Oara s-a perpelit în pat toată noaptea. Cu două zile în urmă fusese în piață, la Râmnic, cu cinci saci de cartofi, îi vânduse repede, avea marfă bună, a doua zi până la prânz îi terminase de dat. A fost apoi pe la băiat la internat, tocmai plecase cu o lună în urmă la liceul “Nicolae Bălcescu”, cel care peste 23 de ani avea să se numească “Alexandru Lahovary”. Se întorsese cu trenul de 19:30 din Râmnic, luându-se cu băiatul pe care-l scosese la cofetărie,îl pierduse pe cel de 15:10. După ce a terminat de dat toți cartofii, a pus într-un sac gol ceilalţi saci goi, pătura şi alte haine groase cu care venise de acasă, apoi traista cu actele şi – mare greşeală! – cu banii legaţi într-o batistă, din care a luat 50 de lei din ei pentru cumpărături şi pentru copil. A mai luat cu ea, într-o plasă,  nişte nuci legate într-un batic vechi şi două borcane de câte “800”învelite în ziare, unul –  cu peşte marinat, celălalt – cu muşchi de porc în untură, nu se făcea să se ducă la băiat cu mâna goală!…

– Nea Dine – a zis ea înainte de plecare către Îngeraşu, un consătean care venie și el chiar în dimineața aceea la piață cu cartofi – las şî ieu bagaju’ ăsta la tale aci, dau o fugă pân’ la internat la fi-mi-o, să văz ce face, şî viu iute, nu stau mult, poate prinz şî eu trenu’ de trei.

– Lasă-l, fă, Oară, am ieu grijă de iel, aci-l găsăşti cân’ vii– i-a răspuns Îngerașu.

 Ajunsă seara acasă, din bagajul lăsat în grija lui Îngerașu dispăruse batista cu banii! A început să se “olicăie” toată, degeaba Mărian, bărbatu-său îi tot zicea:

– Lasă, fă, Oară, nu ne fac pă noi şapte sute de lei, îi facem noi la loc! Ce, vrei să mori de inimă, ce ţ-ă? Dă-i draculi de bani, noi să fim sănătoş’!

Dimineaţa s-a mai liniştit – ştia ce avea de făcut! În următoarele trei zile, n-a lăsat din mână cartea de rugăciuni, s-a rugat fierbinte, fără urmă de duşmănie sau făţărnicie, pentru sănătatea şi îndreptarea celui ce-o tâlhărise, pentru iertarea păcatelor amândurora. Duminica următoare, ca de obicei, şi ea şi Mărian s-au dus la biserică încă înainte de a toca de liturghie. Fiecare îşi avea locul lui bine stabilit: Mărian, care era şi epitrop – în strana a doua, prima fiind ocupată de cântăreţ, nimeni altul decât Nonică – fratele popii Nicolae Negoescu, iar Oara – lângă scaunul împărătesc de unde începea primul rând de femei. Oamenii intrau în linişte, dădeau pălăriile ca să le ţină alţi oameni din marginea rândurilor de bărbaţi, se apropiau de iconostas, se închinau sărutând icoana şi apoi aprindeau lumânarea în unul din cele patru sfeşnice înşirate în faţa altarului şi apoi se închinau la cele patru icoane împărăteşti: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul Nicolae şi Sfânta Muceniţă Filofeia, care era şi hramul bisericii. Se aşezau apoi fiecare cam în acelaşi loc întotdeauna, încât, dacă se întâmpla ca cineva să nu vină la biserică, acest fapt era imediat remarcat de toţi cei prezenţi. Toată lumea stătea în picioare, cu excepţia bătrânilor din strane.

În duminica aceea a apărut şi Îngeraşu la biserică. Venise de la Râmnic, vânduse cartofii. Tocmai aprinsese lumânarea în sfeşnicul din faţa icoanei cu Maica Domnului şi acum se închina cu gesturi largi, aplecându-se înainte. Când a dat să sărute icoana, tot părul capului i-a luat dintr-o dată foc, transformându-l într-o torţă vie, nu alta. Atunci, Nae al lui Nonică şi-a scos iute haina şi s-a aruncat asupra lui, punându-i-o pe cap. Din altar, popa Negoescu, deşi era la epicleză, a ieşit val-vârtej, întrebând speriat de rumoarea stârnită în popor de acea întâmplare ciudată:

–        Ce e, ce e, ce s-a-ntâmplat?

Nae al lui Nonică şi Nelu Bohanţu l-au scos uşurel pe Îngeraşu afară.  În curte la Octavia lui Ion Conţoapă i-au turnat pe cap o găleată de apă rece, în care femeia  aruncase şi o mână de sare “mare”. A apărut apoi în curte la Octavia şi ginerele lui Îngeraşu, Ilă Borţosu’.

– Să să spele din cân’ în cân’cu apă cu sare şî să puie miere şî ceară de albine curată pă cap şî-i trece, n-are nimica!, l-a instruit Octavia pe Ilă.

Slujba a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. În predica din duminica aceea, popa Negoescu a făcut la un moment dat aluzie la întâmplarea care avusese loc, referindu-se subtil la diverse păcate omeneşti neuitând să citeze din scriptură: „...căci plata păcatului este moartea” dar „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu”.

În seara de dinaintea acelei întâmplări, după ce tocase de vecernie, Oara se dusese la preot acasă să-i povestească ce i s-a-ntâmplat şi să-l întrebe ce să facă, era cumva cazul să se ducă la Sibiu să pună să se tragă “clopăţălu’ de argint” de la biserica catolică “Sfântul Anton”, din Sibiu?

– Oară, tată, eu zâc să nu faci aşa ceva, că doară tu nî-i vrea să cază vrun blestem pă capu’ ăluia de te-a furat. Tu vrei numa’ să-ţ’ recuperez’ paguba, nu-i aşa?

– Părinte, nu vreau al’ceva decât să-m’ văz bănuţî înapoi, că pă hoţ am să-l iert ş-am să mă rog pentru sufletu’ lui. Deja de cân’ am ven’t di la Râmnic numa’ asta fac – plâng şî mă rog, mă rog şî plâng…

– Bine, fă, Oară, aşa să faci, că dacă-o faci stăruitor şî cu credinţă, nu să poate ca Dumnezău să n-auză durerea ta şî să te-ajute. Lasă blestemele şî gândur’le de răzbunare, că nu-s bune; păcătuieşti şî tu pân asta, că Dumnezău zâce să nu judecăm, ca să nu fim judecaţ’ şî să iubim pă vrăjmaşî noştri ca să fim şî noi iubiţ’ de El…

– Aşa am să fac, părinte, Dumnezău să mă ierte pentru gându’ de adinoainea cu clopăţălu’ de argint di la Sibiu . . .!

Cum a ieşit pe poarta casei preotului, Oara, înfricoşată că putuse să dorească răul celui ce-o păgubise, a şi-nceput să se roage pentru iertarea ei şi a hoţului. Ajunsă acasă, şi-a scos toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi nu avea deloc puţine, şi a început să citească din ele stând în genunchi şi făcându-şi din când în când, cu gesturi largi, semnul crucii… În sâmbăta aceea, nici n-a mai mâncat de cină. Mărian nu i-a zis nimic. Şi-a pus singur să mănânce iar ea s-a culcat abia pe la ora două, linştită şi deloc obosită, chiar dacă stătuse ore-ntregi în genunchi, rugându-se…            

Afară, după slujbă, lumea a rămas în faţa bisericii mai mult decât de obicei, comentând cu aprindere întâmplarea aceea cu Îngeraşu. Ca niciodată, căci de atâtea ori până atunci Mărian îi striga sătul de gura ei: „Ho, moară neferecată, ce eşti!”, Oara n-a scos nici măcar un cuvânt, stătea doar şi asculta. Nici n-a stat până s-a  împrăştiat toată lumea din faţa bisericii: bărbaţii – la MAT să se cinstească, femeile – acasă, să pună de mămăligă. A plecat gânditoare şi, pe drum, un mugur de speranţă i-a încolţit în suflet. Ştia că Dinu Îngeraşu îi luse banii din bagajul lăsat în seama lui în Râmnic, la piaţă. Primul ei impuls a fost să se ducă la el acasă. Conta pe efectul surprizei, dar după câteva clipe de gândire, s-a hotărât să nu întreprindă nimic, spunându-şi în gând: “Facă Dumnezeu ce-o vrea, de-aci-năinte!” . . .

N-a avut de aşteptat prea mult… Luni dimineaţa, cine striga în faţa casei lor, cu Deta, cățeaua lor, “lăndărită” pe podişcă, arătându-şi colţii şi abia aşteptând să mai facă un pas pentru a-i sări la picioare? Dinu Îngeraşu! Avea capul descoperit, deşi era răcoare. Nu mai suporta pălăria, părul îi era pârlit iar pielea avea din loc în loc răni roşietice care prinseseră coajă.

– Oară, fă, Oară, ia ieş’ o ţâr’ pân’-afară!

– Da, nea Dine, ce-i?

– Fă, Oară, eu am să-ţ’ spui ţâie ceva, fă!

– Hai în casă, nea Dine, intră, hai!

– Da’ ţâne tu căţeaua asta să nu mă muşce.

– Dacă sunt eu de faţă, nu te muşcă, hai vino-ncoa, intră!

Îngeraşu intră, minunându-se în sinea lui că Deta  lungise deja botul pe pământ, uitându-se aiurea, ca şi când nici nu l-ar fi văzut; “șî doar adinoainea mârâise la mine!” își mai spuse în gând.

– Stăi jos, nea Dine, aşa, uite un scaon ici’şa! . . .

Omul s-a aşezat pe scaun cu palmele împreunate în poală, apoi a oftat adânc şi şi-a fixat privirile în pământ. A tăcut, aşa, nemişcat, câteva clipe, după care a început să vorbească gâtuit şi cu voce tremurată:

– Fă, Oară, tu ştii de ce-am ven’t eu la tine?

– De, nea Dine, oi şti eu ceva, da’ te las măi bine pă tale să-m’ zâci!

– Fă, Oară, eu am să-ţ’ dau ţâie nişte bani . . .

– Dă-i încoa’, nea Dine!

Omul i-a întins banii legaţi în batistă, fără să-şi ridice privirea de la podea. Oara i-a luat şi a vârât legătura în  buzunarul șorțului.

– Păi, nu-i numeri?, a întrebat-o Îngeraşu.

– Nu, nu e nevoie, nea Dine.

