Mă gândesc că e cazul să fac o pauză şi să decantez câteva lucruri. Să spun câteva lucruri despre Ştefan Doru Dăncuş, lucruri pe care nu le-am spus până acum, pe care, ca să zic aşa, le simt alături de un sentiment admirativ.
Dincolo de imperativele categorice ale textului, dincolo de aspectul deosebit de literar şi atractiv, găsim în scrierile sale o neobosită luptă cu el însuşi. Această întoarcere asupra propriei egoităţi care scrie, poetizează, profetizează, este o în-toarcere ca la o matcă de unde porneşte întreaga existenţă. În acest sens, am putea să descoperim şi o lectură fenomenologică, atâta vreme cât prin lectură fenomenologică înţelegem ceva legat de paradigma iradierii lumilor pornind de la centralitatea egoului transcendental. Se poate observa la Dăncuş că îşi alimentează scriitura din propriul sine la care recurge de fiecare dată când vrea să continue să scrie. Bine, dar asta fac toţi scriitorii! Da, numai că la Dăncuş lucrurile stau altfel. Reîntoarcerea la propriul ego în timpul urzirii textului nu este una care să producă fantasmele, imaginile, evenimentele corespunzătoare altor scriitori. La el această reîntoarcere vizează Adevărul. Nicăieri ca la el nu se duce o luptă mai acerbă cu lămurirea unui lucru, lămurire aproape conceptuală – dacă stai să analizezi. Fie că e vorba de tema cunoaşterii, a revoltei, a suferinţei asumate ca destin, a reorganizării şi exploatării vinei metafizice, a păcatului adamic, toate acestea sunt împinse cu forţă spre lămurire, spre ultimul Adevăr necesar şi imperios necesar unei înţelegeri pe care Dăncuş ar vrea s-o transforme în limbaj universal prin care să existe cu adevărat comunicare. Iată că şi la nivelul comunicării, pe lângă eseurile din „Eliberarea”, găsim o abordare nouă în ce priveşte acea relaţionare specială ce trebuie să existe între vieţuitoare, minerale, forme de relief sau peisaje. Vă daţi seama ce închipuie scriitorul! O comunicare universală între toate entităţile de pe pământ şi din cer. Curajul acestei afirmaţii, acestei ipoteze este demult încercat de un Plotin, un Empedoclos sau un Giordano Bruno. Dar reiterarea unei astfel de pancomunicabilităţi şi relaţia magică dintre lucruri din subsidiar, ne relevă un Ştefan Doru Dăncuş iniţiat, capabil să vadă mai mult în adâncul naturii lucrurilor.
Dar să ne întoarcem la lectura fenomenologică a lui Dăncuş. Fenomenologia transcendentală este în căutarea unui Sens cu S mare în marasmul aparenţelor unei lumi ireale. Există multă filozofie indiană aici sau, dacă vrem – orientală. Degajarea sensului este opera reflexiei transcendentale. Ei bine, la Ştefan Doru Dăncuş acest sens este cel pe care el îl caută cu cea mai mare ardoare. Îşi doreşte până la nebunie şi revoltă să poată spune „ce este” şi „ce nu este” dar mai ales „ce trebuie făcut” şi „ce nu trebuie făcut”. O orientare ontologică şi una etică. Am mai vorbit despre acest lucru mai sus undeva. Toate din perspectiva cunoaşterii, adică gnoseologic. Iată că se schiţează o abordare filosofică a existenţei în toată opera lui Dăncuş. Nu este o privire exagerată, coordonatele amintite există şi sunt pilonii de bază ai urzirii scriiturii.
Însă mai este un motiv pentru care acest scriitor este de admirat. Este motivul pentru care va fi şi foarte citit. Şi anume „plasa” narativă, misterul, „literatura” cu care îşi îmbracă ideile cele mai pregnante şi mai reliefate. Această ascundere, această învăluire, încifrare, reprezintă şi valoare estetică dar credem noi că reprezintă o grijă a autorului pentru ceea ce el ne oferă, conştient fiind că Adevărul sau orice Idee în sens platonic – accesată direct, ar putea lua minţile publicului. De aceea, pe căi voalate, pe cărări pe care numai duhul bun al autorului ne învaţă să umblăm, ni se comunică ceea ce trebuie să ştim deocamdată – la acel nivel al textului, după care cu multiple învăluiri ni se transmite şi restul, încetişor, fără nici un fel de grabă, cu o siguranţă de sine de invidiat. Această siguranţă de sine este iarăşi un lucru de invidiat şi iată pentru ce: cum găseşte el direcţiile în etică, cum trasează ontologia Judecăţii de Apoi, cum tranşează suferinţa hristică drept modalitate de cunoaştere – cu o simplitate uimitoare!
