Corneliu LEU
EXISTĂ UN SEMN DIVIN PENTRU CLASA POLITICĂ? (2)
FALSIFICATA NOŢIUNE A SUBSTANTIVELOR
În legătură cu cel de al doilea articol din această suită, pe care l-am terminat poate prea didactic, încercând să pun cititorul pe gânduri referitor la sensurile unor substantive a căror viciere de către clasa politică s-a subliniat în ultima vreme prin evenimentele din jurul alegerilor prezidenţiale, poetul Marian Ilie scrie: „Nu prea-mi dau eu seama unde «bate» maestrul Leu cu cei doi termeni - negociere şi derogare. Sa fie „negocierea” murdara de posturi, sinecuri şi alte avantaje materiale dintre partide, când e vorba să creeze majorităţi în Parlament ori să numească oamenii pe funcţii şi „derogarea” de la Constituţie şi legi în administrarea banului public? Să fie o sperată negociere a partidelor şi candidaţilor lor cu electoratul pe marginea programului lor şi derogarea de la nenorocitele de cutume politicianiste care au dus ţara înapoi cu un secol si jumatate? Să aşteptăm continuarea...”.
Dar continuarea vine din însuşi textul acestui menţionat articol care înceacă să evoce „mutaţiile de psihologie electorală” demonstrate cu această ocazie de „electoratul care se trezeşte analizând pragmatic promisiunile programelor politice”, mutaţii care provin din constatarea că „oamenii politici trişează cel mult la modul descurcăreţ, dar nu-şi propun să fie creatori de dezvoltare” – aşa cum are acută nevoie ţara pe care ei o tratează cu baliverne privind-o de sus, „exact cum se-mboieriseră cândva tovarăşii”, ca dovadă că s-a ajuns la o „degradare politică ce degradează până şi sensul cuvintelor”... Iar cuvintele date exemplu erau două, pe care le aşez acum în ordine strict alfabetică, şi nu de altă natură, ferindu-mă de preferinţe sau accente: DEROGARE şi NEGOCIERE.
Pornesc de la faptul că trezirea electorală produsă pe fondul conştientizării - care subliniază nevoia acută a găsirii unor POLITICIENI CREATORI DE DEZVOLTARE în societatea românească, indiferent de ce orientare or fi - nu numai că nu poate fi ignorată, dar va conduce la reacţii consecutive din ce în ce mai acute, dacă alegătorii vor avea în continuare de-a face cu asemenea partide pe care nu dorinţa de a guverna cum trebuie şi a prefigura pentru viitor direcţii viabile le caracterizează, ci şmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmiţe din bugetul constituit pe banii noştri.
Din păcate, aceasta este realitatea percepută de electoratul activ care şi-a manifestat nu numai existenţa ci şi voinţa. Este vorba acum de civica speranţă că, poate dă Dumnezeu să înveţe din acest neaşteptat ŞAISPREZECE NOIEMBRIE care va trebui să ne marcheze, că oamenii care au sperat să trăiască bine şi s-au convins de crasa demagogie a acestei promisiuni, nu mai vor acum, doar la îndemnul tău, nici să fie „mândri că sunt români”, nici să aleagă „preşedintele care uneşte”, nici chiar să creadă prea tare, până la proba contrarie, în „lucrul bine făcut”, pentru care au avut un plus de un milion şi treizecişidouă de mii de voturi. Ei au dat dovadă a fi devenit atât de circumspecţi, încât au schimbat şansele electorale doar în câteva zile sau chiar câteva ore; iar, dacă îşi vor da seama că mesajele devenite slogan de campanie au fost doar vorbe pe care nu le-ai luat în serios, ci le-ai abordat cel mult pe baza încrederii în spiritul tău descurcăreţ, care va găsi cumva o cale, măcar să se scuze că nu s-a putut, te vor urî şi mai mult.