Au tăcut amândoi stingheri câteva clipe lungi şi apăsătoare… Într-un târziu, Îngeraşu a întrebat-o iarăşi pe Oara, ridicându-şi în sfârşit ochii din podea:

– Da’ nu-m’ zâci nimic?

– Nu, nea Dine, n-am ce să-ţ’ zâc! . . .

Omul şi-a pus palmele pe genunchi, s-a uitat  iarăşi la podea îndelung şi îngândurat, după  care  s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a pornit spăşit spre uşă, zicând:

– Ei, fă, Oară, apăi eu mă duc, fă, zâua bună dară!

S-a oprit apoi cu mâna pe clanţa  uşii, zicând încet, şoptit şi fără să-şi întoarcă privirea spre Oara:

– Şî iartă-mă pentru ce ţ-am făcut!

– Să trăieşti nea Dine, te-am iertat de atunci, de-aia mi-a ajutat  Dumnezău,  aşa să ştii tale!                         

                                                                     Marian Pătrașcu (alias Chircuț),

*Mențiune specială la Concursul Internațional de Literatură “Premio Corona” – Italia.

1. Budapesta, Hotel “Gellert”, 23 august 1919, ora 12:30:

            – Toadere, vez’ bă, că iară te caută copiii ăia gemeni – îi spuse soldatul Mitu Teșcuț, cioban din Loviște, lui Toader Baciu, soldat din Ip, sat din Sălaj, care lucra la intendența trupelor române de ocupație a Budapestei, știa limba maghiară bine, vorbit-citit-scris.

            – Adu-i aici, că am să le dau ceva – i-a răspuns Toader și a început să-și strângă hârtiile de pe birou, după care, dintr-un sertar a scos trei poze și a prins a se uita cu drag la ele…  

            În 1914, când a început marele război, Toader, un bărbat falnic de 30 de ani, însurat și cu patru copii, a și fost concentrat într-un regiment al Armatei 1 – Austro-Ungare și trimis pe front. După certificatul de naștere părea că era ungur, căci acolo era trecut ca fiind… Todor Bacsy. Pe certificatul de naștere al tatălui său era însă trecut numele de Toader Baciu. Până la intrarea României în război, în 1916, a fost cum a fost, dar după aceea a început coșmarul pentru el, fiindcă, înainte de a pleca pe front, tatăl lui i-a spus:

            – Tată, tată, îi mare păcat să omori orice om, da-i șî măi mare păcat să omori pă cei de-un sânge cu tine. Ia aminte: or’ce-ar fi, să nu omori români! Uite, ia șî certificatul mieu de naștere, poate ț-o folosî cânva să dovedești că iești român șî nu ungur, bată-i Dumniezău să-i bată de papistaș’, că n-or vrut să-m’ deie șî păntru tinie certificat ca al mieu, că ieu așe voiem – să te cheme ca șî pă minie…

            După intrarea României în război, singura preocupare a lui Toader era cum să facă să dezerteze. Știa că dacă n-ar fi reușit să scape și ar fi fost prins, îl aștepta spânzurătoarea, asta era pedeapsa pentru dezertorii din armata imperială. La 27 octombrie 1916, în trecătoarea Tulgheș, a reușit să se facă nevăzut și să se ascundă în scorbura unui fag bătrân, punând în fața ei o creangă stufoasă tot de fag, pe care a tăiat-o cu baioneta de la pușcă. Când a auzit vorbă românească, a ieșit din scorbură cu mâinile ridicate și a început să strige cât îl țineau plămânii:

– Nu trageți, sunt român, mă predau! Nu trageți, sunt român, mă predau!

          Doi soldați români din Armata de Nord l-au escortat până în fața căpitanului lor. Unul dintre ei, un loviștean, spuse luând poziția regulamentară:

            – Să trăiț’, do’n căpitan! Uitaț’, am prins un inamic, zâce că ie roman, da’ ieu zâc să nu-l credeț’, o fi vr’un șpion, că tomnai d-aia vorbește el românește! Căpitanul, un bărbat bine făcut, puțin mai în vârstă decât prizonierul din fața lui, de loc din Călimăneștii Vâlcii, glumi cu el:

– Măi, soldat Teșcuț, da, știi că nu ești prost deloc? Eu m-aș putea supăra pe tine că am ajuns să mă învețe diplomație militară taman un cioban din Loviște, da’ n-o fac, mă, că ești muntean de-al meu! Lovișteanul Mitu Teșcuț încremeni și abia mai apucă să zică:

– Păcatele mele, do’n căpitan, păi, cum să-m’ permit ieu să vă învăț pă dumneavoastră, am zâs șî ieu după capu’ mieu, fi-mi-ar capu’ al dracu’ să-m’ fie, de, dacă atâta m-a dus, acuș, na, ce să fac? Căpitanul îl liniști îndată, bătându-l afectuos pe umăr:

– Lasă, soldat Teșcuț, capul tău nu are nimic, să ți-l păstrezi așa cum îl ai și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru asta și pentru că ai scăpat de moarte până acum.

– Ei, do’n căpitan, tare mi-ar plăcea ca, după ce s-o găta războiu’ ăsta nenorocit, să veniț’ la stâna mea din Coț’, să mâncăm un berbec fript ș‘-un cocoloș cu brânză de burduf copt pă jar. 

– Să te-audă Dumnezeu, soldat Teșcuț, să ne rugăm cu toții să se-ndure de noi – mai spuse căpitanul. Apoi, întorcându-se către Toader Baciu, începu să-l chestioneze:

– Și zici că ești român, soldat, nu-i așa?

– Da, să trăiți, sunt român din satu’ Ip – răspunse  prizonierul în poziție regulamentară.

– Și poți dovedi asta? – îl întrebă căpitanul.

Fără să mai răspundă, Toader Baciu îi întinse căpitanului român cele două certificate, al lui și al lui taică-său.      

– Ce-i cu astea? – mai întrebă căpitanul, iar Toader Baciu îi explică ofițerului roman ce și cum era cu acele certificate.

– Înțelept tată ai, soldat – i-a răspuns căpitanul după care a continuat:

– Problema e că chiar dacă ești roman, regulamenele militare îmi interzic să te tratez altfel decât ca pe orice alt prizonier de război. Toader Baciu a ajuns într-un lagăr de prizonieri din Ungheni, lângă Iași, iar după război a fost eliberat…

…În vara anului 1919, trupele maghiare au atacat trupele române, la ordinul lui Bela Kun, care, finanțat de Moscova, instalase în martie 1919, la Budapesta, un guvern bolșevic și voia să recucerească Transilvania și să unească Ungaria și Transilvania cu Rusia bolșevică. Auzind asta, Toader Baciu s-a dus la Comandamentul Militar din Cluj și a cerut să se înroleze pentru a lupta împotriva bolșevicilor unguri. Așa se face că a ajuns sub comanda căpitanului din Călimănești, și camarad cu Mitu Teșcuț, îl cunoșteau și au garantat pentru el.

Comportamentul trupelor române în Budapesta ocupată a fost ireproșabil. Toader Baciu lucra, așa cum am spus, la intendență, și primul lucru pe care l-a făcut, ajutat de alți camarazi, a fost să împartă alimente copiilor budapestani înfometați. În mod cu totul deosebit, s-au atașat de el doi copii gemeni, frate și soră, să fi tot avut 10 ani fiecare. Zilnic îl căutau la hotel, iar el le dădea să mânânce pe saturate, ba, le mai dădea mâncare și pentru acasă. Copiii erau bucuroși să stea de vorbă cu el, căci vorbea foarte bine limba maghiară. Au făcut chiar și o poză toți trei, el – în spatele lui Marko și Judith, cu mâinile pe umerii lor. Mare fu surpriza și bucuia acelor copii când au primit fiecare câte o poză. Pe spatele fiecăreia, Toader Baciu le scrisese, desigur, în ungurește: “Pentru Marko/Judith, amintire de la românul Toader Baciu, din Ip, la 15 sept. 1919”. Băiatul i-a scris, la rându-i, pe poza lui Toader: “Cu toată dragostea și recunoștința, pentru Todor Baci, Marko și Judith Csaba, Budapesta, 15 sept. 1919”.

1. Ip, noaptea de 13-14 septembrie 1940**:

Un vecin ungur i-a indicat caporalului Marko Csaba casa lui Toader Baciu. Pe acesta și pe băiatul lui cel mic i-a împușcat cu revolverul, iar pe nevasta lui Toader, nora lui și cele două nepoțele de 2 și 3 ani, le-a spintecat cu baioneta, erau toți buimaci, neștiind ce se întâmpla. Ajuns la cazarmă, curios, a căutat să vadă ce era în sipetul din lemn frumos sculptat pe care-l furase din casa lui Toader Baciu. A găsit acolo niște scrisori și câteva poze. Deodată încremeni: în una dintre poze era el, sora lui, Judith, și Todor Baci, cel care zile de-a rândul îi hrănise ca pe copiii lui. Pe spatele pozei era dedicația lor, scrisă chiar de el, Marko, în 1919, în hotelul “Gellert”, din Budapesta.După câteva minute în care n-a făcut altceva decât să privească năuc, și pe o parte, și pe alta poza aceea, Marko și-a scos rapid revolverul din toc și și l-a pus la tâmplă… A urmat o pocnitură al cărei sunet a fost puternic amplificat de tavanul boltit și aflat la mare înălțime al încăperii în care se afla, camarazii lui nici nu au avut timp să reacționeze… Ca și Iuda, vânzătorul lui Iisus, în loc să trăiască pentru a se căi toată viața pentru crimele ce le comisese și a și le ispăși făcând bine semenilor, caporalul ungur, devenit din ură, criminal, a ales să-și pună capăt zilelor, ca un nebun ce fusese… 

---------------------------------

*Premiul al-II-lea la Concursul Internațional de poezie, eseu, proză scurtă și dramaturgie “Memoria slovelor”, 01.07. - 01.08.2016;

** În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), o treime din teritoriul Transilvaniei a fost cedată Ungariei. Masacrele de la Ip și Trăznea, la care, ulterior, s-au dedat soldații maghiari, au fost săvârșite în condițiile în care România nu se afla în stare de beligeranță cu Ungaria! Dimpotrivă! Noi, să iertăm, fiindcă așa este creștinește, dar să nu uităm!   

A fost o altfel de-nviere,

Iisus, în fiecare an

Învie-n mine o durere:

Să nu găsesc pe drum un han.

