Pe data de 22 august 2015 Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec împreună cu Asociația Culturală Română, au organizat lansarea volumului de poezii Sub cerul armoniei, al scriitoarei Lia Filoteia Ruse, la Centrul Comunitar din Cotes-des-Neiges, orele 14h00. Președintele ASLRQ, dl. Adrian Erbiceanu a luat cuvântul felicitând-o pe dna. Lia Ruse și s-a oprit asupra câtorva aspecte ale cărții, dându-mi apoi cuvântul pentru o scurta prezentare, care o redau mai jos. Astfel am avut onoarea și plăcerea de a vorbi despre cea de-a 17-a carte publicată de autoare.
Volumul de poezii Sub cerul armoniei al binecunoscutei poete Lia Ruse, apărut la Editura Singur din Târgoviște, se înscrie în poezia română contemporană ca un frumos joc de balans între lumini și umbre, născut dintr-o observație fină a armoniei spre care tind sentimentele autoarei. Astfel, cititorii se îmbarcă într-un voiaj plin de suplețe și spirit, redescoperind prin această lectură Regula de Aur a armoniei, în versuri.
Majoritatea poeziilor sunt scrise în 2015. Lia Ruse este o poetă lirică, cu un profund înțeles al naturii mamă, căreia îi răspunde prin diferite ipostaze sufletești, într-un joc de lumini și umbre, pe care orientalii l-ar numi Yin și Yang, dar pe care poeta noastră îl percepe prin prisma dragostei în relație cu lumea înconjurătoare. Chiar și felul în care sunt aranjate poeziile stimulează acest efect de lumini și umbre, întrucât cele patru anotimpuri prin care ne poartă cartea nu sunt împărțite pe capitole, ci, într-un fel jucăuș, poeziile de iarnă și toamnă se amestecă printre poezii de vară și primăvară. Astfel, pentru cititor, devine important jocul cuvintelor, rima, imaginile generate, lirismul, mai presus decât ceea ce ar putea fi o poveste lineară în timp, a trecerii de la un anotimp la altul.
Finețea cu care dna. Lia Ruse se apropie de natură prin metaforele cu care descrie sprințar diferite fenomene, pare că iese de sub pensula unui pictor impresionist. După cum Impresionismul a adus în Istoria Artei atenția asupra jocului infinit de lumini și umbre, dna. Lia Ruse în poezie, pune accentul pe gama infinită a sentimentelor și pe nuanțarea infinită prin cuvinte a sensurilor care alcătuiesc imaginea poetică. Ca să dau un exemplu, o ploaie o numește o ploaie pe tocuri înalte (p.31) sau, unui bujor, îi este atribuită o trăsătură muzicală, pe lângă culoare, citez Suavul bujor înflorit.../ Ce grație e viața-n dulcea floare!/ O frântură de cântec îndrăgit/ Tandru acoperită de culoare. Ca la pagina următoare să descrie dimineața cu aceste cuvinte: Alunecăm pe faldurile-albastre,/ Smeriți ca-n templul unui zeu. (p33, poezia Templul dimineții), iar la pagina 35 poezia Pe întinderi de zăpadă descrie suspansul dinaintea venirii zăpezii: Toți te-așteptăm! Plutirea ta ne place/ Și admirăm extaticul tău zbor.../ Prin aer pur cobori lăsând o pace/ Pe timpu-ngreunat și răbdător.
În acest volum, cuvântul Dor apare foarte des, fiind și titlul unora dintre poezii, cum ar fi: Vibrații de dor (p.19); Dor lumesc(p.57); Dor aprins (p.60); Dor de primăvară (62); Dorul acela (p.67); Vise de dor (p.72). Cred că acest fapt face ca Lia Ruse să fie un poet complex, prin exprimarea nuanțărilor sentimentului de dor, cuvânt care nu are echivalent în alte limbi, și care, de obicei, este greu de definit.
Prima dintre aceste poezii, numită Vibrații de dor este și o cheie la creația poetică a acestui volum, dacă nu chiar la întreaga sa creație literară. Iată prima si ultima strofa: Pe bolta de argint cu licăriri lacustre,/ Pe norii tracasați de un magnet aparte/ Curg gânduri grele ce parca vor sa mustre:/ Nu-i timp de poezii?... Sunt chiar, scrieri deșarte?!....//...O, daca nici versul nu mai este citit/ Se va stinge omenia fulgerător,/ Vom deveni ființe cu sufletu-mpietrit!/ Ce se va mai înțelege din cuvântul de dor?
Un poet care poate explica Dorul ca în poezia Dor aprins (p.60) se apropie de o definiție a acestui sentiment, cu toate că se spune că practic nu există o definiție clară și succintă a dorului în literatură: Las dorul meu să umble în tăcere/ Cu sufletul aprins, rătăcind în amiezi,/ Privind văzduhul plin/ De norul gri/ Cu prelungirea dusă în zăpezi.../ Las dorul meu să umble iar prin lume,/ Intersectând realul, flămând de vise mult/ La marginea tăcerii, cu amintiri nebune,/ Să-nvie-n gustul mierii/ Sărutul de demult...
Lia Ruse merge până la a descrie și stingerea dorului, în Dorul acela:Dorul acela era/Un sambure aprins/In invelisde vis Leganat duios, cum floarea alba si rotunda de nufar/ Pe ape tremurate somnoros... (p.67) , poezie în care se observă și grija și delicatețea cu care este descrisă estomparea sentimentului de dor, asemuit unei flori de nufăr.
În final, cititorul poate extrage din filozofia feminină a acestei cărți (care este un cadou pentru oricine dorește să-și verifice prin lectură capacitatea de a înțelege și a simți), următoarea concluzie:
Cartea Sub cerul armoniei redescoperă armonia sentimentelor ființei umane, bine încadrată de natură, în care Regula de Aur a armoniei enunțată de Greci, aplicată și perfectată în Renașterea Italiană, este evocată și de Lia Ruse, perpetuând fenomenul armonios al Renașterii, cu prospețimea unui condei fermecat, cu aproape 6oo de ani mai târziu. Felicitări, dna. Lia Ruse! Aș dori să adaug că sperăm într-o Renaștere de acest gen și la noi în țară.
