Gând aniversar – D-nei Dr. Mihaela Gheorghiu

Ești frumoasă...

Ești frumoasă pentru că așa ești!

Sufletul plin de lumină

ochii pătrunzători și jucăuși...

Ești frumoasă și caldă,

deși halatele albe

îmi dau fiori...

Ești frumoasă, așa te văd,

prin tine am renăscut

și am simțit din nou zborul...

Mi-ai pus o altă inimă?

Nu mai am cicatricea,

dar inimă mea poartă

însemnele numelui tău,

Mihaela Gheorghiu!

La Mulți și Fericiți Ani!

---------------

Mariana Gurza

Timișoara

4 mai 2017

VERDE

                   (Cu drag, Mihaelei)

cine-mbracă versul cu floare de castan

cine-aşteaptă să cutreiere

apele şi crengile

sau

umbra copilăriei

care s-a ascuns

undeva

sub cuvinte

din regăsire

se naşte un înger

speranţa se-ntoarce

cu ultimul dar

mă oprisem

lângă iubirea mea verde

şi

te visam

Dacina Dan

La mulți ani, Mihaela, frumusețe în viață și-n gând !

(Flori de liliac)

Liliacul iar mă ninge,
Floarea lui îmbălsămată
Mă trezeşte şi mă-mbată,
Stelele nu se vor stinge.

Cu lumină m-or atinge,
Este ziuă noaptea toată,
Doar iubirea o să poată
Cu dulceaţă a mă-nvinge.

Că la sărutări mă-ndeamnă,
Numai eu ştiu ce înseamnă
Gura ta nevinovată,

Nu există nepăsare,
Inima este curată,
Ochii se aprind din soare.

La noi, mă refer la instituţia unde lucrez eu, se respectă cu stricteţe orarul. Şi cel mai bun exemplu este pauza de ceai fixată la ora 11 fix. E drept că de la o vreme se bea mai mult cafea decat ceai, dar asta nu are prea mare importanţă pentru că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ne adunăm în biroul secretarei unde se află un ceainic plus tava cu ceşti şi mai stăm de vorbă o jumătate de oră ca între colegi. 

Eu asist cam pasiv la discuţii pentru că zilnic sunt cam aceleaşi subiecte fierbinţi, adică bursa şi fotbalul, despre care cunoştinţele mele sunt cam firave. Cu bursa, mai treacă meargă, pentru că nimeni nu e chiar atât de inspirat să ştie ce acţiuni merg în sus sau  în jos, aşa că mai arunc o vorbă de neofit, care se potriveşte sau nu cu ce se întâmplă. 

Dar la fotbal, vă rog să mă credeţi, sunt tămâie... Mai ales în comparaţie cu colegii mei, suporteri şi cunoscători ai unor echipe locale, naţionale sau de club cu reputaţie internaţională. Numele acestor echipe vestite trec pe lângă mine fără să lase urme, uneori reţin câte o localitate renumită pentru altceva în afară de fotbal sau câte un nume de jucător care imi aminteşte de un savant celebru, de un scriitor sau de un pictor născut acolo. Cât despre jucătorii atât de renumiţi şi care câştigă multe milioane de euro, nici nu ştiu dacă să-i repartizez la fotbal sau la bursă.

Colegii mei sunt drăguţi şi uneori îmi dau un pic de atenţie, de pildă mă întreabă şi pe mine ce părere am de echipa din Milano sau cea din Barcelona, iar eu le răspund că am o părere foarte bună în general. 

Ieri, de exemplu s-a discutat foarte pasional despre campionatul de fotbal francez şi pentru prima oară am intervenit şi eu cu o întrebare, în dorinţa de a vorbi şi despre altceva:

- Ce parere aveti despre Toulouse - Lautrec? 

Toţi s-au oprit o clipă şi apoi, aprobat de specialiştii in materie, unul din pasionaţii fotbalului a declarat hotărât:

- Bate Toulouse!! Aici mergem la sigur!

După pauză, între patru ochi, şeful meu direct, m-a complimentat.

- I-ai păcălit frumos pe ignoranţii ăştia, mi-a plăcut...

- Ah, v-aţi prins şi dumneavoastră că...

- Păi, cred şi eu. Lautrec nici nu joacă în prima ligă!

Interviu realizat de Getta Neumann,

Haifa, Israel, noiembrie 2012.

Publicat în volumul

„Destine evreieşti în Timişoara.

Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi".

Editura Hasefer 2014

„Îţi povestesc despre soarta mea, pentru că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora!”(Tomi Laszlo)

L-am cunoscut pe Tomi şi pe Rolla cu ocazia reuniunii timişorenilor din mai 2011, la Haifa. Tomi, decanul comitetului de organizare, dădea sfaturi şi împăciuia cu discreţie; Rolla, din penumbră, îsi spunea cu vioiciune părerea. Un an mai târziu am petrecut câteva zile împreună cu ei, în apartamentul lor din Haifa. Dimineaţa, Tomi consultă ştirile pe internet, de la BBC la New York Times şi Haaretz, apoi, la micul dejun, îi raportează Rollei esenţialul. Se cunoscuseră la un concert, la Timişoara, au descoperit că au multe să-şi spună, iar după 65 de ani de căsnicie fericită subiectele de conversaţie nu au secat.

Ne retragem în biroul mic, cu fotografii de familie pe perete, care îi evocă pe cei ce nu mai sunt şi afirmă prezenţa nepoţilor şi a primei strănepoate. Cu vocea molcomă şi domoală, Tomi descrie, analizează şi pune în scenă întâmplări de demult, cu acuitate, inteligenţă şi umor, prin prisma înţeleptului care a văzut şi a înţeles multe.

***

Tomi LASZLO: Am să-ţi fac autobiografia mea, în principal din perspectiva apartenenţei mele la evreitate. M-am născut în 1925, la Timişoara, în aceeaşi casă în care s-a născut, în 1917, fratele meu, Ioan: el, ca cetăţean maghiar, iar eu, ca cetăţean român. Între timp, Timişoara trecuse din Austro-Ungaria în România.

Părinţii mei m-au înscris în şcoala primară israelită din Iosefin, unde director era răposatul Fleischer, pe care poate l-ai şi cunoscut, un om deosebit, la fel ca şi soţia lui, care era învăţătoare la clasa a treia. Şcoala era foarte bună; dar, când era să trec în clasa a patra, ne-am mutat din locuinţa din strada Ion Ghica într-o locuinţă pe strada Doja, care era prea departe de această şcoală. Atunci m-am înscris în şcoala primară de stat, din Piaţa Lahovari. Colegii erau români, maghiari, germani, de tot felul, reprezentând compoziţia etnică de atunci, din Timişoara. Profesorul Olaru, directorul şcolii, era un om care a ştiut să menţină un bun echilibru şi o atmosferă plăcută.

De abia când am mers la liceul de stat Loga, am început să fiu tratat altfel de elevi, dar mai ales de unii dintre profesori. La început nu înţelegeam motivul, dar încet-încet mi-am dat seama că profesorul de limba română avea o purtare antisemită, pe urmă că profesoara de botanică-zoologie era net antisemită, după aceea a devenit evident că profesorul de caligrafie-desen era antisemit, la fel, profesorul de istorie-geografie. Vorbeau cu noi, cu elevii evrei, cu o anumită rezervă şi ne dădeau note mai slabe decât meritam. Profesorul de istorie-geografie nu i-a dat niciodată unui evreu o notă mai mare de opt. Asta era în anii 1936-1938. Eram patru sau cinci evrei într-o clasă de patruzeci de elevi, cam zece la sută, atât cât era proporţia populaţiei evreieşti în Timişoara. A devenit şi mai clar în 1938, când a ajuns la putere guvernul Goga-Cuza, un guvern antisemit. Primar al oraşului Timişoara a fost numit atunci profesorul nostru de istorie-geografie, un membru important în partidul Goga-Cuza. Nu m-am mai mirat (râde) că era antisemit, nici de cum s-a purtat cu noi.

Getta NEUMANN: Cum se comportau ceilalţi elevi faţă de voi?

Tomi LASZLO: Depindea de educaţia pe care au primit-o acasă. Câţiva şi-au manifestat antisemitismul, dar nu în mod violent. Unii erau indiferenţi, mulţi erau de-a dreptul prietenoşi. Noi ne-am creat un grup din ce în ce mai mare de elevi prietenoşi. Această prietenie a fost oarecum şi interesată, pentru că noi eram elevi buni şi aveau interesul să colaboreze cu noi, pentru că noi îi ajutam. Interesant este că atmosfera s-a îmbunătăţit, notele la fel. Am devenit premiant şi am fost primul la admiterea din clasa a patra în a cincea. În această perioadă, România a trecut de la un guvern aşa-numit democratic-liberal la unul dictatorial. Dar dictatura regelui Carol nu a fost o dictatură antisemită, aşa că legislaţia antisemită introdusă de guvernul Goga-Cuza a fost anulată imediat după demiterea acestui guvern. Ca urmare, antisemitismul a scăzut într-o oarecare măsură, relaţiile cu ceilalţi elevi s-au normalizat. Schimbarea politică a avut o asemenea influenţă încât, de exemplu, profesorul de desen şi caligrafie a început să mă prefere de-a dreptul. Eu desenam bine, scriam frumos şi aveam întotdeauna zece la el. Deci nici atitudinea profesorilor nu a fost constantă.

