Sâmbătă, 4 octombrie – 2014, la Teatrul
Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, prestigiosul Prof. dr. scriitor, publicist, eseist şi poet MARIAN BARBU, a fost
sărbătorit cu fast la a 75-a aniversare.
Din Montreal îi urăm: LA MULŢI ANI!
george FILIP
ÎN CĂUTAREA SOCRATELUI MEU
-remember cu anticipaţie-
Voi implora spiriduşii gândurilor să-mi poleiască ideile cât mai meşteşugit. De ce invoc perfecţiunea? Fiindcă OMUL despre care cutez să scriu astăzi este un personaj din cotidian, dar el este încărcat cu carate de splendori – la propriu şi la figurat.
*
…Eram înapoia timpului cu o chită bună de ani. Ca de obicei, la o anume oră, mă întreţineam cu preotul Petre PPopescu în faţa pronaosului, spre partea mai umbroasă a Bisericii Buna Vestire din Montreal. Propăvăduitorul vârstnic simţea nevoia să se confeseze, uneori. Nu mi se spovedea, dar eu simţeam întotdeauna cum ideile sale, cele înţelepte, pildele, îşi făceau culcuş în memoria sufletului meu. De mult, alături de locotenenţii de veghe ai instinctelor poetului din mine, pricepeam lesne că vârstnicul preot ortodox turna din clepsidra sufletului său, în cupa mea de perceptibilitatea, discret, un testament de dumnezeire.
Dar iată că, spontan, a intrat în sfera inocentei noas-
tre conversaţii doamna Oană. Adică bibliotecara, patroana oazei culturale situată în Centrul cultural – situat la vreo douăzeci şi de paşi. După protocolarul
« sărut mâna, părinte!” mi s-a adresat mie:
-Poetule, vino repede la bibliotecă. Am acolo un musafir ciudat, pe care nu-l cunosc. Parcă ar fiu un extraterestru care vorbeşte...româneşte. Este însoţit
de o femeie care parcă n-ar şti să vorbească. Nu în-
ţeleg nimic din ce spune...apariţia aceea. Priveşte prin rafturi, vorbeşte singur deşi mi se adresează mie... Te
rog vino, poate poţi să te-nţelegi cu el!
Preotul înţelept P.P. m-a privit cu vădit subânţeles:
-Ia vezi poetule, ce extraterestru a trimis Dumnezeu în parohia mea? Poate că este un semn divin...
...Cu extratereştri încă nu mă întîlnisem prin universul fanteziilor mele şi nici vorbă să fi intervievat vreo unul.
-Bună ziua domnule...bună ziua doamnă, i-am provocat eu la dialog pe respectivii musafiri, în limba româno-terriană, pe care-o folosim şi pe la Montreal.
-Bună ziua “tinere”– mi-a răspuns „extraterestrul”- şef
Eşti de-al casei, bag seama?!
-...Mda, am fost director al Centrului cultural. Acum sunt doar un bătrânel pensionar. Cât despre „tinere...”
lăsaţi-o jos că măcăne, i-am aruncat eu mănuşa.
-Ce face?!?
-Mă-că-ne…adică: maca-mac!
-« Tinere”, a repetat ostentativ, întinzîndu-mi mâna. Eu sunt Dl. Marian Barbu, scriitor român, Prof.dr.de lingvistică şi istoria literaturii universale.
-Încântat. Eu sunt doar poetul George FILIP...
-Păi te ştiu...”tinere”
Acceptase deci duelul şi mă tachina într-adins.
-De unde să mă ştiţi? Eu nu sunt din Craiova şi măsor exilul de peste douăzeci şi cinci de ani.
- Şi de unde ai limbajul acesta aşa de...mojic? Îţi baţi joc de flexibilitatea limbii române, faci risipă de meta-
fore şi alte figuri de stil...De ce faci asta? Aud, poete?
-Ca să-mi odihnesc sufletul, domnule. Când scriu nu mai „vorbesc” aşa...
-Auzisem eu că eşti un poet ciudat. Acum mă conving
-Dar Dvs. Ce limbă folosiţi? Că doamna bibliotecară s-a speriat rău, a aflat şi preotul Petre Popescu...
-Eh..., mi-a tras cu ochiul, poate n-a fost atentă, a scuzat-o elegant musafirul. Şi aşa, pe nepusă masă,
a-ntors-o ca la Ploieşti: Ce leat eşti, omule?
-Păi...’39.
-Şi eu tot 39. Suntem leat! Eu sunt născut în patru septembrie, a anului 1939.
-Eu sunt „berbec”. Am aterizat în 22 martie 1939.
-Sunt mai tânăr cu exact...190 de zile.
-Adică...pe româneşte, mai mic, l-am înţepat din nou
Doamna Oană mă privea complice. Extraterestrul căzut din cer în bibliotecă îşi găsise un nănaş.
Am constatat repede că şi consoarta cosmonautului,
adică “prinţesa-Ileana” , se exprima tot româneşte.
