Evident, până la sfârşit eram năucită, atât de tonul lui grav, apăsat şi profund, cât şi de efortul pe care îl făceam să mă pătrund de vorbele lui. Eu nu eram în stare să mai spun nimic, după ce toate micile încercări timide de a exprima vreo opinie, mi-au fost blocate şi combătute cu argumente logice interminabile. Îl vedeam ca pe un gânditor cu spirit adânc şi enigmatic, un mistic în toată regula, care trebuia ascultat şi admirat. Părea să nu aibă încredere decât în propria judecată, iar după cum spunea, avea mari probleme în comunicarea cu ceilalţi. Nu asculta decât de propriile-i reflecţii, avea totdeauna dreptate şi nu lua în seamă niciodată alte sfaturi. Gândirea lui sofisticată ascundea şi multă superstiţie. Era atât de elegant în vorbire, îmbrăcăminte şi maniere, încât cucerea pe oricine de la prima vedere şi impunea un respect aparte. Avea un fel de a privi cu neâncredere pe toată lumea şi era mereu suspicios. Deşi adora să-şi expună sistemul de gândire şi să-l impună, nu o făcea la întâmplare. Nu se complăcea în discuţii sterile dacă nu avea un scop precis şi persoana nu prezenta interes. La fiecare întâlnire cu mine aborda altă tematică, părea un plan foarte bine pus la punct şi meticulos îndeplinit, pentru atingerea unui obiectiv precis. Mintea mea slăbuţă, plutea deja prin al nouălea cer, mult deasupra realităţii, nu m-a putut ajuta să observ sau să fac faţă la această strategie. Abilitatea lui oricum era mult mai mare decât ar fi fost necesar să speculeze vulnerabilitatea mea.
Cam pe la a cincea întâlnire, îi ştiam doar numele şi faptul că locuieşte în Bucureşti. Venea cu afaceri în oraşul meu, unde avea şi o soră. Se pare că el ştia mai multe despre mine. Mi-a relatat ceva mai târziu discuţia pe care a purtat-o cu sora lui, imediat după prima întâlnire:
„Am cunoscut o femeie care îmi place! Ce ştii despre ea?”
Pentru că trăiesc într-un oraş unde toată lumea ştie orice despre oricine, aceasta i-a răspuns:
„Aaaa! O ştiu, este femeie serioasă, e măritată, are două fete şi nu s-a auzit în oraş nimic rău despre ea. Îţi pierzi vremea, nu cred că ţine să te dai la ea.” Mi-a spus asta după mult timp, când era convins că nu şi-a pierdut vremea, dar înainte să afle dacă a meritat.
De ziua mea, a venit cu flori şi două cărţi, lucru care din nou m-a dat gata, neobişnuită cu asemenea gesturi. Ştia cum să facă o femeie să se simtă importantă, iar eu nu-mi mai încăpeam în piele de atâta importanţă. Gestul lui era cu atât mai măreţ, cu cât acasă nu aveam parte nici măcar de o simplă îmbrăţişare sau de o urare din partea soţului. N-am făcut caz până atunci, era un fapt obişnuit. Mă făceau fericită şi eram compensată de felicitările fetelor, nostim desenate cu mâna lor pe hârtie. Când nu aveau bani să-mi cumpere ceva, îşi duceau câte o jucărie de pluş la magazin, se rugau să le-o schimbe, astfel mă alegeam şi cu un cadou. Ei, după ce un bărbat străin a fost aşa de atent cu mine, mi-am dat seama că mi s-ar fi cuvenit atenţie din partea soţului şi că mi-a lipsit. Din femeia care dădea totul fără să aştepte nimic, mă transformam încet în răsfăţata care merita atenţie. Deşi până atunci trăisem bine, fără să am parte de drăgălăşenii din partea cuiva, când le-am prins gustul, mi se părea că nu mai pot supravieţui fără ele. Mai aveam momente de lucuditate, când mă mustram în sinea mea pentru felul în care îmi înşelam soţul, dar inima îmi spunea altceva, ea nu era dispusă să asculte mustrările mele. Mai erau şi tot felul de lucruri ciudate care îmi întăreau convingerea că tot ce se întâmpla era predestinat. Aşa îmi convenea să cred, ca o scuză pentru slăbiciunea la care nu eram în stare să-i pun capăt. Când am aflat că ispita mea – Alexandru, nu bea alcool de peste douăzeci de ani, îndată m-am gândit la vorbele cu care, ani în şir încercam să-mi sperii soţul: „dacă voi găsi unul care să nu bea şi care să mă vrea, plec fără să mă uit în urmă.” Mă speria gândul că viaţa ar putea să-mi împlinească o dorinţă pe care n-o spuneam în serios. Îmi plăcea să cred că sunt stăpână pe viaţa mea, însă când nu eram în stare să fac ce se cuvine, îmi convenea să cred că altcineva ne hotărăşte drumul în viaţă.