A venit anul 1940 şi m-am dus să mă înscriu pentru clasa a cincea de liceu, foarte mândru că am reuşit primul la admitere. La secretariat mi s-a comunicat că au primit ordin de la Ministerul Învăţământului să nu mai primească elevi evrei în şcoală. În septembrie 1940 au ajuns la putere Antonescu şi guvernul legionar. Una dintre primele lor legi a fost excluderea tuturor evreilor din toate instituţiile de învăţământ. Au urmat dispoziţii ca evreii să fie excluşi din anumite profesiuni, iar în altele să fie treptat înlocuiţi. Fratele meu, care, în vară, primise licenţa de avocat, nu a putut profesa avocatura şi a trebuit să devină muncitor la o fabrică, unde cu greu l-au acceptat, iar tatăl meu, care era directorul unei mici întreprinderi comerciale, a trebuit să împartă funcţia cu un român numit pentru românizare^[1]şi a primit, peste el, un controlor din partea legionarilor. Au urmat lovitură după lovitură. Eu am fost dat afară din şcoală, dar norocul meu era că în Timişoara exista Liceul Israelit. La secretariatul liceului Loga mi s-a spus amabil: „Liceul Israelit funcţionează mai departe, poftim actele, te duci la ei”. Aşa ne-am dus cu toţii la Liceul Israelit şi am fost primiţi cu mare căldură. Acest liceu a fost pentru noi mult mai mult decât un liceu, a fost un cămin cald, ceea ce nu pot să uit.

Vreau să amintesc ceva care m-a impresionat mult. În ziua aceea, am ieşit împreună cu doi-trei băieţi în parcul de lângă liceu, ne-am aşezat pe o bancă, eram trişti. Deodată s-au apropiat doi dintre vechii mei colegi, doi dintre cei care ne înjuraseră şi ne provocaseră în ultimii patru ani. Ne aşteptam ca de abia acuma să ne provoace, că uite, au ajuns la putere şi de acum înainte pot să ne înjure în public. Dar au venit la noi şi ne-au spus: „Am auzit ce s-a întâmplat, nu vă mai puteţi înscrie în şcoala noastră. Să ştiţi că ne este ruşine. Noi n-am vrut asta, noi nu ne-am gândit la asta. Ne pare rău de cum ne-am purtat până acum! Şi să ştiţi că noi suntem convinşi că nu va dura mult şi o să devenim din nou colegi.”

Getta NEUMANN: Emoţionantşi surprinzător pentru acele vremuri!

Tomi LASZLO: Un moment pe care nu am putut să-l uit. De aia îţi şi povestesc. Interesant este că au avut dreptate, deoarece, patru ani mai târziu, m-am înscris la Politehnică şi m-am întâlnit cu o parte din foştii colegi de liceu; iar cu unul am fost coleg la serviciu încă mulţi ani şi în relaţii foarte bune. Au fost tot felul de oameni, şi mai răi şi mai puţin răi.

Toleranţa, în Timişoara, fusese la modă faţă de evrei, faţă de protestanţi şi chiar şi faţă de români. (Râde) Glumesc. Timişoara din copilăria mea şi, în mod special, cea de dinainte de 1934 era renumită pentru toleranţa reciprocă. Duşmăniile au început odată cu înfiinţarea Grupului Etnic German^[2]. Acesta a implementat duşmănia care a ajuns la culme în anii ’40, când s-a manifestat duşmănos chiar şi faţă de români.

Perioada Liceului Israelit a coincis cu o perioadă de legi antisemite, care veneau ca o grindină. Ne-au luat casele. Nu numai că ne-au luat casa, dar ne-au şi dat afară din casă. Am fost obligaţi să ne mutăm undeva, la marginea oraşului. Norocul nostru că am găsit o locuinţă în care am supravieţuit, în acei patru ani, în condiţii civilizate. Ne-a costat bani, dar tata nu a fost dat afară din întreprindere, că au avut nevoie de el şi pentru că directorul secundar, care a fost numit alături de el, a realizat că merită să colaboreze cu tata şi nu l-a împins să plece. După război, tata l-a reţinut ca angajat, drept recompensă pentru modul frumos în care s-a purtat. Deci, ne-au dat afară din locuinţă. Ne-au luat aparatele de radio. Maşină n-am avut, dacă am fi avut, ar fi confiscat-o. Ne-au confiscat bicicletele. Ne-au luat tot ce-au putut. Au introdus o mulţime de impozite speciale pentru evrei. Pe urmă a venit munca obligatorie. Fratele meu a fost dus în detaşament de muncă. Eu am scăpat, pentru că nu aveam încă optsprezece ani. Ni s-a interzis să mergem la operă, la teatru, la cinematograf, în toate localurile publice. Norocul nostru că era un mic ştrand care se chema „Igiena”, unde aveam voie să mergem. Evreimea se ducea la acest ştrand, astăzi nu mai există... Era lângă Uzina Electrică. Acolo am petrecut două vacanţe de vară.

Getta NEUMANN: Liceul Israelit a fost un cămin cald şi bun?

Tomi LASZLO: Liceul Israelit a fost, ţi-am spus, un cămin cald şi bun, unde s-au întâlnit toţi elevii daţi afară din diverse licee, în general elevi buni. Profesorii erau excelenţi, mulţi dintre ei au fost profesori în şcolile de stat şi era clar că un profesor evreu era primit la un liceu de stat numai dacă era foarte bun. Aşa am avut parte de Frucht^[3], care a fost înainte profesor la Liceul Piarist, de Marika Neumann, de la Liceul de Stat, o matematiciană şi o profesoară cu totul deosebită, şi încă mulţi alţii. Am vorbit despre ei în textul meu în amintirea profesorilor^[4], scris cu ocazia întâlnirii clasei noastre, din 1995. Aveam un Cerc cultural care, în acei ani, era centrul de cultură pentru tot tineretul evreu. În fiecare sâmbătă, veneau nu numai elevi din liceu, ci şi foşti elevi, trei, patru, cinci generaţii de foşti elevi, pentru că era singurul loc unde puteai să discuţi pe teme culturale. Din acest cerc au ieşit oameni care au devenit personalităţi în cultura românească şi maghiară, ca, de exemplu, regizorul Taub, scriitorii Deák Tamás, Szász János, Bodor Pál, Löwy Károly şi alţii. Era un loc de manifestare şi de pregătire culturală de mare valoare în momentele acelea grele. Se prezentau lucrări originale, eseuri, povestiri, analize, se făcea muzică. Bernhard Rothenstein, ulterior profesor universitar de fizică la Universitatea din Timişoara, era una dintre stelele acestui cerc cultural, dar nu prin fizică sau matematică. El ne declama din mari poeţi germani şi ne povestea despre diverse piese de teatru. Nu pot să uit acei ani!

În afară de domnişoara Neumann şi de dragul nostru Frucht, au mai fost oameni deosebiţi, fiecare în felul lui. Unul a fost profesorul Hauben. Se povestea că e îngrozitor de sever, dar s-a dovedit a fi un profesor excepţional. Un moment de neuitat pentru mine a fost când ne-a spus: „Să ştiţi că istoria nu constă numai din evenimente, bătălii şi domnitori, istoria înseamnă şi modul în care au trăit oamenii. Cărţile şi lecţiile de istorie de obicei neglijează asta. Am citit o carte, spunea el, care vorbeşte despre viaţa în oraşul din antichitate, în oraşul grec şi roman.” La care eu i-am spus: „Cartea se cheamă «Cité antique» şi a scris-o Fustel de Coulanges”. El a fost entuziast: „Cum de ai citit cartea asta?!” Alt profesor bun a fost Deznai care a devenit mai târziu profesor universitar la Cluj. Ne-a predat germană în anii în care limba germană era limba duşmanului şi a ştiut să o predea astfel încât să înţelegem frumuseţea limbii şi a literaturii germane. N-a fost o treabă uşoară, normal, nu? Germana era limba duşmanului. Când vedeai soldatul german pe stradă, simţeai repulsie. Când vedeai revistele germane, aveai repulsie. Era normal, pentru că s-au purtat aşa de urât! Unul dintre profesori era un tânăr subţire şi simpatic, proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta. A predat religia într-un mod original, în aşa fel încât religia, până atunci ceva plictisitor şi impus, prin el a devenit o plăcere. Era rabinul Neumann care pe atunci era începător, apoi a devenit prim-rabinul oraşului.

Getta NEUMANN: Povesteşte-mi despre rabinul Neumann, tatăl meu...

