egotiste.

            Căci nu admite umilinţa unilaterală, din partea ei  -  ci o reciprocitate necesară a umilinţei: “se  umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei…”

            De aceea, “luminile felinarelor de la marginea oraşului[simbolurile mântuirii depline prin revelaţie] erau încă de tot departe”. Atât de orbită e de superbie, încât, deşi află, departe, încă, de lumină, sprijinul CRUCII CULCATE (“ea  a sosit la o cruce de piatră care, ieşită din piua ei, zăcea culcată la pământ(…) ea s-a aşezat pe peatra rece ca să mai răsufle(…)”  -  ea nu se adaptează la cerinţele dharmice ale CRUCII UMANIZATE, prin graţie divină: nu dobândeşte smerenie şi voinţă de autosacrificiu, conştiinţă a Ordinii Dharmice  -  nici măcar în vis: “şi aţipind puţin, se vedea pe sine şezând în capul mesei “. Neapărat, în capul mesei, “să se facă de râs” – cum îi zicea părintele Hariton , dar să stea unde nu se potrivea,  conform rigorilor ierarhico-sociale şi cosmice.

            Cum am subliniat în nenumărate rânduri, pedepsirea personajelor se face ca o consecinţă logică, perfectă, în spiritul Dharmei Cosmice  -  a faptelor umane, iar nu ca o dorinţă auctorial-scriitoricească. Sau, cel puţin, aceasta e impresia dată de Slavici: Teofanei trebuia să-i fie găsit trupul chircit, umilit de frig, “acoperit de zăpadă”(giulgiu şi cămaşă de pocăinţă, în ciclul unei existenţe viitoare), de către oamenii-trecători ai acestei lumi: în dimineaţa zilei următoare. Probabil, următoare încăpăţânării-orbire. Zăpada, prin albeaţa ei, este luminarea, ieşirea din Labirint. Teofana este, totuşi, “arătarea lui Dumnezeu”…Şi se va înscrie într-o dimineaţă a recunoaşterii originii ei sacrale (căci 88 de ani de viaţă i s-au împărţit inegal: 38 până la văduvie, din care s-a ales doar cu creşterea exclusivă, pătimaşă, a copilului Ion  -  şi o jumătate de veac, aproape, de călugărie  -  ca recluziune îmbufnată, ranchiunoasă, faţă de propriul copil, care nu i-a acordat “mărirea"”pe care ea era convinsă că o merita).

            Patima de mamă ambiţioasă trebuie întoarsă în patima curată  -  pentru izvorul tuturor vieţilor supuse dharmei: patima/pătimire pentru Dumnezeu. Oricum, umilinţa morţii atenuează superbia visului anterior morţii. A murit un om, va renaşte o re-cunoscătoare a dharmei. De ce? Pentru că fiinţa Teofanei este în contact cu Crucea Umană de Piatră. Iar natura dharmică-purgatorială sancţionează excesele, slăbiciunile demonizante  -  dar nu şi metaforica poziţie a pocăinţei!

*

            Faţa dinspre Pământ a Crucii răspunde, pe cealată faţă, în visul plin de superbie încăpăţânată al Teofanei. Dar mormanul de zăpadă de deasupra Teofanei verticalizează, din nou, Crucea  - exorcizând-o de influenţele luciferico-telurice: Teofana se va ridica pe Golgota smereniei, a purităţii arătate, în viitoarea încarnare...Sau, pur şi simplu creştin: se va arăta albă/albită, la Judecata lui Dumnezeu.

*

3-Crucea cu Două Feţe. Apă şi Pământ

            Crucea Verticală, cu două feţe, este şi motivul central din nuvela La crucea din sat. Bujor o iubeşte pe Ileana, dar badea Mitru, tatăl Ilenei, îl socoteşte pe Bujor nedemn de mâna Ilenei  -  pentru că familia lui Bujor ar fi scăpătat, iar el, Mitrea, ar fi avansat pe scara socială. Crucea din sat este elementul de corectare, de re-aducere la dreptatea şi rigoarea cosmică, a iubirii  - falsificate (ca rost şi ca rang) de societatea umană. Societatea umană va trebui să asculte de personajul  CRUCEA DIN SAT, cea situată(...)”tocmai în marginea râpei”. De ce tocmai în marginea râpei? Pentru ca, dacă actanţii iubirii (Bujor-Ileana) se vor lăsa şi ei falsificaţi interior şi vor falsifica foarte rigurosul sentiment cosmic al iubirii  -  sancţiunea neputinţei lor de a fi oameni întregi, de a impune rigoarea iubirii LOR ÎNŞILE şi SATULUI  -  va fi RÂPA:

            (cf.II, p.53)” Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!” – îi spune Bujor, exasperat de situaţia socio-morală nefavorabilă iubirii lor  - Ilenei. Deci, mai exact, el spune: Dacă mă voi dovedi nevrednic de numele de om  -  voi sări în Râpă. Şi ce este în Râpă? Este APA  -  marea forţă de disoluţie (şi reconversie, post-purificare-transfigurare) a formelor (greşit „tipărite”...), în neantul originar.

            APA este elementul cu adevărat activ al universului slavician[96]. Pământul este elementul discret  -  căci conţine secretul-Paradis  - faţă de care se raportează, individual şi colectiv, oamenii  -  iniţiaţii, ca şi non-iniţiaţii, sau fulgeraţii de revelaţie. Dar apa este elementul vehement  - care îi agresează pe oamenii pasivi, trezindu-i şi ţinându-i veşnic veghetori. În apă dispar, „ca şi cum n-ar fi fost”  -  formele umane rebutate (dovedite ca neputincioase, în raport cu necesitatea Rigorii, Ordinii, Dharmei)  -  dar, tot în apă, se plămădesc germenii încarnărilor şi atitudinilor post-viaţă, din încarnările viitoare: în apă se lămuresc relaţiile reale, se activează necunoscutul, înfundat în om, din pricina rătăcirilor fenomenale  - îmbrăţişarea aparent rivalilor competitori, Ghiţă şi Bucur, din nuvela bizară Vatra părăsită:

            (cf. II, p. 201)”Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate(...). Iar din jos de sat, în dosul morii, unde viroaga dă-n matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci, puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa”.

            Va trebui să revenim nu doar la tâlcurile Apei  -  ci şi la tâlcul MORII DE APĂ şi al MORII, în genere  -  ca rotire a ciclurilor  - în hinduism ca şi în creştinism.

            Să ne întoarcem la cele două cruci într-o CRUCE: Crucea de Piatră, de deasupra sancţiunii confucianiste a Râpei. Crucea cu cele două feţe umane, Bujor-Ileana, a căror sexualitate, prin feţele crucii, transcende în androginizare.

            Transcende în Logos-ul Sublim al Tăcerii:

            (cf. I, pp. 52-53)”Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un singur pas îndărăt şi şezu necăjită pe piua crucii.

            Piatra e piatră, dar mai nemişcată rămase Ileana după ce se aşeză pe ea. Un fior, o roşeaţă în obraji, şi în urmă ca o beţie groaznică: Bujor şedea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf. După aceea, rămase neclintit ca dânsa.

            Când oamenii şed aşa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este o limbă tainică, care nu are vorbe şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine”.

            De ce arunca Bujor pietre în apa din Râpă? Probabil că descompunea Crucea de aici, re-compunând-o în mediul germenilor unui ciclu vital viitor, din mediul apei activante de cicluri şi de rigori. Sau, poate îşi descompunea partea lui de Cruce, de aici, transferând-o într-o cruce cu o singură faţă, din altă lume. Sau, a treia ipoteză, transla, fragmentar, partea de cruce a Ilenei, în lumea apei, în care avea de gând să se arunce (să treacă) – pentru a o recompune pe Ileana-cu-Cruce acolo, în lumea viitoare (oglinda-lume). Oricum, în momentul în care o zăreşte pe Ileana aici, pe crucea ei de aici, încetează procesulde translare a imaginii ei crucificate în oglindă – „mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf.”

            Dacă acceptăm că Slavici este Paznicul Dharmei, că este stăpânul (impunător) al Rigorii-ca-Ritual – aceste vorbe îşi au tâlcul lor: când simţi forţa spirituală curată, a vieţii curate – orice dublare a ei în piatră trebuie să cadă: faţă de forţa Rigorii Iubirii – orice piatră răzleaţă (afară de Crucea de Piatră) devine praf. Iar forţa de impunere a Chipului Rigorii se va împlini prin limbajul demiurgic al Mâinii, re-unificatoare a celor două feţe, sexualizate, ale Crucii – în singura faţă sacrală ANDROGINUL. Şi în singurul mesaj sacru, Logos Sacru: Tăcerea – absolut semantizată („limbă tainică, care nu are vorbe, şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu [...] o limbă ce se vorbeşte însăşi pe sine”). Limba ce se vorbeşte însăşi pe sine este Dumnezeu. Este Paradisul. Iar în Paradis sexualitate nu există – ci Armonie şi Rigoare (Armonie prin Rigoare). De aceea, în finalul nuvelei, Ileana nu-l sărută pe Bujor, ci o sărută pe mama lui Bujor (maica Sanda), adică sărută (se uneşte cu) Originea Originilor. Crucea cu Două Feţe s-a transformat în Crucea-Paradis, a spiritului cu unică faţă. Iubirea nu există prin parteneri, ci se face cunoscută fenomenalităţii, prin partener. Iubirea există în Sinele Ei Divin, în tăcerea ei absolut misterioasă (cf. noaptea bogată eminesciană – în unirea cu Dumnezeu.)

            Pentru o clipă, pe deasupra tuturor întocmirilor strâmbe şi neriguroase ale lumii – Ileana şi Sanda, atrăgându-i în orbita divină pe Bujor şi Mitrea (contrariile aparente, adică) – alcătuiesc Crucea Tăcerii Paradisiace. Toţi patru sunt Unul – izvor şi garant al forţei cosmice, a Iubirii ca Dharmă: Crucea-Dumnezeu.

*

4 – Miracolul Trandafirului şi Bărbatul Arhetipal

            Am ajuns pe nesimţite, la problema desfacerii lumii (din unicitate în zone ale Principiului: zona yang-masculină,  yin-feminină). Ucenic-iniţiat al Aminului, I. Slavici trebuie să aibă o viziune demiurgică – dar din punctul de vedere nu al Stihiilor dezlănţuite – ci al calmului (aparent) al Rigorii, Dharmei. Lumea nu se rupe (orice încercare de ruptură, discontinuitate prin ignorarea Rigorii, Dharmei e sancţionată cu ultimă severitate) – ci se  distribuie, în mod riguros şi armonios. De la început - vom spune că există la I. Slavici, Arheul Demiurgului Masculin – TRANDAFIRUL (Popa Tanda), care aparent încetineşte ritmurile lumii („tândăleşte”) – în realitate le readuce la normalitatea autentic-creatoare, roditoare (asumându-şi orice risc â, în mod integral). Şi există Arheul Rigorii Feminine, cu tot atâta forţă demiurgică, cât şi cel Masculin (să ne amintim de originea Rigorii slaviciene: Mama) este Simina (adică Semina=Sămânţa, sămânţa de luminare a întunericului entropic) – din nuvela Pădureanca. Între aceşti poli arheici, se zbat, migrează, uneori se pocăiesc şi se conformează Dharmei – diverse forme tribulante (Nuţa, în primul rând, Tudor Durică, din nuvela Nuţa– Ciulic din Vecinii II, Elena, din Norocul, Taşcă, din nuvela Hanul Ciorilor, Iorgovan, Şofron, Busuioc, din Pădureanca, Ghiţă, Ana, Pintea, Lică din Moara cu noroc, Istrat Gorăuţ din nuvela omonimă – şi mai ales, Duţu, din nuvela  Comoara – Ana, Zamfir, Bucur, Ghiţă din nuvela Vatra părăsită – dar şi alte personaje, nu mai puţin relevante, dar acţionând pe aceleaşi coordonate cu cei de mai sus).

            Să revenim la Arheul Masculin – Trandafirul Mistic – care, în iconografia ceştină-roza cruciană este imaginea substitută a Hristosului răstignit pe cruce. Este simbol al lumii, al demiurgiei divine şi al răstignirii[97]:

            Trandafirul – Popa Tanda conţine laturi ale personalităţii aparent contradictorii – în realitate complementare.

            Nuvela Popa Tanda este publicată în Convorbiri literare, anul IX, nr. 3, 1 iunie 1875 – pe când Slavici avea 27 de ani. Este prima nuvelă publicată de Slavici – avându-l ca îndrumător şi corector pe Eminescu. Slavici însuşi spune că a publicat nuvela „concentrând-o” – ceea ce înseamnă, se pare, că sfaturile lui Eminescu mergeau clar spre o densificare simbolică, în dauna epicului, dar în câştigul elementelor simbolice de descriere a unui traseu iniţiatic, de transcendere.

            Părintele Trandafir apare, întâi, ca „om bun” [I, p. 13]. Om al ostenelii spirituale, al armoniei, al echilibrului, al rigorii-ordinii, deţinător de Logos Sacru, în vorbă şi faptă. Deţine, iniţiatic, Cartea Lumii. Ordonarea riguroasă a acţiunii Trandafirului „drege şi culege”, realizând transcenderea faptei în demiurgie generoasă: „adună din multe şi face din nimica ceva”:

            (cf. I, p. 13) „Este om bun părintele Trandafir; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte [n.n.: dascălul Pintilie – tatăl cânta încât „răsunau ferestrele” – adică se răzbea prin armonie şi rigoare, în transcendenţă, dincolo de arhitectura umană, în arhitectura divin-celestă – adică răzbea în Paraşabda-Vibraţia Originară]! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii (...) toate s-au făcut şi nici n-au rămas lucru zadarnic”.

            Şi totuşi, critica „minunii Trandafirului” nu întârzie:

            (cf. I, p. 13) Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecat: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş (s.n.) el nu mai suceşte vorba ci spune drept în faţă dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap şi e bine să trăim bine cu lumea”.

            Da. El este Roza lui Beda: Verde prin frunze, flori şi spini (mortificările vieţii) din care verde iese ROŞUL CRISTIC: Inima lui Hristos-Adevărul Dreptatea, Forţa Regeneratoare şi Mântuitoare.

            Ceea ce apare, la început, ca vorbă dreaptă şi cumpănită -  este criticată, acum, ca vorbă grea (căci asta e traducerea iniţiatică a sintagmei „greu la vorbă”): vorba-logos insuportabilă prin rigoare, prin îndemnul imperios la  ordine  şi sinceritate– căci Slavici spune în numele „butucilor”-butucăneni (nefinisaţi moral) că „oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap” – adică atunci când le dezvăluim ca-n oglinda de cristal divin, defectel morale pe care ei ţin să le ascundă, să le disimuleze sub „scufia – căciulă fermecată”, în fond, „căciula blestemată” a minciunii, nesincerităţii. E bine să trăim bine cu lumea? Da, dar numai după ce i-am impus cenzura rigorii şi ordinii. Altfel, traiul „bun” înseamnă compromisul moral, scufundarea în mlaştina morală a complicităţii la demonism.

            Logos-ul-Rază, Logosul-Săgeată arde şi chinuie. Nestrunjiţii, butucănoşii moral din Butucani nu suportă această „teroare divină” – dimpreună cu versatilul şi iubitorul de linguşire protopop.

            Trebuie apreciată subtilitatea extraordinară a observaţiei mentalităţii „turmei” sociale – şi a contradicţiei dintre Rigoarea Trandafirului-Hristos – şi comoditatea agresivă şi eficientă din punct de vedere demoniac, a Turmei promiscuie, profund gregare dar şi teribil solidară întru protecţia zonei infestate de Răul Moral. Nimeni nu-i neagă dreptatea Trandafirului, dar se face, în mentalitatea obscur-socială, luciferizată, distincţia între „dreptăţi” şi  „adevăruri.” (însăşi multiplicarea este de esenţă demonică): Dreptatea-adevărul au despărţiri de ordin social – în mintea demonizaţilor – nestrunjiţilor moral – şi nu reprezintă Monolitul Divin:

            (cf. I, p. 14) „Nu-i vorbă! Drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul este treaba celor mari[s.n. – n.n.: „mari” pe scara socială, nu pe cea iniţiatic-morală]. Cei mai slabi trebuie  să şi-l arate pe-ncetul [s.n. – n.n.: Dreptatea-Adevărul arătate pe încetul se diluează în efect, până a nu mai fi perceptibile, d-apoi eficiente!] (…) Poate că ştie şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui:<<Ce-i drept şi adevărat nici la dracul nu-i minciună>>” [n.n.: este clar Războiul Metafizic pornit de Trandafir contra întregii lumi-Paradis, năpădită de viermii compromisului demoniac – iar Războiul Metafizic, contra Satanei este unul absolut necruţător, în care eroul metafizic îşi asumă absolut toate riscurile]. “Acesta era cuvântul lui, cu acest cuvânt şi-a făcut calea din Butucani ... Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva [n.n.: logosul strâmb, schimonosit, corupţia Logos-ului, dublată de corupţia socială şi instituţional-bisericească], pentru mai bună înţelegere la protopop, o cale  la episcopie, şi aici o vorbă bună, [n.n.: adică satanică] de la protopop: lucrurile se fac numai dacă le ştim face. Cu  mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni – pentru bună înţelegere între credincioşi” [n.n.: între Satana şi satanizaţi].

            Da, drumul strâmb al Logos-ului strâmb şi inversat, Logos-ul satanic este cotit şi hâd, dar atât de efficient, încât doboară în mlaştinâ întreaga ierarhie bisericească: biserica lui Hristos e în pericol din cauza corupţiei sociale şi a logosului corrupt – să devină Biserica Biruinţei Satanei.

            Paradoxal, salvarea îi vine tocmai de la cel ostracizat. Trandafirul este trimis în deşert. Dar cu atât mai frumos e Trandafirul printer dunele deşertului, printre stâncile sterpe ale deşertului, cu atât mai deplin glorioasă e biruinţa Trandafirului, în zona perfect neutrală, ba chiar suspect de pasivă şi recalcitrantă în pasivitate – a Sărăcenilor (nume amintind de arabul faqr – sărac material, dar cu mare potenţial spiritual). Iar părintele Trandafir a ajuns în starea de PENIA- LIPSĂ (ca Dănilă Prepeleac, „câştigătorul” Pungii Goale, care „puţea” a pustiu) – care precede, logic, POROS-ul, câştigul spiritual:

            (cf. I, p. 114) „Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă[n.n.: proba morţii iniţiatice şi a Labirintului] arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decât o nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi”.

            Încă din prima sa nuvelă publicată, slavici îşi dovedeşte ciudata măiestrie a împletirii vocilor, a modulării vocii în funcţie de actant – şi apoi amestecului vocilor actanţilor îl obligă pe cititor la efortul spiritual al decantării teatralităţii de justeţe. Niciodată nu are dreptul la comoditate cititorul lui Slavici. Căci, la tot pasul, îl pândesc capcanele vocilor împletite: butucăneni, biserică, vocea interioară a Trandafirului-preot fachir, vocea naratorului... un labirint, din care un cititor zelos, cu voinţă de decriptare magică – poate ieşi iniţiat. Iar dacă nu – se plictiseşte şi afirmă, ca G. Călinescu, că I Slavici este un scriitor nepriceput şi greoi.

*

            I. Slavici insistă semnificativ asupra deşertului, în care va trebui să se producă, fie miracolul regenerării moral–spirituale – fie ofilirea Trandafirului:

            (cf. I, p. 14) „Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat <<Sărăceni >> pe o <<vale seacă>>: mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. Valea-Seacă!”

            Suntem la Capătul Lumii, am atins faza extremă, cea mai acută, a probei iniţiatice, în cadrul Labirintului – pentru Trandafirul Hieratic. Căci sursele divine par întrerupte – iar cele demonice par dezlănţuite crâncen, schiţând un cerc infernal (primul sau ultimul, puţină importanţă mai are pentru soluţiile Trandafirului); mitologia îşi urmează firul magic, către Miracol – sau către Apocalipsă:

            (cf. I, p. 14) „<<Vale>> pentru că este un loc închis între munţi; <<seacă>>, pentru că pârâul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an.”

            Topografia şi toponimia sunt interesante. În primul rând, o inversare semnificativă: demonul e pe dreapta, Sfânta Treime pe stânga:

            (cf. I, p. 14) „În dreapta este un deal numit Râpoasa [n.n.: râpa căderii în neantul formelor rebutate promiscue]. În stânga sunt alte trei dealuri, numite Faţa [n.n.:chipul lui Dumnezeu, Sinaiul Mesianic din Sărăceni], Gropniţa [n.n.: Groapa-Cavernă  - misterul ascuns, care poate deveni, pentru neiniţiaţi, capcana fatală] şi Aluniş [n.n.: prefigurarea magiei, miracolului, având în vedere nuiaua magică de alun].” Şi mitul continuă prin dumicarea în Logos a simbolurilor: „Pe Râpoasa cresc stânci [n.n.: deşertul disperării demoniace]. Pe Faţa sunt holde [n.n.: faţa solară a regenerării prin Duh Sfânt – speranţa stă faţă cu Trandafirul Văii]; pe Grobniţa e satul [n.n.: deci misterul ascuns sunt chiar oamenii, este însuşi structura socială – care aşteaptă un Trandafir Cristic, dar şi un Confucius al Rigorii Comportamentale; căci Confucius nu neglijează divinitatea, ci o respectă nemăsurat de mult până la agnosticism: „Când oamenii nu sunt în stare să-i slujească pe oameni, cum îi pot ei sluji pe zei?”] – iară pe Aluniş sunt mormintele satului, între aluni şi mesteacăni [n.n.: între magie şi puritatea albă a divinităţii – se aşteaptă regenerarea prin resurecţie morală].”

            Există însă şi opusul topografic, dar un opus nestrunit, un POROS care rămâne mistic, dacă nu-l struneşte şi se foloseşte de el Rigoarea:

            (cf. I, p. 15) „Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga; dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine [n.n.: evident că doar muntele poate aduce existenţa reală  cea sacrală – dar trebuie să fie găsit echilibrul între PENIA şi POROS – altfel se rămâne în mlaştina disperării şi promiscuităţii infernale]

            Dincolo, peste Râpoasa, este Valea Răpiţii [s.n. – n.n.: a răpi  = a fascina; râpă care  augmentează simbolistica Râpoasei; şi Rapiţă– ca Axă a Lumii, Arborele Lumii] o vale mai adâncă decât Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea curge Răpiţa. Răpiţa este supărăcioasă, mai ales în timp de primăvară, iar pârâul de pe Valea-Seacă este un crac al Răpiţii. Primăvara, când se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacă şi asta încetează de a mai fi <<seacă>>. În câteva ceasuri sărăcenii sunt mai bogaţi de apă.”

            Dar apa este elementul originar, şi este elementul fundamental activ şi demiurgic în scrierile lui Slavici. A fi bogat în apă e rău doar dacă nu faci efortul de a pricepe şi struni spre folosul ordinii gospodăriei tale şi a satului – stihia APEI. Or, deocamdată, până la venirea Trandafirului, sărăcenenii îşi meritau numele, în sens negativ: nepricepuţii, lipsiţii de forţă a rigorii şi ordonării şi rămân în Mlaştină – cu opusul Secare Absolută, adică, între limitele infernului.

            Urmarea? Pasivitatea, coborârea în Labirintul Lenei. Orice gând de acţiune (a semăna-a secera) este considerat advers existenţei umane, nebunie.

            (cf. I, p. 15) „Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni [s.n. – n.n.: Trandafirul soseşte pe terenul triumfului deplin al demonului]?! Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera [s.n. – n.n.: deci blocarea în cerc vicios, a începutului şi finalităţii acţiunii] (...) Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru [n.n.: lipseşte de fapt, Reperul Divin, suprema nădejde de dobândă]”.

            Şi Răul pare a nu avea limite căci devine stare de normalitate umană, ba chiar pervertire a Răului, ca să pară Bine:

            (cf. I, p. 15) „Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nu gândeşte. Sărăceneştenilor le părea că, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apă, pasărea-n cer, cârtiţa-n pământ şi sărăcenii-n sărăcie!”

            Iată Anti-Dharma perfect definită! Cine gândeşte că Antihristul va lucra altfel decât în Sărăceni – se înşală. Suprema lucrare a Antihristului este normalizarea Răului, pervertirea lui în senzaţie a Binelui şi cosmicizarea acestei stări – prin suprimarea absolută a reperelor. A celor morale în primul rând. Entropia este, evident, şi ea, perfectă şi generalizată. Nu există comunitate ci individualizare egoistă, nu există structuri ale îngrădirii-rigorii – ci vid formal, „libertate” demonică în chip de vid semantic: „Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos [n.n.: Confucius se prefigurează ca necesitate– acolo unde îngrădirea-rigoarea-gard a dispărut până şi ca idee], fiindcă nu au ce îngrădi [n.n.: vidul nu este abstragere buddhistă, ci vidul semantic ca vid de divinitate]; uliţă este satul întreg [n.n.: adică o cale fără ţintă!]. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş [n.n.: ceaţa absolută a promiscuităţii infernului: imprecizie, iluzie, lipsă de direcţie, lipsă de voinţă a direcţionării, a lucidizării-limpezire] (...) lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac”. Reducerea respiraţiei fiinţiale până la desfiinţarea ritmului respiraţiei. Căci lucrul scurtat este respiraţia ritm-fiinţial-scurtată până la anulare. Cui să nu-i placă, de vreme ce demoniacul a pervertit Răul ca pretins Bine, şi Neplăcerea ca Plăcere a pasivităţii comode, la modul absolut?