Trecem în alt registru şi ne oprim la cartea „Bocitorii. Aşteptătorul”. Valoarea acestei cărţi este dată de concreteţea stilului dar şi a conţinutului ce se armonizează perfect cu stilul. Compusă din două părţi recunoscute şi în titlu, această carte reprezintă un mare afront adus moralei contemporane pragmatiste dar şi un afront adus unei concepţii sărăcăcioase – ca să nu spunem altfel – despre viaţă a omului contemporan. Toţi avem probleme în relaţiile noastre sociale, numai că dacă am sta să analizăm mai profund cauzele acestor probleme am vedea că civilizaţia în sine este răspunzătoare pentru situaţia în care suntem. De la raţionalism încoace au fost preţuite ideile clare şi distincte. Da, numai că acest val de gândire a dus la ceva ieşit din comun. A dus la matematizare, la cuantificare, la viaţa SUB cifră – ceea ce este extrem de nociv. Dăncuş, asemenea lui Berdiaev, întrevede soluţia unui nou Ev Mediu. El se găseşte pe sine înconjurat de stupiditatea şi greşeala fundamentală înscrisă în marmura timpurilor pe care le trăim. Robi ai confortului, ai îmbuibării, ai acumulării de „capital” material sau de orice natură, am uitat cine suntem, ce suntem, care este rolul nostru pe acest pământ, spre ce ar trebui să ne îndreptăm fiinţa şi atenţia metafizică.
Fidel unei certificări a definiţiei esenţiale, prezentă în mai toate cărţile sale, Dăncuş se comportă ca şi când ar fi la începutul lumii, la începutul literaturii, ca şi când ar aduce în contemporaneitate legile lui Moise fără să ţină cont de istoria literaturii sau istoria omenirii. Totul începe de la el şi se sfârşeşte tot cu el. Nu degeaba vorbeşte mereu de Apocalipsă ca şi când aceasta ar veni încă din timpul vieţii sale. Şi nu trebuie să ne sperie acest lucru. Nu trebuie să-i sperie pe cei cu sufletul curat. Va trebui să-i îngrozească doar pe ticăloşi şi mişei, aceste exemplare care s-au înmulţit de la Cain încoace îngrijorător. Atât de îngrijorător încât simţim prospeţimea unor timpuri care se repetă – timpurile crimei fondatoare.
Bocitorii sunt aceia care deplâng situaţia fără ieşire a omenirii debusolate iar Aşteptătorul îşi deapănă sentinţele despre Împlinirea Vremurilor.
Dramatismul acestei cărţi rezultă din spectacolul jalnic în care ne aflăm, spectacol pe care autorul îl vede foarte bine amprentat pe situaţii concrete de viaţă – atunci când ne oferă în partea a doua, scurte proze pe care le numeşte „agonii”. În spaţiul banalului – am mai spus asta – găseşte o mare de semnificaţii spirituale, e capabil să vadă semnele fatalităţii unei epoci, ale unor timpuri. Şi nu numai atât. Vede semnele tuturor timpurilor de la începutul Istoriei şi până în prezent.
Nu trebuie să insistăm că lupta cu Civilizaţia – din „Bocitorii. Aşteptătorul” – e laitmotivul din întreaga operă. Dar este interesant că această obsesie este dezvoltată mereu la nivele concentric-suitoare. Mereu spune ceva nou. Mereu găseşte noi termeni de comparaţie a situaţiilor şi mereu aplică un considerent general pe starea de lucruri.
Soluţiile pe care le propune sunt abdicarea de la tot ce înseamnă instituţional tentacular, de la orice pretenţie de a ne înlocui – prin orice fel de mijloc – puterii lui Dumnezeu. Toate acestea nu conduc decât la catastrofă. Trăim deja această catastrofă, ea e printre noi. Oamenii s-au diabolizat, instituţiile produc răul generic, războaiele, distrugerea ecologică, şamd.
Ce ne rămâne? Soluţia reîntoarcerii la natură şi prin asta se înţelege reîntoarcerea la ordinea firească a Terrei – cea anunţată de Cristos. Spune Dăncuş – dacă s-ar respecta o singură poruncă dată de Isus, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” – totul s-ar rezolva pe Terra.