Că sunt ca nimeni şi iubesc

Când se mai pune o casetă,

Eu ziua noaptea o iubesc

De parcă stau într-o cuşetă.

Nu voi putea al tău să fiu,

Că tot n-ai fost a nimănuia,

E lângă tine mortul viu

Care şi-a pus sub el statuia.

Nu mai sulfa în lumânări,

Că viaţa noastră se tot duce

Şi-ntre atâtea amânări

Nici toamna n-o să mai apuce.

Cine trăieşte pe pământ

Nu simte de ce-a fost lăsat,

Nu ştie de-nceput cuvânt

Care ne-a bine-cuvântat.

De mult nu mai trăim în noi,

Suntem deşert şi neputinţă,

În Cina care este joi

Numai Iisus este fiinţă.

Aş vrea să mor, însă nu pot,

Nu am mormânt în lumea asta,

Cât mă mai doare încă-n cot,

Eu te iubesc, cu asta, basta!

(La două capete)

La Bușteni, în curtea casei memoriale Cezar Petrescu

Ai bunici, părinţi, mătuşi,
Poate veri şi verişoare,
Nu fă umbră dacă-i soare,
Nu mai bate pe la uşi.

Că-n etate nu-s aduşi
Anii, viaţa s-o omoare,
Deci învaţă s-ajungi mare,
Că de-aceea te născuşi.

Nu umbla din poartă-n poartă,
Fiecare-avem o soartă
Pe care ne-o merităm

Şi din timp, să îţi asiguri
Traiul la care visăm
… Că, oricum, vom fi şi singuri.

În urmă cu vreo trei săptămâni, mă aflam la ţară, sub un cireş înflorit, ascultând albinele care îşi porniseră colinda feerică… La câţiva paşi, casa era şi ea ca un stup, se făcea curăţenia cuvenită de Paşte… Aşa că m-am pomenit cântând din toată inima şi din toţi rărunchii, să fiu auzit de toţi ai casei:

Prin livezi albinele

Şi-au pornit colinda,

Ah, de ce n-am zece vieţi

Să te cânt natură!…

Şi m-am oprit! Ceva nu era în regulă! Încurcam versurile!… Şi deodată din prispa casei o aud pe Mariana, doamna din sat care ne ajută la curăţenie, corectându-mă. Başca vocea, uşor doinită:

Înfloresc grădinile, domnule profesor,

Ceru-i ca oglinda

Prin livezi albinele

Şi-au pornit colinda.

Cântă ciocârliile

Imn de veselie

Fluturii cu miile

Zboară pe câmpie!

Joacă fete şi băieţi

Hora-n bătătură

Ah, de ce n-am zece vieţi

Să te cânt natură!

Ce plăcere a putut să-mi facă! Am simţit o bucurie stranie, bucuria că acel cântec îl ştiam, iată, amândoi! Dintr-o copilărie petrecută la ani buni şi la sute de kilometri distanţă! Avem vârste diferite, eu şi doamna Mariana, şcoala am făcut-o eu la Constanţa, dînsa la Buriaş, dar am făcut, se vede, ACEEAŞI şcoală, după ACEEAŞI programă şcolară, după ACELAŞI manual, din care ne-am ales cu un suflet care este ACELAŞI în multe privinţe, inclusiv prin capacitatea de a găsi ACEEAŞI expresie lingvistică şi poetică pentru bucuria revenirii an de an a domnişoarei Primăvara: „Înfloresc grădinile… prin livezi albinele şi-au pornit colinda…!”

Am găsit astfel răspunsul neaşteptat de potrivit, cred eu, la disputa care îi preocupă pe marii noştri pedagogi: cum să arate manualele şcolare, programa şcolară la limba şi literatura română? I-am auzit pe mulţi nătărăi (cuvînt care nu are formă de feminin! Ştie limba română de ce!) agitându-se: s-au plictisit dumnealor să predea aceiaşi autori, aceleaşi „bucăţi” literare! Ar vrea o programă de la an la an alta! Mereu alta! Ca să nu se plictisească dumnealor, ca să nu se plafoneze!…

Măi, fetelor de la catedră! Şcoala nu este menită şi gândită pentru confortul vostru intelectual! Şcoala este gândită pentru folosul copiilor! Copii care an de an, conform programei, învaţă texte noi şi autori noi! Noi pentru ei, dar nu şi pentru profesori! Căci este important ca toţi copiii din România să înveţe la şcoală ACEIAŞI autori şi ACELEAŞI texte, fără modificări importante de la o promoţie la alta! Rostul manualului de literatură este să se modifice cât mai puţin, să nu vină cu noutăţi, oricât s-ar sătura domnii profesori să predea an de an „Luceafărul” sau „Sobieski şi românii”! Pentru copii textele din manual nu se repetă în materia de la anul următor! Sunt texte noi, n-au cum să-i plictisească! Şi, repet, copiii contează, pe ei trebuie să-i avem în vedere!

De ce este nevoie ca aceste texte sau cât mai multe texte din manualul de literatură română să fie ACELEAŞI pentru toate generaţiile, pentru toţi românii, indiferent de vârstă? Menirea literaturii române şi a orelor de literatură română din şcoală este să participe la edificarea sufletului nostru etnic românesc, al celor ce ne definim prin limba română, stăpâna noastră, cum îi zicea Eminescu. Mai mult sau mai puţin, fiecare materie din programa şcolară are şi această menire, această misiune. Dar în mod deosebit orele de română şi de istorie au misiunea delicată de a genera solidaritatea spirituală a celor trecuţi prin şcoală, indiferent de promoţie şi de generaţie. Apartenenţa lor la acelaşi ethos etnic constă şi într-un număr cât mai mare de lecturi comune, de poezii învăţate pe de rost la vremea potrivită, la grădiniţă sau la liceu. „Peneş Curcanul” şi „Muma lui Ştefan cel Mare”, „La steaua”, „Pădurea spânzuraţilor” sau „Zburătorul”, „Apus de Soare” sau „O scrisoare pierdută”, sunt texte care lasă în sufletul nostru colectiv un ecou, un răsunet din care se iţeşte sentimentul benefic, reconfortant, al solidarităţii etnice, comunitare. Suntem toţi de-o făptură şi de-o seamă!

La fel cum, la vremea potrivită, contactul şi chiar intimitatea cu marile texte ale literaturii universale edifică în fiecare fiinţă umană demnă de această etichetă sentimentul solidarităţii umane, al deschiderii faţă de problemele continentului, ale planetei pe care am avut norocul să ne naştem, să venim pe lume! Sentimentul că aparţinem acestei lumi care ne aparţine este ţelul ultim şi cel mai înalt al educaţiei, al şcolarizării. Din fericire, acest sentiment nu se dobândeşte numai în şcoală…

Aud că programa şcolară recomandă / impune numai autorii care să fie studiaţi, urmând ca fiecare profesor să aleagă după placul său care ar fi textele reprezentative pentru autorul respectiv. Este o mare greşeală această … „noutate”! Această inovaţie cu care se laudă onor Ministerul nostru! Să zicem, ca exemplu, că ministerul le propune profesorilor să facă la clasă nu „Scrisoarea a III-a”, ci una dintre scrisori! Ce ar fi rău în asta?

În momentul de faţă, în actul comunicării între români circulă câteva expresii precum „rîul, ramul”, „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile”, „toată floarea cea vestită”, „toţi o apă şi-un pământ” etc., intrate în uzul general din răspunsul lui Mircea, dat lui Baiazid! Ele sunt înţelese pentru că toţi românii trecuţi prin şcoală, prin liceu, au analizat fragmentul confruntării dintre Mircea şi Baiazid. Alte asemenea expresii circulă şi sunt înţelese datorită unor anumite texte din autorii clasici. Păstrarea acestor texte în manuale înseamnă conservarea acestor expresii şi folosirea lor potrivită!

Există în orice limbă, deci şi în limba română, o constelaţie de expresii şi locuţiuni pe care dicţionarele nu le înregistrează, dar care îşi aduc contribuţia lor la sporul de expresivitate al comunicării. Foarte multe dintre aceste expresii sunt livreşti, desprinse din anumite texte, din textele studiate în şcoală în primul rând. Texte studiate de mai multe generaţii! Care au figurat dintotdeauna în manualele noastre. Nu putem lăsa la bunul plac şi la proasta inspiraţie a unor profesori veleitari accesul elevilor la aceste texte. Sunt texte definitorii pentru conştiinţa publică, comunitară! Ele fac parte din universul referenţial aflat la dispoziţia aluziilor şi subînţelesurilor din enunţurile vobitorilor mai elevaţi.

Aşadar, în această privinţă, iniţiativele şi părerile personale nu-şi au locul. Trebuie drămuite cu grijă. Vorba lui Kirkegaard, deseori citată de Petre Ţuţea: „Numai idioţii sunt originali!” Originalitatea la care aspiră orice profesor se poate realiza în celelalte momente ale acţiunii sale didactice, nu în abaterea de la cele îndătinate! Rostul orelor de limba română este să conserve limba marilor opere literare, a marilor autori! Să le ofere ca modele! Să nu se grăbească să valideze orice „noutate”. Sufletul etnic trebuie să fie ACELAŞI de-a lungul şi de-a latul pământului românesc, dar şi pe axa timpului! Şcoala, prin materiile umaniste, este conservatoare de valori! De suflet etnic în primul rând!

***

…Acesta este răspunsul meu, dat celor care mi-au cerut părerea cu privire la „autodenunţul” recent al unei june profesoare de gimnaziu. Mi-au trimis textul „autodenunţului” şi, în adaus, comentariul domnului decan Liviu Papadima. Două texte care au făcut ceva valuri pe internet, în lumea „dăscălimii”! Nu-i mai dau numele domnişoarei profesoare. Nu cred că va trece multă vreme şi se va jena singură de impulsul egolatru căruia nu i-a putut rezista! Impuls jalnic, ca şi textul asumat, pus pe internet. Despre textul domnului decan, cât de curând.

Fiind De dialectica opera de tinereţe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi filosofi şi teologi creştini şi a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică şi cea medievală (după toate probabilităţile, opusculul în discuţie  a fost scris între anii 387-391, adică în aceeaşi perioadă când apare opera certă De musica şi, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creştinism, fapt care explică absenţa din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învăţăturile creştine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viaţa faimosului gânditor şi autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocşii, Fericitul Augustin.

Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuinţat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii „De dialectica” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1991) – înşişi benedictinii maurini, în celebra lor ediţie, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:

a)În el, aşa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;

            b)Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică aşa cum Augustin menţionează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinereţe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care şi una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar nişte fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înştiinţează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică şi ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absenţa indicaţiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – aşa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiţă al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundenţa adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenţia să-i dea forma unui dialog.

În sfârşit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternităţii este prezenţa în Capitolul VII a indicaţiei asupra numelui autorului, Augustin folosindu-şi propriul nume pentru a  arăta modalităţile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(...) aşa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândeşte la mine şi nimic altceva”.

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinţi ai Bisericii occidentale şi a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

            1)Fiu al păcatului în tinereţe şi mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influenţat hotărâtor pe Descartes) şi apoi la neoplatonism, şcoala contemporană cu el. Fireşte că în aceste condiţii propice enciclopedismului şi necontenitei desăvârşiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul şi stoicismul din îmbelşugata filosofie antică greacă şi, totodată, demonstrează că şi-a însuşit la perfecţie logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpâneşte atât formele logice – silogismul, judecata şi noţiunea cu conţinutul şi sfera ei, respectiv sensul şi semnificaţia cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât şi operaţiile logice, precum ampla şi amănunţita clasificare a ambiguităţilor din capitolele IX şi X, dar mai ales definiţia: „Dialectica este ştiinţa de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când îşi primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’ este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (...) şi care impresionează pe ascultător fie prin el însuşi, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal raţional muritor”, „Echivocurile sunt noţiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiţie în aceeaşi măsură în care se pot totuşi cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichităţii”, iar prin aceasta drept „un precursor direct şi imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure şi Pierce” (Eugen Munteanu), ci şi ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referenţial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică.

            2)Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte şi semnificaţii, altfel spus în „lucruri despre care se vorbeşte şi cuvinte prin care se vorbeşte”. Opusculul în discuţie „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii şi retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), aşa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educaţional al celor „şapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc şi care va funcţiona în lumea apuseană încă multă vreme.

            3)În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înţelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creştin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, ştiinţele naturii, ştiinţa numerelor şi ştiinţa definiţiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinaţia şi alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenţia asupra „vanităţii cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziţii filosofice şi teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaştere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală şi modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i ameninţă îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conţinută şi vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influenţat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoaşterea, acest ultim temei al fiinţei, să fie condiţionată de Dumnezeu. Această concepţie, dezvoltată ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat şi preexistent, adevărul nu se dobândeşte în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!

Dacă aşa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor şi de ce Augustin le acordă atâta importanţă? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoaşterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaştere, ci doar declanşează mişcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne şi astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne înveţe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară aşa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credinţă la preotul şi apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia şi a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăşi utilizarea semnelor a fost o consecinţă a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalţi.

Deosebit de important pentru concepţia şi atitudinea umanisto-creştină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaşte tuturor limbilor „dreptul şi capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină şi greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepţiilor sale lingvistice, retorice şi filosofice şi în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare.

Conştient de complexitatea raporturilor dintre semne şi cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută şi perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică şi retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât şi în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată ştiinţei definiţiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunţat semiologic al investigaţiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicaţie”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).

Tot aşa, în comparaţie cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanţă minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitaţii, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultăţile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea şi profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculaţia scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).

Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.

Recenzie a romanului „Veniţi, privighetoarea cântă...!”

În preajma echinocţiului de primăvară din anno Domini 2017 destinul m-a onorat cu o carte primită în dar, cu dedicaţie, prin intermediul serviciului poştal, de la preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor din România, Dl Al. Florin Ţene. Cartea împrumută ca titlu unul dintre cele mai frumoase versuri ale literaturii române, care, paradoxal, nu conţine nicio figură de stil: „VENIŢI, PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ...!” Aţi ghicit! E vorba despre un roman subintitulat „Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”. Desigur, am lăsat la o parte orice altă preocupare literară şi am început să sorb cartea primită, pagină cu pagină, tocmai pe când privighetoarea îşi regla trilurile şi  liliacul îşi exersa înflorirea.

Romanul este construit pe eboşa specifică unei biografii  şi constituie rezultatul unui proces asiduu de creaţie artistică, proces pornit de la o documentaţie temeinică. Oricare cititor poate facil constata acest lucru din numeroasele note de subsol, care dezvăluie, în manieră tolstoiană,  o gamă largă şi eterogenă de surse de inspiraţie: lucrări despre viaţa şi opera lui Macedonski, articole semnate de diverşi publicişti şi apărute în reviste literare sau în presa informativă a vremii în care a trăit marele poet ori ulterior morţii acestuia, documente păstrate în Biblioteca Academiei Române, în Muzeul Literaturii Române-fondul Al. Macedonski, date extrase de pe Wikipedia, articole scrise şi publicate de însuşi Macedonski, ş.a.m.d.  

Romanicierul reconstituie din documente ale epocii (printre care şi fotografiile rămase posterităţii - una dintre acestea, poate cea mai interesantă, fiind tipărită pe coperta principală a cărţii, copertă realizată grafic de către cunoscutul om de cultură George Roca), aspectul fizic al subiectului biografiei:”Poetul, fiind înalt, privea de sus tinerii, negricios, cu o faţă fină, dar firea lui blândă şi ospitalieră îi atrăgea ca un magnet pe învăţăcei.(...) La el atrăgea privirea pătrunzătoare, mustăţile negre şi subţiri, cu marginile ascuţite, ochelarii, şi nelipsita havană din care pufăia”. Totodată autorul romanului îi reliefează omului Alexandru Macedonski, cu îndemânare artistică, personalitatea, trăsăturile de caracter: iubirea de mamă, umorul fin, primele iubiri, muzele, dragostea faţă de copii, dorul de ţară, de locurile natale, legătura cu prietenii din copilărie, amintirile despre tatăl său - plecat în veşnicie când poetul avea doar cincisprezece ani, pasiunea de a călători, relaţia de dragoste şi prietenie cu soţia sa, Ana Rallet-Slătineanu, iubirea părintească faţă de cei şase copii, şi, nu în ultimul rând, binecuvântata obsesie a rozelor.

În prefaţa scrisă concentrat, dar admirabil, de către profesorul universitar Florentin Smarandache, este configurat rezumativ şi profilul psihologic al poetului, publicistului şi politicianului Alexandru Macedonski, aşa cum apare el descris episodic de-a lungul acţiunii: „Contradictoriu şi controversat, răzvrătit şi intolerant, turbulent şi complexat, egocentrist şi egoist, invidios şi conflictual, pripit şi tranşant, insolit şi dificil, cu o operă în care platitidinile coexistă cu sclipirile geniale, ca în paradoxism, Alexandru Macedonski este – indiferent din ce parte şi perspectivă ar fi abordat – o personalitate fascinantă”.

Al. Florin Ţene descrie, intermitent, pe un fir împletit cronologic cu acţiunea biografică, şi contextul istoric al epocii în Blacani, precum şi, inerent, conjunctura politică din ţară (Macedonski fiind în tinereţe liberal şi antidinastic, la vârsta de 50 de ani – conservator, iar mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, din ce în ce mai echidistant şi nepărtinitor): viaţa regelui Carol I al României şi împrejurările urcării sale pe tronul ţării, ca domnitor, în 1866, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Războaiele balcanice din 1912-1913, Primul război mondial, Tratatul de Pace din 24 aprilie 1918 de la Bucureşti, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. 

Autorul biografiei romanţate – cum pe bună dreptate cataloghează cartea prefaţatorul ei -, reconstituie cu măiestrie congenitală atmosfera autohtonă şi occidental-europeană de secol XIX: descrie sate, oraşe şi regiuni din ţară şi din Europa pe unde eroul principal a locuit sau a călătorit în interes de serviciu ori în vacanţă: Bucureşti, Craiova, insula Ada Kaleh, Viena, Riva, Torino, Geneva, Florenţa, Veneţia, Graz, Napoli, Pompei, Bolgrad, Silistra (la  Bolgrad şi Silistra a lucrat o vreme ca director al prefecturii), Sulina (unde a lucrat ca administrator al plasei), Paris ş.a.m.d. Ni se descriu, succesiv şi armonos, peisaje rurale şi citatide, arhitectura, istoricul şi importanţa unor imobile (moşiile familiei Macedonski din Pometeşti şi din Adâncata de Sus, palate, muzee, teatre, clădiri cu rezonanţă istorică), vestimentaţia oamenilor din epocă, jocurile de societate ale familiilor de intelectuali (incluzând concursurile de poezie), cuvinte folosite în vocabularul vremii: foraibăr, puradei, pirandă, tâlv -, dictoane latine, cuvinte şi expresii din limbile engleză, italiană, turcă şi, mai ales, franceză – acestă ultimă limbă fiind vorbită în veacul al XIX-lea, după cum bine se cunoaşte, în mediile intelectuale din aproape întreaga Europă.

Opera literară este bine structurată, cronologic, în două părţi, fiecare parte cuprinzând câte cinci capitole. (Semnalez aici o mică eroare materială: două capitole sunt numerotate cu cifra romană V, şi de aici apare un decalaj până la final, astfel încât ultimul capitol este numerotat cu IX, când, de fapt, este al X-lea).  Viaţa eroului principal este analizată narativ, prin împletirea de efecte stilistice cu informaţii biografice, în aşa fel încât cititorul simplu, însă nu arareori şi cel avizat, nu poate distinge întotdeauna clar şi precis între realitate şi ficţiune, astfel că romanul îşi merită din plin subtitlul. Acest echivoc premeditat şi atrăgător în lecturare, fără de care opera literară recenzată nici nu ar putea fi catalogată drept roman, este denunţat încă din titlurile capitolelor. Iată câteva exemple: capitolul I – „Copilăria din mijlocul unei avuţii edenice”; capitolul III – „Trezirea conştiinţei de poet”; capitolul VII – „Cât nu încetezi să urci, treptele se înmulţesc la nesfârşit”; capitolul X – „Cine poate fi sigur pe gloria lui?”