            O ţară, un tărâm – ale demonului morţii spirituale. Mai exactă descriere a tărâmului infernal, a progresivei decăderi a lumii-Paradis în anti-Paradis, paradis devastat infernal, (prin extracţia dimensiunii morale, deci extracţia activismului spiritual) nu există în toată literatura noastră epică.

            Biserica este anti-biserică. Stâlpii ei s-au plecat spre răbdătorul pământ (mlaştină...). „aşa a şi rămas, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos.

            Popă? (...) sărăcenii erau un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat.”

            Scurt şi cuprinzător. Sărăceni=locul fără loc. Inexistenţa la superlativ. Forţa spirituală, caa autoritate în acţiune – nu-şi găseşte „materia primă” asupra căreia să-şi exercite acţiunea autoritară – căci materia primă este Neantul Spiritual, sub expresia Neantului Fizic. Vidul dumnezeirii.

            Dar aşa ceva e o utopie. Dumnezeu nu e văzut, dar Trandafirul vine – nu pentru trei zile, nu pentru ca să moară, (care a stat mai multă vreme aici s-a curăţit de păcate). E nevoie de o parolă de regenerare, a acestui tărâm devastat de Neant, al Regelui Pescar bolnav. E nevoie de fanatismul întrebării lui Parsifal. Nu de convenţii false – ci de acţiune frontală. Iar Trandafir, cum am văzut, era/este omul Ţintei directe. Omul-Rază, Omul-Săgeată-de-Dezlegare.

            Trebuie, doar, să afle săgeata potrivită. Căci Ţinta era evidentă: regenerarea morală, resurecţia, revelarea Paradisului  -  de sub paragina demoniacă ( iluzorie!). Spiritul Trandafirului este neînduplecat, dar trebuie să-şi adapteze Logos-ul la Lume, Lanca lui Longinus la Coasta lui Crist:

            (cf. I, p. 17)”Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap [n.n.: la vârful penetrant cu lumină-revelaţie] : unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum”[n.n.: pentru a renaşte odată cu Drumul Absolut].

            Trandafirul Domnului îşi începe misiunea în Pustiu:

            I-în primul rând, face CALE: restaurează funcţia spaţiului sacral (biserica) şi eliberază Logos-ul:

            (cf.I, p. 17)”În cea dintâi duminică, părintele Trandafir ţine o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou[s.n.  – n.n.: era Transfiguratul, pentru că un preot obişnuit, strict limitat la forţe pământeşti, s-a spus clar că nu rezista în zona Pustiu-Sărăceni] (…) Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură când vede că-şi face cale-n lume” [s.n. – n.n.: gândul bun, Logos Potenţial, creează starea de Dao, care este starea de Rigoare şi Ordine  -  cel puţin sub forma ei potenţială].

            Se observă un rezultat metafizic: oamenii ies din pasivitate şi indiferenţă, se trezeşte în ei, prin efort simpatetic faţă de Duhul Trandafirului  -  dorinţa Înţelegerii, ca Anamneză, ca reamintire a alfabetului Lumii-Paradis  -  a ceea ce fusese înainte de vid, de Neant, de Pustiul demonic, înainte de starea Sărăceni  -  amintirea altui ciclu vital, în care nu erau robi deplini promiscuităţii pasivist-demonice:

            (cf.I, p. 18)”Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, darn u ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele [s.n.  –  n.n.:Logos-ul-Coerenţă, Logos-ul Curgere şi Revărsare a Duhului Vieţii, identic cu Duhul Căii] cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i scoată sufletul [s.n. – n.n.: sugestia necesităţii atitudinii euharistice a Cinei Celei de Taină, sau a stării buddhist-mahayanice], ca mai uşor să culeagă din el învăţătură”[s.n.  – n.n.:ei voiau să culeagă, totuşi, ceea ce nu semănaseră  -  aici este problema de inadecvare la logica agrar-divină a lui Hristos].

            Trandafir citeşte-vizualizează prin Logos  - Rătăcirea, dar ca premiză posibilă a Revenirii la Dao, la Calea Dreaptă, la Fericire, conform creştinismului: “S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcitor. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire”. De observat că Slavici allege forma “rătăcitor”, pentru a desemna starea “fiului”  - iar nu cea obişnuită: “risipitor”; deci, vina de origine a Spiritului este Rătăcirea  -  şi doar din pricina Rătăcirii Căii (predarea necondiţionată către Labirint), se produce şi “risipirea”-irosirea forţelor umano-divine.

                        II-Atâta doar că Trandafirul Domnului nu conştientiza că e Trandafirul Domnului: adică nu-şi lăsa mintea pentru suflet. Şi nu lăsa Falsul Centru al Lumii (Biserica Pustiului, îndreptată spre Pământul Păcatelor, iar nu spre Centrul Mântuirii) în favoarea Adevăratului şi Unicului Centru: SINELE SACRU, Casa Proprie. Şi nu părăsea logica umană, în favoarea duhului care pluteşte peste ape. Voinţa Umană, Dorinţa Umană  -  sunt doar creatoare de suferinţă, spune buddhismul. Dacă nu sunt dublate, fireşte, de părăsirea (în sensul supreme activ) în voia lui Dumnezeu. Orice “voinţă” trebuie să decurgă din Principiul Cosmic, din Dharma, iar nu din luciferismul minţii omeneşti.

            Dar să urmărim, cu atenţie, autoiniţierea celui poposit în Pustiu, ca TRANDAFIR al Spiritului. Şi să nu uităm simpla zicală că nu poţi să seceri, dacă n-ai ce  -  dacă n-ai semănat, înainte. Şi să nu pui carul dinaintea boilor  - pentru că, altfel, vei merge spre inversul lui Dao: spre Vidul Satanic. Şi că săracului i-e uşor a dărui, căci nu are ce.

            Ce s-a întâmplat, de fapt? S-a întâmplat că forţa spirituală a Trandafirului trebuia exprimată. Şi nu într-o individualitate egotistă  -  ci într-o starede comuniune spirituală  -  a cărei expresie să fie satul cosmic-comunitate umană.

            Deocamdată, oamenii nu sunt capabili să se smulgă din mlaştină, doar la o simplă boare a Duhului, bătând peste ei. De aceea, Trandafirul, văzând că nu se re-creează topos-ul sacru al bisericii (fie ploaie, fie vreme bună, oamenii nu mai veneau pe la biserică)  -  Trandafir va produce o explozie a topos-ului sacru: va ieşi cu biserica-duh înafara spaţiului compromis demoniac, înafara bisericii concrete, inversate spre pământ. Şi nuvela trebuie citită, din acest moment, în registru strict metafizico-mitologic:

            a-Trandafir porneşte cu SFATUL: adică, nefiind garduri, pereţi şi uşi reale  -  Trandafir le va face din Logos. Va conforma planul strict spiritual al Paradisului terestru:

            (cf.I, p. 19)”Şi apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai opera. Unde prindea oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat, dacă voieşti să scapi de popa. Şi unde te prinde, te omoară cu sfatul”

            De observat că popa urcă la deal, popa esteîn mijlocul pădurii etc. “Trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de popa”= trebuie să fugi de lume (această lume, a ultimelor veacuri, demonizata lume “modernă”…)  -  să mori: altfel, te omoară (popa!) cu sfatul. Adică, te plănuieşte pentrui o ulterioară transfigurare.Îţi oferă moartea iniţiatică.

            b-Trandafir, apoi, porneşte BATJOCURA. Ce este batjocura lui? Este inversarea Anti-Logos-ului  -  negarea negaţiei, adică redresarea, reabilitarea Logos-ului Divin. Când laudă casa, batjocoritor, că are prea multe ferestre şi că omul “stăpân” respectivei case iubeşte tare mult lumina şi sfântul soare  -  atrage atenţia asupra prea slobodului întuneric, datorat slăbiciunii morale. Şi porunceşte, astfel, să vină Logos-ul Soarelui. La fel, femeii cu cămaşa nespălată îi adresează batjocura “dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav?”  -  atenţionând asupra goliciunii  vinovate, a indecenţei    -   şi chemând Logos-ul Decenţei, al Croirii, Coaserii, Spălării  -  adică al conformării corecte şi al purificării ritualice. Cât despre copilul murder “de lictar”  -  îi cheamă Logos-ul vital al Nectarului Divin (amrita-ambrozia). De aici, porecla de “Popa Tanda”  -  adică Restauratorul Ritmului Interior Vital, al Logos-ului Primordial. Sub aparenţa tândălirii, se produce calibrarea acţiunii viitoare.

            c-OCARA, care urmează logic, este FOCUL EUHARISTIC, focul viitoarei acţiuni euharistice, care-i va restaura pe indivizi în comunitate-comuniune:

            (cf.I, p. 20)”La început, oamenii se lăsau ocărâţi. Mai târziu, mai răspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe sub căciulă. În sfârşit, însă, văzând că merge prea gros, începură şi ei să ocărască pe popa.”

            Oamenii cer “stingerea focului euharistic”, din partea episcopiei. Dar episcopia coruptă n-avea putere nici asupra lui Satan, precum nu are putere nici de la Dumnezeu  -  şi lucrarea începută, Dumnezeu nu o lasă nesfârşită, când este vorba de însuşi El-Trandafirul:

            (cf.I, p. 21)”Adecă tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda”.

            III- Următoarea etapă, după cum îşi închipuie oricine a fost atent până aici, este APRINDEREA FOCULUI CENTRAL – singurul care poate susţine plănuirea-de-foc, structura-de-foc, cu migală şi maximă stăruinţă, stabilizată în topos sacru.

            Pentru asta, Trandafirul trebuie să de contopească cu Duhul Sfânt, care l-a trimis în Valea Satanei:

            a – vegherea (cf. I, p. 21) „Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decât tocmai privegherea [s.n.] între cei ce dorm” – îl aseamănă cu rugătorul-veghetorul Hristos di Grădina Ghethsemani;

            b – urmată de încredinţarea în mâinile Tatălui Ceresc, ca atoate-aprinzător (de suflete, de forme, de lume): este Hristosul de pe Cruce care zice: „în mâna Ta, Părinte Ceresc, îmi încredinţez sufletul!”

            Aşa zice şi Trandafirul, înfrânt-smerit în rugă, plâns şi închinare (care vor transfigura biserica Pământului în biserica Cerului):

            (cf. I, p. 22) „Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: Puternice Doamne! Ajută-mă! Şi oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în desperarea lui îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.”

            ERA PURTAT!!!

            IV – S-a aprins, prin voia Duhului Sfânt, Focul Central, Centru-Adevăr. „Ghebosul” trebuia să se îndrepte în Fiul Omului – Hristos-Trandafirul, conştient de misiunea sa de verticalizare (re-sacralizare a Văii Satanice).

            Propria casă este Centrul Lumii Renăscute, Centrul Mântuirii şi al Euharistiei.

            De trei ori vor spune sătenii: „Popa e omul dracului!” – pentru că de trei ori constată gestul mistic al folosirii mlaştinii degenerării demoniace– pentru construcţia Casei Centru al Focului Refacere a Lumii din Origini, de fapt. Trandafirul transfigurează balta (cu sălcii, răchită rogoz, şovar etc.) în construcţie verticală: acoperiş (al cuptorului alchimic – casa ca Athanor!), gard de „separare” (de fapt, ordonare-disciplinare, cosmicizare a neantului demoniac), grajd pentru dobitoacele transfigurate (din cal spetit – cal solar, din plug stricat rază fertilizatoare şi purificatoare de sterpăciune etc). Şi, mai ales, vehicolul faptei– căruţa, pentru care face, din nuiele – lese laterale, lese care, repetate, ca evanghelia în biserică, prin oameni (pe care îi învaţă să pescuiască, nu le dă de pomană un efemer peşte, ci îi introduce ăn mistica acţiunii resacralizatoare) – îi transfigurează pe leneşi în actanţi miraculoşi.

            Centrul de Foc este fapta vitalizatoare:

            (cf. I, p. 25) „Straturi în Sărăceni? (...) câteva zile capul îi era plin de starturi, de barabule, curechi şi fasole (...) nu era zi în care atât popa, cât şi preuteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele (...). Care vedea mai multe seminţe încolţite, acela era mai norocos (...). Popa se-ncungiură cu păpăşoi (...) giur împregiur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard”.

            Miracolul Germinaţieişi păpuşoiul=axialităţi solare multiplicate – spinii calvarului sunt înlocuiţi de Crucea-Pod către Cer pentru a resacraliza şi controla prin verticale supravegheate în propriul spaţiu – pe sătenii-turmă.

            Se prefigurează Paştele – ca resurecţie a întregii comunităţi în care Trandafirul şi Centrul se vor ascunde discret şi mistic. Dar trebuia conştientizată, de către turmă, vitalitatea divină, iar turma de capre transfigurată în turmă duhovnicească de oi şi miei sacrii. Acest lucru se realizează prin Cântecul (orfic, armonizator şi ordonator) şi Plânsul din ochi şi glas (ca apă de foc re-baptismală) de la Rusalii:

            (cf. I, p. 29) „Preuteasa a început să plângă – nu ştie de ce – iară părintele Trandafir era să plângă când a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat în altar cu lacrămile în ochi. Zic oamenii că el niciodată nu a cântat mai frumos decât într-astă zi. A rămas vorba: <<Cântă ca popa la Rusalii!>>”.

            Bună-Vestirea  a precedat astfel Învierea.

            V – Iar Învierea este Supremul Mister. Nu vom şti niciodată, decât prin propriile spirite, procesul mistic al Învierii. Doar sfărâmând Stâncile Demonului, ca sărăcenii (acţiunea în vederea înscrierii în Calea-Dao):

            (cf. I, p. 30) „Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros fiindcă din stânci şi-au făcut drumuri.”

            Euharistia împlinită – Paradisul Terestru a fost restaurat, misiunea Trandafirului, împlinită. Duhul Sfânt Demiurgic se retrage, în discreţie, pentru a controla, veghea, corecta din interior – pentru ca Valea Seacă şi Sărăcenii să rămână doar nişte ciudate nepotriviri semantice în raport cu toposul sacru (în realitate, blazoane-mărturii ale bătăliei sublime, glorioase, cu toate cercurile infernului):

            (cf. I, p. 30) „Casa popii este tocmai lângă biserică [n.n.: pentru a susţine toposul sacru-instituţie, prin realul duh sacru, Trandafirul, făcut perceptibil euharistic prin exerciţiul faptei]: nici din asta nu vedem decât cinci ferestrii şi un acoperământ roşu cu două hornuri” [n.n.: 5 este numărul sacru al Creaţiei – acoperământul roşu este chiar viziunea Trandafirului – iar două hornuriînseamnă stăpânirea asupra celor două duhuri răsuflări: duhul constructiv şi cel distructiv – stăpânire echilibratoare conform Dharmei Divine, iar nu conform haosului demoniac atoatedistuctiv].

            Finalul? Transfigurarea nu doar fizică (sărăcenenii verticalizaţi), ci, în primul rând, moral-spiritual. Sărăcenenii sunt/au devenit vizionarii Trandafirului Cristic: „Ţine-l Doamne la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”

            Fiul Omului. Hristos-Trandafirul căruia îi este recunoscută acţiunea mistic-euharistică. Este Bărbatul Modelar, Centru al Lumii. Altă ipostază, egală semantic, a Călugărului Lumii.

Chiar non-ascetic, se poate obţine controlul asupra Centrului Dharmic al lumii: prin iubire de oameni, prin faptă corectă, exemplar-modelară, creatoare de euharistie, stare de comuniune umană. Astfel, veghetorii Hariton, Agaton, Anania – îşi au, în Popa Tanda, semenul. Trandafirul se întemeiază pe cei patru copii-Cruce când se încredinţează („este purtat”) lui Dumnezeu. Lumea lui I. Slavici se întemeiază pe cele patru ipostaze ale Călugărului Lumii (Preot al Lumii, Preot al Centrului, putem zice acum, după ce am revelat resorturile mistice, creştine şi confucianiste, deopotrivă, ale nuvelei Popa Tanda).

*

5 – Rezonanţa Focului: Femeia Arhetipală.

Pădureanca şi Falsa Pupăză

            Dar Femeia slaviciană? Are acces la Centrul Lumii? Poate, chiar deveni Preoteasă a Centrului de Duh Dharmic al Lumii? S-o vedem pe Simina – Sămânţa de Lumină a Lumii, apoi, vom putea da răspuns şi la această întrebare.

            Primul şi ultimul capitol al nuvelei Pădureanca debutează cu o frază sibilinică, prin care se trimite în două direcţii deodată:

            a – impotenţa spirituală a neiniţiaţilor lumii;

            b – posibilitatea infinită (inclusiv transfiguratorie a iniţiaţilor, intimi cu transcendenţa) (cf. I, p. 350 şi I, p. 456):

            (cf. I, p. 350) „Fă trei cruci şi zi doamne-ajută când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune în gând”.

            Simina din Zimbru[98]– este deja o prefigurare a forţei emblematice româneşti. Iorgovan, iubirea ei – este Liliacul Alb: floare frumoasă, dar prea timpurie. Efemeră – sau pur şi simplu, orientată spre Focul Primăverii – în comparaţie, cel puţin, cu Sămânţa de Lumină a Zimbrului – o entitate spirituală constantă şi de continuitate interior-spirituală.

            Simina-Semina Zimbrului domină spiritual toate personajele lui I. Slavici. Ea este Pădureanca. Mulţi sunt pădurenii, oamenii munţilor, ieşiţi din umbre şi din întunericul pădurilor, pentru a cunoaşte şi trudi holdele de aur ale câmpiei. Dar numai ea, Semina Etherica, vine dinspre pădure ca dinspre supremul mister, vine dinspre stâncile Muntelui ca dinspre suprema înălţime a Spiritului Uman, vine dinspre Izvoarele Muntelui – ca dinspre suprema râvnă a purităţii – râvna de a păstra/restaura Paradisul-Lume. Cum? Prin Iubire. Semina-Pădureanca este Zâna iubirii – zeiţă şi Crist unic răstignită pe Crucea Iubirii.

            În jurul acestui Ax al Lumii (Crucea care îmbrăţişează lumea cu Iubire) se joacă partida de şah (raţională) a lumii: Māyā. Se joacă şi hore de patimi. Patimi şovăielnice şi patimi nestrunite. Aparenţe şi esenţe. Toate aceste jocuri şi patimi rotite stau sub semnul MORII. Moara de vânt – şi „locomobila”. Se înfruntă Cucul cu Ciorile, iar o Pupăză ispăşeşte în locul Busuiocului şi al Liliacului Alb. Şi le transferă acestora adevăratul blestem de pupăză: spuracarea de sine şi de lume.

            Căci Neacşu al Mocşei[99], încăpăţânatul, (cu sensul de: cu cap înţelept) şi Negrul Tată Mistic al Seminei Etherica ]îi spune fiicei sale o vorbă, care se va reverbera mustrător, în urechile ei, şi după ce bătrânul va trece cu colac şi lumânare, pe Calea Nevăzuţilor:

            (cf. I, p. 386) „ Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară (s.n.), că nu-ţi este firea pentru aceasta. Tu ai dormit astă noapte aici, întinsă pe un braţ de fân şi ai durmit bine, dar ei au durmit în paturi de perini de puf şi n-au să uite niciodată c-ai durmit în şura lor (...) Tu nu ştii să şezi la masa lor, nici să mănânci cu lingura lor, nici nu ştii să te îmbraci în portul lor, nici să vorbeşti în limba lor”.

            Pădureanca este Cucul– Pădureanca vine dinspre (şi atrage) Misterul Sacru. Pădureanca este fiinţă şi suprafiinţă, în acelaşi timp. Fiinţă şi nefiinţă, mai mult duh decât trup, mai mult reper de Frumuseţe (adică de Bine şi Adevăr) decât Arătare a Pământului. Ea nu arată ca oamenii, nu vorbeşte ca oamenii, nu are loc ca oamenii.

            Adică, de ce să stea oare Pădureanca sub semnul Cucului? Spicuim din Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc[100]„(...) Cântând (...) numai primăvara şi  numai pe fondul exploziei vegetale, cucul devine o emblemă a acesteia, un purtător al atributelor asociate acestui anotimp: putere, vitalitate, sănătate, promisiunea bogăţiei, elan tineresc. (...) fiind un declanşator al renaşterii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului (...) pentru că este legat de un început, mesajul conţinut de cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări (...) beneficiind de atribute augurale şi propiţiatorii (...) prevestitor de belşug şi înmulţitor al roadelor (...). Cucul este opus morţii şi întrupărilor ei (...) funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii (...) s-a născut credinţa transformării reversibile a cucului în uliu, în intervalul cuprins între ziua de sfântu petru şi Bunavestire (...) este mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo (...) prăpastia ce separă libertatea şi fericirea păsării de condiţia precară şi nefericirea protagonistului uman (...) poartă veştile dintr-un tărâm într.altul dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite (...) apare ca peţitor asiduu şi înfocat: El tânjeşte după turturică (de care e refuzat) şi după ciocârlie (pe care a pierdut-o, după ce o vreme i-a fost soţ). Cucul şi turturica sunt două imagini antinomice: primul conotează iubirea nestatornică, în timp ce turturica întruchipează văduvia castă (...) Cucul şi mierla, fie frate-soră, văr-vară – fie soţ-soaţă, peţitor-peţită (...) toţi cucii au o singură mamă – iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască le sunt soţii (...) pasărea-nepasăre, pentru că el nu vărează, nu iernează, iar puii dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i clocească (...) trăsăturile pozitive şi negative, benefice-malefice, consacratoare-degradatoare – se întrepătrund şi se neutralizează până la anihilarea statutului natural (...) Cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani până la un anumit eveniment, noroc-nenoroc, bogăţie-sărăcie, împlinire erotică-nonîmplinire (...) răsucitul şi jocul cucilor pentru apărarea manei vacilor; cântec apotropaic; sănătate şi putere; alungă spiritele rele şi boala (...)”.

            Apoi - Pupăza[101]: „pasărea scârnăviei; cântecul ei este agent malefic; (...) antinomică faţă de Cuc: ambele migratoare; cântă, cam în aceeaşi perioadă, la întrecere. (...) pupăză =anti-urare, cobire – degradează, spurcă, coboară omul înspre condiţia animalică. Cucul şi Pupăza, au fost la început soţ-soţie. Dar Pupăza a vrut să ia locul lui Dumnezeu: pentru hybris-ul ei a fost osândită (...) îndepărtează soarele, transformă hrana în scârnă, opoziţia  aparenţă (penaj plăcut colorat) – esenţă malefică. Pupăza a furat penele Cucului”.

            Totul începe în nuvelă sub semnul unui dezechilibru cosmic, al pătrunderii bolii şi duhurilor rele în Lumea-Paradis: sub semnul HOLEREI. Bogătanul Busuioc, care se exprimă, în plan mistico-simbolic, prin fratele său „din flori”, Pupăză – refuză realitatea malefică (sau poate, mai mult decât şi-o însuşeşte: el însuşi personifică Holera sau condiţionările mistice ale Holerei) şi vrea să-i aducă pe „pădureni” (oamenii muntelui) la strângerea recoltei. Iorgovan, (Liliacul Alb) se oferă să-i cheme pe Pădureni şi se şi duce - „gând purtat de dor”.

            Câtă vreme nu e (aparent) contrarial, Iorgovan îşi merită numele „lilial” şi cu aromă de legendă şi baladă. Iorgovan, călare pe Vulpoiul (înşelătorul) şi însoţit de Şofron (în grec. = Înţeleptul – care, deocamdată, e doar Gospodarul şi Slujitorul cu credinţă al lui Busuioc) – ajunge în Şiria – unde se trezeşte în faţa unei mulţimi de oameni care-i solicită discernământul logic pentru a fixa funcţia mulţimii:

            (cf. I, p. 356) „Un bâlci întreg şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii – o oaste întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, pe atâte fete”. Aveau „cimpoi, lăutari, fluieraşi, jucau unii, cântau alţii – şi vorbă, vorbă, vorbă care le leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură” (s.n.).

            „Pădurenii coborâseră – dar fără Pădureanca: Iorgovan era foarte nenorocit (...). Tremura din tot corpul.”

            Să nu se facă de râs, din punct de vedere social– le dă de băut, dar el nu bea decât cât să se întărâte şi să se-ndârjească, sterp şi rău: „Nu mai vreau! – strigă el îndârjit, apoi se ridică şi o luă spre sat.”