Cât despre falsificarea noţiunii unor substantive, experimentul are vechi state de serviciu în politică, el fiind de aceeaşi vârstă cu demagogia în care, cuvintele puse la murat se deformează pe o direcţie sau alta având, faţă de sensul propriu zis, semnificaţii exagerate în plus sau în minus. Dar în toată această evoluţie, comunismul a bătut recordul ajungând de la minciuna exagerării la minciuna crasă, totală, a antinomiei, folosirea unui cuvând conducând exact la sensul contrar Exemplele aproape că nu sunt necesare, dacă ne gândim ce înţelegea dictatura prin „libertate”, prin „democraţie”şi, mai grav, chiar prin „creşterea economică” ce ne-ar fi rezolvat foamea dacă n-ar fi avut sens contrar. Pentru că partidul fiind unic, conducătorii lui îşi permiteau să acorde de capul lor semnificaţii unice termenilor prin care minţeau.
Mai blînzi ceva, mai ruşinaţi faţă de public - dacă nu mai umani, cel puţin mai şcoliţi şi mai elegant croiţi - urmaşii de azi ai partidului unic au făcut un pas înapoi în spiritul demagogiei caragealiene, adică exagerând, dar nu mistificând sensurile. Însă, chiar şi cu asemenea eforturi personale de limitare a demagogiei, politica fiind un organism viu, care există şi prin persoanele care o practică dar şi printr-un spirit propriu determinat de acestea, dar funcţionând ca atare, îşi are oglinda sincerităţii ei în modul cum mistifică sensul cuvintelor. Şi atunci, vor-nu-vor politicienii respectivi, sunt sau nu ei îndemânateci în fardare, murătura, aşa cum se strepezeşte în butoiul la care ei cotizează, tot îşi modifică complet sensul, tot la antinomia bolşevică ajunge. Iar eu, alegătorul, trebuie să fiu foarte atent până când îi dau de rost. Aşa că, vorbind despre psihologia electorală actuală care, slavă Domnului, s-a arătat în sfârşit activă la români, am să mă rezum să analizez doar psihologia mea, de om care acum câteva zile a votat, opţiunea lui urmând un traseu destul de întortocheat. Şi pot spune că, indiferent de rezultat, în ultimă instanţă, sunt bucuros, chiar foarte bucuros, pentru faptul de a fi simţit emulaţia şi sincera dorinţă de participare a celor din jur. Era pentru prima dată, după nu ştiu câte campanii electorale care nu făceau decât să confirme absenteismul, când nu chemările lor, ale politicienilor, ne aduceau la vot, ci mai degrabă perfidiile ce începeau să le devină prea evidente la radiografie.
Astfel, dintr-o direcţie a propagandei electorale am început să devin suspicios cu termenul de derogare. E vorba de derogarea de la statut prin care un partid şi-a importat preşedintele din afara corpului său de lideri. Suspiciunea nu era în legătură cu persoana respectivă, ci cu obişnuitele lucrături de partid care se petrec în mod ocult şi a căror lipsă de transparenţă, ca alegător, te duce întotdeauna cu gândul spre precauţia pe care trebuie să o ai faţă de cei ce încearcă să te trişeze. Pentru că, un organism politic ce nu e în stare să-şi găsească în interiorul său întâistătătorul, înseamnă că nu e viabil, că nu se conduce după reguli provenite din interiorul politicii pe care vrea să o afirme. Înseamnă că nu-şi îndeplineşte rolul principal al unui partid: acela de a forma cadrele politice necesare guvernării ţării; sau chiar, mai pretenţios: cadrele guvernării ţării spre progres. Îndepărtarea de la acest scop primordial, ce constituie fondul muncii cinstite de partid, înseamnă fie recunoaşterea că formaţia nu are oameni pe care să pună bază pentru o funcţie atât de înaltă, fie că membrii săi au alte interese de dezvoltat prin politica partidului respectiv. Şi astfel apare suspiciunea că ar putea fi vorba de un grup care vizează alte interese, apar bănuielile în legătură cu acoperirea prin politică a altor manevre pe care respectivii le urmăresc. Şi e fireasacă bănuiala cu care te întrebi: „Oare îi interesează mai mult alte direcţii ale puterii, urmăresc prin activitatea lor politică alte avantaje decât a fi în fruntea ţării, au de împărţit alte recompense, poate mai grase sau mai sigure, dacă nu se bagă în faţă?”. Iar întrebarea se întăreşte, temeinic justificată de experienţa noastră, iată, cu mai multe generaţii de politicieni care s-au dovedit a nu-i interesa politicile de dezvoltare ale ţării, scopul lor direcţionându-se clar şi strict spre interese personale care le erau mai aproape. Adică, folosind politica doar ca un mijloc pentru alte scopuri şi ne dovedind nici un fel de vocaţie pentru aspiraţiile civice; ba, dimpotrivă, sfidându-le cu nepăsarea lor. Asemenea parveniţi politici au pus stăpânire pe posturi folosindu-le pentru interesele lor egoiste, care s-au manifestat cu evidenţă doar în două feluri: Fie atent dirijate în limitele legii, ceea ce, trebuie să recunoaştem, presupune un efort şi o concentrare destul de mare ca să mai poţi avea capul la altele, fie frizând ilicitul ale cărui riscuri îţi dau, iarăşi, altfel de preocupări decât cele de dăruire dezinteresată pentru binele ţării.