Tomi LASZLO: Cu rabinul Neumann am rămas în relaţii de prietenie şi după război, deşi direcţia noastră era cu totul diferită. Eu eram total „vândut” uzinei electrice şi el era total „vândut” Comunităţii care era în scădere. Domeniile de activităţi pentru evrei s-au restrâns. Prima măsură a fost interzicerea organizaţiilor şi activităţilor sioniste, mulţi sionişti au fost închişi. Singurul lucru care era tolerat era viaţa religioasă şi rabinul Neumann a exploatat acest lucru. El a menţinut viaţa evreiască prin serviciile divine din sinagogă, prin cursuri de limbă şi de istorie a evreilor. În acele vremuri, el a devenit o lumină pentru evreimea din Timişoara. Aşa a fost toată viaţa lui. Toată lumea l-a apreciat, chiar şi cei ca mine, care nu erau credincioşi. Mie îmi plăcea linia lui, pe lângă faptul că îmi era simpatic ca om. Erau oameni care nu erau de acord cu el, pentru că nu era destul de ortodox, ori că era prea dispus la compromisuri faţă de regim. Dar nu avea încotro. Toţi capii de biserici au făcut compromisuri cu regimul. şi au avut dreptate. Dacă nu făceau, nu puteau realiza nici măcar atât cât au realizat. Aşa au putut supravieţui comunităţile religioase. A fost un lucru deştept şi util faptul că rabinul Neumann a fost în foarte bune relaţii cu ceilalţi şefi de biserici din Timişoara; şi eu l-am apreciat în mod special şi pentru asta. El avea grijă de toată lumea. Am avut nevoie de pască, am găsit pască. Am avut nevoie de vin pentru Pesah, am găsit vin pentru Pesah. Pentru el nu era aşa de important că eu nu eram deosebit de credincios. Pentru mine religia era tradiţie, era amintire, dar nu era centrul vieţii mele.

La un moment dat am ajuns la un „conflict” personal cu tatăl tău. Poate ţi-am mai povestit, dar ţi-o mai spun încă o dată. Era ziua în care m-am căsătorit cu Rolla. Şi eu am făcut căsătorie religioasă, şi el a făcut. Eu am făcut, pentru că bunicul lui Rolla era rabinul micii Comunităţi sefarde în Timişoara, care avea un mic templu ceva mai mare decât camera asta. Şi, în cinstea lui, a trebuit să facem ceremonia la sinagogă, pe lângă căsătoria la sfat. Am avut o mare adunare de tineret: fostul Zsidlic^[5]şi toată societatea noastră de atunci, din care o parte mai sunt şi astăzi în viaţă. În aceeaşi zi era nunta rabinului Neumann la Singoga din Fabrik. Din cauza lui, cantorul de la templul din Fabrik, vărul lui tata, nu a putut veni la noi, pentru că era nunta rabinului, cu care era şi foarte bun prieten. Poate îl ţii minte, Weiss Jenö, foarte bun cantor. Era 9 mai 1948. Aveam aceeaşi dată de căsătorie şi primii noştri copii s-au născut foarte aproape unul de altul. Gabi, în 11 decembrie 1950, şi tu... (în ianuarie 1949.) Atunci eşti cu un an mai mare decât Gabi. Aşa că ăsta a fost „conflictul” meu cu el.

Situaţia, în timpul războiului, a devenit din ce în ce mai grea. Când am împlinit optsprezece ani, în decembrie 1943, am fost mobilizat la muncă. Norocul nostru era că cei care nu împliniseră nouăsprezece ani erau repartizaţi în detaşamente locale, deci puteam locui acasă. Programul era de nouă ore de lucru pe zi. Dacă ne prezentam la 5 dimineaţa, 5 plus 9 e 14, după-amiaza o aveam liberă. Liceul a organizat cursurile pentru clasele superioare în orele de după-amiază, de la două la şapte. Ajungeam cu întârziere, dar ajungeam. Şi-aşa rămâneam până seara la liceu... Profesorii, bineînţeles că nu ne luau aşa de strict. Dacă întârziam, ziceau: „Bine că ai venit măcar acum”.Şcoala a fost flexibilă, ne-a ajutat, ne-a dat material, ne-a dat cărţi. Evident, prima oră am pierdut-o aproape cu toţii. Ne-au ajutat să o recuperăm şi am reuşit să încheiem clasa a opta, bineînţeles fără bacalaureat, că pentru noi nu s-a făcut comisie de bacalaureat, iar şcoala nu avea autorizaţia să emită niciun document oficial.

Getta NEUMANN: Câte ceva despre anii 1943-1944, despre munca forţată şi bombardamente...?

Tomi LASZLO: 1943-1944 au fost anii detaşamentului de muncă, muncă grea, muncă de hamal, de zidar... În iarnă am lucrat în calitate de fochist la centrala de încălzire a prefecturii, unde aduceam cărbune din curte şi scoteam zgura din cazan. Îţi dai seama ce muncă era, dar am făcut-o bucuros, că am rămas acasă, chiar dacă trebuia să mă scol dimineaţa la patru, ca la ora cinci să aprind focul. Situaţia, între timp, s-a tot înrăutăţit; dar lucrul de care ne-a fost cel mai mult teamă, deportarea, nu s-a produs. Nu mai aveam radio, unii dintre noi nu mai aveau nici telefon, mergeam la vecinii creştini să ascultăm Radio Londra sau Radio Moscova. Am urmărit războiul prin ştirile din Londra şi din ziare; iar din compararea lor ne-am dat seama care e situaţia reală. (Râde) Interesant era că şi din ştirile germane puteam să înţelegem ce se întâmplă, pentru că am învăţat limbajul lor: de exemplu, ce însemna „regrupare organizată”. Însemna că au mâncat bătaie. (Râde) Ştiam şi noi, şi ei. Era interesantă relaţia noastră cu tineretul german. Eu am avut un foarte bun prieten german de la vârsta de şapte sau opt ani. Acest prieten a rupt brusc relaţia cu mine, pentru că s-a înrolat în Hitlerjugend, ca aproape toţi tinerii germani. Se considerau superiori, umblau în uniforme germane, cântau marşuri germane şi dispreţuiau pe toată lumea. Relaţiile lor cu evreii s-au întrerupt, iar relaţiile cu ceilalţi s-au înrăutăţit. Printre tinerii germani au fost totuşi unii care s-au făcut că nu ştiu nimic: s-au întâlnit cu noi, vara au petrecut zile şi zile, jucându-se împreună cu noi în diverse curţi, dar nu în public, ca să nu fie văzuţi de alţii. Tineretul german avea, din 1943, dreptul de a alege să intre ori în armata română, ori în armata germană. Era la alegere. Nu ştiu dacă ştii acest lucru.

Getta NEUMANN: Nu, nu ştiu!

Tomi LASZLO: Un tânăr german, la vârsta de 18 ani, deşi era cetăţean român, putea să se înroleze în SS, conform convenţiei dintre guvernul german şi guvernul român. Erau mari unităţi SS cu voluntari din Banat şi din Ardeal. Majoritatea tineretului german alegea SS, sub presiunea socială şi politică. Germanul care nu se ducea în armata germană era rău văzut de colectivitatea germană, era efectiv condamnat. În al doilea rând, viitorul lui de soldat în armata germană era mult mai bun decât în armata română. Totul era mult mai bun: îmbrăcămintea, mâncarea, cazarea, pregătirea militară, armamentul. Numărul de morţi şi prizonieri din armata germană era mult mai mic decât cel din armata română, pentru că erau mult mai bine pregătiţi. Românii au avut pierderi mult mai mari decât germanii, din toate punctele de vedere, mai mulţi morţi şi prizonieri, pentru că erau mai prost organizaţi, mai prost dotaţi, mai prost conduşi. Aşa că germanul avea tot interesul să servească în SS, şi nu în armata română. Naţionalismul a jucat un rol, dar şi interesul individual. Erau şi îndoctrinaţi, dar nu sută la sută. Soldatul german din SS, când venea acasă în concediu, la Timişoara, venea la plimbare cu mine şi-mi povestea cum a fost la Stalingrad; iar eu ştiam multe de la prietenii mei români şi germani, care îmi povesteau altceva decât se scria în ziarul german.

Getta NEUMANN: S-au păstrat prieteniile cu români, cu germani?

Tomi LASZLO: S-au păstrat. Nu cu toţi, dar cu mulţi. Ungurii şi sârbii au manifestat o prietenie caldă faţă de noi, ca o reacţie faţă de duşmănia celorlalţi. Cea mai mare parte a românilor au fost binevoitori. Nu toţi, dar mare parte. Acest lucru s-a simţit şi în detaşamentul de lucru, unde o parte din personalul de supraveghere s-a purtat omeneşte cu noi. Mai cu seamă spre sfârşit, din vara lui ’44, când noi lucram la construcţia de buncăre, în Timişoara, relaţia a devenit bună. În aşa măsură încât, în iulie ’44, soldaţii români ne spuneau: „Prefaceţi-vă că munciţi. Noi vă păzim şi o să vă anunţăm când vine cineva să vă vadă; n-o să fiţi multă vreme robi aici”.Şi noi întrebam: „De unde ştiţi?” „În armată se vorbeşte...”