            Între timp, are loc căutarea Căii de către celălalt bărbat – Şofron:

            (cf. I, p. 359) „Întorcându-se de la birt, pământul i se legăna sub picioare şi drumul de ţară îi era prea îngust.” Deocamdată Şofron se transformă în CAL marcînd un stadiu de trecere şi evoluţie a fiinţei sale Spirituale: Cal fiind, se înţelege cu caii – şi află că (cf. I, p. 359) Vulpoiul (calul lui Iorgovan de până la Şiria) e pe moarte. Deci, şi adevăratul drum (drumul spre Iubire) al lui Iorgovan cade în disoluţie. De aici, evoluţia lui Şofron către revolta faţă de un stăpân pripit, mai curând decât grăbit. Un stăpân care se grăbeşte  fără plan şi socoteală – se grăbeşte fără temeiul înţelepciunii, şi se va stinge repede: ori că nu are resurse interioare, ori că nu ştie să le folosească. Nu are Reper Moral. Aşa pare, cel puţin.

            Totul trebuie făcut cu socoteală, adică după reguli ritualice vechi, şi într-o economie a bunului-simţ. Aici Busuioc va da definiţia pagubei ţărăneşti:

            (cf. I, p. 371) „Îl ştia pe Iorgovan om cu socoteală şi nu se putea dumiri ce oare i se va fi întâmplat, de şi-a pierdut rostul, căci numai aşa din senin, paguba nu vine, ci omul trebuie să facă şi el ceva ca să şi-o aducă, ori să-i deschidă măcar drumul”.

            Există o strategie a pierderii, o tactică a sacrificiului. Nimic nu-i în Cosmos în plus sau în minus, şi dacă te lipseşti de ceva, lipsa să fie cu rost. Lipsa are semantică, nu există vidul satanic, decât dacă omul acceptă, prin propria-i slăbiciune, să se facă rob Satanei. Şi astfel există oameni cu rost al pagubei (conformaţi logicii divine)– şi oameni fără rost al pagubei (Golemi demoniaci).

            Iorgovan, care-şi pierde calul fără rost (aparent)– pare că-şi va pierde drumul vieţii (Dao). Şofron, transformat în Cal al cailor, deocamdată va fi omul cu rost– apoi va accepta să fie omul purtat– de care vorbea nuvela iniţiatică Popa Tanda– când se afirma că „Trandafir nu vedea nimic, nu gândea nimic: era purtat (s.n.)”. Deocamdată, Şofron-Calul exersează Logos-ul bun faţă de caii-fraţi din grajd, pe care-i cuprinde în Arheul Cal al tranzitării lumilor – pentru a putea, mai târziu, să-şi interiorizeze Logos-ul în „purtare” extatică:

             (cf. I, p. 359) „- Bună dimineaţa! zise el intrând în grajd. Bună să-ţi fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, cărora le zisese <<bună dimineaţa>> nu-i puteau răspunde. – Dar fân mai aveţi d-voastră? –Ia vino, mă rog, şi te uită! – Bun, bun!  zise el  iar încredinţându-se că este fân. – Da, bun (...) însă Vulpoiul, unul dintre caii de la căruţa lui Iorgovan stetea gânditor şi nu mânca.”

            Şofron era „pădurean şi el”. Avea, adică, percepţia Adevărului-Dreptăţii, a Eroismului Solar, a Căii Luminii. O presimţea pe Simina-Semina, dar trebuia, Cal fiind, să treacă spre revelaţia Seminţei de Lumină (Iubire) a Lumii:

            (cf. I, p. 368) „Şofron, când o văzu pe Simina, se uită aşa, la ea, din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s-ar fi stricat toată viaţa câtă-i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într-un singur gând: s-o ascundă, ca numai el să ştie de dânsa”.

            Dacă Iorgovan-fără-Cal părea doar declarativ în dragoste, în realitate, contradictorial, şovăielnic şi „ticăloşit (căutându-se în infen!) – lăsând-o pe Simina să vină pe jos (de la Zimbru la Cil), adică într-o smerenie aparent fără rost: căci în fapt, Iorgovan îi datora şi primul chip de iubire din lume – şi el, şi nu ea, o chema spre Holera din Vale – Şofron, fără nici o şovăială şi-o apropriază fiinţei lui, pielii lui-„sucman”, înfrăţinduţse cu ea spiritual, ca două boabe în păstaia mistică a Pieii-Suman:

            (cf. I, p. 368) „- Haid’ soro! Tu vii cu mine îi zise el, când oamenii începuseră a se urca în căruţe; sări apoi sprinten, îşi scoase sucmanul de subt sacul cu grăunţe şi-l întinse pe scândură lângă dânsul. Simina mai stete o clipă nedumerită, mai trase cu coada ochilui spre Iorgovan apoi se urcă şi se puse pe sucman lângă Şofron”.

            Iorgovan, pierzându-şi Calul – pare a-şi pierde onoarea de Cavaler al Plugului.Îşi pierduse bunul-simţ şi măsura de Ţăran – devenind un hibrid suspect (cinci ani la şcolile din Arad nu făcuseră din el orăşean – iar întors să plugărească, nu făcea decât să decadă moral, căci onoarea Cerului şi Pământului o pierduse pentru o aroganţă fără rost şi perdantă (aşa apare, la prima lectură):

            (cf. I, p. 368) „(...) apoi pe Simina n-o perdea el orişiunde ar fi lăsat-o; îi era destul c-o ştie aproape şi poate s-o vadă în tot minutul.”

            Iorgovan-cel-fără-Cal devine, astfel, Iorgovanul Vântului; se supune blestemului instabilităţii, simbolizată prin palele Morii, supus  roţii distructive (fizic şi moral) a  Morii de Vânt. Moara Dracilor este un simbol obsedant în proza nuvelistică a lui I. Slavici.

            Cel ce intră sub semnul morii intră şi sub ăndemnul demonic al morii care pe toate le schimbă, macină şi fărâmiţează, nu fizează nimic în eternitate. Iar la Moara Dracilor – cine să fie stăpân –bufon decât Pupăza? Frate din flori al lui Busuioc, Pupăza oscilează aberant, între aroganţa carnavelescăşi umilinţa extremă, penibilă (tot carnavelescă): pentru un „cultuc” de pâine dat de Vica (soţia lui Busuioc) „începu să plângă, să facă mătănii şi să sărute pământul; luând apoi cultucul din mâna ei se-ntoarse şi se depărtă iute, vesel şi tot mai vesel, spre Moară (s.n.:  moara la I. Slavici trimite, ciudat, la verbul a muri)”.

            Şofron se opune tuturor aşa-zişilor bărbaţişi stăpâni– tocmai că nu se consideră stăpân, ci se  dovedeşte  stăpân pe sine şi hotărât cu alţii. Nu prin raţiune, ci prin instinctul echilibrului, cumpănirii, prin obsesia echilibrului Căii-Dao:

            (cf. I, p. 429) „Mulţi ziceau că e om prost Şofron. Deşi nimeni nu-şi amintea ca el să fi făcut vreo prostie. Era numai târziu la minte, atât de târziu, încât ar fi stat cu mintea oprită în loc dacă e bărbat ori femeie. Şi-ar fi dat seama de ce i se face întrebarea, cum trebuie s-o înţeleagă, ce trebuie să răspundă şi, în cele din urmă, tot ar fi răspuns: <<Ia stai să mă mai gândesc>>”. Atât se temea să nu zică sau să facă vreo prostie, încât ţinea capra de coarne şi tot nu îndrăznea să-i spune că nu e ciută”. Şofron e Androginul? Nu: e Bărbatul Primordial, cel iraţional-non-noţional, care, cu riscul ridicolului social, ţine în suflet şi-n mână Sceptrul Înţelepciunii Falsului Nebun  -  Misticului Nebun. Excesiv de chibzuit noţional, el se va dovedi cu instinctele nobil-virile intacte. Omul Natural  -  nefalsificat. El nu poartă în spinare blestemele Istoriei!...Acţiunea sa este târzie (aparent întârziată, de fapt, înscrisă în Ritmul Cosmic), dar făcută la/în timp sacru şi, deci, decisivă/definitivă.

            Roţile Morii (locomobila este izotopică semantic cu moara de vânt) aşteaptă cu nesaţ Pupăza şi Neamurile Pupezei:

            (cf. I, p. 403) „Acum Iorgovan înţelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar spre mort ca să-l vadă şi-n aievea. Era Pupăză şi era mort; dar era mort şi nu mai trăia: asta se întâmplă în toate zilele; asta o pat toţi oamenii! El se uită o dată la roate, apoi se depărtă, dus ca să nu le mai vadă, şi tot le vedea mereu stând tăcute, nemişcate, pline de sânge şi ademenitoare în osiile lor de fier (s.n.)”. De observat întârzierile voite, din plan noţional, pentru a amâna revelaţia, spre timpul ei sacru. Şofron şi Iorgovan, atât de divergenţi, aparent (Şofron  -  primitiv, Iorgovan – prea subtil-„distilat”, aparent degenerat, „istoricizat”  -  se vor întâlni, în Ritmul Sacru din Nevăzutul Divin: amândoi sunt Logodnicii şi Cavalerii Mistici ai Seminei Etherica  - ai Iubirii Supraumane!).

            Iorgovan, nepotul Pupezei, este blestemat să fie Pupăză, este predestinat să se întâlnească şi să se contopească cu Roata Ucigaşă, cu care s-a contopit Pupăza. În finalul nuvelei, obsesia Roţii îl atrage pe Iorgovan să se arunce între Roţile Morii (autosacrificiu manolic) – apoi la întoarcerea spre Roţile Morii, un ciudat accident (scăparea lămpii lângă stâlpul Morii) îl transformă pe Iorgovan în Făclie– dar abia Semina Etherica va certifica dacă e Făclie Vie, sau doar Golem:

            (cf. I, p. 455) „Iorgovan cercetă cu de-amănuntul roatei şuruburi şi chingi, atingându-le mereu cu condeiul (s.n.) pe care-l avea în mână; la roate el lăsă condeiul să cadă fără de veste [n.n.: intenţionat: moralul insstase să-l urmeze cu lampa, altfel Iorgovan s-ar fi azvârlit acum între roţi şi astfel s-ar fi aneantizat; aşa, prin condeiul - aparent semn al hibridizării spiritului, târgoveţ-plugar – în realitate sinecdocă a Copacului de Foc al Logos-ului – Iorgovan amână, neştiind că schimbă forma morţii, deci şi simbolistica morţii], apoi zise că e bine, şi se întoarse iar la condica de pe masă (...) Luând însă lampa de la morar, el o apucă aşa, că tinicheaua strălucitoare rămase întoarsă spre faţa lui, şi nu numai că nu-i arunca lumina în cale, dar îi mai lua şi vederile cu strălucirea ei. Deodată scoase un răcnet de se cutremură toată moara, hârburile de sticlă căzură sfărâmate peste fierăria locomobilei şi moara se umplu de lumină” [n.n.: Iorgovan a transfigurat, prin sinele său subsecvent, Iubitor, însăşi Moara Demonică – în CASTELUL  SEMINEI  ETHERICA!]

            Grăbind să deie ajutor, oamenii-l găsiră pe Iorgovan sub stâlp învăluit în flăcările care întrâo clipă cuprinseseră hainele de pe el acum.” Ce l-a salvat de Roată? Probabil o a doua obsesie, mai timidă, aparent subsecventă, faţă de obsesia Roţii: Obsesia Iubirii, deci Obsesia Luminii.

            Pupăză murise la locomobila-moară cu foc (maşina de treierat) fără luminare, cu toate strigătele fratelui Busuioc:

            (cf. I, p. 400) „O luminare! O luminare! strigă el iar (...) O luminare? Puţin lucru! însă tocmai fiindcă e puţin lucru, oamenii nu se gândesc totdeauna la el (...) nu e clipă în care moartea să nu-l poată ajunge pe om, şi oamenii tot nu-şi poartă lumina la dânşii”. Iorgovan se transformă în Luminare-Făclie combustionată – cu ce? Cu propria lui fiinţă? Sau cu penele (invizibile, dar arogante) ale Pupezei? Probabil. Căci, deşi greşise faţă de Iubirea-Semina Etherica – aceasta, după ce-l vede zăcând pe patul de moarte pe Iorgovan – strigă „tare, dar cu glasul aşezat şi deschis: - O luminare!” (s.n.). Adică, prin suferinţă, prin arderea penelor aroganţei, Iorgovan a ars Pupăza, a ars Golemul (ŞI-A ARS „ISTORIA”-BLESTEM!)– şi s-a re-transformat/transfigurat în LUMINARE.  Liliacul Alb a triumfat, în cele din urmă  -  la modul mistic!

            S-a transformat în lumină spirituală, care a ars în sine, slăbiciunea, ticăloşia, trădarea etc. – toate păcatele spurcate ale Pupezei-Iorgovan. Iorgovan, astfel, îşi va recăpăta autonomia, în fine, faţă de Busuioc-Tatăl (Fratele Pupezei) – şi se va întoarce la  Arhetipul  Liliacului Alb. Se va întoarce la SINELE SĂU MISTIC.

            În afara oricăror convenienţe strâmbe.

            Singurul cu luminare la el (colac şi luminare, viaţă şi moarte) este Bătrânul Mocşei şi al Căii – NEACŞU, tatăl Seminei Etherica (cu care va sta Omul Înţelept Şofron, la Socodor):

              (cf. I, p. 427 şi cf. I, p. 413) „Puindu-şi apoi luminarea–n sân, bătrânul se duse cu colacul în mână la fiică-sa (...). El însă se ducea drept în calea lui (s.n.) şi s-a dus până ce nu s-a perdut din preajma vederilor ei”.

            Căci, în definitiv, care-i povestea Pădurencei, Semina Etherica – şi a cuplului Iorgovan-Şofron?

            Iorgovan, feciorul „bogătoiului” Busuioc iubeşte o fată de om sărac, pe mistica Pădureancă: Simina lui Neacşu – cel care este Arheul Stăpânilor Mocşei:

            (cf. I, p. 385) „Dar cum se uita [n.n.: Neacşu] acum la fiică-sa şi cum se gândea la dânsa, morţii lui unul câte unul înviau  (s.n.) (...) Taica, fie iertat, (...). Maica, fie iertată, maica-ntreagă (...). Toţi erau, în sfârşit, rămaşi într-însa, dar nici unul mai mult decât el însuşi”

            Iubirea lui Iorgovan este reală:

            (cf. I, p. 366) „Ştiu numai că-mi eşti dragă de mi s-au urât zilele”.

            Dar Iorgovan nu ştie (încă) să se pârjolească pe sine, nu ştie că este singurul Cuc dintre Pupeze: are focul în el – dar îi arde pe cei din jur: (cf. I, p. 366) „Dragoste-n sec – zise ea[n.n.: Simina]. Eu dragă,  şi tot eu arsă de dor” (s.n.) sau  foloseşte autodistructiv, autodemolator, ne-conform Căii Focului, flacăra din sine – aducând-o sâ ardă în bolgiile infernului (în crâşmele din Arad şi Curtici).

            Focul Sinelui este Centrul, dar Iorgovan nu-şi ştie Centrul, pentru că nu-şi ştie Focul, nu-şi ştie rudenia adevărată: el e frate-soţ al Cucului-Semina Etherica, iar nu fiu al lui Busuioc-Pupăza (disimulată). Cel ce nu-şi ştie Centrul, orbecăieşte, rătăceşte, oscilează uneori foarte grav, în lateralele de întuneric ale drumului – uitând Evanghelia Sacră, Logos-ul Sacru – deşi s-a îmbrăcat cu straie sacerdotale (el se simte-crede Impostor-Pupăză cu pene false):

            (cf. I, p. 367) „Iorgovan se simţea ca popa ce a ajuns cu chiu cu vai să-şi puie patrafirul, şi, când e vorba să înceapă slujba, nu ştie să citească.”

            Totuşi Semina Etherica îşi urmează fratele-soţ, căci urmează, de fapt, „luminarea” (Focul ascuns în el, de el însuşi ascuns). Şi ajunge în câmpia Ciocârliei şi Prepeliţei (ambele, păsări solare-îngeri), împreună cu Tatăl Mocşei – NEACŞU (şi el, ghidat atât de Semina Etherica, cât şi de înţelegerea Focului.) Dar Neacşu pune preţ mai mare pe cel ce-şi ştie Sinele-Centru (pe înţeleptul Şofron), decât pe cel care exhibă Focul, fără a-l cunoaşte:

              (cf. I, p. 413) „Şi dacă s-ar întâmpla să-ţi fie greu de ceva, îi zise Neacşu, să-i spui băietului ăstuia [n.n.: lui Şofron] şi să nu-ţi fie greu de dânsul”.

            Numai că şi capacitatea de rezonanţă a Seminei Etherica la luminarea-foc, ascuns în Iorgovan, este mai puternică decât chiar rezonarea la Dao (exprimat în fiinţa lui Şofron-Înţeleptul). Semina Etherica simte că Dao cel Ascuns este adevăratul şi eternul Dao (Dao şi Focul au, în această nuvelă, statute inverse: când unul se exhibă, celălalt se interiorizează, şi invers). Celălalt, al Înţelepciunii Pământene, este un Dao Exhibat. Credem că e bine să vedem aici conflictul dintre confucianistul Slavici şi taoistul (buddhistul mahayanic) Slavici – încheiat acest conflict, în favoarea ultimului. Pragmatismul ar trebui s-o hotărască să meargă spre evidenţa echilibrului – dar intuiţia îi spune că există şi o non-evidenţă a echilibrului – o transfigurare, o schimbare la faţă a Cerşetorului Bolnav de Moarte – în Buddha-Iluminatul. Şi are dreptate, căci Şofron devine (cf. I, p. 452): „Şofron al Pădurencii”. Ceea ce înseamnă subordonat Pădurencii, subordonat (în rang sacru) faţă de Adevărul şi Misterul Supreme. Sănătatea morală e suficientă pe Pământ (cf. I, p. 459): „E bine, sănătos” (zice Iorgovan despre Şofron) – dar nu e suficientă şi în Ceruri: acolo încotro deschide uşa Semina Etherica  - este Cosmosul, este Dharma Cosmică, dar, implicit, este şi Transfigurarea, revelaţia originii reale a lui Iorgovan: „o luminare” – este nu o cerere, ci o constatare „aşezată şi deschisă”. Oricâte îndură Semina Etherica de la Iorgovanul mascat în Pupăză – le îndură pentru că percepe, intuitiv-mistic, focul Dharmei Iubirii de dincolo de aparenţe. Semina Etherica nu poate trece peste Logos-ul sacru, al Iubirii:

            (cf. I, p. 383) „- Ştiu – urmă ea liniştită, o văd, o simt, în tot ceasul, că ţi-e ruşine de dragostea pe care o ai cătră mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea: dacă nu mă pot supăra de asta, Iorgovane, n-o să mă supăr de nimic în viaţa mea (s.n.)”. Şi răspunsul, de vibrant lirism al Focului-Iorgovan: „Nu-mi mai zice vorba aceasta – îi zise el înecat, [n.n.: şi ea, şi el se îneacă– se transfigurează baptismal prin Logos, în mod ritmic, periodic] că mă omor. Lasă! haid’ să tăcem! Uite, mie mi-e destul să ştiu că-mi eşti în apropiere, fără ca să te văd, fără ca să-ţi aud glasul şi pământul pe care l-ai călcat tu îmi saltă sub picioare când îl ating, şi spicul care a fost în mâna ta, spicul ăsta mă farmecă. Doamne! Cât de tristă e viaţa mea, şi tot aşa aş fi gata să sufăr muncile iadului, de dragul unei singure zile din ea”

            Semina Etherica ştie că Iorgovan stă sub blestemul aparenţei de Pupăză – şi că nimeni, decât propria lui jertfă, nu-l va putea scăpa. Ca şi-n Povestea porcului de Ion Creangă (sau altele asemenea), ea ştie că nu poate decât să-l susţină prin credinţa ei în esenţa lui – şi de aceea, îşi trimite Tatăl-Neacşu (Stăpânul Mocşei)  să se jertfească, pentru a repara măcar o parte a stricăciunii lumii: Holera-ca-Avertisment (adică îşi atinge scopul de a-l stimula  pe Iorgovan către căutarea Sinelui în zona ultim-infernală, spre a primi şansa soteriologică) se stinge, odată cu jertfirea mahayanică a lui Neacşu!!! Dar rămân celelalte zile-păcate ale blestemului Pupezei. În definitiv, jertfirea emblemei Pupezei (fratele lui Busuioc) are loc tocmai pentru a arde-corecta cea mai josnică dintre „penele” Pupezei-Iorgovan: trădarea.

            Ea, Semina Etherica , ştie că Iorgovan nu poate fi vesel, ca Şofron. Şofron e vesel pentru că s-a născut pe Calea Dreaptă – pentru că poate crede în Prepeliţa Solară ce zboară pe sub nasul lui. Şofron n-are meritul „muncilor iadului”, blestemului Pupezei, din care i s-a spus că se trage. Tainica frăţie-hierogamie este probată, faţă cu Şofron, înainte de zdrobirea ritualică a emblematicului Pupăză:

            (cf. I, pp. 397-398) „- Ce vrei tu cu fata asta? întrebă Şofron liniştit, de tot liniştit. – Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan. – Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Şofron. – Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis [n.n.: în definitiv, hierogamia Simina-Iorgovan era o predestinare, care nu ţinea de voinţa lui sau a altcuiva]. – Atunci las-o-n pace! – Nu mă lasă ea pe mine! [n.n.: şi aici Iorgovan nu minte, căci Semina Etherica are rolul mitic al soţiei prinţului prefăcut în porc– soţie care are misiunea sacră de a „nu-l lăsa”, de a-l salva de Sinele Fals, înjositorul, infernalul Sine falsificat prin blestem] (...) – Minţi – strigă Şofron, minţi, minţi! (...) – Nu minte, Şofroane – grăi dânsa [n.n.: Semina Etherica] ridică mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr mai mare(s.n.).”

            În discuţia cu Neacşu, imediat următoare secvenţei de mai sus, avem de a face tot cu un limbaj esoteric, care transmite mesajul blestemului sub care stă Iorgovan: legătura cu falsele rude este blestemul Pupezei False (Adevăratul Foc-Dao, Iorgovan, spune ce ştie despre blestem, căci el nu poate, încă, să rostească vorba transfigurării: „Condeiul! Aşa-i! l-am uitat” – condeiul de Lemn semnificând Axa Noii Lumi, sau, mai exact, Axa Originară a Paradisului: conţinea, în el, Focul-Logos!):

            (cf. I, p. 398) „- De ce nu vrei, că de vrut vrei! întrebă Neacşu stăruitor [n.n.: Neacşu simte că e ceva necurat, dar nu are rezonanţa intuitivă a Seminei Etherica – sau, poate, încearcă să ajute, şi el, la sfărâmarea blestemului, prin insistenţa asupra realizării anamnezei lui Iorgovan]. – Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă – îi răspunse Iorgovan – ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om în casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”

            Moarte de om – şi transfigurare într-o nouă Pupăză. Căci, de fapt, Iorgovan, şi el intuitiv, prin sforţări morale infernale morale – vrea să o salveze pe Semina Etherica de decădere: venind în zona lui, ea s-ar împărtăşi din blestemul sub care stă el şi ar deveni Pupăză. Or, Iorgovan vrea să o păstreze pe Semina Etherica drept Cuc-de-Foc, Centru-de-Foc şi Cântec regenerator al Lumii.

            Nici un preot pământean, iar nu expus în permanenţă forţelor cosmice dharmice misterioase  -  nu poate ajuta la dezlegarea blestemului. Ioan-Popa Furtună, cumnat al Pupezei-Busuioc – rămâne el însuşi un vârtej haotic, deci, cu atât mai puţin poate să-i ajute pe alţii. Doar dacă alţii îl folosesc pentru a se ajuta cu el.

            În această frumoasă şi mistică poveste de blestem şi dragoste, Isolda-Simina e în stare să se coboare până în infernul Crâşmei, pentru a-l extrage de acolo pe Iorgovan – pentru că „trebuie” (cf. I, p. 409). Înţeleptul nu pricepe ceea ce pricepe Preoteasa Etherică: Iorgovan intrase în infern pentru a-l lămuri pe „mortul” (Înaintemergătorul) Stăpân al Mocşei, Neacşu, asupra mesajului blestemului său de Pupăză:

            (cf. I, p. 408) „Acum ca niciodată” vorba ce i-o zice Iorgovan Siminei Etherica este, de fapt, semnul că Iorgovan nu este spiritual în Crâşmă, ci în MIT, în spaţiul-timpul sacral al lui „a fost odată ca niciodată”. Şofron nu ştie să răspundă la întrebarea pusă de Iorgovan: „Ştii cine sunt eu?”, pusă dureros, pentru a căpăta două variante sacrale de răspuns: a – „Ştiu, eşti fiul Pupezei spurcate”  sau b – „Ştiu, eşti Focul Ascuns, Luminarea Lumii, Centrul Ascuns, Monarhul Ascuns etc.” – ci Şofron răspunde: „Un ticălos eşti, un om de nimic!” Şi nu spune adevărul – pentru că Iorgovan nici om nu este, şi face eforturi disperate de a scăpa de Neantul-nimic, de ticăloşia blestemului.

