Cineva sparge tăcerea cu ciocane de plumb
bate în nicovala istoriei la potcoave de cai înaripaţi
prea tineri n-au învăţat încă zborul.
Voci rupte din alte voci strigă de peste munţi
cuprind ţara şi o cheamă să privească
în ochii de dihor ai stăpânilor ei.
O privesc, o cloşcă cu puii rătăciţi
prin ierburile înalte unde se cuibăreşte lentoarea.
Mă întreb unde suntem? Copacii-s uscaţi
şi duhul nepăsării ne-a intrat în sânge,
ratăcim închişi în noi fără cuvânt.
Nu mai e nimeni să ne arate drumul
paşii din prezent intră-n trecutul sărac,
în faţă e ceaţa şi propriul întuneric
prin care n-avem felinare să trecem.