Am avut un comandant foarte rău în ’44, care bătea oamenii şi îi condamna la pedepse. Acesta a plecat şi a venit altul mai tolerant. Pe lângă comandantul militar, am avut un comandant tehnic, un maistru german, care s-a purtat cu noi deosebit de onorabil. Odată, m-a ales pe mine şi pe încă un prieten şi ne-a spus: „Voi doi, urcaţi-vă în căruţă şi veniţi cu mine, că avem o treabă în oraş”. Ne-am aşezat în căruţă şi-am mers cu el. Unde crezi că am ajuns? La el acasă! Avea o casă mică pe Calea Girocului, unde sunt multe case familiale cu grădină. Ne-a zis: „Am o mulţime de caise, culegeţi-le, mâncaţi cât vreţi şi duceţi acasă cât puteţi”. Ca să vezi ce atmosferă era în Timişoara! Pe lângă câini şi ticăloşi, erau foarte mulţi oameni de treabă.

Şi să ştii că nu am uitat acest lucru. În 1953-1954, când eram deja şeful sectorului de reţele la întreprinderea de electricitate, am avut lucrări de reparaţii la reţelele din Calea Girocului. M-am dus să inspectez personalul care lucra pe teren. Am vizitat pe bicicletă diverse locuri de muncă. Am ajuns în Calea Girocului şi mi-am amintit că maistrul Taub a locuit acolo. M-am gândit: „Hai să văd dacă mai recunosc casa!” Sigur că am recunoscut-o! Am bătut la uşă, am intrat şi l-am întrebat dacă mă ţine minte. A zis: „Da, da’ nu ştiu de unde”. (Râde) I-am spus că vreau să văd dacă mai are caise ca acelea pe care le-am cules mai demult. A început să râdă. Şi am avut o discuţie foarte plăcută. I-am spus că nu pot să uit cât de de treabă a fost el cu noi! M-a invitat la masă, că era ora prânzului, şi a fost un moment de-a dreptul emoţionant pentru toată familia lui.

Getta NEUMANN: Cum ai trăit bombardamentele din septembrie 1944^[6]?

Tomi LASZLO: A venit momentul critic, când unităţile germane se apropiau de Timişoara, iar armata sovietică nu ajunsese încă până la Timişoara. Armata română, în Timişoara, avea cca 400 de oameni; erau nepregătiţi, dar, de bine, de rău, ştiau să tragă cu puşca. O unitate germană puternică, bine înarmată, înainta dinspre Belgrad prin Moraviţa şi se apropia de Timişoara. O parte din evreimea din Timişoara a fugit din oraş pe jos, cu căruţe, cu trenuri, cum a apucat, spre Lugoj. Fiecare cum a apucat. Familia noastră a fost primită de două familii de unguri, care ne-au ascuns în pivniţă. Germanii au ajuns la intrarea din Calea Şagului şi au început să se bată cu puţinii români care au aşezat o mitralieră şi un tun antitanc. Nemţii nu ştiau cât de puţini sunt ăştia. (Râde) Românii au rezistat o oră sau două. Între timp, o unitate de elită rusă de la Caransebeş s-a aşezat pe renumitele Studebaker^[7]şi a venit la Timişoara. Eu i-am văzut pe stradă, ca toţi tinerii. Am numărat camioanele, erau 52, în fiecare camion erau 15-20 de soldaţi şi tot trupe de elită. Fiecare soldat cu mitralieră şi fiecare camion, cu un tun antitanc după el. S-au oprit în Piaţa Libertăţii şi ne-au întrebat: „Unde sunt nemţii?” I-am dus în Fratelia, că acolo se băteau nemţii. A început o bătălie care a durat trei zile, până au sosit unităţi de întărire sovietice, care au obligat unităţile germane să se predea.

Noi am stat în pivniţă la familia Schweiger, aveau nume german, dar erau unguri. Ascultam tunurile şi rachetele şi tremuram: Cine câştigă? Au câştigat ruşii. Am citit pe internet versiuni după care trupele româneşti i-au respins pe germani. Nu e adevărat. Eu i-am văzut pe români cât de puţini erau. Puţini, dar foarte curajoşi, aveau un curaj aproape de nebuni. Erau oameni care şi-au dat seama că, dacă nemţii intră în Timişoara, oraşul va fi distrus şi va fi transformat în ruină. A fost un fapt eroic că le-au făcut faţă nemţilor, dar ruşii au fost cei care i-au bătut. Am avut noroc.

Mai este o chestie nostimă. În curte la Politehnică era atunci un teren de sport, care acuma cred că nu mai există: Arena de sport Politehnica. Ei, pe terenul ăsta era o baterie de 4 tunuri de 150 de milimetri pentru studenţii de la Politehnică, anul I şi II, ca să facă exerciţii de artilerie, să înveţe cum se montează, se demontează şi cum se trage. În mod normal, nu se trăgea de acolo. Dar în zilele alea ei au tras cu aceste tunuri peste oraş! Erau câţiva tehnicieni foarte buni, care ştiau să dirijeze tirul peste oraş; şi au tras spre Fratelia, unde erau nemţii. Îţi dai seama: au tras peste Elisabetin, unde eram noi şi auzeam obuzele cum vâjâiau! Ruşii trăgeau sute de catiuşe, era ceva înfiorător să auzi. Nemţii s-au speriat de obuzele alea grele, s-au speriat de ruşi şi au fost învinşi^[8]. Ce noroc au avut Timişoara şi evreii din Timişoara!

Getta NEUMANN: Am avut noroc!

Tomi LASZLO: Am scăpat. Dar acum ce mă fac? În ziua de 23 august 1944, au venit vecinii şi ne-au spus: „Oameni buni, veniţi la noi, la radio, s-auziţi ce se întâmplă!” Am aflat că totul s-a schimbat, iar legile antisemite au fost anulate încă în noaptea aceea.

Dar să revin la soarta mea, că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora. Am supravieţuit în detaşamentul meu de muncă şi am avut un noroc fantastic, de care mi-am dat seama numai în ziua de 24 august. Dimineaţa am primit ordinul de mobilizare pentru detaşamentul de lucru de la Doaga, ordin pe care prieteni şi colegi de-ai mei îl primiseră cu luni în urmă. Eu aşteptam cu groază: „Când primesc eu?” La Doaga era un detaşament foarte greu, se construiau buncăre între Siret şi Prut, în ideea că ruşii vor înainta şi buncărele vor fi un fel de Linie Maginot pentru România. Când am primit eu ordinul, detaşamentul Doaga nu mai exista, nici legile antisemite. M-am uitat la data când a fost emis: aprilie 1944. Ordinul nu a ajuns la mine, pentru că ei aveau adresa veche, din strada Doja, iar numele era scris greşit, Laszlo Nicolae, că numele meu este Laszlo Toma Nicolae. Şi nu l-au găsit pe acest nefericit Laszlo Nicolae (râde) decât pe 24 august! Am avut mare noroc! M-am întâlnit cu colegii mei, care au venit acasă, din Doaga, 800 de kilometri pe jos. Când ruşii au spart frontul, detaşamentul s-a destrămat, dar nu mai era nici autobuz, nici tren, nu mai era nimic. Au venit cum au apucat, s-au suit pe un camion, pe un tren de marfă, au venit pe jos până acasă, morţi de foame, obosiţi, murdari, plini de păduchi, nişte amărâţi! Mi-au povestit. Când au ajuns acolo şi au întrebat unde sunt wc-urile, le-au arătat: „Pe câmp.” „Şi cum faci?” „Iei un par, te duci acolo...” „Şi pentru ce trebuie parul?” „Ca să te ţii de el şi să goneşti câinii.” Astea erau condiţiile!

Fratele meu fusese în detaşament extern, timp de câteva luni. A avut şi el noroc, că a fost într-un detaşament mai „onorabil”, la Predeal. Erau cam sub ochii lumii şi nu i-au chinuit prea mult. A primit „carnet de scutire”, pentru care tata a plătit o mulţime de bani; şi, pe baza acestui carnet, avea dreptul să lucreze ca muncitor calificat într-o fabrică. Aşa a învăţat meseria de strungar şi frezor. Era mândru, că a fost foarte apreciat...

Getta NEUMANN: Ca strungar, dar el avea diplomă de avocat!?

Tomi LASZLO: El demult avea diplomă de avocat, din 1940. Bun, am scăpat. Dar acuma ce mă fac? Am terminat liceul, nu aveam bacalaureat, nu aveam nimic. Norocul nostru că s-a făcut comisie de bacalaureat pentru toţi evreii care au făcut şcoala în România şi nu au putut să se prezinte la bacalaureat. S-a numit o comisie la Arad, pentru absolvenţii liceului din Timişoara şi ai liceului din Arad. Repede, repede, hai la Arad. Dar cum să te duci, că, între timp, Aradul a fost ocupat de unguri?! Noroc că ruşii i-au dat afară pe unguri; toată ocupaţia maghiară din Arad a durat cam o săptămână. Dar asta le-a fost de ajuns, ca să dea ordin ca evreii să meargă în ghetou şi să pună steaua galbenă. O săptămână au fost la putere! Asta a fost una dintre primele lor dispoziţii.