            Ce-i spune Iorgovan lui Virgiliu Bărgăuţ[102]? Îi cere un „rând de haine” (adică îşi cere aparenţa exterioară, masca de Pupăză), pentru a-şi ascunde Focul de Plugar, Rază de Soare, Suliţă a Sfântului Gheorghe străpungând tenebrele:

             (cf. I, p. 444) „Plugarului nu i se iartă ceea ce voi ăştialalţi faceţi în toate zilele”.

            Apoi, trece Mureşul-Styx, „unde nu-l ştia nimeni” (cf. I, p. 451), pentru a cunoaşte, îndeaproape, necunoscutul: să-şi lămurească blestemul sub care stă. De aceea se dă aşa de greu întors acasă, care, de fapt, este  Casa Pupezei:

            (cf. I, p. 453) „Acum, orişiunde ar fi mers mai bucuros decât acasă”. Şi miraculos, el nu mai şovăie, nu mai oscilează:

            (cf. I, p. 453) „Mergând, el nu se mai uita nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi”. Virgiliu „scrietorul” este inutil, căci Iorgovan şi-a priceput blestemul: îl botează cu o sticlă în cap – de fapt, îl vâră în sticlă, ca pe un duh obosit, inutilizabil, depăşit sacral. Spre Paradis, spre Schimbarea (Violentă) la Faţă – nu are nevoie de ghid.

            Şi-i spune Demonului pe nume:

            (cf. I, p. 453) „Eu n-am făcut nimic – tu [n.n.: Busuioc-Pupăza] le-ai făcut pe toate.”

            „Scrietorul” Virgiliu i-a spus că Semina Etherica „se ţine cu Şofron”, adică e înţeleaptă doar. Şi nu mai e compatibilă cu Iubirea Dharmică. Iorgovan ştie că nu e adevărat: dimpotrivă, Semina Etherica devine spirit mahayanic, Marie alături de Marta (masculinul Martin nu trebuie să inducă în eroare), cu braţele întinse peste crucea celor 4 copii ai lui Martin-Marta – aproape de Stăpânul Mocşei „mormântul taichii” (cf. I, p. 441)

            Semina Etherica este, prin Logos, ipostază cristică: „m-au părăsit toţi, toţi m-au părăsit; m-a ajuns blestemul tatii!” – seamănă bizar (sau logic) cu „Eli! Eli! lama sabachtani?” (Stăpâne, Stăpâne, de ce m-ai părăsit?). Nici Hristos, nici Semina Etherica n-au fost blestemaţi, ci binecuvântaţi-cu-sacrificiu.

            Aceste ultime ipostaze ale Seminei Etherica, respectiv ale lui Iorgovan (cel care, după recunoaşterea Falsului Originar, se întoarce în Adevărul Originar – Centru de Foc) – rezonează în hierogamia finală: „uşa deschisă”(„se duse de deschisă uşa” – cf. II, p. 459), de Semina Etherica, pentru ca spiritele contopite cu luminarea să se eliberze în cosmicitate-divinitate.

            Semina Etherica[103] este nedezlegată de Înţelepciunea-Ordinea-Logos – de aceea îi spune lui Şofron:

            (cf. I, p. 459) „Niciodată, tu ştii că niciodată n-o să te părăsesc” – dar înţelepciunea cosmică nu poate lega avântul mahayanic al Iubirii-Sacrificiu, Iubire- Mântuire.

            Nuvela Pădureanca este (sau devine, prin lectură repetată) povestea hierogamiei dintre cele Trei Religii: 1 – A Ordinii (cunfucianismul), 2 – A Iubirii (buddhismul-creştinismul) şi 3 – A Căutării Sinelui Adevărat– Centru Adevărat (taoismul).

            Femeia, în consecinţă este factorul echilibrator între bărbaţii cosmici – aspectele arheice ale ordinii prin căutare. Femeia susţine şi stimulează revelaţia. Aceasta ar trebui să însemne, în viziunea lui I. Slavici – yin-Principiul Cosmic Feminin.

*

*        *

CAPITOLUL IV: Tetramorful Om Primordial – în „Moara cu noroc”

            Este aproape incredibil cum, sub masca rigidă a lui I. Slavici, care, aparent încarnează sobrietatea însăşi – colcăie glifele sacre. Cu aşa densitate şi forţă de mobilitate – încât descurajează efortul hermeneutic de profunzime – lăsând să lâncezească, la suprafaţă, discursul de tip social, istoric, economic, etc. – în aşteptarea cuiva, dintre hermeneuţi, care „să ia taurii de coarne” şi să discearnă, să ordoneze (după criterii axiologice) să articuleze simbolurile ambundente ale textelor lui Slavici.

            Mai este ceva: transilvano-bănăţeanul Slavici profită de abordarea hiper-eticistă, ostentativ-eticistă a vieţii, de către co-provincialii săi – şi mai toarnă astfel, un strat de hermetism peste discursul său. Spre exemplu, nuvela Moara cu noroc dă impresia că stă sub semnul rigid al unei formule etice iniţiale, ultra-banale (pentru cei care se menţin, prin propria rigoare ontologico-istorică  -  ardelenii -  în aria moralităţii) „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.

            Aparent, debutul nuvelei este unul nefericit, promiţând vaste câmpuri de narativitate demonstrativă a liniei etice propuse. Puţini vor fi cei care să se gândească în termeni metafizici şi sacrali, la sensul adânc al noţiunilor de sărăcie, bogăţie, colibă liniştită. Puţini vor bănui că sărăciaînseamnă nuditate metafizică originară a Fiinţei Umane – bogăţie  înseamnă sustragerea de la nuditatea primordială a Spiritului şi intrarea în perimetrul fenomenalităţii-bruiaj, fenomenalităţii-multiplicare (ca agresare a nucleului sacral al Fiinţei) – iar liniştea colibei care te face fericit – este retragerea şi abstragerea fiinţei fenomenale în coliba-germene originar „regressum in utero”. Arca lui Noe,  ca germene ontico-spiritual al Omului – are patru feţe +pneuma[104]; este chipul tetramorf originar al Omului Cosmic:

            1 – Pământul-Om [Ghiţă-Gheorghe = cel care lucrează pământul];

            2 – Apa-Taur Sacrificial [Pintea,  cel cu tăietura marcă a sacrificiului, în frunte];

            3 – Aerul-Vultur cu Gheare [Ana– „uşoară” la minte, „zburatică” la horă – dar cu pecetea ghearelor emergentă asupra Focului Lică];

            4 – Focul-Leul de Smarald [Lică, rezultat din xilogeneză şi reintegrat-resorbit în Stejarul Uscat şi în Corbul Focului].

            Pneuma, etern deasupra frământărilor şi „clocotirilor” elementare – este Bătrâna Atemporală, Bătrâna Dharmică, prin care orice nereuşită la nivelul încercărilor de coerenţă, de „frazare” a elementelor este corijată la infinit, prin reiterarea ciclică: mereu, Bătrâna va lua „copiii” (elementele tetramorfului Om litotizate) şi va pleca „mai departe”,  întru-n nou ciclu-demers de armonizare orfică, de coerenţă cosmogonică.

            Şi care ar fi, în ordinea Fiinţei Umane – coerenţa antropogonică şi cosmogonică?ÎNVIEREA-PAŞTE a Omului Terestru -Ghiţă  în Leu Solar – Lică.

            De aceea, dominanta nuvelei nu este, decât în aparenţă, Omul-Pământ (Ghiţă); în realitate ea este Leul-Lică. Problema supremă a lui Lică este aceea a SÂNGELUI. Şi, prin intermediul problemei SÂNGELUI ÎN CLOCOT – problema-Dumnezeuşi problema-Nemurire:

            a - (cf. I, p. 318) „Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că tu [n.n.: Ghiţă] nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti odată, să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă, şi când ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie (s.n.). Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt eu chiar mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”.

            Pintea, când e întrebat de Ghiţă, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri, răspunde ciudat de „în spiritul” lui Lică:

            (cf. I, p. 275) „Pentru muieri? (...) Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură, să facă, să se laude, să ţie lumea de frică, şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”. Şi pintea zice mai departe: „să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins [s.n. – n.n.: cât se poate „aprinde” apa, prin reflectarea focului, cu care este complementară]; dar, Ghiţă, sunt de 38 de ani: mă spânzur (s.n.) dacă împlinesc 40 fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul. Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa”. Nici n-o poate uita cumva Pintea – căci este lovitura-trăsnetîn frunte, lovitura de consacrare sacrificială,  pe care i-a aplicat-o diavolul şchiop-Lică (Făurar al Focului[105]):

             (cf. I, p. 269) „Era însă între dânşii unul, Pintea căprarul, un om scund şi îndesat, cu ochii mari [n.n.: cât toate apele], cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi  cu o tăietură în frunte (s.n.), dar mai presus de toate, om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun”.

            b - (cf. I, p. 341) „Era însă un gând care aici [n.n.: în biserica din Fundureni– biserica total esoterică, din prima zi a Învierii-Paşte] trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase [n.n.: pe Lică] de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice (...) Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fier prin inmă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit subt ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.): el îşi puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se răpeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului.

            Dar el nu putea să moară [s.n. – n.n.: mai exact, nu putea să moară în Piatră, când el venea din Lemn]: de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi dorit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea, ca să scpe de viaţa cealaltă şi o hotărâre aspră îi coprinse mintea.

            - Unul câte unul – strigă el ridicându-şi mâna în sus [n.n.: cea pe care i-o va pecetlui cu muşcătura-Eros Ana-Io[106]-Ana] – unul după altul, om cu om, toţi trbuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă [n.n.: în această lume], căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! [n.n.: ratându-se şansa învierii]”.

            Pentru a combustiona moartea fizică a tuturor şi învierea spirituală (de sub aparenţele sabatice ale CRÂŞMEI– reînviind MORIŞCA VIEŢII ŞI MORŢII, oculta şi ocultata Moară cu Noroc) – Lică reintră în copacul care l-a născut, lăsându-şi afară zgurile-sfărâmături fizice. Intrarea („regresum in utero”) se face sub semnul dublării înălţimii fiinţei– fiinţa fizică eliberează în emergenţă, fiinţa spirituală: 

            (cf. I, p. 341) „El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte (s.n.), privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar înalt ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte”.

            50=5+0: 5 este numărul hierogamiei, al armonizării microcosmosului cu macrocosmosului, iar 0 = împlinirea unui ciclu. Căci de unde a început lucrarea lui Lică-Demonul cu Ochii Verzi (vegetali şi smaraldini – Smaraldul Graalului, Smaraldul din fruntea lui Lucifer)?

            (cf. I, p. 246) „Tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, [s.n. – n.n.: uscat în focul infernal şi celest, totodată] cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie”.

            Uscăciunea aşteaptă (şi determină apariţia pentru) cele două complementarităţi: Foculşi Apa. Îl aşteaptă pe Lică, dar şi pe Ana, cea de care Lică nu se poate şi nu poate fi rupt: pecetea celor 5 gheare, la care se adaugă muşcătura mâinii care s-a ridicat spre Dumnezeu, Trăsnetul Justiţiar, coborând-o spre Eros-Mizericordia. Căci, încă de la începutul nuvelei, în faţa OCULTEI MORI stau 5 cruci: 2 de piatră+3 de lemn – dar nu pentru morţi ci „acolo unde vezi o cruce de aceasta a aflat un om o bucurie, ori a scăpat altul de o primejdie”.

            Încă de la început, grupajul crucilor anunţă hierogamia: Yang-Lică (3) +Yin-Ana (2).

            Să ne întoarcem însă pentru a nu lăsa necomentate fragmentele citate.

            „Sângele cald e un fel de boală”. A cui boală şi în ce constă această boală? Nu e vorba, în primul rând şi exclusiv, de sângele victimei– ci de un fel de complicitate victimă-asasin, de infiltrare în şi de rezonanţă a sângelor celor doi: asasin-victimă:„Pentru că tu nu ştii încă (...) cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele” etc. Şi e vorba de  sângele venin (VITRIOL): „aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă” – iar sângele-venin (compus dintr-o mixtură spirituală de ură şi  mânie – „furor sacer”) are o direcţionare de lovire precisă, definitivă, ca şi Trăsnetul Divin: „şi când ai adunat destulă [n.n.: ură şi mânie oarbă], atunci verşi cu prisos (s.n.), şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie” (s.n.).

            Generozitate a crimei! Foarte ciudat: verşi cu prisos– iar beneficiarul sângelui-venin este unul ales: omul-om („numai om să fie”). Pe de altă parte (dar, de fapt, pe aceeaşi linie a analizei logice), Lică nu făptuieşte împotriva legii lui Dumnezeu şi în conformitate cu legile dizidente ale Diavolului – ci se simte permanentul şi excepţionalul protejat al lui Dumnezeu, tocmai pentru a-şi râde în sine deDemonul Sine: „Dumnezeu era acela care-l scăpase pe Lică de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice”. Iar finalitatea acţiunilor lui Lică este ridicularizarea Demonului-Sine: „Aş râde şi de dracul şi de mumă-sa” – îi spune Lică lui Ghiţă. Tot aşa zice Pintea despre Lică: „El are o slăbiciune (...) să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”.

            Centrul spiritual al lui Lică nu este în Infern– ci „subt privirile sfinţilor, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.)”. Gestul din biserică al lui Lică este de ofrandă a inimii,şi astfel, a întregii sale fiinţe:„Îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului”. Şi-ar depune zgurile trupului pe treptele altarului – iar inima şi-ar oferi-o pe altar. Capulşi l-ar transfigura, superior, în catapeteasmă de foc. Să nu uităm că Lică este Corbul-Pasărea Focului, născut din Stejarul Zalmoxian şi întors în Stejarul Zalmoxian (sfărâmarea capului,  de stejar, este echivalentul răstignirii lui Zalmoxis-Hristos).

            Şi ni se spune că el nu putea să moară  -  menţionându-se, apoi, ceva care ar intra în conflict, aparent, cu neputinţa de a muri: „de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea (s.n.), ca să scape de viaţa cealaltă(...)”.

            Lică este focul acestei lumi. Lui îi era frică nu de moarte, de fapt  -  ci de translarea energiei lui pe alte coordonate decât pe acelea ale lumii pe care o alimentaşi o modela energetic, prin forţa sacră de Corb al Focului. Clocotul Sângelui lui Lică este, de fapt, intrare în rezonanţă cu viaţa ocultă a lumii. El nu ucide  -  el transfigurează. El confirmă şi consfinţeşte funcţia Focului în lume. SÂNGELE BLESTEMAT al lui Lică este izotopic, în semantica mitologică, cu sângele blestemat al Muşatinilor: este VITRILOLUL. Dacă el, Lică, nu-i atinge pe toţi oamenii cu VITRIOLUL MÂNTUITOR al morţii fizice  -  neîndeplinirea, totală şi perfectă, a misiunii lui transfiguratoare ar duce la omorul lui, ca şansă transfiguratoare („cu moarte pre moarte călcând”). Gestul sacral şi mantra sacrală din biserică sunt edificatoare pentru funcţia xilogeneratului Lică: „-Unul câte unul  -  strigă el ridicându-şi mâna  dreaptă în sus [n.n.: mâna pecetluită, prin muşcătură, de ANA=”cea dăruită de Dumnezeu cu multe haruri”] – unul după altul, om cu om(s.n.), toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte”.

            De observat centrarea acţiunii Leului-Lică asupra OMULUI: „numai om să fie”, „om cu om”, „viaţă cu viaţă”. De ce oare atâta insistenţă? Nu cumva e vorba de ritualşi misiune?

            Situat în mijlocul bisericii, în faţa altarului, Lică devine Chakravarti  -  „acela care învârte roata[107]”:”Cine a atins acel grad de realizare spirituală, le poate retrăi pe toate (vieţile, evenimentele şi epocile) pentru că este în centrul timpului”. Şi, mai departe[108], cităm iarăşi, dintr-un studiu asupra lui Eminescu-dramaturgul, care se concentrează asupra celor care, cu „sânge blestemat”, conduc soarta Împărăţiei Verzi-Moldovei:”Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri, de la miticul Gruie-Sânger, Dragoş-Bogdan, prin Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul, Ştefăniţă, până la Alex. Lăpuşneanul, se spune că ar fi un <<sânge blestemat>>(...). Cred că e mult mai just(...) să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind un venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races-faées. Unei asemenea rase, culeasă din principiul veacurilor, îi este hărăzită dubla putere de contemplare şi de acţiune, pe timpul care îi este dat să conducă destinele unui popor”.

            Par a fi disproprţionate afirmaţiile noastre, prin raportare la un oarecare Lică Sămădăul. Dar nu este, în fapt  -  prin raportare la realitatea mitică. Lică este stăpânul locului– iar locul este ROATA MORII=ROATA LUMII. Este o roată ocultată de aparenţa Crâşmei. Moara nu se mai vede, nu este receptată în emergenţă, decât prin:

            a-cele 5 cruci (2 de piatră+3 de lemn);

            b-avertismentele asupra necesităţii percepţiei oculte (cf. I, p. 246):”Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara părăsită (s.n.), locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întuneric (s.n.), ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn(s.n.), şi s-o acopere iar”.

            Lui Ghiţă îi este frică de descoperirea-vădire a tainei Morii, taină a Lumii, deţinută de Ana, în complicitate ocultă cu Lică. Cuplul mitic nu este cel aparent: Ghiţă-Ana  -  ci acela mistic, vădit prin semnul lui 5(sau 10), scris cu VITRIOLUL Sângelui, pe faţa lui Lică, de ghearele Anei-Vultur-Aer  -  şi prin pecetea-muşcătură[109]  -  dinţii=semn al tenacităţii şi al fidelităţii faţă de cuvântul dat; incisivii= tinereţe şi jovialitate; renumele şi celebritatea: „Urma lăsată de dinţi pe carne este aidoma amprentei lăsate de un lucru spiritual: intenţie, iubire, pasiune. Este sigiliul, indicând o voinţă de posesiune”.

            ANA este o fiinţă bivalentă, din punct de vedere mitic:

            a-este Ana manolică, în jurul căreia se ordonează forţele Focului (Lică), ale Pământului (GhiţĂ), Apei (Pintea, rămas la nivelul de protector al copiilor Anei);

            b-este Ana cu gheare: demonism aparent, în realitate, suliţe-săgeţi de reactivare în Fiinţa de Foc a Corbului-Lică a Cosmosului[110]„Potrivit sistemului de corespondenţe planetare ale microcosmosului, astrologia tradiţională face din policar degetul lui Venus, din arătător degetul Jupiter, din degetul mijlociu pe cel al lui Saturn,  din inelar – Soarele, iar din degetul mic pe cel al lui Mercur”.

            Sămădăul este saturnian, prin definiţie şi vocaţie – căci stăpâneşte gregarul infernal al Porcului Plutonian-Saturnian. Dar „Lică, un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc, Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.

            36 = numărul solidarităţii cosmice[111] al întâlnirii elementelor şi evoluţiilor ciclice. Derivatele lui manifestă relaţiile din interiorul triadei cer-pământ-om. Este numit, de către pitagoricieni, MARELE CUATERNAR (deci, integrabil Omului Tetramorf). Este numărul Cerului (36); dublul lui, 72 = numărul pământului, iar 108 = numărul omului: omul este punct de întâlnire dintre Cer şi Pământ – loc unde  domneşte Fiul Cerului şi al Pământului.

            Este clar că locul Fiului Cerului şi Pământului este mijlocul triadei: Ghiţă (Pământ), Lică (Foc-Hristos) – Ana (Aer Celest).

            Lică poartă în ochi Smaraldul (pierdut de Lucifer şi recuperat, ca Potir Graal, de Iosif din Arimateea). Este Veşnicul Mire al Lumii – îmbrăcat, permanent, în „cămaşă subţire şi albă ca floricelele”. Are asupra sa simbolul jupiterian şi iehoviac: „Biciul-Trăznet”. Bici cu „ghintuleţe de aur”, aur solar. Dar în fiinţa lui Lică, nuntesc Soarele şi Luna, aurul şi argintul: bumbi de argintşi ghintuleţele de aur (ale biciului).

            Cuplul mistic (Lică+Ana) sub semnul solidarităţii cosmice (36), chiamă elementele echilibrului cosmic: Pintea are 38 de ani (3+8: cifra 8=cifra echilibrului cosmic, a direcţiilor cardinale şi intermediare, octogonul mediind între pătrat şi cerc, între Cer şi Pământ. Ziua a 8-a marchează viaţa celor drepţi şi condamnarea nelegiuiţilor-  ziua a 8-a= simbolul Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare. Cifra 8 corespunde Noului Testament. Semnul infinitului este ∞).

            Dacă Lică e şchiop– este „preţul plătit de el pentru cunoaşterea supraomenească şi pentru puterea pe care i-o dă aceasta[112]”. El poartă, ca Iacov sau Hephaistos – urma luptei cu îngerul lui Dumnezeu sau cu Dumnezeu însuşi pentru a vedea Taina Supremă.

            Triunghiul apei, având baza în sus, iar trunghiul focului având baza în jos, atunci când Lică e fulgerat-împuşcat în picior, Pintea e fulgerat-tăiat în frunte.

            Lică-împuşcatul (fulgeratul) în picior – este zeu-magician. El îi vrăjeşte pe cei din preajmă – cum Hephaistos îi stăpâneşte pe zeii Olimpului prin turnarea licorii uitării (lethe). Orice zeu al Focului este şchiop căci Focul este taina supremă a Cerului – este taina eternităţii: de aceea Dumnezeu îi permite lui Lică să ridice, în biserică, mâna dreaptă– mâna Puterii Sacerdotale, binecuvântând cu Înviere pe cei ucişi. Lică stăpâneşte Destinul – trezeşte în toţi cei din jur teama de Destin, ca anamneză a autorităţii divine.

            Pintea „îl apucă pe mort [n.n.: Lică] de un picior şi îl târî după sine până la râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri.” 

            Totul ţine de picior– ca simbol al sufletuluişi sinecdocă a Fiinţei Umane. Pintea trebuie că se împărtăşeşte din calitatea de şchiop mag vizionar şi autoritate sacerdotală a lui Lică: îl apucă de piciorul (şchiop-fulgerat, prin care Lică a primit revelaţia divină) – şi îl împinge cu piciorul (piciorul lui Pintea a devenit şi el, dacă nu era până acum – şchiop, adică împărtăşit din Taina Celestă). Şi unde îl împinge pe Lică?În valuri. Păi, valurile sunt însăşi Fiinţa-Taur a lui Pintea. În concluzie: prin gestul de împingere cu piciorul a piciorului fulger– Pintea  îl primeşte pe Lică în sine– ca pe Hristosul-Foc. „- A scăpat! (...) Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume”. Elibaratorul eliberat în euharistie. Lumea nu va şti – pentru că lumea va conţine ŞTIREA însăşi. cel puţin, Pintea îl conţine pe Lică, prin încrucişarea picioarelor, într-o svastikă morişcă a vieţii şi morţii.

            Dar lumea întreagă stă sub semnul transfigurării prin Foc: OMUL-PĂMÂNT (Ghiţă) se împărtăşeşte din Focul-Lică (fiind şi el, Ghiţă, împuşcat: în ceafă, ca substitut al  piciorului aflător, piciorului jertfitor). 

            Ghiţă şi Ana sunt legaţi prin sângeşi cuţit-fulger. şi legaţi, în consecinţă, prin Lică. Lică oferă:

            a – hierogamia cu Ana manolică pentru mântuirea apocaliptică, prin foc, a lumii;

            b – oferă liantul mitic (şi mistic) între Pământul (Ghiţă) şi Aerul Celest (Ana).

            c - oferă transfigurarea morii demoniace – prin foc în Golgotă Mântuitoare, apoi în Paradis-Coliba Liniştii

            Pneuma-Bătrâna extrage din Athanorul-Crâşmă (oblăduit de mistica roată a Morii Norocului – Swastika-Lică) rezultatul operaţiei alchimice: copiii (cuplul Soare-Lună, Lică-Ana, sau cvatdruplul-tetramorful purificat: esenţele copii, ale tetramorfului). Copiii sunt cele patru feţe ale Fiinţei Originare, obţinută alchimic „în fundul gropii care fusese odinioară pivniţă nu se  mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă”

            „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră (s.n.) de lângă cele 5 cruci şi plângea lacrimi alinatoare (s.n.). -  Se vede câau lăsat ferestrele deschise! Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată!...”