Pornind de la anumite puncte ale naraţiunii, romancierul recurge la amănunte de tip balzacian, cu efecte estetice de înaltă ţinută artistică, dar şi cu un important rol în îmbogăţirea culturii generale a cititorului, cum ar fi, de pildă, explicarea etimologiei numelui „Alexandru”, relevarea istoricului bisericii în care a fost botezat poetul, descrierea unor obiecte de artă populară folosite de acesta (de pildă  „prosopul ţesut din cânepă topită cu motive olteneşti”), activităţile slujbaşilor de pe moşiile familiei Macedonski, arborele genealogic al familiei, biserica Obedeanu din Craiova  (unde poetul a urmat clasele primare), foarte scurte biografii şi bibliografii ale lui La Fontaine şi Edgar Quinet, teoria chibritului (la propriu!), istoricul celebrei reviste Familia, istoria Poştei române, simbolistica lumânării şi a candelei ortodoxe, Sfânta Lumină de la Ierusalim, istoria moscheii mohamedane ca lăcaş de cult, prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre (între Oraviţa şi Baziaş), fondarea şi evoluţia editurii „Socec&Co”, explicarea provenienţei expresiilor „vremea lui Pazvante Chioru’ ” şi „ţara lui Papură Vodă”, povestea reală a inventării stiloului de către Petrache Poenaru etc.

Un farmec aparte îl constituie întâlnirea primului reprezentant al simbolismului din literatura română cu alte personalităţi marcante ale vremii: cu Eminescu, cu regele Carol I al României, prietenia cu influentul academician V.A. Urechia, cu Bacovia, Arghezi, Gala Galaction.

Mihai Eminescu ocupă un loc central în biografia eroului principal şi, pe cale de consecinţă, în acţiunea romanului: sunt redate aspecte mai puţin cunoscute ale întâlnirii lui Macedonski, la Viena, cu Luceafărul literaturii române, date biografice din viaţa acestuia, puncte în care destinele celor doi mari poeţi s-au intersectat, mai mult sau mai puţin fericit. Din paginile cărţii rezultă clar cum personalitatea lui Eminescu l-a urmărit pe poetul Rondelurilor toată viaţa, oferindu-i atât momente plăcute cât şi dezagreabile. Sunt redate în firul naraţiunii polemica dintre cei doi corifei, implicit dintre cele două mari gazete pe care le-au înscris cu litere de aur în istoria culturii naţionale: Literatorul şi respectiv Timpul. Nu sunt uitate nici perioadele în care celebra epigramă despre boala psihică a lui Eminescu, publicată de Macedonski în numărul din septembrie 1883 al Literatorului, i-a adus acestuia din urmă frământări sufleteşti, accentuate de oprobriul public.         

Cum era şi firesc, Dl Al. Florin Ţene aduce în prim-plan de-a lungul romanului şi circumstanţe esenţiale din activitatea publicistică, relatând despre gazetele pe care poetul Nopţilor le-a fondat şi despre cele la care a colaborat, cum sunt: Oltul, Vestea, Dunărea, Literatorul, Cuvântul meu, Simbolul, Versuri şi Proză, precum şi despre articolele politice şi literare pe care le-a scris în aceste gazete, unde încuraja şi tinerii debutanţi. Nu este omisă contribuţia decisivă la debutul lui Vasile Voiculescu, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Horia Furtună, George  Bacovia, Ion Pillat, Tudor Vianu. De asemenea, sunt descrise împrejurările în care Macedonski înfiinţează şi însufleţeşte cenaclul Literatorul şi Societatea Oamenilor de Litere - un preambul al viitoarei Societăţi a Scriitorilor Români.

Romanul este pigmentat cu versuri din creaţia poetului, precum şi cu alte scrieri ale acestuia: note de jurnal, pasaje din articolele publicate în presa vremii, fragmente de corespondenţă, dar şi cu dialoguri interesante, cu anecdote, cu maxime. M-au marcat în mod deosebit câteva idei cu valoare de apoftegmă: „(Macedonski –n.s.) se consolează scriind poezii, promovând valorile morale şi combătând puterea banului.” (p.122-123); „Macedonski a recitit poemul încă o dată, a mai pus o virgulă pe ici, pe colo, şi s-a culcat.” (p.255); „Să nu uitaţi, dragi confraţi, că atunci când se termină jocul, regele şi pionul se întoc în aceeaşi cutie.” (p.312); „Un om de succes, ca mine, este acela care poate construi o cetate invincibilă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.” (p.337); „Până a adormit, un glas venit din interior, sau poate de la Dumnezeu, i-a şoptit: Vei fi un scriitor mare – însă tot aşa de mari îţi vor fi şi suferinţele!” (p.402); „La noi în ţară şi în alte ţări constituţionalismul nu este decât o minciună îndrăzneaţă, sub care adesea se ascunde despotismul şi mişelia tuturor partidelor.(…) Minunat pentru burghezie, dar funest pentru popor, acest compromis între democraţie şi drept divin a oprit omenirea în mersul ei înainte. În cei mai mulţi el a nimicit entuziasmul, onestitatea, virtutea şi chiar moralitatea. În fapt, reprezentările zise naţionale sunt în toate statele minciuni guvernamentale.” (p.438); „…seziunea cea mai mare a intelectualităţii române nu va fi cu adevărat deschisă decât numai atunci când unirea sufletească şi cultura tuturor românilor se va împlini.” (p.453); „Când văd proştii locuind în cele mai strălucite palate înţeleg de ce Diogene trăia într-un butoi.” (p.485).

Autorul descrie în deznodământ drama pe care a trăit-o Macedonski în a doua parte a vieţii, când a ajuns bolnav, sărac şi plin de datorii, dar şi episoadele, mai rare, e-adevărat, în care oameni recunoscători îl spijină moral şi material: binele făcut de-a lungul vieţii se întoarce acum, inclusiv soţia şi copiii îi fac sfârşitul vieţii mai frumos.

La finalul cărţii trecerea poetului în lumea nesfârşitei poezii se constituie într-o metaforă narativă de excepţie, şi, ca om, nu poţi să nu scapi o lacrimă pe obraz, alături de cei trei copii aflaţi lângă patul tatălui lor.

*

Romanul, editat de Napoca Nova din Cluj-Napoca la începutul anului 2017, se citeşte uşor: are cursivitate, discursivitate şi vivacitate. Autorul dă dovadă de erudiţie, potenţial imens de efort intelectual, cunoaştere a psihologiei individuale. Dar, mai ales, se simte multă dragoste faţă de Macedonski, faţă de cultura ţării şi, în general, faţă de naţiunea română – virtuţi în care Al. Florin Ţene a crescut, a fost educat şi de care este animat în întraga sa creaţie artistică. Aceste virtuţi l-au determinat să minimalizeze sau pur şi simplu să treacă cu vederea unele defecte ale poetului Rondelurilor, dar în acelaşi timp să se ferească a-l învălui într-o aureolă mitizantă.

Nobilele sentimente ce însufleţesc romanul îşi continuă revărsarea, sub forma unui post scriptum sui generis, pe coperta a IV–a, unde o fotografie cu romancierul la mormântul poetului, fotografie pe care aş numi-o „Fraţi de cruce”, reuneşte două destine asemănătoare, îndeosebi prin extravaganta deprindere de a spune oriunde şi oricui adevărul şi prin nonconformista determinare de a-şi asuma consecinţele acestei deprinderi.

Romanul prezintă şi unele imperfecţiuni, de altminteri inerente creaţiei literare, dar cine sunt eu să le semnalez public, din moment ce nu am scris încă niciun roman, pe când autorul se află la al nouălea. Conchid mărturisind că lectura cărţii m-a determinat să-l iubesc şi mai mult pe Al. Macedonski, iar Al. Macedonski m-a instigat să îi acord de acum înainte un grad sporit de respect Dlui Al. Florin Ţene. 

Prozele scurte ale talentatului scriitor Mihai Batog-Bujeniţă se citesc pe nerăsuflate. Nu poţi lăsa cartea din mână şi priveşti cu regret numărul de pagini care se împuţinează spre sfârşit. Căci e o carte scrisă de un om cult, cu păreri personale, absolut originale şi cu fantezie debordantă, cu inteligenţă scăpărătoare, cu umor de bună calitate, într-o limbă de o bogăţie şi de un pitoresc încântător. 

„Exerciţii de goarnă pentru mâna stângă” este titlul povestirii de debut a culegerii al cărei personaj principal este gornist. Un gornist pe care l-aş porecli „scornist”, graţie talentului său în materie de cronoplastie (reinventarea trecutului).

Modul în care  autorul tratează particularul vizând în fapt generalul este captivant pentru cititor. Am identificat „celebrităţi” româneşti ale căror nume nu este amintit, tocmai pentru că subiectul se potriveşte simptomatic şi altor cazuri, scandaluri, moravuri.

Când Bill, Tony şi Nicolas decid să joace o partidă de poker cu numitul Saddam, totul capătă proporţii supradimensionate pentru politica internaţională, popoarele sunt implicate în războaie şi crime, iar acţiunea este atât de bine condusă de scriitor încât te întrebi dacă ficţiunea n-ar putea fi purul adevăr pe care jurnalişti manipulatori îl ascund de ochii mulţimii alfabetizate care nu pricepe dedesubturile istoriei.

M. B.-Bujeniţă ne avertizează, pe bună dreptate, că am fost generaţia care a luat de bun tot ce i s-a predat în şcoală. Şi că a venit timpul să gândim cu propria noastră minte, fără să apelăm la enciclopedia Google şi alte surse!

În povestirile sale, scriitorul abordează probleme politice, etice, filozofice şi istorice privindu-le prin lupa analistului, observatorului, psihologului şi umoristului. Naraţiunea este agrementată cu dialoguri, iar viziunea autorului alternează trecutul reconsiderat, cu prezentul sub toate aspectele lui şi cu viitorul imaginat. Personajele aparţinând ruralului, intelectualităţii, figurilor din istoria reală sau fantastă sunt verosimile şi evoluează firesc.

Pe M.B.-Bujeniţă îl preocupă în principal România, românii şi românismul. Critica sa este necruţătoare. Moravurile de ieri şi de azi sunt satirizate fără menajamente, iar tot ce spune este dureros de adevărat. Originalitatea constă în modul cum o spune. Râzi cu hohote, dar în acelaşi timp simţi amărăciunea provocată de dezamăgiri, incorigibil, neputinţă. Pamfletele sale sunt însă concepute cu blândeţe moldavă, iar adevărul servit drept învăţătură. E ca şi cum condeierul şi-ar linge prin scris nişte răni necicatrizate.