Am ajuns cu chiu, cu vai la Arad. Gândeşte-te că Arad-Timişoara, cu trenul, durează cam 40 de minute. Noi atunci am făcut o zi. Am plecat de dimineaţă cu un tren de marfă, care s-a oprit peste tot, apoi s-a întors, că, între timp, au venit nemţii şi au bombardat. Am ajuns seara, ca să constatăm că nu suntem la Arad, ci la Aradul Nou, pentru că podul dintre Arad şi Aradul Nou fusese aruncat în aer. Ne-am dus pe jos din Aradul Nou la Arad. Norocul nostru că aveam mulţi prieteni şi fiecare a dormit la câte un prieten. Eu am fost primit de familia Friedland. Cu Fredi Friedland am fost coleg un an de zile la Timişoara. Acum stă la Tel Aviv. Am stat la ei, nu pot să uit cât de bine a gătit doamna Friedland, care s-a purtat cu mine ca o mamă. Dar nu prea am dormit, că bombardau nemţii Aradul şi în noaptea aceea am stat în adăposturi. Îţi închipui cât de nedormiţi ne-am dus la examen! Dar am trecut, am primit diplomele, ne-am întors fericiţi la Timişoara.

Ce ne facem? Dacă nu ne înscriem la facultate, ne mobilizează la armată, pentru că armata română, între timp, s-a aliat cu ruşii. Visul meu a fost să merg la Politehnică. Am aflat că peste o săptămână era sesiunea. Eram destul de bine pregătit, pentru că, în timpul celor patru ani, am învăţat foarte serios matematică şi fizică, mulţumită domnişoarei Neumann şi unor colegi mai în vârstă, ca de pildă Rothenstein, care a venit şi ne-a ţinut cursuri speciale. Nu pot să uit literele lui, că erau litere... care de care, ca nişte perle erau! Ne-a predat trigonometria. Până azi ţin minte trigonometria pe care ne-a predat-o el atunci!

Ne-am prezentat la Politehnică, noi, colegii mei din an, dar şi tinerii din anii superiori, care de trei-patru ani aşteptau să se înscrie la Politehnică. Nu s-a prezentat o generaţie, ci cinci generaţii, din 1940 până în 1944, care primiseră de curând diploma de bacalaureat. Ne ducem la Politehnică şi ne spune secretara: „Nu vă putem primi”. „De ce?” „Avem ordinul Ministerului Învăţământului din septembrie 1940: elevii evrei nu pot să fie primiţi.” „Bine, dar nu ştiţi că s-au schimbat lucrurile?” „Ştim, dar ordinul e ordin şi un ordin nou nu ne-a parvenit încă.” Ceea ce nu era de mirare, că atunci nu mergea nici tren, nici telefon, nimic nu funcţiona. Timişoara era bombardată sau mitraliată aproape zilnic de germani. Era debandadă. Ne-am dus acasă foarte trişti.

Unul dintre noi, care era deja om mare în Partidul Comunist, s-a dus la prefect, care era şi el membru în Partidul Comunist, prefect nou-numit, Valeriu Novacu. Era în octombrie ’44. Comuniştii erau în guvern. Guvernul era un guvern de coaliţie, comuniştii nu erau la putere, dar aveau deja un cuvânt de spus. S-a dus la Valeriu Novacu să se plângă. În seara aceea, toţi am primit telefon acasă, să venim imediat cu actele că: „Pardon, am greşit”. (Râde) Ne-am prezentat şi cei mai mulţi am trecut. Nu numai că am trecut, dar primii nouăsprezece din primii douăzeci erau elevii de la Liceul Israelit.

Getta NEUMANN: Atât de bine pregătiţi eraţi!?

Tomi LASZLO: Gândeşte-te că unii se pregăteau de patru-cinci ani. Nu a fost o întâmplare că au fost printre primii. Succese, până la un punct! Atunci au început anii de revoluţie totală. Politehnica era încă politehnica veche, care funcţiona bine, dar mişcarea comunistă a început deja să introducă structuri noi. Tineretul evreu era în mare fierbere. Unii evrei s-au orientat spre emigraţie, alţii s-au orientat spre comunism. Eu am fost printre cei care s-au îndreptat spre comunism. Eram convins că socialismul şi comunismul rezolvă şi problema noastră şi că, intrând într-o epocă de dezvoltare a ţării, vom avea şi noi locul nostru.

Getta NEUMANN: Era singura ideologie care oferea o soluţie?

Tomi LASZLO: Nu era singura, mai era sionismul. E adevărat că oferta sionistă era încă slabă. Până în 1948 nu a existat statul Israel şi emigraţia era ilegală. Greutăţile efective de plecare şi de aclimatizare erau mari. Fratele meu şi cu mine ne-am gândit că, în primul rând, vrem să ne facem meseria. Ştiam că, dacă vom pleca în Israel, nu ne vom face meseria, pentru că trebuia să învăţăm ebraica, şi nu vom lucra neapărat în domeniul nostru.

Eu credeam că evreii au un viitor în socialism. A durat un timp până când mi-am dat seama că am greşit. Şi, când mi-am dat seama, era târziu. Am greşit nu numai ca evreu. Am greşit din toate punctele de vedere, pentru că Partidul Comunist a devenit foarte repede un partid dictatorial. Dacă erai înscris în partid, nici nu puteai să-ţi dai demisia. Din Partidul Comunist n-a mai fost ieşire decât prin excludere şi cu consecinţe foarte grave pentru cel exclus. Am învăţat să tac din gură, să mă concentrez asupra activităţii mele profesionale şi să nu caut niciun fel de avansare pe linie de partid. Începând din 1946-1947, mi-am redus profilul politic şi am mers numai pe evoluţia profesională, pentru că mi-am dat seama că, profesional, am totuşi viitor. România a intrat într-o fază de dezvoltare industrială rapidă şi avea nevoie de mulţi ingineri. Viitorul meu era asigurat din punct de vedere profesional. Ceea ce nu mi-am dat seama şi am învăţat numai încet-încet era că evreilor li se puneau limite din ce în ce mai mult şi în cariera profesională. Nu îmi era clar la început, pentru că am înaintat în Politehnică frumos, am fost unul dintre studenţii cei mai apreciaţi şi, la sfârşitul studiilor, am primit un post cu uşurinţă. Atunci încă nu exista repartiţie. Repartiţia a început la un an după ce am terminat eu. Mi-am găsit singur serviciu. Să vezi cum mi-am găsit. Nu ştiu dacă te interesează.

GETTA NEUMANN: Cum să nu!?

Tomi LASZLO: Eu doream să lucrez la întreprinderea de electricitate, la Uzina Electrică Timişoara. Directorul uzinei era cunoscutul doctor Miklosi, profesorul nostru de centrale şi reţele electrice, din ultimii doi ani de facultate. Era foarte bine pregătit şi noi mergeam cu mare plăcere la orele lui. Înainte de examen m-am dus la el, la consultaţii. M-a primit la biroul lui de la uzina electrică, era un semibirou, mai mult bibliotecă. Era o plăcere să intri în biroul acela! L-am întrebat dacă am şanse să intru în uzina electrică. El mi-a spus: „După examen, să vii să mă-ntrebi încă o dată”. Peste vreo săptămână mi-a dat nota şi mi-a spus: „Mâine poţi să vii”. Examenul a fost şi testul de angajare la acea întreprindere.

N-am avut chiar aşa noroc mare, pentru că uzina s-a transformat în curând în Întreprinderea Regională de Electricitate, în care el n-a mai fost director, ci inginer şef şi, în scurt timp, nou director a devenit un muncitor numit de partid, în timp ce inginerul şef a fost numit de ministerul energiei. După scurt timp, am fost numit şeful secţiei de reţele electrice din Timişoara; cum s-ar spune, am fost aruncat ca un peşte începător în apă. (Râde) Şi am înotat. Şi m-am descurcat. Am făcut o mulţime de treabă bună, în aşa fel încât, după câţiva ani, directorul a vrut să mă numească pe mine inginer şef, dar nu s-a putut, pentru că eram evreu. A fost numit locţiitorul meu de la reţele, inginerul Baciu, un om deosebit. Mi-a spus: „Tomi, ştiu că tu ar fi trebuit să fii pus în această funcţie, dar n-ai nicio grijă, că o să am eu grijă de tine”. Mi-a spus deschis: „Eu am devenit inginer şef pentru că sunt român şi pe tine n-au vrut să te înainteze, pentru că deja directorul e evreu. Şi au spus că ajunge un evreu în conducere, nu trebuie mai mulţi.” Mi-a spus cinstit.

Am lucrat la Întreprinderea de Electricitate până în ’68. De obicei, când era o treabă dificilă, o primeam eu. Pentru una dintre cele mai dificile, m-a pregătit Miklosi în prima săptămână în care am ajuns la serviciu: „Uite, problema mare a uzinii electrice în Timişoara este că funcţionează la frecvenţe diferite de celelalte, la 42 Hz în loc de 50 Hz”. Şi m-a pus să mă documentez şi să învăţ. Când eram şeful sectorului de reţele, în 1953, sosise momentul să se facă trecerea. De ce? Pentru că Uzina Electrică Timişoara ajunsese la limita capacităţii şi trebuia racordată la sistemul naţional. Dar nu se putea racorda atât timp cât funcţiona pe sistemul vechi. Eu am primit misiunea să efectuez trecerea. Aproape şase ani a durat până când tot oraşul a fost trecut întâi la frecvenţă normală, pe urmă şi la sistem de tensiune normală. Ăsta a fost unul dintre primele mele mari succese. În amintirea acestui eveniment, în 2003 am prezentat o lucrare la sesiunea ştiinţifică a Politehnicii din Timişoara, cu titlul „Acum 50 de ani” A mai venit unul dintre cei care au colaborat cu mine, inginerul Hariga, care a rămas bun prieten cu mine. Avea aproape 80 de ani şi era tare bolnav, dar a venit să asiste şi să mai spună câteva cuvinte.