            Groapa cu cenuşă este Athanorul „cu ferestrele deschise” - eliberând piatra filosofală– pe care „şedea” (re-născuse) Bătrâna Vremurilor, Stăpâna Kalpelor. Piatra îi renaşte pe cei 5 (3+2 = yang+yin) drept cruci veşnice (tetramorful primordial uman + pneuma divină). De ieşit -  a ieşit data, indiferent la bine şi la rău; divinitatea (a cărei expresie metaforică este piatra filosofală) este amorală: liniştea colibei s-a metamorfozat în lupta din interiorul Athanolului-Crâşmă  - dezvăluind oasele – scheletul bivalent: a – moara lumii (Norocului) transfigurată prin foc în Coliba Liniştii, şi b – Fiinţa Tetramorfului Original. Lacrimile alinătoare  nu pot fi decât scurgerea sângelui blestemat adus din  starea de clocotire (înainte de a re- învia Omul Tetramorf) în starea de Amrita – licoarea divină a Paradisului.

            Drumul Copiilor Veşnici (Dao) este însăşi Piatra Filosofală, substitut-revelaţie a Morii Lumii (ocultată de „clocotul” crâşmei Athanor) şi al Bătrânei Kalpelor.

            Ei stau, asfel, sub semnul Providenţei[113].   

*

            Banul, în Moara cu noroc este doar banul cu semn – adică banul-semn:  semnul trecerii pentru transfigurare. Stăpânul transfigurării este Lică – iar agenţii transfigurării sunt Pintea şi Ghiţă:

            a – Pintea este gemelar în uterul lumii cu Lică (puşcăriaîn care ambii au fost închişi pentru furt de cai psihopompi);

            b – Ghiţă este Hermes-ul, care face legătura între Lică (Centrul Lumii)şi Pintea (marginea oceanică a Lumii). Banul are funcţie tranzitorie–transfiguratoare – deci mistică, psihopompă.

*

            Ana = Aer =punct, Ghiţă =Pământ=pătrat, iar Lică şi Pintea, gemelari, sunt Steaua lui

Solomon (două triunghiuri echilaterale orientate invers unul faţă de celălalt şi înlănţuite             )[114]:

Ana îi leagă pe toţi, la mijloc, iar Ghiţă îi înconjoară pe toţi, la margini.

*

            Tetramorful a fost în Paradis, dar s-a menţinut şi se menţine şi pe Pământ – Adam Tetramorful. Nu-l vedem fizic – dar trebuie să-l intuim spiritual. trebuie să ni-l relevăm transfigurându-ne. Moara Demonilor (ca disimulare a Tetramorfului) se transfigureză-revelează ca Tetramorf – prin Foc. Prin regăsirea Centrului-Foc care-i chinuie şă-i mântuie, îi desparte şi-i contopeşte pe Lică-Ghiţă-Pintea-Ana. Şi Moara de Foc transfigurată se va numi Coliba Liniştită: Paradisul.

*

*   *

CAPITOLUL V: Nostalgia Paradisului.Din nou despre Natura ca intermediaritate. Războinicul Dharmic şi Cenuşăreasa. Harap-Albul slaviciano-confucianist. Copilul ca sămânţă spre Bine – şi copilul ca brazdă a Dracului

            Omul, odată născut, are nostalgia Arheului din care a destins şi a spaţiului arheic pe care, prin păcatul metafizic originar, nu-l mai percepe decât ca desprindere de propria-i împlinire (dintr-o anterioritate paradisiacă). Singurul element al acestei lumi care-i păstrează neştirbită imaginea propriei soteriologii este Natura. Natura – ca Paradis Originar. Problematica, deci, nu se cantonează la nivelul existenţei?non-existenţei Paradisului (căci el este prefigurat şi menţinut ca nostalgie a originii pure şi a Arheului şi Arheităţii – prin Natură) – ci a diverselor grade de distanţare (individuală şi colectivă), faţă de acest obiectiv sacral; a diverselor grade de putere de percepţie şi de voinţă de percepşie a Naturii – ca zonă de promisiune a reintegrării mântuitoare. A continuităţii noţiunii de reintegrare umană în originaritatea sacrală.

            Există la I. Slavici şi o semnificaţie aparte a Naturii: natura, ca fază primă de intermediaritate-vestibul spre o a doua fază-Natură: Natura Originară cu o soteriologie completă. Nu trebuie luat sensul de Purgatoriuîn accepţiunea lui catolică, pentru că I. Slavici este unul dintre cei mai echilibraţi, dar şi mai definitivi creştini ortodocşi din literatura română. Nu e vorba, deci, de o fază sacrală intermediară, ci, pur şi simplu, de o intermediaritate, ca zonă de meditaţie umană, asupra propriilor devieri de la Calea Dao. O zonă în care au loc transfigurări, conştientizări, expieri necesare – care devin factori de permisivitate pentru o ulterioară viziune sintetică, globalizantă revalorificatoare, asupra potenţelor sacrale ale fiinţei umane de a merita (sau de a spera în) reintegrarea sacrală. Evident, printr-o corijare conştientă a factorilor fiinţiali specifici fiecărei entităţi umane în parte –pentru înscrierea spirituală cât mai exactă în rigoarea şi armonia (mistice) ale lui Dao.

             Baba Dana, din nuvela omonimă, Bătrâna Lumii:

             (cf. II, p.559): „Pe baba Dana eu numai babă o ştiam, iar de cum am ajuns flăcău ea mi se părea mai puţin bătrână decât mi-o aduceam aminte din timpul copilăriei mele” – are nelinişti metafizice în legătură cu continuitatea actului uman de percepţie a Naturii-Paradis. Căci baba Dana are un contact continuu cu esenţele sacre ale Naturii, cu forţele sacre terapeutice ale Naturii: buruienile vindecătoare, căci a fi sănătos implică o dublă legătură: cu viaţa deplină a corpului fizic dar şi cu revelaţia naturii, ca forţă stimulatoare a fiinţei resurecţionale (spiritual) din om:

            (cf . I, p. 560) „Orişicât de lungă ar fi viaţa şi orişicât de multe i-ar fi nevoile, câtă vreme ai sănătate nu te saturi de a-ţi înşira zilele (...). Mama, fie iertată, m-a învăţat cum să culeg buruieni de acestea şi cum să mă folosesc de ele pentru vindecarea boalelor. Toată buruiana e bună la ceva. Vorba e numai să ştim la ce e bună şi cum avem să ne folosim de ea. Multe din ele sunt într-un fel hrană, într-altul leac, şi iar într-altul otravă (...). Cum ar fi cu putinţă să mi se fi urât a-mi aştepta sfârşitul când mai sunt atâtea şi atâtea asupra cărora nu m-am dumirit încă!? (...) Apoi, mă întreb, în tot cazul, ce se alege, după ce voi fi murit, de întreaga trudă a vieţii mele? O să mai fie cumva de vreun folos ceea ce trăind pe pământ, am adunat în sufletul meu ?”.

            Truda ei a fost să stea, cu suflet şi minte, cu întreaga fiinţă, la pieptul Naturii, cu potenţe soteriologice (în plan fizico-astral, ba şi al Sinelui Spiritual). Sufletul ei a adunat o ştiinţă sacră a re-legăturii om-Lumea Paradis. Dar va fi existând, oare, o punte de suflet între lumi, pentru a transmite pe această punte, câştigul efortului religios faţă de fosta stare de unitate paradisiacă (om-lume).

            (cf. II, p. 661) „Eu – stărui dânsa, dau cu socoteală că ceea ce în suflet s-a adunat nu rămâne în pământ, ci trece cu sufletul în lumea cealaltă, unde bobii nu se numără numai, ci se şi cântăresc, şi sămânţa seacă nu poate să fie deopotrivă cu cea miezoasă (...) Durerea cea mare a bătrâneţilor mele e că n-am ani să las moştenire cele moştenite de la mama şi sporite prin truda vieţii mele”. Vor mai accepta iniţierea – vor mai sta cu urechea la pieptul Naturii Paradisiace, ucenici-preoţi ai Templului Naturii? Baba Dana constată ruptura, discontinuitatea în atitudinea religioasă faţă de Natură – indiferenţa faţă de iniţierea sacrală, decăderea în timpul profan, în atitudinea strict pragmatică non-spirituală:

            (cf. II, pp. 561-562) „- E o lume-ntreagă care te-nconjoară, îi zisei. – e, răspunse ea (...) băieţii şi nepoţii umblă însă fiecare în cărările sale, iar fetele şi nepoatele se leapădă de cele băbeşti. Lumea de azi e de tot nouă şi nu mai vrea să aibă nici o legătură cu cea veche (...)”

            Discontinuitatea activităţii sacral-religioase, faţă de Natură, părăsirea ritmurilor panteiste – pragmatismul sec şi imbecilizant – sunt anti-Dao, anti-confucianiste. Lumea aceasta discontinuă spiritual are toate şansele să se prăbuşească, şi în plan vital, şi în plan sacral, căci cele două planuri sunt complementare:

            (cf. II, p. 562): „Pe când mai nainte femeile veneau la mine să le dau buruieni ca să aibă, azi dau năvală, cerând buruieni ca să nu mai aibă copii. De ce adecă, să-i mai ai, dacă cer atâta bătaie de cap şi atâtea jertfe şi  pe urma lor nu te poţi aştepta nici măcar la mulţumirea de a şti că au să-ţi ducă mai departe gândul cel bun şi să scoată la capăt cele începute de tine?”

            Cu totul opus tratează problema Naturii resurecţionale spirituale un fost renegat spiritual – Ciulic, din nuvela Vecinii II. El este un fel de Gobseck sau Shylock românesc într-o primă fază a existenţei lui terestre. Un trup şi un suflet, lovite, în copilărie, de lume – şi dornice, acum, la bătrâneţe (dublată de putere financiară) să-şi răzbune cumplit şi necruţător pe lume, fie şi în forma ei germinativă: copiii.

            (cf. I, p. 500) „Om înalt, spătos şi cu umerii oarecum ridicaţi, el părea din dos mai mult tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ţinea drept, călca rar şi apăsat şi nu avea decât pe ici pe colo câte un păr cărunt. Din când în când în când el se oprea, îşi sucea trupul şi se uita înapoi, ca şi când s.ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci, bătrâneţea se vedea din faţa lui uscată şi zbârcită (...). Doi dintre dinţii de din şos erau ieşiţi din linie, şi ţineau buza oarecum rânjită (...) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliţilor, şi, gonit de alţi câni, se opreşte mereu, se întoarce mereu şi-şi arată îndârjit colţii.

            Îndârjit era şi d-l Ciuric (...). O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul dintre cele două geamuri, iar comisarul (...) constata că piatra a fost aruncată de Ermil, băiatul de 7 ani al d-lui Anastase Călin (...). Iar slăbiciunile omeneşti pe care el nu poate să le ierte. Aşa cum s-a ivit în lume şi cum s-a făcut om, el era nemilos faţă cu sine şi nu putea fi îngăduitor faţă cu alţii (...). E omul care a muncit, a suferit, arăbdat, s-a zbuciumat o via-ă întreagă, iar acum, după ce i s-au împlinit toate dorinţele se întreabă mereu: <<Şi-apoi?! Atât e tot? nu mai urmează nimic mai departe? nimic nu mai poate viaţa să-mi deie?!>>”

            Iată ce-l salvează pe Ciulic de a sfârşi ca un Gopseck: ne-închistarea, non-retragerea pietrificantă în cochilia morţii de viu, a necuriozităţii faţă de viaţă, faţă de lume. Ciulic este lovitul de-o viaţă, darn u este suflet înfrânt: bătrân, el pândeşte încrâncenat, pe metereze, alţi şi alţi demoni, cu care să se înfrunte (mai onest sau mai puţin onest – dar să se înfrunte!). 

            De aceea, nu este de loc artificială transfigurarea lui Ciulic în faţa descoperirii noului şi adânc-semnificativului, a sacrului (pe care nu i-l relevase, până la bătrâneţe, nimic din modul profan în care vieţuise): sfânta familie (în familia numeroasă, dar plină de suflet, de o gamă nesfârşită de sentimente dinamice şi cu valenţe autosacrificiale, a funcţionarului CFR, Anastase Călin); în chipul soţiei lui Călin, Agata, „fată de preot din Bucovina”, redescoperă, anamnezic, trăsături ale propriei mame (ori potenţiale soţii karmice) – mai curând ale Mamei şi Soţiei Arhetipale. Şi, în fine, ca o consecinţă a primelor două descoperiri – descoperirea terapiei spirituale prin Natura-Paradis. Pentru Ciulic, expediţia cu carul în care a încărcat familia suferindului Anastase Călin – la Cârligi – este o expediţie iniţiatică spre propriile origini fiinţiale. O expediţie de redescoperire a propriei fiinţe, în autenticitatea ei existenţială, sustrasă şi extrasă din orice accident fenomenal. O expediţie cu multe cotiri pentru atingerea stării de echilibru, smerit şi senin, al Căii Sufletului-Dao. Regressum at uterum:

            (cf. I, p. 558) „cerul e senin, şi o adiere lină, aproape caldă, se simte dinspre şesul nesfârşit. Epăcat de atâta frumuseţe! Ciuric se opreşte şi se uită înainte: intrat aşa deodată în vale, nu mai ştie la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El nu se uită înapoi, şi acum râde, fiindcă Agata râde şi ea arătând înainte spre fundul văii” (n.n.: valea anamnezei). Drept răspuns, arată şi el, tot înainte, spre zidurile albe, care sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas (n.n.: hanul Athanor, al fişării mercurului-Cervus Fugitivus)”.

            Trece Stix-ul-Dâmboviţa, în întuneric mistic, coteşte şi saltă, cu luntrea-arcă, pe drumul reamintirilor unor re-încarnări trecute, ale karmelor uitate:

            (cf I, p. 561) „Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntuneric, cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite şi costişe, peste bolovani şi prin valuri de ape curgătoare, temându-se la tot pasul că vor da în gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua hărăbaua. Dar n-aveau încotro” [n.n.:Dao-Dharma karma sunt sacralităţi, deci necesităţi supreme, iar nu fenomenalităţi accidentale]; trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. El, Ciulic, în fenomenalitate: câinele, (cf. I, p. 500: ) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit – aici în sacralitatea drumului iniţiatic – este călăuza psihopompă pentru sinele-haraba în care şi-a încărcat karma (sub chipurile familiei Anastase Călin – conglomerat de euri spirituale aflate în diverse stadii evolutive):

            (cf. I, p. 562) „Şi mergea, ţiind caii de căpăstru înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii [n.n.: ouăle existenţiale karmice] trecea prin râu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cârmaciul duce corabia în timp de furtună [n.n.: furtunile ciclurilor, Kalpelor] - -Nu te teme! striga şi inima îi râdea că toate îi merg bine”.

            Cui îi striga? Fiinţei lui proprii, pe care o afla şi o conducea în/prin toate ciclurile existenţiale. Şi cine-i stimula siguranţa în sine? Forţele spirituale adunate, comprimate în Natura-Paradis, pe care o redescoperea pas cu pas anamnezic.

            După ce a înfruntat, cu îndârjirea exersată o viaţă, anamneza ciclurilor sale karmice şi fiinţiale – Ciulic nu mai poate rămâne „Ciulic” (n.n.: probabil că ciulin, adicăo plantă pierdută în imensitatea Bărăganului = infinitul sec) căci este, acum, un Buddha-Iluminatul la umbra smochinului sacru. El îi spune Agatei (agathos = bun), perechea lui karmică, Mamă şi Soţie Arhetipală – vorbe esoterice – care transmit mesajul supremei smerenii, al supremei abstragerii nirvanice, din lumea fenomenală a Numa-Rupa (nume şi formă) – lume a Māyei, pe care el a înlăturat-o prin parcurgerea curajoasă, chiar eroică, a drumului iniţiatic prin care s-a regăsit uterul divin, ca entitate anonimă, deci autentic sacrală; mesajul este al potolirii vrajbei ciclurilor, stingerii vârtejului Kalpelor – şi retragerii într-un Sus Nirvanic, etern non-fenomenal şi sustras fluxurilor de reîncarnări în ouă-bolovani (potenţialităţi) sau nume şi forme înşelătoare: „Poartă grijăde copii tăi şi pzeşte-i să nu intre în vrajbă cu lumea [n.n.: Lumea-Paradis redescoperit] (...) – Numele meu – grăi – să nu-l puneţi acolo sus!”.

            Ciulic nu mai are la ce „ciuli” urechea veghetoare, neliniştită. Neliniştitul a devenit Iluminatul.

*

            A te înscrie în Rotunda parcurgere a ciclurilor fiinţiale, pentru a afla capul (iluminarea)-Capnicul Rotundei – este o intreprindere primejdioasă, la care trebuie să combini starea de eroism interior cu sugestiile anamnezice, trezite în „monştri” – paznici ai Misterelor Naturii. Aceasta este semnificaţia povestirii iniţiatice O noapte fioroasă.

            Eroul ucenic într-ale iniţierii este stimulat în drumul său (care în final, ar trebui să se suprapună peste misticul Tao-Dao) de către „spaimele” Naturii stimulatoare de anamneză. Obsesia fundamentală a eroului ca şi în Povestea lui Harap-Alb– este ursul (arheul războinicilor geto-gotici):

            (cf. II; p. 442) „- Sperie [n.n.: focurile păstorilor cristici] urşii (s.n.) – ca să nu se apropie de turme şi porumbişti.

            (cf. II; p. 442) „Şi dacă vreun urs (s.n.) urmându-mi apropierea, se coboară din culme, ori se urcă pe hârtoape?”

            (cf. II; p. 443) „Coborând acum la vale, îmi era mereu, parcă aud mai la dreapta, mai la stânga, când la deal, când la vale, acea mormăială somnoroasă a ursului. (...). Nu era urs (s.n.) nicăiri prin apropiere dar eu auzeam când mormăială, când paşii greoi, vedeam mogâldeaţa.”

            Eroul este un fals erou, un erou ratat: ursul este sinele său autentic de Războinic Karmic şi Dharmic, Războinic al Kalpelor: el, pentru a-şi regăsi sinele sacru trebuie să se lase înghiţit de Ursul Arheic – pentru a fi regurgitat ca Âthman (spirit universal).

            Din păcate, Natura nu poate stârni decât spaimăşi stimulează goana retractilă spre comoditatea căpiţei, talangei, câinilor, oamenilor, în cel care seamănă leit cu feciorii mai mari ai Craiului, cei care prin ratarea expediţiei de aflare a lui Dao – se şterg din planul divin. „Eroul” se culcuşeşte în uterul-căpiţă de fân – nu spre a se naşte, ci spre a se feri de naştere, nu spre a-l întâlni în stâna şi-n ieslea bethlehemică pe Hristos-Dao – ci spre a adormi „fericit” – adică ignorant (în sensul negativ buddhist). El, „eroul” nu poate fi pe Calea Dao, ci: „la marginea şerpuitorului [s.n. – n.n.: nu Dreptului!] drum spre Rotunda [n.n.: el este exclus din Rotunda- circulara expediţie anamnezică].”

            Natura îi ajută pe cei care se ajută. Fie bărbat, ca personajul Tudor, fie femeie ca personajul Nuţa. Yang şi Yin apar, la I. Slavici, într-un mit-nuvelă care merge în paralel cu basmul despre Cenuşăreasa.

*

            Oricare Cenuşăreasă vine de dincolo de cenuşa Keliphot-urilor (cojilor fenomenale, accidentelor fenomenalului-istorie): vine dinspre Focul Central, Natura-Paradis. De acolo vine şi Nuţa, urgisita, şi totuşi, fericita (prin contactul neântrerupt cu Natura-Paradis) calma, pururi egala cu sine însăşi, senina protagonistă a nuvelei omonime, deşi persecutată, dorindu-i-se şi plănuindu-i-se mereu moartea:

            (cf. II, p. 360) „Nuţa era de vreo patru anişori şi mai avea mult până ce se face fată de măritat, iar până atunci se puteau întâmpla multe. Neastâmpărată cum era, putea, Doamne fereşte să cadă de undeva şi să-şi frângă gâtul, să se-nece cân vine Dâmboviţa mare. Câte nu ise pot întâmpla unui copil rău nărăvit!? Iar după o asemenea

nenorocire, toate treceau la Ana şi la copiii ei. Le chivernisea dar Ilie toate, parc-ar fi fost ale lui”.

            (cf. II; p. 362) „Iar Nuţa tot ea. Acum te pomeneai cu ea căţărată ca o pisică pe acoperişul şurii (...) dar nu-şi frângea gâtul. Se scălda-n Dâmboviţa (...) dar nu se-neca (...) Decsulţă, flămândă şi rebegită, mânca pe apucate, dormea unde o prindea noaptea (...) copilul nimănuia şi a tuturora, neîngrijită de nimeni, dar dragă tuturora, afară de Ilie, care o vedea adeseori prin vis”.

            Numai omul e păcătos şi merită toate suferinţele lumii. Natura însă (...) animalele şi plantele (...) este nevinovată la modul absolut. Ea este trasă  cu forţaîn lumea păcatului  - sau cel puţin aşa îşi închipuie cea mai rea şi cea mai ticăloşită creaţie a lui Dumnezeu (nu ticăloasă!) – căci Dumnezeu l-a conceput pe om ca pe capodopera sa – dar omul a ales să „evolueze”, adică să treacă prin toate stadiile ticăloşirii, decăderii). Sunt însă oameni neticăloşiţi, tocmai pentru că refuză să se instituie în „stăpâni” ai Naturii  -  şi, dimpotrivă, ascultă ei,  cu o religiozitate vitalistă, plenară, de poruncile şi miracolele necontenite ale Naturii. Aceşti oameni, oricât vor încerca semenii lor ticăloşiţi să-i corupă, să-i distrugă

            (cf.II, p. 366):”De!Ce mai ştii?!Sunt atât de multe fetele curăţele care se pierd fără de urmă în toiul Bucureştilor. Iată Nuţa nu e numai curăţică, ci totodată şi zburdalnică să-i fugi din cale”    - nu vor putea fi siliţi să se autodistrugă total. Esenţa lor va asculta, totdeauna, de Vocea Arhetipală  -  de Dumnezeu, cel exprimat în necurmatul miracol al Naturii Proaspete. Blestemaţii, ticăloşiţii  -  nu văd Paradisul din Natură  -  nu simt că Natura e pregătită, oricând, să le ofere vindecarea de păcat: prin clipa de răgaz, de meditaţie, prin viziunea miracolelor. Terapia prin miracol, însă  -  este folosită tot numai de către cei care nu s-au desprins de la sânul Naturii  -  nu au trădat Natura, n-au refuzat şansa opririi, cu ochii mari şi cinstiţi, în faţa Misterului Viu al Naturii. Cine e născut să distrugă  -  va distruge şi se va autodistruge. Din fericire, distrugerea, în cazul lui, se suprapune peste autodistrugere  - şi, deci, nu are vreme şi putere să distrugă infinit. Cine e născut să asculte de Natură  -  va crea şi se va autocrea. Şi, în cazul lui, autocreaţia nu se suprapune doar peste ea însăşi, ci lasă loc „prozelitismului” creator: prin iubireşi credinţă, Natura poate oferi un şir/şirag de „mătănii” soteriologice.

            Şi nuvela Nuţa vorbeşte despre un misteriu dublu transfigurator, după o perioadă (precedată, şi ea, de probe de tip labirintic-infernal  - prin concursul dat de „cocoana” Tinca, Spiridon Taiefugă, doamna Olga Florentina  -  cea care „semăna cu o florentină pentru că-i semăna colonelului Luluţă [ un „crai bătrân”] cu o florentină cu care petrecuse zile frumoase la Monte Carlo”, căpitanul Rancu etc.): Nuţa Cea Uitată de Oameni sub cenuşa anonimatului social (după ce trece prin Labirintul Infernal al Bucureştilor)  -  se regăseşte pe sine cea Originară, Regină a Ciclurilor Naturii  -  prin re-întâlnirea cu Tudor-Theodor („râvnitul de Dumnezeu”...)  -  şi el ascuns sub cenuşa „vitezei” istorice şi a începutului de viciere morală din Labirintul-Bucureşti. Cei doi, NUŢA şi TUDOR  -  abia atunci când refac cuplul adamic şi întemeiază Sfânta Familie Originară (în mijlocul Naturii)  -  permisiunea (socio-divină) de a-şi lepăda „pieile de porci”  - şi de a redeveni Regele şi Regina, Iniţiaţii-Stăpâni, Diriguitori Generoşi şi Înţelegători (dar nu înafara Rigorii!!!) ai Lumii Fenomenale. Trec peste intenţiile trecute  -  criminale şi lacome  -  ale rudelor şi „cunoştinţelor” interesate în POROS-ul material  -  şi reinstituie o ordine a Prezentului Rigorii Morale. Ei sunt conştienţi de fiecare etapă a iniţierii lor  -  de aici aparenta „toleranţă”, care, de fapt, este anamneza Purgatoriului-Natură (necesar, după îmbâcsirea cu cenuşile infernale ale Labirintului):

            (cf.II, p. 428)”Multe nefăcute vom fi făcând noi, dar atât de ticăloşi cum ne socotim nu suntem”.