Şi aşa se face că după vreo treizeci de minute eram toţí trei în salonul micuţului dar îngăduitorului meu apartament. O sticlă ce Wizyky, virgină dar nu chiar inviolabilă, ni s-a pus îndată la dispoziţie.
-De ce n-ai muiere, omule?
-D’aia, fiindcă n-am, i-am răspuns în argo oltenesc, dar şi niţel războinic. Am ţinut patru pân-acum şi-mi caut alta, pentru de tot...
-Să pui mâna să-ţi găseşti. Casa fără muiere nu este casă, iar bărbatul fără nevastă n-are nici-un chichirez pe lume.
Domnul profesor trecuse deja la tutuială, însă năravul de mare dascăl nu şi-l lăsase la intrare.
Personal simţeam că mă agrează, dar şi că se cam răsfaţă – şi-mi părea bine. Eram deci o gazdă bună, aşa cum de fapt îmi propusesem.
- Acum, leatule, lasă-mă să torn eu.
- Fait come chez vous...
- Ce zici că ziseşi?...mi-a replicat musafirul oltean.
- Faceţi ca acasă, este o uzuală expresie franţuzească.
-Păi bine măi neică, voi venirăţi prin Americile astea să vorbiţi franţuzeşte?!
-Ca la Babilon, colega: franţuzeşte, englezeşte, ruseşte, nemţeşte, româneşte, turceşte, greceşte...
-Stop! Leatule poţi să-mi zici – dar colega...nu! Ştiu că nu eşti prea şcolit, tălică, te cunosc bine la biografie...
-Profesore, ştii ce le replic eu unora de-ăştia care fac paradă de diplomele luate pe la ghişee?
-Ce le zici...
-Băi aceştia, când vă duceaţi voi la şcoală eu învăţam carte. Pe mulţi mi i-am pus în cap cu stilul meu haios.
-Eşti tare...e rândul tău...mai toarnă câte-un deţ.
-Mariane...a intervenit doamna „extraterestră”, ştii că
n-ai voie. Îţi găsişi leat de tras la măsea?
Şi iac-aşa, în vreo oră şi jumătate ne-am răşchirat sufletele, ne-am etalat amintirile şi am pus împreună
bazele unei viitoare prietenii. Cu dispensă de studii!
Chestia cu dascălul dădăcitor a rămas în vigoare. De-atunci mă tot investighează, mă ceartă, mă iartă.
...Reporter prin excelenţă şi cam poet, m-am străduit mereu să-l găsesc pe Omul Marian Barbu. Am încercat în Ghilgameş, deci m-am dus înapoia timpului cu 5014 ani. Concomitent doream şi să mă adăp la izvoarele Epopeii. Eroul mitic – semizeul – nu a vrut să dea ochii cu mine.
-În Mesopotamia acelor vremuri, a elucidat profesorul
chestiunea, protocolul de complezenţă nu existau.
Oamenii aveau de vîslit spre încoace...evoluţia! Iar
acel Ghilgameş, era – două treimi om şi una femeie.
Gîndeam în sine: dar Marian Barbu din câte milioane de milionimi s-o fi compunînd?
Prin Grecia antică am rămas total nedumirit.
-Dacă vrei să te luminezi, discută cu Avicena despre medicină, despre Astrologia medicală.
Profesoru fusese pe acolo cu multe secole înainte...
Iar eu am întors pagina:
-Nu cred că este important pe câte file a aşternut
Mircea Eliade „Istoria religiilor...”
-Tinere, te avertizez: nu răsfoi vasta operă doar pentru plezirul că te consideri intelectual. Alfabetul prin care poţi dibui sacralitatea divină se numeşte „hermeneutică” Dacă ai ceva noţiuni în acest sens du-te şi-l citeşte pe Eliade. Dacă...nu...nu!
Ştiam de multişor că dacă vrem să ştim Ce? şi Cum?
trebuie să-l întrebăm pe filozoful Marian Barbu. El
este cerberul la porţile munzelui de cognoscibilitate şi fără el nu găsim nici măcar potecuţa spre Stix.
-Tinere...tânărul temerar Icar şi-a pus aripi ca să zboare la Soare. Îţi mai aminteşti?
La câţiva paşi de izbândă aripile i s-au topit şi vulturii i-au sfîrtecat plămânii. Ne-au rămas legenda şi spe-
ranţa pentru mai târziu. De aceea olteanul Brâncuşi a cioplit Coloana Infinită - şi pe ea a vrut să ajungă în
grădinile lui Dumnezeu. De la el ne-a rămas IDEEA.
Mai încercaseră Vuia, Vlaicu, Coandă. Vecinii
de pe partea cealaltă a Nistrului l-au zvîrlit spre cer pe Gagarin şi căţeluşa Leika...Americanul Amstrung şi echipajul lui au mestecat gumă pe partea vizibilă a Selenei. S-au dus în cer dar pe Dumnezeu tot nu l-au văzut. Marian Barbu, un alt oltean, caută şi el absolu-
tul pe planetă. Vom vedea, mi-a zis într-o zi pesimist cum că „mai este mult până departe...”