Politica internă a partidului a devenit treptat antisemită. La început, în anii ’48-’50, evreii erau promovaţi peste tot, fără probleme. Însă din ’54 s-a schimbat situaţia. Eu nu am fost avansat în grad. Treacă de la mine! Nu a fost plăcut, dar nu a fost o nenorocire. Am rămas într-o funcţie onorabilă, cu un salariu destul de bun la nivelul acelor ani, dar alţii au fost retrogadaţi, au fost daţi în judecată, li s-au creat procese imaginare. În Bucureşti, unul dintre vechii mei prieteni a ajuns la închisoare, cu toate că era total nevinovat. S-au făcut procese în care oameni nevinovaţi au fost daţi afară, închişi, deportaţi, doar pentru că erau evrei şi pentru că alţii le râvneau poziţia. Eu am cunoscut doar unul, dar au fost zeci, sute de evrei care au avansat, pentru că erau buni, ca apoi să fie daţi afară prin procese, pentru că nu puteau să-i dea afară altfel. Au fost lucruri foarte, foarte urâte. O altă categorie erau sioniştii care au fost daţi afară, condamnaţi, închişi, chiar înainte de 1954. Aceştia au fost scoşi treptat din închisori, ca urmare a intervenţiilor din străinătate. S-a plătit pentru ei. Am avut prieteni din această categorie. În acei ani n-am îndrăznit să vorbim, n-am îndrăznit să mergem la sinagogă, n-am îndrăznit să facem Pesah acasă. În sfârşit... am îndrăznit să facem Pesah acasă, dar în mod discret. A fost mare lucru. (...) Să mă întorc la Timişoara. Am ajuns la limită şi din punct de vedere profesional. Reţelele au fost puse la punct, nu mai erau aşa de multe probleme, a început să devină plictisitor...

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

^{---------------------------------------------------------------------}

^NOTE:

^[1] Românizarea: exproprierea întreprinderilor industriale şi comerciale evreieşti între 1941-1944.

^[2] Deutsche Volksgruppe in Rumänien, organizaţie fascistă înfiinţată în 1940.

^[3] Francisc Frucht (1909-2009), cunoscut sub pseudonimul Anavi Adam, profesor şi poet de limbă maghiară.

^[4] Vezi Scurt istoric al Liceului Israelit din Timişoara, în acest volum.

^[5] Prescurtare de la Zsido Liceum, Liceul evreiesc.

^[6] Despre acest episod relatează şi Arnold Junger, Zsuzsi Stahl, Iudith Cohen, Peter Freund, Alon Gal.

^[7] Studebaker: marcă de maşină americană.

^[8]Despe bombardamentele din septembrie 1944, vezi şi interviurile cu Peter Freund, Alon Gal, Arnold Junger, Iudit Cohen, Zsuzsi Stahl.

Interviu realizat de Getta Neumann,

Haifa, Israel, noiembrie 2012.

Publicat în volumul

„Destine evreieşti în Timişoara.

Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi".

Editura Hasefer 2014

„Îţi povestesc despre soarta mea, pentru că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora!”(Tomi Laszlo)

Getta NEUMANN: Cum s-a repercutat sistemul de economie planificată în întreprindere?

Tomi LASZLO: Pentru întreprinderea de electricitate era ceva pozitiv, pentru că politica economică a guvernului a favorizat dezvoltarea întreprinderilor de electricitate. Însă nu întotdeauna; uneori au fost şi momente neplăcute din cauza politicii guvernului, dar de cele mai multe ori a fost favorabil. S-au dat bani pentru electrificare. De exemplu, în 1961-1962 a existat un mare program de electrificare a satelor. Fiecare întreprindere a primit ca misiune de la Ministerul Energiei să introducă electricitatea în toate satele din regiunea respectivă. A fost un fel de concurs. Cine va electrifica primul regiunea de care răspundea? Şi întreprinderea noastră a câştigat acest concurs.

Arnold Junger^[9] lucra şi el la acest proiect. Era coleg cu mine. El era mai implicat pe teren, pentru că era şeful secţiei construcţii-montaj şi unităţile lui au efectuat o parte din lucrări. Eu eram atunci şeful serviciului energetic şi eu am făcut proiectul general, pe baza căruia s-au făcut pe urmă proiectele pe bucăţele.

Era în ’61 sau ’62, nu mai ţin minte exact anul. Aveam 803 sau 804 sate în regiune. Proiectele le-am făcut pe baza hărţilor militare, care erau foarte precise. Fiecare localitate şi aproape fiecare casă erau pe hartă. Am constatat că nu mai existau toate cele 804 sate, unele se depopulaseră, dar statistica nu fusese adusă la zi. Pe harta militară, aceste sate erau încă marcate, pe teren însă dispăruseră. Am făcut proiectul pe baza datelor de pe teren. Proiectul a fost respins. Ni s-a spus: „Proiectul trebuie să coincidă cu statistica”. Degeaba am spus noi că satul ăla nu mai există. „Proiectul nu poate fi în contradicţie cu statistica şi cu evidenţa guvernului.” Aşa că am făcut trei sau patru proiecte din astea fictive, în care am cuprins patru sau cinci sate fictive. Până la urmă s-au lămurit şi au rectificat lucrurile.

Getta NEUMANN: Asta nu s-ar fi putut întâmpla într-o întreprindere particulară!

Tomi LASZLO:Întreprinderea particulară ar fi trebuit să se încadreze într-un program naţional, guvernul era cel care a comandat proiectul, el dicta. Erau multe nebunii din astea.

Hai să-ţi povestesc o chestie care nu e legată de evreime, ci de modul în care noi am lucrat şi am trăit. La un moment dat, l-am înlocuit pe inginerul şef câteva săptămâni, deci toate problemele ajungeau la mine. Într-o zi primesc un telefon de la Moraviţa, la graniţa România-Iugoslavia, de la comandantul postului de graniţă. Ce s-a întâmplat? Echipa noastră era în drum, într-o maşină Skoda Octavia, spre Belgrad, ca să facă nişte verificări la Chichinda^[10]. Noi aveam o convenţie cu întreprinderea de electricitate din Belgrad, cu care colaboram. O dată la şase luni, trebuiau verificate contoarele şi aparatele de măsură. Comandantul îmi spune: „Nu pot să dau drumul la maşină, fiindcă maşina nu are documentele necesare”. „Ce document îţi lipseşte?” Se chema atunci triptic. Tripticul era o autorizaţie internaţională, o asigurare internaţională pentru maşină şi un fel de paşaport. „Lipseşte tripticul, nu pot să vă dau drumul.” Zic eu: „Domnu’ comandant, dacă oamenii şi aparatele nu ajung astăzi la Belgrad, noi vom plăti o amendă serioasă. Conform contractului, dacă nu te prezinţi la data respectivă, plăteşti 25.000 de dolari amendă. Te rog, inventează ceva pentru ca oamenii noştri să poată să treacă.” Zice el: „Am înţeles. Închid telefonul şi văd ce pot să fac.” Peste jumate de oră îmi telefonează: „Tovarăşu’ inginer şef (nu eram inginer şef, dar el nu ştia), maşina este în drum spre Belgrad.” Zic eu: „Ce-ai făcut?” Zice: „M-am gândit, m-am gândit, am studiat documentele şi-am găsit următoarea soluţie. Pe lista cu aparatele care se transferă la Belgrad era un loc liber. În acest loc liber am trecut una bucată maşină Skoda.” (Râsete) Şi maşina a trecut, nu în calitate de maşină, ci în calitate de aparat. Sistemul era rigid... dar oamenii erau inteligenţi. Nu întâmplător ţi-am povestit chestia asta, ci ca să vezi că acolo unde oamenii îşi puneau mintea la contribuţie se găsea o soluţie. Şi am avut cazuri din astea cu duiumul în viaţa mea.

Getta NEUMANN: Asta spune ceva despre spiritul românesc.

Tomi LASZLO: Da, pe de o parte e birocratic, dar pe de altă parte, inteligent şi descurcăreţ. Şi nu sunt chiar aşa de... de ticăloşi. Nici fanatici. Nu sunt fanatici, nu sunt cap pătrat.

Getta NEUMANN: Cum ai receptat revoluţia din 1956, din Ungaria?