Iată un model de ironie: intelectualul filozof, considerat de popor un rebut al speciei umane, îşi ocupă timpul cu lecturi care nu servesc la nimic!  Adevărata indignare însă intervine la M.B. Bujeniţă când satirizează cu dispreţ falsa intelectualitate, făcută „pe puncte”,  la cursuri fără frecvenţă, cu lucrări plagiate şi titluri de doctorat cumpărate.

Printre paradoxurile lumii moderne se amintesc diplomele generaţiei Y, zisă şi „generaţia pierdută” care nu mai servesc la nimic de când au dispărut repartiţiile, azi considerate o iluzie. „La absolvire eşti trecut un timp în şomaj, apoi arondat pensiei părinţilor”.

Nimic din tot ce mişcă nu scapă ochiului atent şi sfredelitor al autorului. Impozitarea neruşinată, batjocorirea profesorilor „martiri ai educaţiei”, copiii lipsiţi de sentimente faţă de părinţi şi ahtiaţi numai după banii lor, exodul de după revoluţie, ţăranul care şi-a pierdut dragostea de pământ şi-şi vinde glia revendicată, tâmpenia considerată genialitate, banul ca religie, cărţile scrise de prostituaţi universitari pentru puşcăriaşii interlopi care-şi scurtează astfel pedepsele petrecute în celulele first class din închisori, violenţa în familie, circul formării guvernelor, sau acea viaţă primară alcătuită din trioul sex-băutură-mâncare, toate creează un puzzle al României contemporane luată în vârful peniţei.

Câteva paradigme stau chezăşie experienţei de viaţă a scriitorului şi sunt plasate pentru a deturna mersul poveştii şi a-i da un sfârşit, ca întotdeauna, neaşteptat. De pildă „destinul îşi are capcanele lui”, „adevărul e viermele care ne roade pe toţi”, „ignoranţa e confundată cu fericirea”.

Vocabularul lui Bujeniţă este de un pitoresc şi o savoare specifică scrisului său. Cuvinte arhaice, dialectale, radicale şi neologisme se mixează cu argoul şi graiul de cartier mărginaş. Astfel, nume celebre din conducerea statului, eroi din istoria mai îndepărtată sau mai apropiată vorbesc într-un limbaj frust, cotidian, chiar mahalagesc, fapt care-i detronează din funcţie, apropiindu-i de oamenii de rând. Acei oameni din popor manipulaţi de interesele ajunşilor la putere, proştii înecaţi în alcool, leneşi, veşnic jeluindu-se de lipsuri şi sărăcie.

Asocierile sale de cuvinte, expresiile pitoreşti, surprind prin originalitate. Vezi „speriat cleşte”, „a da pe trompă”, „a sifona fonduri dintr-o afacere”, „a legumi berea”, ”a lua printr-o suveică” şi altele.

Comicul onomastic de la Caragiale citire, ridicat pe culmi nebănuite de dramaturgul israelian Hanoch Levin, ajunge la M.B.-Bujeniţă să-i surpaseze pe amândoi. Personaje ca Imelda Quizdan născută Mădulariu, Rândunel Zoaie zis Fâsoi, Ondulina Pomârlan, Isterian Bâlboi, Lingurel Chirpic zis Lamborghinu, Libertina Fuckwell, Suscracinskaia, doamna Marlena născută Curlat, precum şi nume de sate ca Gropeni, Glodeni, Mârleni, Târlani sau Fâlfani nu au nevoie de niciun comentariu.

Cartea lui Mihai Batog-Bujeniţă se citeşte cu nesaţ, cu înfiorare în faţa adevărurilor vieţii, râzând şi luând aminte, cu admiraţie pentru autorul său talentat şi atotştiutor.

-----------------------------

Ca să vezi! Sub stricta priveghere a dragului nostru prieten din Sydney, poetul, prozatorul şi publicistul George Roca, patru graficieni de reputaţie planetară, doi din Israel (Edy Mattes şi Andy Ceauşu) plus doi din România (Costel Pătrăşcan şi Constantin Ciosu), la care adăugăm şi o excelentă fotografie a talentatei Natalie Schor se adună în jurul povestirilor lui Dorel Schor dând naştere unei cărţi pe care aş recomanda-o spre lectură tuturor cititorilor, dar şi bancherilor, pentru ca să o achiziţioneze şi să o pună la păstrare. Spun doar păstrare întrucât nu-i bănuiesc pe bancheri de umor şi nici nu cred că i-ar interesa lectura dacă nu conţine cifre de bilanţ! Acest gen de tezaurizare va duce în timp la o creştere a valorii ei mult peste ceea ce se vorbeşte în legătură cu vreo companie petrolieră sau, mai nou, de soft-uri sofisticate depăşite numai după o lună de la vânzare. Fac aceste recomandări nu doar pentru simplu motiv că avem întotdeauna nevoie să râdem ci mai ales pentru că, în sine, o asemenea „aglomerare” de talente umoristice din diferite planuri de manifestare este nu doar rarisimă dar şi greu de înţeles având în vedere orgoliile atât de fireşti ale breslaşilor din acest domeniu. Dar dacă George Roca a reuşit este şi pentru că noi toţi cei care activăm pe plaiurile nu tocmai înverzite ale umorului îl cunoaştem, îl preţuim şi îl iubim pe Dorel Schor.

Aflat de ani de zile cam pe toate site-urile care publică umor, autor al mai multor cărţi de gen încă din perioada în care umorul risca să devină un fel de crimă împotriva „intereselor statului”, citit şi apreciat, după cum se vede şi din paginile cărţii, de oameni din toată lumea, la rândul lor buni cunoscători a subtilităţilor fără de care umorul nici nu poate fi considerat astfel.

Amintesc şi faptul că, exceptându-l deocamdată pe domnul Constantin Ciosu, toţi ceilalţi „făptaşi” sunt membri ai Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi, dar şi colaboratori fideli ai revistei editate de această asociaţie, Booklook pe numele ei, iar asta ar explica într-un fel spiritul de echipă al realizatorilor cărţii, însă nu ar fi suficient fiindcă aş greşi prin omisiune. Adevărul este mult mai simplu. Îl iubim şi îl preţuim pe autor nu numai că este o prezenţă deosebit de activă în destul de mica lume a umoriştilor, ci şi pentru că îl considerăm un maestru al genului, fiind noi ceilalţi deosebit de onoraţi să-i fim întotdeauna alături.

Specialitatea sa este aforismul, domeniu în care, afirm cu toată răspunderea că nu prea are rival, însă specificul prozei scurte pe care o practică îl face cu totul deosebit faţă de alţi autori din aria acestui dificil gen literar. Pentru a-mi susţine afirmaţiile voi aduce în discuţie onomastica folosită de autor pentru a sublinia, cu multă subtilitate şi haz, caracteristicile personajelor. Astfel domnii: Ghezuntertoit, Plotchemacher, Oiţerman, chiar dacă nu înţelegem sensul direct al numelor nu pot fi decât oameni cu o bună stare evidentă, uneori chiar bancheri, dar şi cu metehnele care ţin de această poziţie.

Boris Israelovici Glazpapier, Marcel Haim Nasgâtaşvili, Ioel Fiselovici, Ştrudelman, Wonzenkeisser (aici este o poveste de tot hazul!) sunt oamenii din jurul nostru, administratorul asociaţiei de bloc, medicul, sau micul afacerist, iar Ponedelnikman, Blumenfeldenberg, Voskreseinickman Leonid dau savoare unei lumi care reprezintă situaţia de fapt a societăţii din Israel, pe când Menaşe, madam Gurnist şi doamna Brodiciche Rozica sunt precum la noi vestitul Bulă, nevinovaţii, inocenţii în capul cărora se sparg de regulă toate belelele. Nu poţi înţelege însă pe deplin scrierile doctorului Dorel Schor dacă nu pătrunzi în fineţea detaliilor şi nu le corelezi cu abilitatea cu care au fost scrise textele în relaţia intimă dintre onomastică şi acţiune. Ceea ce este în fond farmecul tuturor povestirilor sale!

„Madam Gurnişt tocmai era antrenată într-o discuţie cu Pnina Brodiciche din Odesa despre noutăţile politice şi meteorologice actuale, când pe lângă ele trecu Amalia, englezoaica de la etajul patru, într-un complet bluză-pantaloni de culoare indigo.” Cam aşa începe o poveste care nu se poate produce decât în Israel şi a cărei urmare nu o voi face cunoscută fiindcă este plăcerea cititorului să afle ce pot spune personajele. Doctor Catan, medic pediatru. În jur de 40 de ani, necăsătorit, lucrează în câteva localităţi rurale, prin rotaţie. Specializat în infecţii acute ale aparatului respirator superior şi tulburări de tranzit intestinal la preşcolari. Locuieşte singur într-un apartament de trei camere, din care una e folosită ca bibliotecă şi cabinet filatelic. Vegetarian, dar nu prea convins, mai ales când e invitat la masă. Descrierea personajului devine în toate situaţiile prologul şi este doar pregătirea pe care autorul o face pentru intrarea acestuia în acţiune. O acţiune care va augmenta caracterul descris şi va da un farmec inedit întregii poveşti.

Lui Dorel Schor nu-i lipseşte, de fapt nu i-a lipsit niciodată, curajul de a aborda, cu multă delicateţe, tact, dar şi umor unele situaţii mai delicate pe care trăitorii din Ţara Sfântă le cunosc destul de bine: Puţin încurajat, dar numai puţin, reb Fisel îşi îmbrăcă haina, îi ridică gulerul şi adăugă un fular negru de parcă s-ar fi pregătit să atace o diligenţă…Este începutul unei poveşti absolut halucinante în care un rabin se trezeşte fără podoaba pilozităţii faciale. Lucru destul de greu de înţeles de noi cei care nu ştim ce poate însemna asta.

Oricum, autorul, un umorist antrenat în decenii de activitate, ajunge în acest volum la acea înălţime pe care şi-o doresc toţi creatorii, indiferent de domeniu, de unde poate fi privit ca un reprezentant al genului, dincolo de orice îndoială. Afirm însă, stimate cititor, că este destul de uşor să scrii proză scurtă umoristică asemănătoare celei prezente în această carte. Îţi trebuie doar o cultură mult peste medie, o capacitate excepţională de a observa lumea din jurul tău, o excelentă cunoaştere a limbii în care scrii, stil, eleganţă, farmec şi talent. Foarte mult talent! A! Şi să nu uit! Să citeşti şi prima poveste din această carte! Aceea în care autorul îţi spune cam cât de uşor este să scrii umor! Dacă ai convingerea că poţi eu unul îţi doresc succes!