Când te gândeşti cum să furi şi să te tot îmbuibi, nu numai că nu mai ai timp pentru problemele societăţii, ci ajungi să-ţi foloseşti puterea împotriva rezolvării lor. Ca dovadă actele de corupţie de la retrocedări, care nu înseamnă numai împroprietărirea nemeritată a unora ci şi deposedarea frauduloasă a adevăraţilor proprietari pe care-i terorizezi, îi umileşti şi-i laşi în sărăcie cu decizii obţinute ilegal. Iar acestea nu sunt numai decizii politice, ci decizii mult mai importante în timp, în dimensiuni economice şi în aspectul juridic al strâmbătăţii sociale pe care o produci pentru încă multă vreme. Din acest punct de vedere ( repet: începând cu termenul respectiv numai pe motiv de ordine alfabetică), DEROGAREA cerută şi enunţată cu seninătate, căpăta pentru mine rezonanţele a cu totul alte sensuri. Pe care nu le enumăr acuma ci, încurajat de faptul că, în comentariul său, domnul Marian Ilie se duce cu gândul şi la interpretări favorabile populaţiei, care ar putea deveni importante pentru ţară, aştept să le conjug cu sensurile pe care le-au intuit şi alţii.
Apoi, ca să trec la al doilea termen, întâmplarea a făcut ca, tocmai în acele zile, mie, ca alegător, să mi se atragă atenţia asupra un personaj foarte prezent, poate cel mai prezent pe firmamentul politicilor dâmboviţene în toţi cei 25 de ani, cunoscut şi chiar impus opiniei publice drept un important şi abil negociator al partidului său. Cele mai dificultoase negocieri, dar, uneori, poate chiar cele mai murdare, împovărătoare pentru ţară şi compromiţătoare pentru politicile de partid, la care se referă comentariul confratelui pe care l-am citat la început sunt, într-un fel sau altul legate şi de numele acestui personaj. Devenind astfel etichete pentru persoana sa, pentru spiritul conciliant de care e capabil, pentru relaţiile pe care le păstrează cu alţi politicieni, indiferent de orientarea doctrinară. Cu timpul, văzându-l cum se strecoară chiar şi prin dificultăţi de tip juridic, el a fost consacrat drept „negociatorul”, punându-şi amprenta personalităţii sale, cu petele ei, pe termenul de NEGOCIERE.