Tomi LASZLO: Cum am receptat-o? Asta e o întrebare bună. Noi, la Timişoara, ascultam Radio Budapesta. A fost pentru mine un şoc nemaipomenit ceea ce s-a întâmplat acolo şi a rămas pentru mine o amintire dureroasă. Am auzit tot ce se întâmpla, cum părea să reuşească şi cum se degrada. Se degrada în revoluţie fascistă şi ne dădeam seama de asta prin radio. Au început cu lozinci fasciste. Nu noul guvern, care era social-democrat-liberal, ci mişcările interne au început cu lozincile lui Szálasi^[11]. Fasciştii au început să îşi ridice capul, aşa cum îşi ridică şi acuma capul. Ruşii au intervenit, pentru că noul guvern a proclamat alegeri libere. Pe de altă parte, în Ungaria au început să se ridice oamenii care s-au speriat de ascensiunea fasciştilor, care s-a produs în cadrul revoluţionarilor. În orice revoluţie – vezi şi acum în revoluţiile arabe – sunt mişcări în interior care încearcă să dirijeze revoluţia în stânga, în dreapta, spre religie... Acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria. Revoluţia a fost făcută în mare parte de liberali, care voiau democraţia. Dar era şi o facţiune foarte periculoasă, care a încercat să împingă spre extrema dreaptă, spre readucerea vechiului regim, sub masca şi protecţia democraţiei.

În legătură cu evenimentele de atunci, am şi o amintire muzicală. La radio se dădea mereu o scenă din opereta Silvia, a lui Kálmán, intrarea Silviei. Nu ştiu de ce, poate n-au mai avut alte plăci. Tot timpul auzeam aceeaşi melodie; şi acum, de câte ori aud această muzică, îmi aduc aminte de acele zile de frică, de grijă, pentru că aveam multe rude în Budapesta. Mare parte din verii mei erau atunci în Budapesta. Pe urmă am vorbit cu ei, despre ce au simţit ei în această perioadă. Erau îngroziţi de ridicarea mişcării szálasiste.

Getta NEUMANN: Înseamnă că intervenţia sovietică era ambivalentă?!

Tomi LASZLO: Da. Pe de o parte, a distrus democraţia şi liberalizarea. Pe de altă parte, a fost benefică, pentru că a frânat mişcarea fascistă. Nu cred că ruşii s-au gândit la asta. În ’68 au intrat în Cehoslovacia, cu toate că acolo nu era o mişcare fascistă. Uită-te în Ungaria, fasciştii îşi ridică din nou capul. Este un curent foarte periculos şi ungurii nu-şi dau seama câtă pagubă îşi fac lor, nu evreilor. Ungurii nu-şi dau seama. Asta-i cea mai mare tâmpenie a lor. Dar în sfârşit... În Timişoara s-a simţit influenţa acestor evenimente în mod special la Politehnică^[12]. Am citit autobiografia lui Holender^[13], care povesteşte corect evenimentele de atunci. Holender a fost dat afară din Politehnică şi toată cariera lui ulterioară a fost determinată de acest eveniment. Până la urmă a ieşit bine pentru el şi pentru Opera din Viena.

Getta NEUMANN: E interesant cum un eveniment negativ poate avea consecinţe pozitive.

Tomi LASZLO: Aşa e. La Bucureşti m-am desfăşurat, dar... Bun, hai să ne întoarcem la plecarea la Bucureşti. Munca devenise plictisitoare. Simţeam că nu progresez. Hai să mergem la Bucureşti! Nu puteai să pleci la Bucureşti decât pe bază de ordin de ministru. Deci Ministerul Energiei trebuia să aibă nevoie de mine. În toamna lui ’67 apare un comunicat în care se spunea că este un concurs pentru angajare la Institutul Central de Cercetare pentru Energie Electrică, ce tocmai se înfiinţase. M-am înscris şi am fost primit. A venit ordinul ministrului, am fost transferat la Bucureşti. Am avut o mulţime de greutăţi cu transferul locuinţei, norocul nostru era că atunci era voie să vinzi locuinţa şi să cumperi alta. Am vândut locuinţa din Timişoara, am cumpărat alta în Bucureşti. Dar n-a mers aşa simplu, pentru că a intervenit Ceauşescu, fără să ştie că e vorba de mine. (Râde) După ce am făcut vânzarea-cumpărarea şi făcesem deja procesul verbal (încă nu ajunsesem la contract, dar deja plătisem şi luasem avans), Ceauşescu a intervenit şi a interzis toate operaţiunile de transcriere a locuinţelor, până la noi dispoziţii. Şi ne-a ţinut în aer aproape doi ani de zile. Nu am putut definitiva vânzarea din Timişoara, nici cumpărarea din Bucureşti, dar trebuia să mă mut. M-am mutat eu singur, apoi au venit Rolla cu copiii şi cu mama, dar am fost în suspans aproape doi ani, până când Ceauşescu s-a răzgândit şi a permis din nou transcrierile de proprietate. Ăsta e un răspuns la întrebarea ta în legătură cu birocraţia şi cu nebunia guvernului român. Era un lucru mărunt, dar care ne-a ţinut pe mine şi pe mii de alţi oameni blocaţi.

Am intrat la institutul din Bucureşti, unde eram un necunoscut. Am descoperit rapid că bine am făcut că am plecat de la Timişoara. De ce? Prima lucrare pe care am primit-o era o lucrare pe care nimeni n-a vrut s-o facă, toţi fugeau de ea, cum se spune aici, ca de un cartof fierbinte. Era vorba de un studiu legat de un mare incendiu de la una dintre centralele electrice şi care a distrus toate cablurile centralei. Era vorba de centrala din Craiova, care, din această cauză, nu a funcţionat aproape un an de zile – o pagubă materială îngrozitoare, prin ceea ce s-a distrus şi prin energia neprodusă. Institutul a primit ca misiune să lămurească de ce a luat foc centrala, de ce focul nu s-a putut stinge şi de ce nişte cabluri care ne-au fost vândute nouă ca rezistente la foc, în loc să reziste, au distrus totul. Era muncă de cercetare. Avantajul meu era că aveam mare experienţă la cabluri şi că aveam şi o oarecare experienţă de teren. În plus, eram un om care ştia să colaboreze. Predecesorul meu era un om care se certase cu toată lumea. Eram obişnuit să înghit multe – ca să colaborezi, trebuie să şi înghiţi, să te adaptezi. Am stins întâi toate focarele de ceartă şi apoi toţi au colaborat cu plăcere cu mine. Dintr-o lucrare nenorocită a ieşit o lucrare pentru care toţi am primit premii, iar eu am fost decorat şi avansat în grad. Am devenit „eroul” Ministerului Energiei pentru treaba asta. Au venit şi pompierii care erau implicaţi şi m-au lăudat mai mult decât meritam. Ei erau fericiţi că am găsit explicaţia pentru toate şi că astfel i-am disculpat.

Am folosit instalaţii experimentale şi o mulţime de documentaţie străină. Ştiam germană, franceză, engleză şi am primit aprobarea să citesc documentaţie străină. Era mare lucru! Eu am fost dintre puţinii care au avut acces la toate documentaţiile din vest. Am descoperit că acest sinistru de la noi nu era o întâmplare, că ceva asemănător se petrecuse şi la o centrală din America, la două centrale din Germania, la o centrală mare din Ungaria, la una din Ucraina. Şi lor li s-a părut inexplicabil. Am fost invitat la Budapesta, la Dresda, am ştiut şi ungureşte, am ştiut şi germană, iar românul care a venit cu mine a fost fericit că a avut pe cineva care să-l ajute. Şi-ţi spun: lucrarea a ieşit o perlă! Norocul meu şi norocul Ministerului Energiei!

Şi aşa au început să mă avanseze în grad. Din cercetător, am devenit şef de laborator; şi, la un moment dat, mă cheamă directorul şi zice: „Ascultă, şeful de secţie care era director adjunct ştiinţific a demisionat şi te-a propus pe tine în locul lui. Ce părere ai, eşti de acord să devii director adjunct ştiinţific?” La care eu eram destul de încurcat, că ştiam că sunt limitat, pentru că sunt limitat... Dar în Bucureşti erau atunci mai toleranţi şi în instituţie nu erau mulţi evrei. I-am spus: „Domn’ director, vrei să pierzi un cercetător bun şi să capeţi un director adjunct mediocru?” Dar am acceptat. Am rămas director adjunct câţiva ani.

Getta NEUMANN: Aveai nu numai calitate de cercetător, ci şi o personalitate conciliatoare.

Tomi LASZLO: De care era nevoie. Erau „terorişti” suficienţi, trebuia şi un conciliator. (Râde) Director general era Mihăileanu, om bine pregătit şi care înţelegea multe.

Getta NEUMANN: Nu erai ambiţios, nu voiai să ajungi neapărat într-o poziţie de conducere, dar ai ajuns în mod natural.