Până atunci însă pune această carte la îndemână şi citeşte cel puţin o pagină din ea atunci când crezi că viaţa este mai grea decât ştiai până acum. Vei vedea că lângă tine sunt şi alţii care ştiu însă că un zâmbet, sau chiar un hohot de râs, alungă orice nor din faţa ochilor tăi. Şi mai ales nu împrumuta niciodată volumul! Şansele de a-l recupera sunt infime!

Textele lui Constantin Tănase le scria Isac Lazarovici – alias Ion Pribeagu. Era din Botoşani. El este şi autorul versurilor vestitei „Zaraza”. Un al doilea botoşănean umorist evreu de marcă (coreligionarii Baranga şi Mirodan îl considerau ca meritând „un epolet de glorie în literatura umoristică”) trăitor de-o viaţă la Netanya, în Israel, este, fără urmă de îndoială, Dorel Schor. Am scris, într-o prefaţă, că ar fi mai mult decât umorist. Eroare: astfel las impresia că aşez umorul pe un raft nemeritat de jos în cămara-tezaur a literaturii lumii. De ce, adică, „mai mult decât...”, când este arhisuficient să onorezi cum se cuvine exigenţele breslei în care te-ai impus şi pe care cu cinste o reprezinţi?

Virtuţile umorului revelator într-ale cunoaşterii umane, scop ultim al literaturii, nu-s cu nimic mai prejos decât cele aflate la îndemâna autorului de drame neguroase, ba chiar umorul ajunge mai grabnic şi mai direct la cititorul destinatar decât literatura-fluviu spăimoasă şi încruntată... În urmă cu mai bine de 50 de ani, doi puştani nedumeriţi ce absolviseră liceul la teribila vârstă de 16 ani urmau nişte cursuri de pregătire (organizate nu ştiu de ce la Botoşani), năzuind să devină medici. De fapt, amândoi ascundeau nemărturisitul gând de a izbuti să pătrundă în lumea literaturii. Pentru sussemnatul, a fost mai simplu: căzând cu succes la admitere, am cotit-o rapid către filologie. Mai norocos, Schor a intrat la medicină, pentru a pierde (vorba vine!) şase ani din viaţă tocind liste de muşchi, oase şi metehne. Doctori, ne-doctori, tot la literatură aveam să ajungem amândoi: în 1972 i-am publicat lui Dorel, la „Junimea”, cartea de debut în proză „Şarpele şi cupa”, în care pot fi lesne întrevăzute realele virtuţi într-ale umorului ajunse, odată cu noua carte ce-o am în faţă („Chemaţi doctorul”, Tel Aviv, 2017), la vârsta şi experienţa maturităţii creatoare împlinite.

Citesc şi râd. Adevăru-i că, nu ştiu când, cum şi de ce, am cam uitat să zâmbim: e-n lichidare umorul blajin, cald, amical; i-a luat locul cel grosolan, nutrit din miasmele politicii şi afectat de grobianism primitiv. Zâmbetul de încântare l-am înlocuit cu rictusul satisfacţiei înrăite. E-o mare bucurie să citeşti o carte scrisă în buna tradiţie a umorului evreiesc, în care, după cum observa Schor într-un interviu, se întâlnesc în paşnică şi fructuoasă rodire „poante din idiş, proverbe arabe, spiritul slav, bancurile româneşti, anecdotele poloneze, ironia ungurească, frivolitatea franceză, umorul sec britanic. Creuzet şi alambic”.

Cum spunea cineva, Dorel Schor „propune viziuni ale lumii în care râzi în loc să plângi”: cititorul face cunoştinţă cu invitaţii la „Congresul Poligloţilor Pensionari organizat din fondurile ONU pentru propăşirea trecutului”, cu turiştii israelieni sfătuiţi, în preajma unei călătorii în Marea Britanie, să ia seama că englezii „Nu transpiră, sunt flegmatici, au calm britanic. Dumnealor cred că străinii care fac zilnic duş procedează astfel datorită unor sentimente anti-brexit”, participă din obligaţie la tot soiul de sindrofii („M-a invitat ca să nu mă supăr şi m-am dus ca să nu se supere că nu m-am dus...”), este lăsat să răscolească vechi nostalgii identitare („Să mai stăm de vorbă ca altădată, când ne plimbam la Fălticeni în centru şi tu îmi spuneai poezii moderne pe care nu le înţelegeam”. „Parcă eu le înţelegeam!”), spre a regreta cu tâlc hazos că „Am ajuns să-mi fie dor de un fruntaş în muncă, de un evidenţiat care a depăşit norma. Vreau să văd un şantier, o fabrică, un câmp de sfeclă...” Fiecare dintre cele 101 proze de mici dimensiuni schiţează, din două-trei replici, caractere puse în situaţii pe cât de aparent banale, pe atât de revelatoare. Până şi numele proprii, dintre care unele revin, primind statut de personaje permanente, poartă virtuţi caracterologice: Haim Nasgâtaşvili, Leopold Gurnişt, Boris Israilovici Glazpapier, Pnina Brodiciche din Odesa, dentistul Kleinergros; pe Săndulache, ajuns acum în Italia, îl cheamă San Dulccio... Credinţa lui Schor este că „fără umor evreul n-ar fi putut să supravieţuiască” şi că „numai o societate sănătoasă poate suporta atacurile umoriştilor”.

Ar mai fi, desigur, destule de discutat; de pildă, despre valoarea pedagogică a umorului evreesc, înţeles ca un mod particular de raportare la viaţă. Cel mai ades fiind investigată viaţa la bloc, inepuizabil tezaur de subiecte şi eternă sămânţă de conflicte calme, ivite doar din amănunte şi mărunţişuri – spre a rămâne mereu turnesol pentru caractere...

S-ar mai cuveni apoi menţionată şi o altă preocupare onorant ilustrată de prestaţia medicului Dorel Schor pe tărâmul literaturii şi artei: critica plastică oficiată în paginile revistei israeliene „Expres magazin”. Multe de discutat, loc mărginit în rubrică. Drept pentru care închei salutând o apariţie de reală excepţie, care, sunt sigur, va interesa şi cititorii din România.

-----------------------------

Recent, la Editura Muşatinia din Roman a apărut o carte interesantă, de şi despre poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza,în coordonarea Emiliei Ţuţuianu, care cu perseverenţă şi ingenuozitate îndeplineşte şi munca de editare.

Titlul şi subtitlul cărţii (Apropieri : Mariana Gurza - pelerinaj prin idee, gând şi suflet) sunt extrem de sugestive. Mariana Gurza întreprinde prin scriitura sa un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, se regăseşte pe sineşi înţelege adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi„Dăruind, vei dobândi” N. Steinhartd. Poeta a dăruit şi oferă multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, darşi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante,i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturiseşte că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii criticeşi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă s-o prezinte cu multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om.Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţiisale prin ceea ce scrie, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare, cu renume şi nu cred că greşesc spunând şi cu glorie în literaturaşi cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor,Boris David alias Daris Basarab, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie îşi îndreapţă ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu,  pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii  care ocupă un loc aparte în sufletul poetei.

 În aceeaşi măsură s-a scris despre Marianaşi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu,  Vasilica Grigoraş, ValentinaTeclici,  Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în Apropieri… o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi  prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, Mariana îşi conturează propriul portret scriitoricesc şi uman.

În această carte o întâlnim  pe Mariana în cea mai pură concentraţie, din copilărie până astăzi.  Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă, (ar zice Dan Puric) şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este “omul frumos”: (George Anca - Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră, Aspazia Oţel Petrescu - Frumoasa mea Bucovină,  Vasilica Grigoraş - Poeta cu suflet de înger…).În odaia intimă a creaţiei sale este legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin

Noua apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privitedin unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. Lasă la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individulalizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza se plasează şi este plasată în parcursul său creativ pe aripi de timp,într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers este progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca  menţionează: « Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica ».

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un  mare calibru intelectual  şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii  este uşor de remarcat. Unele aspecteale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare.Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliupe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar– credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.

Cartea este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante şi bine scrise, ceea ce o recomandăşi o face mereu bine primită. Este o   bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică. 

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr,  ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori „cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajung întodeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi “ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.

Cartea este un album personal, fiecare tabloueste realizatcu penelul potrivit, trainic, darşi cu pana inimii. De aceea, aici nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie.  Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond.Şi totuşi, cartea nu este o dezvăluire exaustivă a autoarei,ea este valabilă acum, însă mai avem de descoperit multe alte trăsături, posibilităţi de creaţie, oportunităţi de împlinire a destinului său pe tărâmul creaţiei, ceea ce ne invită să „fim cu ochiiîn patru” pe tot ceea ce poartă amprenta şi semnătura Marianei Gurza.

Nu ne-am propus aici şi acum să stabilim valoarea intrinsecă şi extrinsecă a volumului, ea va fi stabilită de cei care vor venişi reconstitui timpul pentru că Mariana cochetează cu nemurirea. Şi unui asemenea personaj, nimic nu-i este cu neputinţă. Ce poate fi mai plăcut, mai aproape de suflet pentru un scriitor !

Vasilica Grigoraş, 1 mai 2017

Cine să acorde atenție apocalipsei generale când se trăiește, individual și zilnic, apocalipsa proprie?

La ora asta, „oficialitățile” și-or fi terminat expusul moacelor grave în centrul orașului, unde au „serbat” 1 Decembrie și or fi trecut la partea a doua a programului: mâncatul și băutul.

Cer închis. Tot felul de amintiri.

Mi-am hotărât patru zile de post, pentru a fi ajutat în continuare de Dumnrzeu; aceste posturi negre m-au întărit și prin închisori. Dar gândesc: la ce bun, când credința ar trebui să fie de-ajuns? Mihai D. Din Anglia mă sună și-mi spune că s-a decis să nu mai bea 5 ani. Curajoasă chestie!

Oare ce loc ocupă literatura în activitățile oamenilor? Dacă s-ar face un sondaj poate am afla ce rost are să scrii și pentru cine.

Avem gaz dar nu-l folosim, e prea scump. Stingem toate becurile, scoatem frigiderele din priză, consumăn cât mai puțină apă. Asta-i situația populației României. Pe vremea lui Ceaușescu ne plângeam că nu avem aceste minime necesități – azi le raționalizăm pentru că n-avem cu ce le plăti.