Numai că, un eveniment recent a schimbat totalmente unghiul de vedere asupra acestui mod de negociere, deschizând direcţia din care se remarcă a nu fi vorba nicidecum despre arta negocierii, bine definită şi lăudată în diplomaţie, ci numai despre aparenţele că ar fi vorba de aceasta, despre o confuzie deliberat creată în legătură cu persoana respectivă, sau chiar de ea ca atare. Pentru că, iată-l pe negociator implicat, sau intimat deocamdată, ca să respectăm prezumpţia de nevinovăţie, într-o crasă acţiune penală. Despre care, chiar dacă nu o putem încă situa şi categorisi ca domeniu, fiindcă poate fi vorba şi de corupţie, dar şi de grup organizat în necinstite interese ce lezează proprietatea unor bunuri de stat, de obşte sau chiar particulare vizând însuşirea lor pe nedrept, putem vorbi despre actul penal ca atare. Acest act este dovedit de acţiunile juridice întreprinse într-un scop de dobândire foare dubioasă a unor imense restituri bazate pe falsuri şi susţinute prin complicitatea unor judecători. Iar, în asemenea condiţii, încrengătura mafiotă de interese prin care putea fi rezolvată pozitiv pentru făptaşi o asemenea tentativă, depăşeşte sfera politicului unde se pretinde că ar avea loc negocierea. Ea cuprinde jurişti şi oameni din administraţia publică ce nu au voie să facă politică, cuprinde întreprinzători economici care nu dau doi bani pe politică, dacă nu le rentează, cuprinde miliardari care, ţepari fiind, de multă vreme se consideră deasupra politicii şi mai cuprinde chiar şi o boierime scăpătată, dispusă să-şi folosească numele spre a înnobila cu o aură politică de rezistenţă forma mafiotă de deposedare a titularilor autentici:
Un adevărat mecanism-caracatiţă care lucrează din umbră; şi, pentru ai căror membri, este de ajuns să-şi facă un semn pentru a influenţa o decizie politică despre care politicienii de la suprafaţă pretind apoi că a fost negociată şi îşi găsesc merite. În acelaşi timp, o asemenea încrengătură nu are cum se opri la un singur partid sau la o singură guvernare. Ea se desfăşoară organizat şi lungă vreme, implicând mulţi şi diverşi factori din elementele de guvernare şi ducând bănuiala către tot mai mulţi dintre aceştia, în continuitate şi pe parcursul schimbării mai multor guvernări. Fapt pentru care, eu ca alegător, am dreptul să mă întreb dacă nu cumva faima de negociator a persoanei respective, nu a fost altceva decât o acoperire a apartenenţei sale la un grup organizat care îşi are angrenajele mecanismului plasate în fiecare dintre partide. Şi că, deci, nu a fost niciodată vorba de negociere, ci de înţelegerea mafiotă a unor oameni care au în comun interese de altă natură, mult mai puternice decât cele doctrinare care produc disensiunile. O asemenea interpretare asupra „negocierilor” de partid pe care eu, ca alegător, am dreptul să o dau în lumina faptelor făcute publice prin arestări preventive, îmi arată pericolul unei puteri oculte care, chiar dacă deocamdată nu se doreşte suprastatală, suprapartinică este oricum!... Iar asta schimbă total semnul de întrebare caragealian, în sensul blazării că: „Eu, cu oricine votez, votez acelaşi lucru!”... Ei bine, nu devine astfel evident faptul că negocierea e praf în ochi?!... Că e vorba tot de producerea de strâmbătăţi sociale furând de la adevăraţii titulari ai retrocedărilor şi îmbogăţindu-i pe alţii – strâmbătate cu atât mai gravă, cu cât îşi pune pentru îndelungă vreme amprenta asupra unei societăţi!... Băieţii ştiu asta prea bine dar, în spatele unor politici formale prin care îi lasă pe alţii să se compromită, îşi au gaşca de interese situată la un nivel mult deosebit de ce se lasă la vedere în viaţa politică de zi cu zi: O gaşcă luând în secret hotărâri mult mai ferme şi mult mai bine convenite, decât ceea ce se pretinde în mod public a fi negociere. Spiritul conciliant şi relaţiile cordiale între adversari politici, elemente prin care democraţia apreciază întotdeauna disponibilitatea la negociere în scopul binelui public, devin doar o perfidă faţadă machiată propagandistic peste hidoşenia mafiotelor legături antipopulare.
Iată cele câteva precizări la care eram obligat privind termenii puşi în discuţie. Ele vin doar ca o explicaţie personală, a psihologiei mele de alegător. Pe care o las necomentată, tocmai aşteptând direcţii şi interpretări în plus, precum cele ale comentatorului pe care l-am citat la început.
Corneliu LEU
Bucureşti
26 noiembrie 2014