            Aceasta nu e o judecată de valoare asupra propriei persoane doar  -  ci o evaluare a stării lumii post-purgatoriale şi post-infernale: expresia nefăcute făcute se referă la starea de Māya din Labirint. Acolo s-au „petrecut” fapte zadarnice, false fapte, ireale fapte  - iluzorii fapte. Dar cel (cei) care are/au găsit forţa morală de a depăşi Labirintul nu mai sunt cei de dinainte de Labirint sau din Labirint: nu mai sunt şi nu mai trebuie să fie obsedaţi de Păcat  -  pentru că proba trecută a Labirintului tocmai asta urmăreşte: dizolvarea, prin efort spiritual pozitiv(şi mistic) a obsesiei Păcatului  -  a aşteptării stării de pozitivitate. Cei care se socot, şi după Labirint, ticăloşi  - vor rămâne ticăloşi, în sensul de neputincioşi spiritual. Cei care vor scăpa de obsesia ticăloşiei  -  prin forţa morală şi prin recunoaşterea Căii Morale, oferite de Natura Autentică (iar nu de jungla socială) – aceia vor fi aleşii, iniţiaţii, transfiguraţii. Durică-Tudor va redeveni THEODOR(Cel Dăruit/dorit de Dumnezeu), iar Nuţa va redeveni HELENE (Făclia-Fericita întru Lumină).

            Unde sunt, totuşi, urmele fostelor „deraieri” de la Dao, ale Nuţei? Cum de îi îngăduie karma să fie fericită, fără să-şi plătească „datoriile”? Căci, „Cine nu urmează Tao, va pieri!”[115]– spunea, teribil avertizator, Lao Tse. Păi, „datoriile” ei le-au plătit/le vor plăti cei care i-au făcut şi pănuit Răul/Moartea (fizică şi spirituală). Totul se echilibrează „până într-un fir de păr”.

            De observat că I.Slavici nu şovăie în a „construi” o foarte exoterică transfigurare (care o dublează pe cea esoterică, într-o complementaritate armonioasă), în cazul Durică:

            a - „Durică” era numele decăzutului bărbat, prăbuşit în Labirint;

            b - TUDOR  -  este numele bărbatului conştient de purificarea necesară, prin Iubirea faţă de Femeia Arhetipală (Nuţa);

            c - ceea ce nu se mai numeşte este ipostaza bărbatului terestru mort:

            (cf.II, p. 421) ”Cu Tudor Săndulescu s-a mântuit: alt om trăia acum altă viaţă(s.n.), mai liniştită şi mai frumoasă. Era, cu toate acestea, o legătură între cele trecute şi cele viitoare”  -  şi, renăscut,  „nomenul” sacral aduce cu sine funcţia Theodor. Aruncându-şi trupul-iluzie în vârtejurile apei  -  Tudor nu mai este Dezertorul din Armata Terestru-Umană  -  ci Războinicul Nou al Iubirii:

            (cf.II, p. 425) ”Trebuie neapărat să te iau şi să te duc cu mine (...) trebuie cu orice preţ! Nu ştii, precum se vede, că pentru toată lumea eu sunt mort, înecat, pierit în apa Dâmboviţei!” [îi spune Nuţei, regăsite la Dragoslavele, după fugirea-evadare din Labirintul multiplu: Labirintul-Bucureşti- social, Labirintul-Capu-Coatei – al trădării, al falsei iubiri, din partea demonicului cuplu Ana-Ilie  -  Ana=nepoata de vară a lui Drăgan, soţul Bunicii-Văduvă, soacră a Tatălui-Ghiţă Bucur al Văduvei... – de observat cât de încâlcită este „rudenia-rubedenia” Diavolului! – Labirintul propriului sine, chinuit de ispite: cf. II, p. 241  -  când Nuţa îşi propune transfigurarea interioară radicală:”Tot pe poteci neumblate!” – s.n.].

            Cuplul adamic, refăcut pe pământ, capătă binecuvântarea carească:

            a – prin cununia religioasă-panteistă: (cf I, p. 472) „binecuvântarea preotului e binecuvântare şi ce-a legat popa, legat rămâne”;

            b – prin copilul dobândit, ca răspuns al lui Dumnezeu cu privire la terminarea-neterminarea stagiului cuplului în Paradisul terstru. Semnul că a fost depăşit Paradisul terestru pentru Paradisul Celest este sentimentul de for-ă morală în faţa ispitei stăpânirii terestre: (cf. I, p. 427) „le auzea pe babe şoptindu-i la ureche: <<toate ale tale sunt!>> <<- Nu, ale mele nu!îşi zicea. Eu nu am nevoie de ele. Ale lui însă sunt [n.n.: ale copilului, chezăşie a trecerii prin Paradisul terestru] el trebuie să le aibă>>” - iar Tudor îi dă răspuns întru acelaşi duh autosacrificial, transfigurator, martiric şi cristic: „şi dacă vom fi şi tu şi eu prigoniţi, grăi Tudor, el va sta la adăpost; dacă vom fi batjocoriţi, n-are să se reverse batjocura asupra lui; orişice am suferi noi, pentru binele lui ispăşim!”

            Copilul lor este sinecdoca omenirii – dacă transformăm povestirea din registrul strict narativ, în cel mitologico-simbolic.

            Din poziţia Âthman, Tudor poate să instituie, pe verticală în jos, asupra Pământului, regimul de Război Metafizic contra Răului, contra Labirintului infernal, ca stare generală de decădere a lumii umane:

            (cf  I, p. 427) „Haid’ la vale! dă năvală-n mijlocul lumii şi-nfruntă toate, că toate vin şi trec”.

Cine ajunge la concluzia Ecclesastului şi a lui Heraclit deopotrivă – şi ajunge în mod organic, fiinţial, nu teoretic, ci ca normă spirituală, ca exerciţiu spiritual metafizic este un iniţiatşi se poate spera, prin cuplul iniţiat (Helene Theodor) la mântuirea lumii, la retranscederea adamică.

*

            Pentru că tot am pomenit de copilul cuplului adamic – Helene-Theodor, ca garanţie dată de Dumnezeu că stagiul terestru al cuplului era apreciat ca fiind rodnic în fapte şi atitudini corecte şi bune – să spunem că, de obicei, COPILUL, la I. Slavici, nu este privit în sine– ci ca DESTIN. Aşa am văzut că a fost cazul părăsitului orfan Bucur, din nuvela Din valurile vieţii, aşa în cazul exersatului ucenic al vieţii, Ciulic, din Vecinii II, aşa Nuţa cu privirea senină spre Miracolul Cosmic rezistând, prin viziunea Paradisului Originar, presiunilor coruptive ale societăţii umane – Labirint infernal etc. Şi aşa este şi corect – căci copilul nu este un decor al lumii – ci o-ntrebare a lui Dumnezeu care se exprimă în Lume. Copilul poate fi sămânţă spre Bine (înţeles ca iniţiere în Dharma Cosmică) – sau, dacă nu se coformează dharmei cosmice – „brazdă a dracului”.

            Se formează, uneori, cupluri antinomice, în ceea ce priveşte atât destinul, cât şi comportamentul. Am amintit, în treacăt, despre Gogu şi Goguşor din povestirea omonimă - unul fiu de bogătaş, celălalt fiul spălătoresei rufelor bogătaşilor: Gogu este inadaptat la lume – căci are o mamă denaturată, care-şi caută distracţii şi petreceri înafara casei – „creşterea” copilului şiind lăsată pe seama guvernantei, iar educaţia „predându-i-o” fiul spălătoresei. Dar Goguşor al spălătoresei, adaptat la lume, rezistă intemperiilor (în sens propriu şi figurat) ale lumii – pe când sărmana făptură de seră, Gogu, nu ţine pasul – şi-i prilejduieşte mamei sale descoperirea celei mai elegante toalete: cea de doliu.

            Dar mai sunt la I. Slavici, astfel de cupluri comportamentale.  Doi prieteni (II, p. 434) este  o povestire despre doi copii aparent antinomici. În ceea ce priveşte comportamentul, este (sau pare) clar că Pârvu „e băiat aşezat şi silitor”, iar Pintea „sfârlează neastâmpărată şi pornită pe drăcii”. Vecini, cei doi, aparent nepotriviţi comportamental – îşi adaptează comportamentul în diacronia vieţii. Mai exact, Pintea devine „maestrul” lui Pârvu – în armată. Apoi, când Pintea devine logofăt de moşie, îl ia pe lângă el pe Pârvu, şi acesta din urmă îşi depăşeşte maestrul în ticăloşie: fură cu neruşinare mai mare decât „profesorul” de descurcăreală, Pintea şi îl sileşte pe Pintea să-i fie complice a unor furturi grosolane, cu martori – din care abia scapă logofătul, iar Pârvu aproape că apare ca erou. La nunta lui Pintea, Pârvu, arogant, îl ameninţă cu denunţul, iar Pintea plănuieşte asasinarea, la focurile varniţelor înalte, a celui care, din complice se instituise în stăpânul potenţial, determinantul potenţial al destinului său.

            numai că destinul unui om este rezultatul întregului şir de fapte ale vieţii, iar nu al ultimei fapte din diacronia vieţii. Aşa că, per total, faptele celor doi, care se legaseră prea strâns de tot ceea ce era contrar căii drepte – îi răstoarnă, împreună, ca pe nişte fraţi întru rău ce fuseseră o viaţă întreagă – în focul infernal, devastator (şi nicidecum regenerator sau revelator) al varniţelor – braţele celor doi împletindu-se în ultima clipă a căderii – într-o PUNTE A RĂULUI TRANSMISIBIL (întru reciprocitate):

            (cf  I, p. 439) „L-a dus pe Pârvu, s-a urcat cu el, i-a dat brânci, dară Pârvu, căutând în clipa căderii un razim, şi-a înfipt mâna în braţul lui şi l-a tras cu sine. Acolo au pierit amândoi, de n-a mai rămas decât cenuşe din oasele lor”.

            Şi în nici un caz nu se va ivi, din această cenuşă blestemată o Cenuşăreasă. Răul nu va disimula Resurecţia.

            Sunt şi copii-unicat, cum este Huţu al lui Budulea cimpoierul. Huţu se conduce după alte precepte – „Cugetul curat e podoaba creştinului” (cf  I, p. 235) şi altul, buddhist, conform căruia, prin silinţa necontenită a spiritului întru asceză şi respingerea tentaţiilor de tot felul, se alungă cel mai mare izvor de rău al Omului şi Lumii: IGNORANŢA. Şi Huţu parcurge trepte iniţiatice, multe şi în tăcere, înfrângând până şi tentaţia dragostei de femeie, în primă instanţă, lăsând, rând pe rând, pe fetele lui Clăiţă, din cele 6 – pe Cornelia, Livia, Veturia – să se mărite. Şi Clăiţă, spunând despre profesia de dascăl, afirmă de fapt despre om, în general – şi despre Huţu-Harap-Alb, în special, vorbe înţelepte şi adevărate:

            (cf  I, p. 223) „Pentru că vezi tu! nu e lucru mai plăcut şi mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deştept, apoi un om cuminte cu purtări bune”.

            Huţu, la un moment dat, simte ca şi Hristos în Templu când citea cărţile sfinte de se minunau cărturarii că are o altă familie, cea a Duhului Sfânt al Cunoaşterii Adevărului – şi le spune părinţilor de carne prin intermediul tatălui:

            (cf  I, p. 228) „Nici nu ştiu de ce-ţi pierzi vremea venind să mă cauţi; parc-aş fi copil, ca să porţi mereu de grijă de mine” – ceea ce sună foarte aproape de spusa Evangheliei lui Luca[116]„La ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi oare, că eu trebuia să fiu în cele ale Tatălui Meu?”

            Şi totuşi, idealul familiei se dovedeşte învingător în faţa ascezei – şi Huţu – devenit Domnul Mihai Budulea – se opreşte la treapta de protopop şi la treapta a patra a „fetelor”-ispitelor lui Clăiţă: se însoară (acceptă „ispita” femeii, de fapt binecuvântarea femeii, de data aceasta) cu Mili născând (redeschizând) un nou ciclu existenţial şi destinal, în această lume, printr-un nepot al BĂTRÂNULUI ŞCHIOP CU CIMPOAIE ŞI FLUIERE        (un hibrid între Dionysos şi Hephaistos, cântăreţ veşnic vesel, dar şi urmăritor al făuriri destinului fiului său preaiubit şi, în cele din urmă, multstimat: Budulea Taichii transfigurat în iniţiatul Mihai Budulea:

            (cf  I, p. 261) „Un nou Budulea, Budulea Bunicului!”

            Iniţierea, pentru cei de pe lături, pare un vis – deşi ea este un cumplit Război Metafizic, în care trebuie să taci, o tăcere teribilă şi disperată (plină de strigăte interioare, absolut mute în afară): aşa a fost fiinţa înaintătoare, a lui Huţu, care vedea scurgându-se prin faţa lui, ca prin faţa unui Tantal însetat şi înfometat, una câte una, fetele lui Clăiţă, spre altar – cu alte perechi-parteneri decât el!. Ca şi Stan-Păţitul-Iniţiatul – el, Huţu, a ales Răul Diminuat pentru a se integra totuşi în acest Paradis Terestru – înainte de a se preda Paradisului Celest. căci numele de Mili-Emilia vine de la aimylias = blând, duios, smerit – deci este potrivită a ocupa, în cadrul cuplului adamic resurecţional, ultima treaptă înainte de Cer.

            Viziunea iniţierii, pentru cei de pe lături poate fi una de bucurie a izbânzii, dar fără cântarul jertfelor de sine necesare dobândirii izbânzii:

            (cf. I, p. 241) „şi mai întrebaţi dacă-mi pare bine? [n.n.: întreabă martorul cel mai apropiat al iniţierii lui Huţu]. Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt”.

            Dar, luându-şi seama, acest martor priveşte şi la Magdalena pocăită, mama lui Huţu (care fugise cu „un scriitor al satului” şi se întorsese, pentru a vedea ascensiunea lui Huţu constatativ – totdeauna, „scriitorul” este un virtual ispititor, răpitor de la sursa de energie orală a Duhului Sfânt, iniţator în seaca deformare, caricaturizant vizuală a Duhului Sfânt) – şi-şi cenzurază entuziasmul, dându-şi seama că totul, în orice drum de viaţă, este combinaţie a vrerii lui dumnezeu cu puterile interioare ale omului – şi e frumoasă această împerechere când omul îl înţelege pe Dumnezeu, chiar dacă, uneori, aşa d e târziu, încât bunătatea lui Dumnezeu pare o pedeapsă, o umilire dreaptă – iar nu o sancţionare pozitivă a revelaţiei divinului în mijlocul mlaştinii promiscuităţii satanice:

              (cf. I, p. 242) „O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colţ. cu ochii plini de lacrimi şi zicând încet: <<Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătăţile Tale şi eu nu sunt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit!>>”

            Aşa că, ultima spusă a nuvelei ţine de ritualul revelării Lumii-Paradis, la modul impersonal-laudativ, generalizant şi globalizant, ca un început de rugăciune cultuală:

            (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”

            Un început de rugăciune – pentru toate vieţile destinale pe care le iveşte dintre foile sale greu osândite la truda corectitudinii Verbului, echivalentă cu corectitudinea morală – Paznicul Dharmei – I. Slavici

            Pe care vieţi, însă, nici măcar Slavici nu le poate influenţa fără a cădea în artificialism, şi, de acest păcat, un iniţiat nu trebuie să sufere niciodată.

            Karma este (cel puţin în mod evident-emergent) individuală. Cât de deosebite de karma lui Huţu sunt cele ale unor germeni-copii anonimi, stinşi în uitare sau în moarte fizică – pentru că părinţii lor le-au transmis o încărcătură karmică rea – sau, pur şi simplu, pentru că „aşa le-a fost scris”. Şi ce e scris în Cartea lui Dumnezeu e bun şi corect. La modul absolut. Şi soarta nefericită, de orfană anonimă, a fiicei Elenei-sinucigaşa din nuvela Norocul– poate mai rea decât soarta fetiţei Lia din Răul din fire (cf. II, p. 202), care a fost părăsită de „mamă ticăloşită” – pentru a fi lăsată unui tată patetic, dar la fel de imoral. Şi atunci, biata fată a Ciocârliei (Lia) – s-a ridicat spre ceruri şi nu s-a mai întors. Spre mulţumirea senină şi inconştientă a tatălui scufundat în indiferenţa „epicureică” – de fapt, înfundat-rătăcit fără scăpare în Labirintul iluziei de fericire. Hisrionismul nu-l ajută să scape de condamnarea morală amar-acidă a lui I. Slavici, pe acest individ vânător de himere şi de perechi fluide, mereu altele şi mereu fără consistenţă, uitând că singura consistenţă în lanţul vieţii pe această lume este autosacrificiul pentru Omenirea Copil sau pentru Copilul Tău (ori crescut de tine). Consistenţa Copilului este dată de misiunea preluată de la generaţia trecută întru împlinirea resurecţiei adamice finale:

            (cf. II, p. 216) „- Îţi prezent pe nevastă-mea, grăi dânsul făcând un pas înapoi, ca s-o pot vedea mai bine.

            Nevasta lui? Eram foarte strâmtorat [n.n.: căci ştia că-l părăsise]. Acea pe care o ştiam eu, ori alta? Aşa ori aşa, mă bucuram din toată inima. – Mă bucur, zisei, mult mă bucur. Dar copila (…) ea ce-ţi face? (...) – Lia nu mai trăieşte, răspunse el scurt. <<A scăpat, sărmana!>> îmi zisei eu şi n-am mai turburat fericirea noilor căsătoriţi.

            Sănătos să fii şi cu inima curată că toate le treci!”

            Niciodată nu va putea fi asemănată această blestemată seninătate inconştientă, cu plânsul smierit al greşitoarei mame a lui Huţu, sau cu seninătatea autentic spirituală a şirului de Bărbaţi-Războinici Metafizici al Buduleştilor. Şi nici măcar cu starea spiritual acrivş a cuplului Bucura-Gheorghe, părinţii adoptivi ai lui Bucur-sinucigaşul: căci Bucura şi Gheorghe îşi dădură silinţa, prin autosacrificiu, să intre în Ritualul Lumii-Paradis. Că rezultatul fusese altul decât cel sperat şi cel visat de ei, este altă poveste. Poţi greşi în această lume – dar să-ţi conştientizezi şi să-ţi asumi şi plăteşti greşeala. Să fii un bun „negustor”, onest „negustor”, în relaţiile cu forţele divine. Pe orbii spirituali însă, îi aşteaptă fundul Mlaştinii – unde se şterge până şi amintirea fiinţei. Unde pierzi până şi iluzoriile numa-rupa (nume şi formă) – până şi dreptul de a mai încerca Ritualul Fiinţării într-o altă înşiruire evenimenţială numită re-încarnare. Totul e pierdut pentru inconştienţii-orbii Labirintului – totul este încă posibil pentru cei ce se chinuiesc să rămână treji, veghetori, în această lume.

            Uneori, Copilul este cauza îndreptării veghetoare (preatârzie însă) a vreunui suflet blestemat la orbire şi rătăcire (cf. Puişorii, II, p. 266) cum este cel al lui Costică Bălaş care, prin iubirea de proprii săi copii ajunge să realizeze valoarea morală şi sufletească a celei moarte de inimă rea – Zoe: „Tata zice că mama s-a dus drept la Dumnezeu şi e acolo unde vedem pe cer cea mai luminoasă dintre toate stelele” (cf. II, p. 298). Dar copiii nu iartă:

            (cf. II, p. 299) „Prea târziu! zadarnică îi era prea târzia căinţă. Umbla cu ochii plecaţi şi trăia numai pentru copiii lui. Lumea le uitase toate şi-l iertase! Nu se putea ierta el însuşi pe sine, şi zadar erau silinţele de a câştiga iubirea copiilor săi, care se uitau toate serile la cer şi căutau pe el cea mai luminoasă dintre stele zicându-şi: <<Cum ea ne-a iubit, aşa avem să ne iubim şi noi copiii!>>”

            Răul cel mai Rău în lume, este minciuna – când minţi pe alţii şi te minţi şi pe tine însuşi, falsificându-te – te sinucizi cel mai desăvârşit, dispărând în Neantul Satanic:

            (cf. II, p. 459) „Iară minciuna e portiţă spre orişicare răutate” subliniază I. Slavici, în nuvela O jertfă vieţii. O nuvelă despre Aurel Chinteş, un tartuf, care, când îşi dă drumul, depăşeşte cu mult în răutate autentică şi ipocrizie pe Marcela, depravata care s-a salvat moral tocmai prin autosacrificiul devotat faţă de omul pe care l-a preţuit şi iubit (Aurel Chinteş) pe care l-a crezut „altul”, cel de la începuturile ipocrite. I. Slavici marchează, ,clar, aici, adevărul că un compromis aduce pe altul, şi toate la unloc – aduc desfigurarea şi pierzania vieţii prin sine însuşi, prin fapta imorală, incorectă. Pentru că e în acord cu o lume în coborâre:

            (cf. II, p. 453) „Când n-ai din ce să trăieşti, nu cercetează nimeni cum ai ajuns să nu ai, ci te despreţuiesc toţi, ba se depărtează de tine şi cei mai de aproape ai tăi”.

*

*        *

CAPITOLUL VI: Adevăr şi Māyā, în nuvela „Comoara”

            Ce-i adevărat şi ce este iluzie pe lumea asta? se întreabă I. Slavici, prin personajul Duţu, din nuvela Comoara.

            Duţu îşi răspunde (în felul sentenţios al lui Slavici), la începutul şi sfârşitul nuvelei:

             (cf. II, p. 5) „Sănătatea? Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, şi ţi-e destul un pumn de mălai ca nici pe un împărat să nu te dai!”;

            (cf. II, p. 93) „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.

            Nu sunt răspunsuri prea uşor de dezlegat, dacă nu îndeplineşti două condiţii:

            a – să ai sufletul curat, dobândind forţa de a respinge Răul, sub toate formele sale perverse şi ispititoare;

            b – să fi trecut prin probe reale ale ispitirii, pentru a putea ajunge la concluzii nu de suprafaţă , nu teoretice – ci la un mod de viaţă.

            În definitiv, ce-nţelege Duţu prin sănătate? Să nu te doară mâna, piciorul, capul, sau ce? Este vorba despre o ciudată sănătate - ca victorie a pumnului de mălaiîn faţa împăratului. Iar împăratul nu e sinonim cu iniţiatul – ci antiteza pumnului de mălai. Cum poate fi, şi prin ce anume,  pumnul de mălai mai puternic decât împăratul?Răspunsul ar fi: un pumn de mălai înseamnă şansa vieţii, izvorul viţii, solaritate a vieţii -  pe când  a fi împărat e o convenţie socială, o iluzie de viaţă: un împărat, dacă n-are pumnul de mălai, în Deşertul Lumii – moare. Şi se poate să nu-l aibă, ditamai împăratul? Evident că se poate: împăratul poate fi plasat în mijlocul unei pânze de păianjen, înconjurat de patimi şi de pătimaşi, care-i sug vigoarea şi nu-i dau nimic în schimb. Îl înşeală, apoi îl părăsesc. La ce i-a folosit, atunci, numele de împărat. Numa-rupa (numele şi forma) sunt înşelătoare . Dacă cel din mijlocul pânzei de păianjen ar fi avut un pumn de mălai care să contracareze furturile energetice ale Răului şi răilor din pânza de păianjen (a convenţiilor care l-au fixat într-un Centru al Distrucţiei = Fals Centru al Lumii) – ar fi scăpat cu viaţă şi fără ruşinea împăunării cu ceea ce nu-i era intrinsec,  ci-i era acordat prin convenţie, de alţii ca el, oameni – iar nu de Centrul Dumnezeu.

            Se pare, deci, că răspunsul lui Slavici-Duţu este: să ai sănătate morală– căci esingura viaţă adevărată, aceea care este viaţa spiritului. Munceşte, cu sudoarea frunţii, să convingi stihia Pământului şi stihia Soarelui-Foc şi pe acelea ale Apei şi Aerului – să-ţi dea pumnul de mălai. Pumnul de Mălai devine simbolul Soarelui-Centru Moral al Lumii şi al Omului. Dacă nu te bizui pe Pumnul de Mălai – restul este iluzie. Şi iluzia, dacă te potriveşti ei, şi te încrâncenezi s-o crezi şi să pătrunzi în străfundul străfundului ei – devine nebunie: nu mai ştii, în Labirintul-Māyā, ce să crezi şi ce nu – dacă nu ţi-ai deşertat dinăuntru şi desfăcut de pe tine ispitele. Omul trebuie să vină în faţa lui Dumnezeu aşa cum l-a făcut Dumnezeu, iar nu împopoţonat cu Pene de Pupăză – strălucitoare, pestriţe, dar spurcate şi duhnitoare, de se depărtează toată lumea de el şi lui îi este silă de sine însuşi. Şi mai curând ar omorî, ori s-ar omorî, decât să mai trăiască normal. Or, după ce te încarci de păcatul omorului (de alţii sau de tine), cu atât mai mult te înfunzi în anormalitate, şi cu atât te depărtezi de Centrul-Normalitate.

