Îl cunosc pe Remus Foltoş din vremurile în care, în Baia Mare, unde am petrecut multă vreme atât eu cât şi el, creştea văzând cu ochii, o generaţie de poeţi, de scriitori şi chiar de oameni politici sau oameni de ştiinţă. Era o vreme plină de promisiuni, chiar după Revoluţia din 89, era o vreme în care toate speranţele tinerilor păreau că se vor concretiza într-un fel sau altul, toţi eram entuziaşti, toţi eram împinşi înainte de idealuri mari, eram purtaţi de o forţă nevăzută a destinului care părea să ne fie cu totul favorabilă…
Acum când mă întorc retrospectiv cu gândul la acel timp imemorial, mă traversează o umbră de tristeţe, mai mult o ciudă sau un imperativ auto-distructiv. Această lehamite nu vine de pe urma realităţilor în forma cărora ne este aşezată astăzi steaua norocoasă – căci de bine, de rău, ne-am realizat într-o măsură mare visele. Însă direcţia pe care ţara a luat-o, ne-a făcut ca aceste vise împlinite să le plătim foarte scump. Rebegiţi, cu diverse ticuri, cu bolile intelectualului (cafelele, ţigările) forţat să aibă, pe lângă scris, o mulţime de alte lucruri minore şi enervante de făcut (dar care îi garantează supravieţuirea), oboseala cronică a atâtor nopţi în care munceam cu toate sforţările la o Operă, cheltuiala atât de mare pentru nişte lucruri, pentru care – într-o conjunctură istorică mai bună – nu le-am fi întâmpinat, ne-a determinat pe toţi să îmbătrânim mai repede. Întotdeauna – s-ar putea spune – în vremuri potrivnice, talentele ies mai pregnant în evidenţă, iar cu cât sunt mai mari obstacolele, mai mare este ambiţia de a le depăşi. Bine, dar oare să fie de ajuns pentru noi cununile gloriei noastre? pentru a spune la final: totuşi a meritat! Cine ştie cu adevărat?
De aceea mă simt şi mai legat, şi mai apropiat, şi mai fratern cu Remus Foltoş, şi odată cu el, cu toţi colegii de generaţie – căci am trecut împreună prin aceleaşi dificultăţi.
Scrierile lui Remus de până la acest surprinzător Tratat de ontologieîmi sunt de asemenea cunoscute, în special poezia, dar şi filosofia. Atât ca filosof cât şi ca poet, Remus scrie într-un mod distinct, aş spune, special. Nu oricine poate scrie o poezie care să sintetizeze de la un capăt la altul, pe Panait Cerna şi pe Eminescu; de la Macedonski la Bacovia; de la Nichita Stănescula Leonid Dimov; de la Gellu Naumla Urmuz – într-o tiradă verbală amplă şi reverberativă, pregnantă şi în acelaşi timp inspirată…
De asemenea, problemele de filozofie tratate în mai multe volume se pronunţă atât asupra filosofiei antice, cât şi asupra fenomenologiei transcendentale, chiar mai mult – asupra filosofiei româneşti. Pare destul de puţin veridică o asemenea abundenţă, ar spune mulţi. Dar toate câte realizează Remus într-o Operă unică este rezultatul unei munci pe care acesta a început-o cu mai bine de 25 de ani în urmă. Privind de atât de departe, acum nu ni se mai pare greu de crezut şi de înţeles caracterul proliferativ al scrierilor sale.
Dar lăsând aceste consideraţii la o parte, am vrea să ne aplecăm puţin şi asupra cărţii pe care ne-o propune Remus: Tratat de ontologie. În acest Tratat principala preocupare este relaţia specială dintre subiectivitate şi obiectivitate; dintre Eu şi Lume. Este un Tratat care se opreşte la congruenţa dintre structura Cunoaşterii şi structura Lumii. Concluziile sunt surprinzătoare: Gramatica şi regulile ei sunt aceleaşi care stabilesc şi Modelul ontologic (modelul care alcătuieşteînsăşi Existenţa, sau modelul prin care Existenţa este alcătuită). Până aici totul este în regulă. Dar mai departe? Mai departe, autorul ne pune în faţa unui fapt îndeobşte cunoscut în Istoria filosofiei: operarea cu anumite Categorii. De inspiraţie atât aristotelică cât şi kantiană, categoriile lui Remus se referă atât la interioritatea subiectului (înţelesul kantian al categoriilor), cât şi la exterioritatea mundană (înţelesul aristotelician al categoriilor). Ceea ce se degajă din conceperea acestor categorii este faptul, mirabil de altfel, că atât subiectul dă naştere lumii, cât şi lumea dă naştere subiectului – prin incidenţa funcţională tocmai a categoriilor de care aminteam. Cum este posibil acest lucru nu vom preciza. Textul o spune mai bine decât noi. Nici în intenţia noastră critică nu a fost să deconspirăm desfăşurarea plină de frumuseţe a acestor „situaţii” ontologice. Cert rămâne că Tratatul lui Remus Foltoş vorbeşte de o ontologie şi, numai şi numai pentru a dona unele precizări necesare clarităţii acestei ontologii, se ating şi probleme de teorie a cunoaşterii. Asta se poate concluziona numai urmărind firul desfăşurării Tratatului.
De asemenea trebuie amintit un lucru important: capitolele literare (primul şi ultimul) sunt concepute cu o grijă minuţioasă, fiind cel mai relevant argument că, de la povestire şi până la conceptualizarea de ordin filosofic, trebuie ca tocmai acest parcurs să înlesnească în primul şi în primul rând o mai bună comprehensiune a lucrării. E, pe undeva, ceea ce folosea Platon atunci când conceptele i se păreau prea inadecvate şi se hotăra brusc să uzeze de forţa revelatoare a miturilor. Aşadar paginile literare nu estompează deloc corolarele filosofice, ci le prepară. Un exemplu grăitor este următorul: „E ciudat cum, în viaţă, totul pare să îţi fie cunoscut, cum pare că prezentul l-ai fi bănuit altădată. Nu e vorba de un deja-vu pentru că nu întrevezi imagini şi întâmplări concrete. Mai degrabă e o intuiţie care te face să ştii precis că anumite lucruri din propria subiectivitate, în regimul aceloraşi condiţii conjuncturale, vor rămâne neschimbate: priviri, visuri, reverii, convingeri. Identitatea conştiinţei umane este un ocean imens de situaţii posibile. Şi totuşi tu alegi mereu aceleaşi lucruri. Şi atunci te întrebi: identitatea mea din posibilitate, poate să aleagă liberă? Întotdeauna ai avut de ales dintre două sau mai multe lucruri pe care oricum le preferai. Niciodată nu ai avut de ales dintre alte lucruri pe care nu le preferai. Cu destinul tău în mâini poţi să te plimbi pe oriunde căci te vei plimba doar prin tine însuţi…Trebuia să înţeleg asta, că locul în care omul trăieşte nu este Lumea: omul trăieşte mai degrabă în propriul său Timp…” Sunt multe pasaje revelatoare ca acesta, pasaje care imprimă gândurilor o întorsătură pe cât de fericită, pe atât de pertinentă…
Una peste alta, textul ne este pus în faţă. Cum ne va ajuta el să descoperim o faţă interesantă a Lumii, vom putea afla numai lecturându-l. Mai multe nu vom spune. Citiţi-l! Merită!