În București, vreo 40.000 de locuitori au rămas fără apă și căldură, că n-au avut bani să le plătească. Iar primul ministru dă declarații despre miliardele pe care ni le dăruiește Europa. Povești de adormit copiii. Țările dezvoltate n-au soluții nici pentru criza economică din ogrăzile lor, de ce ne-ar lua și pe noi în calcul? În fond, de unde să aibă românii bani? În țara asta nu mai există decât comerț și hoție. Și mici învârteli care te ajută să nu mori de foame. Totul e al statului, al „bugetului”, al angajaților de prin tot felul de instituții.

Am belit ochii cât cepele către intrarea noastră în UE. Nimeni nu vede ce se ascunde în spatele acestui plan pritocit îndelung de artizanii mondiali.

Iată, Ora cât Veacul

Aorta mi-o zbate:

Aceleași cum altădată îs toate.

La RUGuldin Har rugăciune

și dar- hărnicie prin HAR-

intraductibil, imuabil DOR

melos sacru

ciubăr beut cu puzderii galaxice

ROgviEV al Ecoului,

Gloriolă  memorie

Iin Yang

Prin moira  lamură și alburn

și fântână

Lumină- Lină

Gracious Light

Leroi Ler

Unde flacăra intră în Cer

Iată !

Cadă în sinea-i

coverta de neguri

Pre Angelii rătăcitori

Să- Îi iarăși AMU

Autonască

și pre Barabas în teroarea

Mulțimilor

Frica de-o viață-a Muririi

Născut ci necum făcut

Den ETern al continuu-acumului…

Ubicuum necum uhronic

ELEA(t) văzut nevăzut

Neutrino cel ludic

Rod auto-ncolțit al Cunoașterii

Precum Cel Ce sunt devenindu-și

Pururi Sieși

Al Limbii Românilor

Dintru Menmosyne,

 EL Deceneu,

CEL NOU

Adeverească-ne!

*

Dumnedzău  al lumilor  lumii

Den lumeni

Tahoni desculți prin

 roua iconoclastelor

Carele vii care sum:

Te voi lua de pe cruce

Tu, prag de mijloc

Întru a te iarăși traduce

Te voi reinventa!

Directorul interimar al Bibliotecii "A.D. Xenopol" Arad Cristina Duma, a semnat contractul de management pentru perioada de maxim 120 de zile în care va asigura interimatul la conducerea instituţiei.

În planul managerial al doamnei director, alături de continuarea unora dintre proiectele în curs ale instituţiei, sunt proiecte noi şi importante pentru viaţa culturală arădeană.

Directorul interimar Cristina Duma a iniţiat un schimb de experienţă cu directorii altor biblioteci judeţene din zona de vest a României, în vederea organizării în parteneriat a unor evenimente comune şi a implementării la Arad a unor activităţi care contribuie la creşterea vizibilităţii Bibliotecii şi a arădenilor atraşi înspre aceste instituţii de cultură.

“Mi-am propus să discut proiectele pentru perioada următoare cu colegii mei. Avem o consultare cu privire la această perioadă de interimat, pentru ca activitatea în cadrul Bibliotecii “A.D. Xenopol” să continue fără sincope”, a declarat directorul interimar Cristina Duma.  

Directorul interimar al Bibliotecii "A.D. Xenopol" Arad Cristina Duma, a semnat contractul de management pentru perioada de maxim 120 de zile în care va asigura interimatul la conducerea instituţiei.

În planul managerial al doamnei director, alături de continuarea unora dintre proiectele în curs ale instituţiei, sunt proiecte noi şi importante pentru viaţa culturală arădeană.

Directorul interimar Cristina Duma a iniţiat un schimb de experienţă cu directorii altor biblioteci judeţene din zona de vest a României, în vederea organizării în parteneriat a unor evenimente comune şi a implementării la Arad a unor activităţi care contribuie la creşterea vizibilităţii Bibliotecii şi a arădenilor atraşi înspre aceste instituţii de cultură.

“Mi-am propus să discut proiectele pentru perioada următoare cu colegii mei. Avem o consultare cu privire la această perioadă de interimat, pentru ca activitatea în cadrul Bibliotecii “A.D. Xenopol” să continue fără sincope”, a declarat directorul interimar Cristina Duma.  

Solitudinea n-a salvat pe nimeni de nebunia colectivă.

E comod să crezii ceeea ce vezi.

Este grav când pierzi controlul rațiunii și te dai drept mântuitorul naționii.

Generația noouă e vândutăciberneticii, cea veche este încă prizoniera politicii.

Știința  a făcut descoperiri vaste, , dar omul a rămas oititcul din basme.

Am parcurs veacuri de civivliizație, dar trecutul  încă ne cheamă la meditație.

Prezentul prefigurează un viitor sublim, însă nimic pe deplin.

Viciile în veci nu vor dispare, căci ele  dau vieții piper și sare.

Globalizarea face din lume un totum factum fără nume.

Culmea artei culinarte e mult dichis și ceva mâncare.

Prohibiția a fost o idee bună, dar fără butură unde-i voia bună?

Lumea fost descolperită de marii aventurieri ai soațiului neștiut.

Nu iubim femeia toată, ci zone  din ea, oferite de natura  ca delicii de anvergură.

Excesul în cultu se cheamă  maculatură.

Totdeanu e bine să cântărești înainte să plătești.

Nimeni nu-și risipește deșteptăciunea pentru a-i trezi pe ceilalți.

Egoismu  ne menține în limitele iubiirii de sine.

Ținerea de minte e e un condiment care te salvează cînd uiți  cui i-ai oferit un sentiment.

Rănile lumii încă puroiează

și deja ate războiaie se proiectează

vechiluază.

Dumnezeu a făcut o singură mminune: l-a înviat din morți pe Isus, plecat în altă lume.

Între cuvintele mele şi toamnă nu mai există decât desenul în care port bruma pe umeri...

în seara aceasta, toamna are aripi de ceaţă..

prea multe măşti...

ar trebui să fie păsări

să păşesc desculţă

prin iarba unui conflict interior

Mi-e dor de tine, mi-e dor de-o literă albastră din ochii tăi, mi-e dor de gura ta, cu dinţii puternici şi cruzi.

Mi-e dor de tine, din iarna ascunsă în mâini.

Mi-e dor de un apus însângerat de cuvinte.

Toamna îşi revarsă lacrimile din cerul violet.

Aş vrea să merg, cu tine, pe dealuri. Dealurile parcă au înflorit iar. Au înflorit în culori. Aş vrea să ating frunzele cu vertebre galbene, să urc în sufletul copacilor, să păşesc răscolind toamna. Alături de tine. Cu tine de braţ. Cu tine de mână. Ca un soare să-mi încălzeşti oasele.

Aş vrea să merg, cu tine, noaptea. Pe lună. Să privim amândoi luna mare, rotundă, ca un sigiliu la poarta cerului.

Dar tu ţi-ai tăiat pletele.

Zburătorul care îmi săruta în iarnă gâtul şi-a pierdut puterea, şi-a pierdut vraja.

Şi oare, chiar dacă am mai privi iar luna împreună, tu aproape, respirându-mi în ceafă, aş fi eu oare capabilă de tandreţe ? Ai fi tu capabil de iubire ?

Tu mă otrăveşti. Cu săruturi de plumb. Ca să obţii etenă din acetilenă.

Rămâne întrebarea : sunt eu, capabilă de iubire ?

Cum, necum, îi îndepărtez pe toţi din jurul meu. Iar apoi plâng. Îmi plâng mâinile.

Nu mă refer la tine.

Pentru că, în faţa ta, nu e bine să fii vulnerabil.Pentru că loveşti.

Sau poate acoperi şi protejezi ? Te faci scut.

Tu ai fost, la rândul tău, lovit. Şi ai devenit stâncă. Te răzbuni, râzi ascuţit ca să nu plângi, ca să nu fii rănit din nou, ca să distrugi, la rândul tău.

Eu ? Sunt eu, iremediabil eu.

Sau poate remediabil ?

Atâtea întrebări – nici un răspuns ?

conform cărţilor de psihologie sunt o adolescentă târzie

pot să pictez

prea multe măşti

pe zăpezi

pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei

să aud tâmpla toamnei bătându-mi în fereastră

E noapte şi melcii de pământ au ieşit iar la plimbare. Lasă urme de argint, lungi, subţiri, tremurânde, pe asfalt. Apoi se ascund în iarbă. Sub frunze. Ies atraşi de lumină. De luna…ca un bob de strugure pe cer.

Acum ştiu de ce îmi place noaptea. Noaptea eşti mai aproape de infinit. Sau de infern. Depinde. De starea de spirit.

Uneori, noaptea pare un ochi uriaş, care te învăluie în genele ei lungi, viorii, albastre, apoi negre.

Îmi privesc sufletul în ochi, un suflet viu, care se contractă şi se zbuciumă şi nu moare niciodată. Sufletul meu…care nu s-a vrut întrupat şi existând în această lume.

prea multe măşti…

ar trebui să fie ploi de frunze triunghiulare

când nu am ce scrie mă întind pe ipotenuza lor verde

până la ochii tăi

această mască ar trebui redimensionată

eu am topit deja culorile

într-un cuptor aprins cu sângele meu

E seară, trecut de 10… Îmi amintesc că e toamnă, că e noiembrie, ca sunt a XII-a şi că nu te-am întâlnit.

Străbat aceleaşi străzi pe care le-am străbătut cu tine, privesc aceeaşi brazi mari şi tăcuţi, aceleaşi clădiri…lumina străluceşte într-un anumit fel şi îmi aminteşte de ochii tăi.

Steagul de pe clădirea primăriei e la fel de decolorat ca atunci, la sfârşitul vacanţei, când tu ai ridicat puţin, din vălul sufletului. Cu ironie, bineînţeles.

Doar că azi, dealurile nu mai sunt verzi, nuanţele sunt adunate, unele peste altele, lângă salcâmi, eu nu mai port o bluză albă, cu mâneci scurte, iar tu nu mai eşti lângă mine.

Mâine plec iar din casa bunicilor. Iar şi iar…şi iar…

Privesc sufrageria şi-mi spun : „ E încă vară. Nimic nu mă poate face să cred că nu e vară.” Dar cărţile de pe masă îmi spun altceva. Şi atingerea teracotei. Şi cerul de afară. Privesc sufrageria şi mă văd cea de ieri. Mă văd ceea ce am fost, ceea ce aş fi putut fi, ceea ce aş putea fi. Dar rămân ceea ce sunt.