-Profesore, este adevărat că legendarul Diogene umbla cu un felinar aprins, ziua, spunînd că doreşte
să găsească un OM?
-Şi se pare că nu l-a găsit. Diogene acesta locuia într-un butoi şi acolo medita. Ce mare scofală? Şi Creangă al nostru se scălda şi medita înt-un butoi. Era asistat de bădiţa Mihai, care şi el medita dar... se scălda printre stele...
-Apoi cobora sara pe deal şi medita în taină cu ciobanii...a sărit cu gura poetul din mine.
-Dar te rog profesore,spune-mi despre Lesage...
-Dacă te duci la el te familiarizează îndată cu „proce-deele faustice” şi-ţi dă să citeşti „Diavolul şchiop.”
Şi eu m-am dus. Savantul astrolog m-a invitat la nişte inimaginabile plimbări nocturne, zburînd cu dracul lui cel şchiop pe deasupra Parisului. Ce-am
văzut şi ce-am înţeles? Incredibilul!?!?!?! Domnul
profesor poate mărturisi despre nedumerirea mea.
-Aristotel...Sofocle...Eschil...Euripide?
-Aristotel: mai vârstnic decât Hristos cu 384 de ani.
Poate, cel mai important filozof al Greciei antice.
Sofocle: 496-406 Î.H. Un primitiv al Greciei antice care a adăugat şi întregit operele lui Eschil şi Euripide
Fireşte, toate acestea le ştie şi mentorul evoluţiei mele – filozoful Marian Barbu.
*
Pe firul tors din fuiorul anilor nu doar am aflat...m-am convins total că Prof.dr. acad.Marian Barbu – poet
şi scriitor – este un OM al obştei - doldora de carte.
L-am văzut adesea discutînd cu semeni de-ai săi. Este drastic, dominant, superior, condescendent - oratoric.
Ştiu toate aceste fiindcă şi eu îi adulmec urma mereu.
A crescut generaţii de tineret, a şlefuit o mulţime de poeţi începători, meditează şi acum elevi şi studenţi
dornici de cunoaştere. Personal îl consider CEL MAI
MARE CAVALER AL PURITĂŢII LIMBII ROMÂNE.
Nu-ncerc acum să scriu total despre opera scriitorului din medalionul pe care i-l rotunjesc fiindcă nu finalizez o teză de doctorat. Şi-n al doilea rînd: ştiu bine că nu
prea ştiu eu totul despre doctul nostru Marian Barbu.
Îmi place mult, mă amuză chiar, când profesorului îi sare ţandăra brusc, dar întotdeauna cu un motiv.
Ulterior ne-am întîlnit în cula lui de la Craiova. Ne-am băsmuit, aghiazmuit şi basamacuit în pivniţa-salon unde cîntă prin damigene toate culorile şi mirezmele zaibărelelor de Oltenia. Aş putea spune, ca pe la Montrealul meu...doldora de zaibăre californiene.
Când îl invit pe maestru printre oameni şi pe la întruniri comunitare, filozoful se transpune...devine un
celălalt, glasu lui se impune, domină şi farmecă lumea
În ciuda arţagului ereditar de oltean, la ocazii rarisime
maestrul este cumpătat ca un înger bătrân şi ager ca un dac – aliură ce-o poartă mândru prin anii ce-l ning.
...Doamne... ce mai scoate sufletul din mine, când mă prinde la-nghesuială şi este în toane de „magister! »
Dar – ca un „puer” disciplinat - stau chitic şi ascult.
S-ar cuveni ca la aniversarea a 75 de toamne de viaţă
tumultoasă să-i adaug mărturisirea mea de credinţă.
Până acum acest secret l-a ştiut doar Maria-mea şi
subsemnatul.”Academicus humanitus” Dr. MARIAN
BARBU este mentorul meu. L-am ales nesilit de ni-
meni ca etalon al năzuinţelor, viselor, speranţelor mele poetice şi îndreptar al vieţii noastre de familie.
SOCRATELE MEU – că aşa l-am botezat, stă la masă cu mine şi cu noi, stă în dreapta mea când îmi trudesc poemele, mă ceartă şi mă iartă mereu.
În ultima vreme am descoperit îngerul de veghe care-i stă modest,ascuns în postura de bunic. Fiindcă are
copii în America şi în Canada. Precum odinioară
Arghezi, Ionesco, Eliade...taica Marian Barbu îşi ia
prinţesa-ILEANA lui cu el, trec oceanul , dăruiesc dragoste tuturor şi adună înţelepciune pentru acasă.
Nu ştiu eu încă dacă bunicuţul ştie să fredoneze cântecele pentru nepoţi şi, miram-aş, vreo rugăciune!
Şi când se lasă toamna brumărie, oltenii se întorc la cula lor din Cetatea Banilor.
*
Fie ca plănuitul meu ESEU, închinat zilei de 4 septembrie – 2014, să-l găsească pe „SOCRATELE MEU” în toane bune şi să mă tot certe şi tot ierte: LA MULŢI ANI!
Omagiu - 2014,
MONTREAL