            „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.

            Dar crezi? Da, Credinţa este opusă Minciunii, şi, deci, Răului Suprem – dar trebuie să faci efortul de a te purifica moral la modul absolut– pentru ca a ta Credinţă să devină forţă spirituală supremă, să devină forţa de a te contopi cu Hristos-Adevărul – iar nu să devină o „credinţă” oarecare, una dintre în-crederile în nimic, în înşelătoriile lumii şi oamenilor fără credinţă.

            Căci, în definitiv, nuvela Comoara creează un roi de muşte respingătoare (elemente sociale diverse) – cum li se spune cu o vorbă savantă – care se strâng deasupra lui Duţu. Duţu care a fost, întâi, Omul Primordial – Omul Gol şi Superb, strălucind în Soarele Centrului Moralităţii. Apoi, păcatul superbiei l-a dus la păcatul lăcomiei şi putea să-l ducă la păcatul crimei:

            (cf. II, p. 10) „Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc” – îşi spune Duţu gândindu-se la căpitanul care îl pune să scoată cazanul cu bani din pământ; sau

            (cf. II, p. 40) „Diavolul i-a scos în cale femeia asta: nu-i rămânea decât să sară la ea şi s-o gâtuie, să-i sucească gâtul ca la un pui de vrabie” – gândeşte  Duţu despre „domnişoara” Lina.

            Toate aceste gânduri din cauza unei comori dezgropate. El, Duţu, a rămas până în finalul nuvelei cu credinţa că comoara era blestemată. Da! era blestemul pe undeva – dar nu în comoară, ci în sinele său, care, pe un segment al existenţei sale, coborâse în bolgiile întunecate ale infernului – din pricina slăbiciunilor mortale, care i-ar fi putut aneantiza definitiv spiritul. Cum de a scăpat, însă, Duţu -  şi s-a purificat iarăşi? Mereu şi mereu, prin aceeaşi calitate: pocăinţa din străfundul (înspăimântat de chipul demonului) al sufletului său de ţăran curat (antrenat întru curăţenie timp de o viaţă şi de o lumină-suflet), care „nu şi-aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de ruşine spuind minciuni” (cf. II, p. 10). Căci, aşa cum afirmă Slavici şi-n nuvela O jertfă a vieţii (cf I, p. 459): „iară minciuna e portiţă spre orice răutate”.

            Ceea ce l-a înspăimântat de Māyā şi scârbit pe sine pe Duţu a fost năvala de minciuni asupra sa şi din sine, din momentul în care nu a mai fost om normal, adică om cu rostul şi ritmul său normal. Când şi-a ieşit din fire – şi s-a transfigurat negativ, schimbându-şi pielea strălucitor-umană  (a Omului Moral, deci senin, împăcat în Centrul său interior, care corespundea Centrului lumii – Centrul Dharmic) – pe pielea de reptilă, iute năpârlitoare, a straielor „nemţeşti” (adică de orăşean).

            Şi reptila încolăceşte pe reptilă, de se face cuib de şerpi în toată regula, iar Răul dansează. Dansează cu chipuri diverse:

            1 – primul chip al răului – a fost răspunsul la visul deşart al lui Duţu de a descoperi o comoară: şi Răul a luat chipul comorii de aur (cf. II, p. 7) „Nu prea punea nici un preţ pe averea altuia fiindcă nu se îndoia că va fi odată şi el avut. Avea mâna norocoasă, şi pe ce punea el mâna lui nu putea decât să-i iasă decât bine. Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ el se întreba de ce adecă n-ar fi cu putinţă să găsească vreo comoară în calea lui”;

            2 – al doilea chip al Răului a fost la fel de stingheritor-chinuitor pentru Duţu: să-şi mintă tovarăşul de muncă cu care răscolea măruntaiele pământului la forturile de lângă Focşani – Dumitru, şi pe căpitan, şi pe (mai ales) nevasta lui, Stanca;

            3 – apoi, plecat la drum spre Bucureşti, ca să preschimbe banii, chipurile Răului s-au multiplicat în mod halucinant: actriţa depravată şi lacomă, Lina, evreul Şvarţ, escrocul Ahil Panaiot, Tereza Bodoni – Proxeneta, cu fecioraşul ei, Kalman-Costică ... Sărmanul Duţu s-a trezit şi fără identitate (era acum transfigurat în Diavolul Râmnicului Sărat: Gheorghe Râmniceanu), şi fără bani. Căci muştele de hoit s-au repezit sâşi facă treaba dezintegratoare de cadavru[117]: Trupul-Iluziei-Comoară a fost rupt şi despicat, în dureros de realul trup al lui Duţu – cu atâta repeziciune, încât Duţu s-a trezit (după ce falsul comisar Ahil Panaiot, i-a luat cazanul cu bani, iar „fetele” proxenetei Bodoni i-au suptilizat portofelul) – scăpat aproape total de Coşmarul-Comoară. Mai rămăseseră vreo sută de monede răsfirate prin pământul din jurul cazanului – iar Duţu le-a cusut în fundul căciulii când s-a gândit să facă moliftă cu aghiazmă şi tămâie. Dar a-nceput să-l doară capul! Şi, datorită Stanchii în faţa pomojnicului a dat şi banii din căciulă. Şi durerea de cap i-a trecut:

            (cf. II, p. 81) „Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! Grăi Duţu uşurat. Am fost om sărac, dar mulţumit cu sărăcia mea şi nu mă dădeam pe nici un om bogat, nu râvneam la bogăţie; de când am găsit comoara aceea, nu mai am linişte, mi-am perdut rostul m-am smintit [s.n. – n.n.: da, şi-a schimbat centrul, s-a des-centrat] parcă”. Iar Stanca, femeie arhetipală, deci curată moral şi ea, confirmă:

            (cf. II, p. 81) „Vezi, Duţule, grăi dânsa – a fost destul să dai căciula din mână pentru ca să fii om iar în toată firea [s.n. – n.n.: adică centrat, con-centrat]”.

            S-ar zice de unii că Duţu e un ţăran prost care a vrut să scape , nu de comoară, ci de firica şi ruşinea de a fi arestat, legat şi dus între „călăraşi”, la ocnă.

            Dar pomojnicul care ia banii din căciula lui Duţu (punându-l pe Duţu, indirect, să nege existenţa banilor, deci şi a realităţii: „Ia-ţi căciula şi spune că ţi-a povestit cineva ceea ce ai păţit” cf. I, p. 82) – preia el ştafeta Māyā. Cu banii preschimbaţi, făcându-şi rost de certificate medicale, pomojnicul pleacă în urmărirea bandei de escroci (ahil Panaiotul, Lina, Tereza Bodoni şi Kalman-Costică) însoţindu-se cu samsarul evreu Şvarţ. Ahil şi Lina o luaseră spre Viena, Tereza cu „fetele” spre Pesta, Kalman-costică spre Triest. Pomojnicul nu se lasă, şi evreul nici atât – şi o iau spre Viena, apoi spre Paris ... şi află că Tereza s-a ruinat făcându-şi un stabiliment la Pesta, că Ahil a deschi la Marsilia un tripou pentru ca să-şi recupereze banii tocaţi cu Lina şi alte femei şi plăceri – iar Lina s-a întors la Bucureşti cu vreo 40000 de lei. Şi pomojnicul ia legătura cu doctorul de plasă să-i certifice o boală, pentru a putea continua goana după bani, să-l pună pe Duţu în faţă cu Lina ... căci, zice pomojnicul, nu e blestemată nici o comoară:

            (cf. II; p. 87) „De orişicare bogăţie se foloseşte numai cel ce ştie s-o preţuiască: s-au folosit şi de comoara aceasta mulţi, nu s-a folosit ţăranul, pentru că bogăţia era un fel de năpastă, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine câtă vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosi însă femeile, care lţau despuiat pe Ahil, şi sţa folosit îndeosebi domnişoara Lina care s-a întors la Bucureşti cu mulţi bani, cel puţin 400000 lei, precum a aflat şi Şvarţ”.

            Şi aşa de înverşunat pledează pomojnicul pentru înţelepciunea  în/întru bogăţie– încât nuţşi dă seama cum se afundă în iluzie-Māyā şi în nebunie. Căci ce altceva este un osedat de bani, un dominat de bani, decât un biet demon aberant truditor? Lina, Şvarţ ... Ce putea să facă o comoară de aur, dintr-o prostituată şi un „specialist” al Mamonei? nu putea decât să-i înfunde şi mai mult în slăbiciunea lor morală, în Mlaştina Labirintului.

            Iar el, pomojnicul, când Duţu refuză să-şi ia cuvântul înapoi că ar avea ceva în comun cu vreo comoară, pomojnicul este privit de medic ca nebun:

            (cf. II, p. 92) „Lasă-l îi zise prietenul său [n.n.: doctorul îi zise pomojnicului depre Duţu care neagă realitatea Banului Mamonic] – nu te mai irita. Nu vezi că e zmintit? - Ba eu văd că vreţi să mă faceţi pe mine smintit! strigă domnul pomojnic”.

            Şi, când lucrurile se mai liniştesc:

            (cf. II, pp. 92-93): „- Nici un om în toată firea n-o să creadă ce spuneţi voi, răspunse medicul strâmtorat. Şi tu totuşi ai crezut – grăi pomojnicul, căci altfel nu intrai în dandanaua asta.

            Domnul doctor era foarte strâmtorat, foarte ruşinat, foarte supărat. – N-am crezut – dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ţi că nu cred. – Şi cu toate aceste toate sunt adevărate -  întâmpină d-l pomojnic. – Dacă nu vrea să creadă  - adause Duţu – nu poţi să-i faci silă”.

            Stând strâmt şi judecând drept, Duţu are dreptate din ambele puncte de vedere:

            a – cine are „credinţe” false va fi mereu cu armura spartă în faţa răului şi mereu rob Māyei;

            b – cine are o singură credinţăîn transcendenţa divină – nu-şi va pune problema Mamonei, ci problema lui Hristos-Adevărul. Aşa că – totul depinde de natura Credinţei, de obiectul Credinţei.

            Până una alta, Comoara a devenit nuvela care reia mitul lui Apuleius din Măgarul de Aur. Omul Gol Strălucitor, Omul Moral, (omul con-centrat spiritual) poate cădea temporar sub penele Pupezei-spurcare cu iluzie. Dar îşi va reveni. Restul lumii... – nici nu face să mai discuţi despre acest rest. E Diavolul, Răul, Māyā. Dumnezeu să ne păstreze Bunătatea Morală– ingenuitatea lui Duţu, puterea lui de lepădare de Māyā cu toată forţa credinţei sufletului simplu, îndelung exersat întru respingerea Minciunii. Şi să ne ferească Dumnezeu de Boala Năpârlirii,  de boala îmbrăcării cu penele Pupezei. Căci chinuiţi vom fi – şi  zadarnic chinuiţi, iar nu mahayanic-cristic chinuiţi. Spre pierzare de Sine şi Neant vom fi chinuiţi – iar nu spre Golgota Mântuirii Resurecţionale.  

*

*      *

CAPITOLUL VII: Moara şi Hanul. Apa – ca personaj central

            Între lumi sunt multe lucruri caudate, în veci neînţelese. Şi influenţa lor presează asupra acestei lumi. Parcă între lumi ar fi  o a treia lume, şi aceasta ar fi Dharma: iar presiunea ei are cosecinţe, riguroase şi categorice, asupra lumii noastre.

            Aceste lucruri le-a constatat şi Taşcă orzarul, din nuvela Hanul Ciorilor (I, p. 579) Această nuvelă, singura, dintre scrierile lui Slavici, care construieşte o admosferă tenebroasă, amintind de Edgar Allan Poe sau de romanele gotice ale primei jumătăţi a sec. al XIX-lea englez – aduce aminte însă, în mod izbitor, de nuvela Pe povârniş a aceluiaşi Slavici. Acolo, Radu Miezin zărise mănăstirea Golgota (care avea ca revers semantic, mănăstirea Viforâta) – dar când porneşte spre ea, se pomeneşte că a parcurs distanţa în sens inversîn raport cu Centrul Golgota.

            Aici, în nuvela Hanul Ciorilor din aceeaşi pricină a des-centrării conştiinţei dharmice (sau, cu alte cuvinte, de situare ex-centrică a conştiinţei, faţă de Principiul Dharmic-Centru-Cosmic-Mistic) – orzarul din Obor, Taşcă, venind de la Alexandria, şi dorind să ajungă la Cârcei – se pomeneşte cu o inversare, suspect de subită a vremii-timp:

            a – în primă instanţă: „soarele strălucea pe cerul senin de-ţi era drag să treci călare peste şesul întins”

            b – pentru ca, după prânz, să se pornească „crivăţul, domol la început şi apoi din ce în ce mai aspru (...) crivâţul îl lovea tocmai în faţă şi, parcă era făcătură, nici buiestraşul nu mergea ca alte dăţi”.

            De observat că Slavici anticipează procedeul artistic al nuvelisticii interbelice al nuvelisticii lui Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu (şi nu numai), prin care spaţiul şi timpul sunt dimensiuni convenţionale, iar nu obiective; relative şi relativizante, discontinuie, revelând, dintre fisurile care se creează între segmentele lor dispersate aleatoriu, realităţi şi esenţe arhetipale, nebănuite şi neperceptibile decât de oameni de excepţie – sau în împrejurări spirituale de excepţie.

            Căci, în finalul nuvelei, nu doar vremea-timp (meteorologic), ci şi timpul durată se dislocă şi se relativizează:

            (cf.  I, p. 582) „- Bine, zice el [n.n.: Taşcă], aveţi de gând să staţi toată noaptea treji?

            Hangiul se uită mirat la el, iară neamţul începu iar să râdă

            - Bine trebuie să fi dormit ca să zici că e noapte şi acum, grăi hangiul.

            - Eu n-am închis ochii de când am plecat de aici, răspunse Taşcă. Afurisită casă!”

            Revenind la spaţialitate – Taşcă ştia şi voia să facă Drumul Drept până la Cârcei, apoi constatând că nu e posibil, împotmolindu-se în „mlaştina” temporală a vremii – vrea nedoritul, adică popasul la „Hanul Ciorilor”.

            Direcţia şi sensul, nu le hotărăşte prin mijloace volitiv umane, ci prin jocul sorţii, lăsând astfel să intervină, din acea lume dintre lumi, forţele de avertizare şi corecţie:

            (cf. I, p. 573) „Ajuns la răspântie, el băgă mâna în buzunar şi scoase toţi banii ce-i mai rămăseseră. Erau trei lei, o băncuţă şi patru gologani [n.n.: 3+1+4=8= simbolul echilibrului cosmic].

            -Cu pereche, şise el, şi se abătu spre stânga”.

            De ce spre stânga? Fără explicaţie logică ci doar „nu era însă lucru curat”

            „Hanul Ciorilor”, ca şi Golgota, este Centrul Principiu al Lumii des-centrarea spirituală a lui Taşcă provoacă imposibilitatea găsirii Centrului Lumii – „Hanul Ciorilor”: va face eforturi uriaşe de a ajunge la ţintă – şi va ajunge în locuri opuse ţintei: „calul mergea şi mergea, dar Hanul Ciorilor nu stetea parcă nici el în loc, ci se ducea încât lumina din ferestrele lui se vedea tot mai departe, ba deodată se perdu, ca şi când ar di stins-o cineva (s.n.) (...) deodată el îşi opri din nou calul. Hanul Ciorilor era în dosul lui, rămas departe înapoi, cu toate ferestrele lui bine luminate”.

            Aparent, acareturile hanului au astupat lumina. În realitate, păcatul din conştiinţa lui Taşcă se interpune între el şi Centrul Lumii – Hanul Ciorilor.

            Care păcat? Unul vechi şi nerecunoscut faţă de fratele său mort:

            (cf. I, p. 577) [n.n.: dulgherul Sfredeluş îi sfredelise sufletul, făcându-l conştient, de mult de acest păcat, de acum învechit şi dospit în conştiinţa lui Taşcă] „Lasă că răposatul [n.n.: fratele lui] îi fusese şi tovarăţ de neguţătorie, dar mai lăsase şi o fetiţă, pe care Taşcă o ţinea, cum s-ar zice, aşa de pomană, în casa lui Sfredeluş, care scociorea toate lucrurile de la temelie, ţinea strună că curată pomană nu e şi că Taşcă ar trebui să facă socoteală cinstită şi să despartă ceea ce era al lui de ceea ce i se cuvenea fetei; asta însă nu-l ierta pe Taşcă firea s-o facă, şi de aceea el se simţea strâmtorat când vorba venea de frate-său”.

            Intrând, în cele din urmă, în han (care fusese casă bisericească! cf. I, p. 574, îi spuse o slugă, într-o primă instanţă) Taşcă pătrunde într-o zonă obscură, un fel de bucătărie fără bucate, în al cărui cel mai întunecat cotlon râdea hâd şi adânc sfredelitor, atotcunoscător sarcastic, însuşi Mefisto în persoana unui „neamţ” (Străinul, Cel Venit din Alte Lumi):

             (cf. I, p. 578) „Întunerec aproape deplin era mai ales în colţul de unde râdea neamţul, o stârpitură de om spân [n.n.: Spânu, Maestru Spiritual la Creangă, este neguţător de suflete, prin „perforări” de conştiinţă la Slavici], cu câteva fire de păr roşu [n.n.: şi Omul Roşu – ciudat! – dar probabil ca şi la Creangă, Diavolul este dublu funcţional: roşeaţa părului este focul de avertisment] drept barbă, cu glasul piţigăiat şi cu ochii mărunţi şi vii, curat cum Taşcă şi l-ar fi închipuit pe Satana”.

            Da, în felul acesta Hanul Ciorilor devine un cuptor alchimic, în care focul, savant dozat, arde materiile impure, spurcate, produse prin „dospirea metalelor” – şi lămureşte Principiile Fundamental-Spirituale.

            Nu doar Neamţul este „Străinul”. Şi hangiul este al altor lumi:

            (cf. I, p. 575) „hangiul, grec, bulgar ori albanez, ce-o fi fost, îşi rânduia dichisurile”. Hangiul este ordonatorul pragmatic, pe când Neamţul este ordonatorul mitologic al Logos-ului. Râsul său ciudat şi urât („Hâhâhî”) face parte din instrumentarul de demolare al Labirintului Orbului-Taşcă. În înafară de Neamţ şi Hangiu – doi olteni „cu paharele pline în faţă”: deţintorii amritei/ambroziei, băutura sacră a nemuririi – sau băutura anamnezică.

            Taşcă recunoaşte că stă în mijlocul Vârtejului Cosmic, (Demonic) al Ciclurilor: „curat că vântul m-a adus aici!” – şi i se răspunde, ca şi cum toţi ştiau dinainte adevărul rătăcirii lui Taşcă: da, Rătăcitul a nimerit în Locul Rătăciţilor şi Rătăcirilor:

            (cf. I, p. 576) „Eu [n.n.: Neamţul] am plecat de la Vârşeţ la Viena ca să caut un frate al tatei, şi am ajuns umblând pe urma lui pe aici, unde nu mi-a trecut niciodată prin cap să vin”.

            Măi să fie! Ciudată rătăcire, între Vârşeţul bulgăresc şi Viena austriacă!Dar lămurirea se dă degrabă în limbajul esoteric:

            – hanul n-a fost han, dar nici casă bisericească, ci „casă fără stăpân. Stăpânul lor, unul foarte bogat a murit fără copii şi a lăsat cu limbă de moarte ca averea lui să treacă la doi nepoţi ai săi pe care nu e chip să-i găsească. Se iveşte, cei drept, pe fiecare săptămână câte unul, dar nu cel adevărat. Îi fi dumneata! şice hangiul. – Dac-am fi doi fraţi, răspunse neamţul, dar suntem numai opt. Hâhâhî (...) – îi fi dumneata îi zise unul dintre olteni. [n.n.: lui Taşcă]. Sunteţi doi fraţi buni şi, dacă nu mă-nşel, numai doi.”

            Lucurile au devenit clare, dacă le citim în cheie mitologico-esoterică:

            a – hanul este casa demonizată, învrăjbită cu Centrul Dharmic al Lumii – este sufletul lui Taşcă, descentrat, translat spre întunericul infernal;

            b – Diavolul este Mamona: Diavolul = 8 fraţi = cei 8 bani, sinecdoca averii materiale a lui Taşcă (cei 8 bani îl aduseseră la Hanul Ciorilor – deci Mamona l-a adus la prima şi poate cea din urmă confruntare dharmică);

            c – cei doi fraţi care trebuie să se întâlnească pentru moştenirea mamonică – sunt Taşcă şi fratele său, aversul şi reversul monedei demoniace. Figuraţia fraţilor o fac „oltenii” – a căror băutură, ca şi cea oferită zeilor de şchiopul Hephaistos, poate fi Lethe = uitarea demoniacă, sau Amrita – licoarea nemuririi. Depinde de calitatea ultimă a spiritului-Taşcă, dacă băutura va fi otravă veşnică, ori mântuire veşnică;

            d – Stăpânul Casei-Athanor este Satana (Mamona în varianta de faţă) – slăbiciunea proprie a omului zgârcit:

            (cf. I, p. 577) „Nu-mi aduc aminte să fi avut vreun unchi bogat – zice Taşcă (...) – N-ai nevoie ca să-l ştii pentru ca să-l cruţi. Fiecare om are norocul lui. Zgârcitul e om fără noroc, care adună pe norocul altuia şi păstrează pentru acesta fără să voiască”.

            Încă o dată I. Slavici dovedeşte că figuraţia de la Hanul Ciorilor e o alegorie. În realitate, Diavolul, sunt slăbiciunile şi lenile noastre spiritual, ignoranţa noastră revoltătoare, lipsa totală de coerenţă spirituală.

            Povestea cu spirite continuă, dar din acest moment, ştiind că e alegorie morală, o vom rezuma: Culcându-se şi blocând uşa camerei cu o masă, Taşcă constată că mai sunt şi alte uşi spre camera sa încuiate, (sunt fisurile grave din blindajul moral al Spiritului):

            (cf. I, p. 579) „Omului primejdia tot numai de la om poate să-i vină în lumea asta (n.n.: adică, de la Sinele său corupt, orbit de patima Mamonică) şi Dracul, aşa zicea şi Sfredeluş, tot prin oameni îşi face răutăţile”.

            Şi, după ce stinse lumânarea şi îl cuprinse gândul nedreptăţii făcute şi al absurdităţii ei  (căci el, Taşcă,  n-avea copii -  deci Neamţul-Daimonul din conştiinţă nu greşise: „aduni pe norocul nepoatei tale – parcă-i striga neamţul. (...) şi ai să mori după ce vei fi adunat detul, când lumea-ţi va fi mai dragă”) tresări speriat: uşa se deschisese, răsturnând masa, iar stafia fratelui stătea în uşa deschisă.

            În mod coerent, pentru I. Slavici, fratele nu conversează cu fratele, ci cu sinele său nedrept şi aberant:

            (cf. I, p. 581) „Am să fac socoteala şi să despart cinstit al ei de-al meu”.

            Şi, din acest moment al hotărârii oneste, totul revine la normal (pe cât mai era posibil...). Uşa nu era deschisă, masa nu era răsturnată, hangiul era om paşnic, neamţul mânca slănină (saturnismul spiritului lui taşcă, îngurgitat şi aneantizat de un daimon redevenit veghetor-priveghetor [al Dharmei], iar nu agresiv), iar figuranţii „jocului” – misteriu al frăţiei, oltenii, dispăruseră.

            Ajuns acasă, în spiritul recentrării dharmice, „Taşcă s-a ţinut de vorbă: a făcut socoteala şi a despărţit cinstit ceea ce e al fetei de ceea ce e al lui”.

*

            Hanul însă, la I. Slavici are în spate, o vizibilă ori ba, Moară. Moara Dracilor, de care pomeneam şi la capitolul Tetramorful Uman (cu referire la nuvela Moara cu noroc). Moara Timpului Falsificat, istoricizat, accidentalizat prin supunerea conştiinţei umane la Māyā. Moara care macină forţele spirituale umane, ducând totul la zădărnicie, sterilitate a acţiunii umane.

            Hanul pare o fixare a Roţii Morii– dar, în realitate, Hanul se învârte conform rotaţiei palelor morii: se învârte spre stânga, mereu spre stânga, în folosul-câştigul Răului.

            Dacă în Hanul Ciorilor – Hanul era Athanor, fixare a conştiinţei fugare (Mercur-Cervus  fugitivus) – în Moara cu noroc Hanul trebuie să învârtă-deplaseze lumea spre unitatea finală cu daimonul xilomorf: Stejarul cu Corbi. Iată, deci, o asemănare între Stăpânii Spirituali ai Hanului: Ciorile şi Corbii – semnalizări ale descompunerii spirituale umane, dar, de ce nu, şi simboluri ale transfigurării, prin focul distructiv: în tradiţia irlandeză, Corbul este Pasărea Focului; şi din tradiţia celtică, simbolul a migrat în tradiţia getică. În tardiţia românească, Corbul aduce, în cioc, Apa Vie – reunind contrariile (Foc-Apă) pe linia semantică a Nemuririi. Moara-Han a lui Lică arde– şi, din cenuşă, iese cuplul adamic Ghiţă-Ana transfigurat în cei doi copii ai Trăznetului, conduşi-călăuziţi de Bătrâna Ciclurilor, spre Coliba Liniştită – Paradisul Celest.

            Şi, cu aceasta, am ajuns la Moara dintr-o nuvelă extrem de ciudată prin construcţie: Vatra părăsită, în care Apa este personajul central (dublată de Focul interior al personajelor).            

Ce se-ntâmplă aici? Oamenii se luptă, între ei, cu patimile lor, cu calculele lor pragmatice, strâmte şi strâmbe – fără să ia seama că stihia APEI nu se supune stihiei Pământului, şi nici raţiunii arhitectonice a Omului.

            Vatra părăsită este un spaţiu ciudat:

            a – aparent urgisit şi părăsit:

            (cf. II, p. 95) „Era un fel de ceair părăginit, vreo 40 de pogoane, ici mlaştină, colo viroagă, mai departe zăvoi stricat de vite (...) dimpreună cu vatra veche.”;

            b – dar deşi „vechea vatră a satului a rămas loc părăsit în mijlocul ogoarelor stăpânite de săteni” – ea, vatra părăsită de ignoranţa sau neputinţa arogantă a oamenilor, capătă o personalitate a ei. Vatra Părăsită este o zonă a complicităţilor secrete şi necruţătoare, APA folosindu-se de PĂMÂNT, pentru a manevra acţiunile şi destinele oamenilor.

            Apa vine, năvalnică, şi

            a – pe de o parte, inundă pământul originar (vatra părăsită a satului) – transformând, dintr-o dată, spaţiul normal în spaţiu contradictorial:

                        I – adevăratul sat este cel originar, aflat în posesia duhurilor versatile ale apei;

                        II –s-a creat, astfel, falsul sat, falsa existenţă (sau: existenţa în falsitate) a oamenilor;

            b – pe de altă parte, APA determină o complicitate cu MOARA, pentru a regla tensiunile dintre oameni, divergenţele dintre oameni etc. Între Moară şi Casa Anei, spre exemplu, se produce moartea copilului Anei, Silea, căci Safta, fiica lui Bucur,şi periodic, doica lui Silea a fost alungată de Ana. Sau, a se vedea bătălia de iarnă, a întregului sat, pentru a păstra Moartea Demonică nestricată de sloiuri: Oamenii nu relizează că Moara este o instituţie luciferică, prin care duhuri extramundare le intersectează şi influenţează, le ritmează ori le opresc vieţile:

            (cf. II, p. 157) „Acum râul se umflă (...). Fugi în sat şi mai chemă oameni pe care-i găsi (...) Apa-şi căuta însăşi ea drumul ei (...) Când oamenii au început să vină (...) trebuiau să lucreze cu toţii ca să-i dea drumul prin stăvilare”.

            A se observa că singura entitate care-şi urmează Drumul, pentru că şi-l cunoaşte şi şi l-a însuşit - este APA. Iar oamenii, ignoranţii oameni, foşgăiesc neputincioşi nu doar să stăpânească apa, ci în primul rând, să înveţe de la Apă – DRUMUL. Apa urmează Dharma Cosmică, iar furnicile umane urmează iluzii, meschine interese, legate de avuţii trecătoare şi de un Pământ cu totul versatil. Acesta este principalul mesaj al lui I. Slavici: Pământul nu e valoare sacră (în condiţiile în care nu e văzut decât prin valoarea lui de „fond funciar”, pentru fala/mândria şi concurenţa cu finalitate strict umană, iar nu mitică!)   -  şi, de aceea, e sub stăpânire, de aceea intră, aparent, în stare de entropie, sub şuvoaiele Apei  - de fapt, în stare de Reordonare. Apa – provenind din Cer, revărsată-exprimată în diverse forme de curgere, ca agresiune, ca semnalizare, ca resurecţie-reîmprospătare, ca reorientare a lumii şi destinelor – căci oamenii-şi urmează viaţa şi aşa zis „statornicile” sălaşuri în funcţie de „toanele”, de poruncile Apei (Apa este Vocea Tunătoare a Sacralităţii).

            Ana, văduva lui Nae – este văduva unui ORDONATOR. A primului care a înţeles mesajul sacral al Apei – şi a intrat în rezonanţă de rigoare şi de rectitudine spiritual-morală cu ea:

            (cf. II, p. 95) „Mai întâi s-a îngrădit cu nuiele din zăvoiul lui, apoi şi-a făcut un grajd, ca peste iarnă, vitele să nu-i stea în câmp. Pogoanele de la moară le semănase cu rapiţă. Nouă din pogoanele lui erau semănate cu grâu, şi mai era învoit şi la arendaş cu 6 pogoane. După ce şi-a făcut arătura, şi-a îngropat via, s-a pus apoi să cârpească zăgazurile, şi iarna l-a prins făcând pleter în spărturile ţărmurilor”.

            Văduva Ordonatorului este Ignoranţa Agresivă: îmbătrânită şi murdară, neglijentă, lacomă (rudă spirituală a Marei, din romanul omonim) – ea îşi foloseşte farmecele trecute – pentru a atrage un nou Ordonator, pe Zamfir din Balş (sau de pe-aproape) de peste Olt. dar Zamfir este Stăpânul Safirului: nevinovat şi blând cum e cerul, dar fără forţă demiurgică. Binevoitor, el n-o poate refuza pe Ana, când aceasta-i cere ajutorul:

            (cf. II, p. 162) „Zamfir era biruit, simţea că şiţar face viaţa lui toată mustrări dacă nu ar lua-o [n.n.: sarcina de a o ajuta pe Ana]”. Dar el nici nu ştie în ce conjuraţie stihial-umană intră.

            Deocamdată, ca Stăpân al Morii, se supune ritmurilor Apei. Apoi, însă, prin Bucur al lui Cimbru, tatăl Saftei (servitoare în casa văduvei) şi, indirect, prin Ghiţă, fratele Anei, intră în posesia secretului stihial al Vetrei Părăsite. De fapt, în secretul cosmic al Apei Nedespărţite de Pământ – al Oceanului Originar, abia intrat în ZIUA A TREIA A CREAŢIEI DIVINE:

            „Şi a zis Dumnezeu: <<Să se adune apele cel de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>> şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul”.

            Deocamdată, cu Vatra Părăsită, suntem, încă, în Noaptea dintre ziua a doua şi ziua a treia a Genezei veterotestamentare. Căci Apa conţine Pământul. Apa modelează Pământul – şi, odată cu el, pe oamenii pământului.

            Marele secret al Vetrei părăsite nu poate fi spus decât fragmentar, în funcţie de dispoziţia şi interesele „maeştrilor” (Bucur-Ghiţă) şi în funcţie de evenimentele accidentele fenomenale, legate de acest tărâm încă neintrat în ZIUA A TREIA  -  şi-l deducem din „morga” eroico-zeiască (de zei acvatici/neptunici), pe care o afişează, cu fală, prin discurs, cei doi :  

            (cf. II, p. 134) „Degeaba te uiţi ca Toma la mine, căci aşa e! îi zise iar Bucur. Uite colo, peste gârlă, e moşia mea. Era mai mult decât jumătate viroagă şi zăvoi prost, iar acum e cel mai bun pământ. Am muncit 4 ani de-a rândul ca să podmolesc viroaga şi să dreg locul, şi l-am dres: uite bine ! Te uiţi de aici şi vezi că ţărmurele de dincolo e mai sus decât cel de dincoace şi orişicât de mare ar veni apa, ea se revarsă încoace peste vatră , dar încolo nu poate să apuce. Ce folos însă dacă m-am încurcat şi câştigul nu e al meu, ci al lui Ghiţă! El m-a ajutat ca să-mi dreg moşia, apoi, după ce am dres-o, a luat-o de la mine.”

            (cf. II, p. 135) Bucur zice:„Ba da! tare mă pot aştepta (...). E destul să vadă Ghiţă, că se revarsă apa, şi nu mai vrea să ţie pogoanele mele. (...). Las' numai să vie apa, că dă pogonul cu 10 lei, ba şi mai jos. Păcat numai că e slab şanţul tău şi-l ia apa. (...)Eu făcusem tot ca tine; am tras  un şanţ ca apa să nu apuce spre pogoanele mele. Lasă c-am rămas în groapă, dar apa şi-a făcut în cele din urmă o spărtură şi mi-a măturat şanţul. Am făcut din nou şanţul şi l-am întărit cu gard: mi-a luat apa şi gardul. Am făcut pleter: mi l-a luat şi pe acela. Aşa m-am frământat 3 ani de-a rândul; apa e mai rea decât focul(s.n. – n.n.: de fapt, lucrează în complementaritate cu Focul Patimilor Umano-Istorice ...): eu cârpeam mereu şi ea struca mereu.(...) . nu vezi tu că împotriva apei nu te poţi pune? Trebuie s-o laşi să-şi urmeze drumul. Am făcut şanţul tocmai dincolo de pogoanele mele, şi când a venit apa mare, s-a făcut moşia mea baltă, de puteai să umbli cu luntrea, dar tocmai fiind baltă, nu mai avea destulă putere să rupă, ci se prelingea pe ici, pre colo, peste şanţ(...). Când a scăzut apoi apa, nu mai era groapă: era podmolit ras locul, parcă un inginer îl umpluse după nivel ca şoseaua”.

            (cf. II, p. 136) „Nu acum ai tu să faci lucrul ăsta, îl dumiri Bucur pe Zamfir. Lasă mai-nainte să vie apa mare şi să apuce peste pogoanele mele, ca să-l moi pe Ghiţă. Dacă-ţi strică şanţul  şi-o ia peste vatră, tu stai şi te uiţi ca omul la pagubă, dar nu faci nimic: las' că vine Ana la tine, ca să te roage(...). Mai aşteaptă pân' în primăvară.

            (cf. II, pp. 155-156) „De, eu nu ştiu, zise Zamfir – dar prea tare n-ai să te sperii. O fi pe ici, pe colo mai afânat pământul, şi îi este destul apei să găsească o gaură de sobol pentru ca să apuce pe ea şi să-şi facă loc.(...) Bucur aruncă furca din mână, făcu un pas spre Ghiţă şi se opri stând drept în faţa lui: - Mă(...) eu şi tu, noi amândoi, suntem de neam din Vadu-Morii şi ner cunoaştem, ne ştim foarte bine unul pe altul. Tare trebuie să te fi prostit tu ca să crezi că eu nu înţeleg ce vrei tu şi că eu, om în toată firea, Bucur al lui Cimbru, aş fi în stare să fac mişelia la care te gândeşti(...). Eşti cu mult mai viclean decât să zici, dar omul nu numai cu gura vorbeşte. Mie nu-mi pasă dacă vine ori nu vine mare Vedea: ale tale sunt pogoanele! fă tu ce-i fi făcând(...) şi să mă ferească Sfântul să nu prind pe vreunul dintre voi  pe aici, că e rău de mine  -  m-ai înţeles? – de mine-i rău!”

            (cf. II, pp. 162-163) „Cum s-a întâmplat lucrul acesta?! cum apa care n-a stricat valul când ea era mare, a putut să-l măture după ce a scăzut? Trebuie să-i fi făcut cineva drum (...) iar de vină era numai el, care ştia gândul lui Ghiţă şi n-a stat şi noaptea asta de pază.”

            (cf. II, p. 166) „Îi părea rău lui ghiţă că apa şi-a făcut drum peste pogoanele lui Bucur, dar îi părea bine că a spălat valul lui Zamfir şi a apucat-o spre vatră. Îi părea şi Anei rău de aceasta, dar se bucura că iar umblă moara şi sţa retras apa în matcă”

            (cf. II, p. 167) „Acela care se bucura de toate era Bucur. I se împlinise un gând: îşi făcuse apa drum peste pogoanele lui. Îl cunoştea foarte bine pe Ghiţă şi ştia că el n-o să facă nimic pentru ca să dreagă iar locul, şi nici n-o să pună nimic pe el dacă trebuia să se teamă că apa se revarsă peste el de câte ori vine mare.”

            (cf. II, p. 170) „Despodmolind matca dinsus de moară, apa a cărat pitriş în dosul morii, unde sâa făcut un fel de reni care ţinea apa vâltoare şi o mâna în ţărmri. Vedea Zamfir cum malul se scobeşte şi se surpă încetul cu încetul, dar Bucur a găsit şi leacul răului. El a pus caii la căruţă şi sţa dus la Piteşti ca să se înţeleagă cu antreprenorul şoselei, cum unde, şi cu ce preţ să care pietrişul, apoi s-a pus cu băiatul: l-a ciuruit, l-a încărcat şi l-a cărat”

            (cf. II, 172) „Să vezi de ce, răspunse Bucur. Viind apa mare, ea dă mai întâi de zăgaz, şi se revarsă la stânga peste el, în viroagă. dacă rămâne tot mai multă, ea se revarsă peste puţin şi la dreapta şi acoperă pogoanele mele. Nu mai rămâind prea multă, se revarsă şi peste vatră. Tu ai dar puţină apă pe vatră, şi o să ai din zi în zi mai puţină, fiindcă peste pogoanele mele, ea îşi face drum din ce în ce mai mare şi mai adânc. Peste vatră curge apa, numai de când am ridicat eu cellalt ţărmule, acum, după ce iar curge pe acolo, nu mai ajunge şi aici, şi la toamnă n-o săţi mai vie nici o picătură de apă (...) nu vezi că n-ai  destulă apă ca s-o poţi potmoli? (...) Trebuie să se lucreze deodată şi aici şi acolo. Tu ai să faci valul tău, nu de-a lungul ţărmului, ci tocmai dincolo de vatră, pentru ca apa să se reverse peste toată vatra şi să potmolească toate gropile, dar să nu se mai poată revărsa nici în matcă, nici în viroagă. Iar ghiţă are să facă la loc pleterul pe care l-a luat apa, pentru ca nici pe acolo să nu mai poată curge. Atunci apa se bălteşte peste tor şi se ridică amundoi ţărmurii deopotrivă de nu mai poate să curga decât pe matcă şi pe viroagă”

            În josul casei, însă, pe dedesuptul tuturor planurilor omeneşti de a se institui ei, cu de la ei putere, în ZIUA A TREIA A GENEZEI, de a fixa Vatra Părăsită, ca izvor de avuţie luciferică, şi în nici un caz ca recuperare a originarităţii fiinţei satului– veghează, măsurând cu măsura demonică: MOARA. Ea-l ucide pe Silea, sancţionând goana după averi iluzorii-versatile a Anei:

            (cf. II, p. 180) „Prea era dusă cu gândul pe la holde, pe la vie, pe la moară, mai ales pe la moară, iar femeia trebuie să rămâie cu gândul la casa ei, aici îşi găseşte rostul, aici mulţumirea vieţii, aici treaba, pe care poate s-o facă mai bine decât orişicine. Depărtată de la casa ei, ea umblă buimacă, şi tot buimacă era şi acum Ana. Tot vraişte îi era curte, tot rău îi cloceau găinile, tot nemăturată îi era casa, tot neaşternut îi rămânea patul, tot ruginite îi erau lingurile, vroia să nu fie dar erau, şi tot nespălaţi şi gălbejiţi îi erau copiii, mai ales Silea, pe care în adevăr, n-ar fi trebuit să-l ia de la moară.”

            Dincolo de entropia infernală din zona Anei – Moaraşi Safta sunt Ritmurile Ordinii Subordonate Ritmului Dharmic al Apei. Pe când Ana este Anti-Dharma, entropizând şi distrugând tot ce atinge cu gândul sau mâna – Safta şi Apa restabilesc Ordinea. De aceea, căsnicia-hierogamia este posibilă doar între Safir-Zamfir şi Safta[118].

            Cum de Moara a fost părăsită de Draci şi s-a supus Ordinii Cosmice? Datorită forţei autosacrificiale a Femeii Arhetipale, disimulată în fiinţa urâtă, ciupită de vărsat a Saftei, fiica lui Bucur, cel care este STĂPÂNUL MISTERULUI ZILEI A TREIA A GENEZEI, cel care a fixat, într-un timp legendar – Pământul, depărtându-l de Apă. Dar ura faţă de Ghiţă, viciul băuturii, intrarea în complicitate cu viciile societăţii căzute (a se vedea procesul cu Ghiţă) – îl vor condamna, pe acest demn urmaş (reîncarnare a) al lui Nae Dascălul (Dascălul-Ravvi, Primul Maestru) – prin înseşi faptele lui de complicitate la Rău – să se scufunde, ca formă de lut, îngemănată cu forma de lut a lui Ghiţă, sub Apele Justiţiare – şi să alimenteze scocul Ritmurilor Morii:

            (cf. II, p. 200) „Mai era încă mult până la scocurile morii, şi până acolo îl ajungea, iar amândoi erau împreună, mai tare decât fiecare dintre dânşii, numai el singur. Se luă dar înot după el, şi se apucară de mână după ce-l ajunse. (...). Ghiţă, care era la loc mai puţin adânc, îl trase după sine, dar peste puţin pierdu el pământul de sub picioare şi ieşi Bucur deasupra. Astfel, ajutându-se unul pe altul, se apropiară, cu chiu cu vai, de cellalt ţărmure, şi Ghiţă puse mâna pe rădăcină de salcie şi începu să se tragă în sus (...) şi Bucur nu se mai putea ţine pe picioare. Ghiţă răsuflă uşurat: N-avea decât să-i dea drumul şi toate erau sfârşite, şi nimeni nu ştia nimic despre cele petrecute. Aşa voia să facă dar nuţl ierta firea : el îşi rezemă piciorul în ţărmure ca să-l poată trage pe Bucur cu toată puterea după sine, îşi încordă toate puterile şi trase până ce nu rămase cu rădăcina ruptâ în mână. Căzând şi el acum înapoi, valurile se izbiră odată până în slaiuri şi până în stăvilare, apoi iar se liniştiră, parcă n-ar fi fost niciodată nimic. Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate.”

            Jertfa justiţiară, care i-a îngemănat pe maeştrii-reîncarnări ale Primului Maestru (Nae Dascălul) – devine şi jertfă soteriologică: Vatra Părăsită iese de sub Blestemul Nopţii Tranzitorii, dintre zilele 2-3 ale Genezei – iar Pământul se separă iarăşi de Ape, după hotărârea lui Dumnezeu (Cel  exprimat în Stihia Apei), iar nu după calculele strâmte/strâmbe ale oamenilor:

            (cf. II, p. 201) „Au fost odată acestea şi au trecut cum toate trec în lume, dar multe trec fără de urmă: Aici, pe vatra părăsită, azi iar e sat, nu mare, dar frumos, un sat de oameni harnici, care nu se mai tem de Vedea[119]şi se uită la Zamfir şi la Safta parcă le-ar fi părinţi, şi le poartă copiii în braţe parcă ar fi a lor, şi o cinstesc pe Ana, parcă le-ar fi tuturora naşă”.

            Spaţiul recuperat (paradisiac-terestru) stă sub ocrotirea hierogamică Safir-Safta (Dumnezeu este 7 - Perfecţiunea). Doar aşa se poate menţine ciclul Genezei întreg. observăm şi transfigurarea Anei, prin pocăinţă, în urma sancţiunii divine (moartea lui Silea).

            Iar locul demonilor formei (pretinşi maeştri, dar fără puritatea faptei de Maestru) este „în dosul morii”, (sub veghea dharmică a ritmurilor Roţii şi Apei), înfrăţiţi-disimulaţi ca falşi martiri ai „opririi” (despărţirii de Pământ) a Apei: Iar din jos de sat, în dosul Morii, unde viroaga da în matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa” .

            Iată o frumoasă şi teribilă poveste biblică respusă, cu nume şi opinteli istorico-fenomenale. Oricum, ceea ce are importanţă e că VATRA PĂRĂSITĂ, Originea Lumii – a fost recuperată. Tradiţia păstrată, sub veghea hierogamică a cuplului re-sacralizat (şi cu demonii puşi sub straja Morii transfigurată în slujitoare a ritmului Dharmic-Cosmic) este garanţia victoriei Spiritului asupra tribulaţiilor materiei.

*

*        *

CONCLUZII

            Educat de Mamă, stimulat de Eminescu - dar având în structura lui fiinţială, de profunzime  -  Rigoareaşi Ordinea, ca dimensiuni fundamental-spirituale  -  Slavici este un confucianist predestinat  -  iar creştinismul se grefează şi desăvârşeşte în el, spre Iubire şi Mizericordie  -  aceste date interioare. Cum nu se poate mai exact defineşte Mircea Eliade - atitudinea spirituală confucianistă: „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao) de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului. Acest <<Cer>>, trebuie precizat încă o dată, nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <<nu fac zgomot şi nu au miros>>.” Şi putem completa aserţiunea eliadescă despre finalitatea confucianistă, cu remarca lui Martin Palmer: „Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă?: Jun-zi, oameni desăvârşiţi.”

            Bănăţeanul confucianist are, însă, în suflet şi în opera scrisă şi de activist social, prin naţionalismul său de o rară nobleţe (echilibrat şi extrem de decis, în acelaşi timp!)  -  şi destul de puternice accente creştine. Dar Slavici selectează, din tot ce oferă creştinismul, ca doctrină, în primul rând ceea ce duce la Rigoare-Ordine  - la Dao. Sentimentalismul nu are prea mult spaţiu (şi nici nu trebuie să aibă), în sufletul unui Paznic al Dharmei Cosmice.

            Lumea terestră este un Labirint. Lumea e plină, deci, de Rătăciţi. Reperul Moral este unicul reper real. Cel ce nu are şi nici nu vrea să aibă Reper Moral  -  dispare în perfect neutralul, înspăimântătorul Neant. Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei, de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru Neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului, să te temi, ci de Omul Rătăcit care vrea/alege să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.

            Sub semnele cele mai generale   -   ale Călugărului, Trandafirului (simbol hristic, Stindard al Războiului Cosmico-Metafizic, dar şi al Şansei-prin-Copilul Cosmic) şi sub semnul Crucii Dublu Direcţionate (chtonian şi uranic), se dezvoltă, la Slavici-scriitorul, şi evoluează demonstraţia unui univers în care funcţionează, cu o severitate aproape înspăimântătoare  -  nu atât (şi neapărat) Karma (care este, mereu şi neîncetat, implicită)  -  cât Dharma Cosmică.         Apa, elementul activ-cosmic  -  modelează Pământul cel discret  -  alături de Focul Desăvârşitor-Pedepsitor-Purificator. Toate nuvelele lui Slavici sunt, de fapt, demonstraţii foarte reci, dar impresionante, prin rigoarea neabătută prin care funcţionează, în interiorul materiei epice  - ale manifestării în Lume a Principiul Cosmic  -   de la care nimeni şi nimic nu are nici dreptul (şi nici cum!) să se abată  -  fără a urma, ca o consecinţă perfect logică şi perfect legică  -  Sancţiunea Necruţătoare. Cum spune şi Înţeleptul-Sfânt buddhist Lao Tse:  ”Cine nu urmează Tao/Dao, va pieri!”

            Nu există Milă/Mizericordie, decât consecutivă înţelegerii Dharmei! Justiţie-Corectitudine-Dao  -  apoi abia Mizericordie! Bărbat şi Femeie, Yin şi Yang  -  trebuie să dovedească, mereu, că merită să se exprime în individualitate  -  altfel, universul retrage indivizii înapoi în Apa Cosmică a Principiului  - pentru a-i re-topi/re-purifica/re-formula umano-legic. Noul Testament nu poate fi scris decât  drept consecinţă a Vechiului Testament. Mereu şi fără încetare, personajele lui Slavici au în faţă Originea şi Principiul Cosmic (ca expresie dinamică, în desfăşurare/extensie, a Originii Divine). Personajele  slaviciene  -  fie că sunt extrase din mediul rural, fie că fiinţează, tranzitoriu, în mediul urban (pentru că glasul Pricipiului tot la sat se face mai limpede auzit!) -  nu sunt decât „cobaii” unui dramatic şi solemn (permanent ritualistic, deci fundamental) experiment, „pentru cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut”. Opera sa este, deci,   însăşi Legea Cosmică-Dharma, în Mişcare Expresivă.

            Lumea pe care o prefigurează Slavici esteşi funcţionează, fără ca, majoritatea dintre noi, să conştientizăm acest lucru/această fiinţare. Un singur adevăr rămâne: doar prin lumea prefigurată de Slavici  -  SLAVA PRINCIPIULUI COSMIC  -  lumea de azi, cu atâtea rezerve, infecţii, imperfecţiuni amânătoare şi umbre  - va putea deveni lumea de mâine  -  cea eliberată de ispita Păcatului, triumfător-evolutivă spre Desăvârşirea Spirituală.