Tomi LASZLO: Nu, nu eram ambiţios. Am ajuns departe, pentru că au avut nevoie de mine. Mi-a spus Mihăileanu: „Tu poţi rămâne director până găsesc în locul tău un român”. Mi-a spus deschis. Au găsit. Nu a fost nicio supărare. Dar observi că era aşa: „Fiind evreu, tu nu poţi rămâne director adjunct multă vreme”.În postul meu de conducere, de la Bucureşti, mi-am dat seama că exista un antisemitism latent şi neoficial în guvern şi în partid şi că se făcea totul pentru ca evreii să fie daţi la o parte. Era un deziderat care nu se declara, dar pe care îl ştia toată lumea. Era secretul lui Polichinelle^[14]. A început emigrarea. Li s-a dat de înţeles evreilor că e bine să plece şi că pot pleca. Îţi dau un exemplu cu fiica mea, Gabi. Ea a studiat fizica şi a fost printre cei mai buni studenţi. A primit diploma şi, după un an suplimentar, gradul de cercetător. După cursul special pentru cercetare urma să fie repartizată la Institutul de Fizică, un institut de cercetare. Toţi au fost repartizaţi la Institutul de Cercetare, numai Gabi nu. Ea a fost trimisă să predea la o şcoală medie tehnică. În ciuda eforturilor mele, cu toate că nu duceam lipsă de relaţii. Mi s-a spus clar: „Degeaba, nu avem voie să o luăm”. Căile erau închise. Şi atunci am înţeles.

Getta NEUMANN: Când te-ai gândit prima oară să pleci?

Tomi LASZLO:Începând de prin 1971-1972, când au venit unii colegi din străinătate, care au vrut să-mi deschidă calea. Erau doi colegi şi prieteni din copilărie, unul din Germania, celălalt din Elveţia, Ionel Roth şi Ştefi Romaşcanu. Ionel mi-a spus că există un anume cetăţean care, contra unei sume de ordinul a zece mii de dolari, poate obţine eliberarea din România. Ştefan a făcut rost de această sumă. Ştefan era atunci prim-violonist în Orchestre Romande de la Lausanne. Ionel a vrut să obţină plecarea mea în Germania sau în Elveţia, cu ajutorul acestui om de afaceri din Londra, Jakober îl chema. Îl ştie toată lumea, că s-a scris despre el între timp. Atunci însă era mare secret. A făcut legătura cu Jakober, au stabilit suma, Romaşcanu a găsit pe cineva care era dispus să împrumute suma, dar, subit, a murit Romaşcanu. Relaţia cu Jakober şi cu sponsorul care trebuia să dea banii s-a terminat.

Getta NEUMANN: Ţi-a fost frică de Securitate?

Tomi LASZLO: Fiecăruia îi era frică. Mi-era frică, dar nu în mod deosebit. Puteam să mă tem mai puţin, pentru că, în urma cercetării, eu am devenit copilul minune şi copilul iubit al pompierilor care aparţineau, ca şi Securitatea, de Ministerul Afacerilor Interne. Deci nu ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar eu ştiam că şi lor le e frică. (Râde) Ca să-ţi dai seama, îţi povestesc ceva. În 1977, când încă n-aveam depusă cererea, a fost un mare incendiu de cabluri în Galaţi. S-a făcut o comisie guvernamentală de cercetare. Şi, ştiindu-mă pe mine de când a fost incendiul la centrala electrică din Craiova, Ministerul Afacerilor Interne a cerut de la Ministerul Energiei să mă delege în echipa de cercetare. A fost unul dintre marile mele succese şi am primit decoraţii şi nu ştiu ce. La sfârşitul acestei cercetări, a avut loc o scenă fantastică. Ajunsesem la o concluzie care îi scotea nevinovaţi pe oamenii din Galaţi. A ajuns la aprobare la Ceauşescu. Ceauşescu a respins. „Nu aprob. Nu cred până nu-mi construiţi o instalaţie model pe care să-mi demonstraţi că lucrurile s-au întâmplat aşa cum spuneţi voi.” Deci trebuia să construim o bucată de canal de cabluri, montat aşa cum era montat în fabrică, să producem o străpungere electrică, aşa cum spuneam noi că a avut loc, această străpungere să creeze foc în cabluri, acest foc să se propage astfel ca să creeze o astfel de atmosferă încât pompierii să nu poată intra, pentru că dacă intrau, erau otrăviţi. „Să-mi demonstraţi asta pe o instalaţie experimentală.” Banii nu contează!

Getta NEUMANN: Cum adică?

Tomi LASZLO: Toată comisia a făcut în pantaloni, deoarece niciunul dintre ei nu era în stare să facă aşa ceva. S-au uitat la mine: „Tomi, tu ştii să faci asta?” Le-am spus: „Dacă am ajutorul secţiei electrice de la Combinatul Galaţi, atunci da, pot să fac. Să-mi dea ei electricienii, să-mi dea materialele, să-mi dea sculele şi facem.”Şeful secţiei electrice de la combinat, un vechi prieten de-al meu, de la Reşiţa, a spus: „Pun oamenii la dispoziţie, tot depozitul, toate cablurile”. În timp de o săptămână am construit modelul. Am făcut proba şi a mers. Era o instalaţie mare, pe un teren viran, în interiorul combinatului. Am trimis telegramă la Bucureşti să vină Ceauşescu. Toată comisia era pe câmp, era un teren construit pentru aterizare de elicopter, era circ mare, îţi dai seama, păzit de Securitate de jur împrejur, era ceva ca-n filmele fantastice. Eu stau acolo cu echipa mea şi cu mâna pe buton, să dau drumul la circ. Şi vine elicopterul şi nu iese Ceauşescu, ci viceprim-ministrul, inginerul Oprea, unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu. Se scuză că n-a putut veni personal Ceauşescu, a venit el ca împuternicit, să facem noi proba şi el o să raporteze tovarăşului preşedinte. Directorul meu, Mihăileanu, l-a primit: „Asta e instalaţia, e pregătită, responsabilul încercării este inginerul Toma Laszlo”. El se uită la mine, îmi dă mâna şi zice: „Doctor inginer Toma Laszlo”. Eram atunci deja doctor inginer. Mi-am dat seama că îmi citise biografia, că s-a informat dinainte. Îşi făcuse lecţia. (Râde)

Am dat drumul la probă, proba a reuşit nemaipomenit de bine, peste aşteptările mele. A apărut scânteia electrică, de la scânteie a luat foc cablul, de la cablu au luat foc şi restul cablurilor. A ieşit un fum infernal, toată lumea a fugit. (Râsete) Pompierii erau pregătiţi să stingă cu comandă de la distanţă. A fost ceva ca-n filme! Şi a zis Oprea: „Sunt mulţumit, sunt convins, puteţi opri proba”. Mie mi-a zis: „Mulţumesc”.Încă în seara respectivă am primit telefon, nu eu, ci directorul Mihăileanu: „Preşedintele a aprobat proiectul”. Îţi dai seama ce reuşită a fost asta pentru mine. Mai ales când a zis „Doctor inginer”. (Râde)

Getta NEUMANN: Şi întrebarea de o mie de puncte!

Tomi LASZLO: Acum să-ţi povestesc treaba cu o mie de puncte. Într-o zi, mă cheamă Mihăileanu şi spune: „Tomi, am o întrebare de o mie de puncte. Ai cumva gânduri de plecare?” Am spus: „Domn’ director, care evreu nu are gânduri de plecare?” De ce m-a întrebat? Pentru că am fost propus pentru o comisie guvernamentală şi numele meu a fost scos de-acolo. Mi-a zis: „Tomi, dacă odată o să te gândeşti la plecare, primul care trebuie să ştie sunt eu. E şi interesul tău, şi al meu”.Şi aşa am făcut.

La câteva luni după această discuţie, Gabi şi Dorel au vrut să depună actele pentru plecare. Era o înţelegere de prin 1974-75 între guverne, ca România să permită plecarea a vreo douăzeci de mii de evrei pe an. Era în schimbul acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate^[15]. Clauza se reînnoia în fiecare an şi preţul era, între altele, douăzeci de mii de evrei eliberaţi. În felul acesta a plecat, în circa zece ani de zile, marea majoritate a evreilor din România. Cu Jakober plecau mai puţini. Puţini erau în stare să producă suma de zece mii de dolari.

M-am dus la Mihăileanu: „Domn’ director, poţi să mă duci acasă cu maşina, că azi am venit fără maşină”. Institutul era la marginea Bucureştiului şi, dacă n-aveai maşină, dura o oră până ajungeai acasă. El avea drumul spre casă pe lângă casa mea. Ajungem la noi acasă, ne oprim în parcare, el nu se dă jos, nici eu. „Tomi, spune ce-ai vrut să-mi spui?”Şi-a dat seama că vreau să-i spun ceva, fără microfoane. „Gabi şi Dorel vor să plece...” „Asta înseamnă că şi tu ai să pleci!?” Zic eu: „Da! Dacă ei primesc aprobarea, o să fac şi eu cerere...” „Bine, când vrei să pleci tu, întâi să-mi spui mie!” Bun, ei au plecat. Peste un an şi ceva, m-am dus la el: „Domn’ director, a venit momentul!” Zice: „Bun. Te aşezi la mine în birou şi faci cererea că, din motive de sănătate, nu mai poţi să fii şef de laborator.” Nu mai eram atunci director adjunct, că găsiseră un român în locul meu. „Din motive de sănătate, vrei să treci în producţie...” Institutul avea şi o secţie de producţie. Am făcut cererea, a doua zi a fost aprobată, eram trecut inginer principal la secţia de producţie, cu menţiunea nescrisă că rămân în biroul meu, la locul meu. Cel care a venit în locul meu m-a lăsat acolo şi a colaborat frumos cu mine, până la plecare.

Getta NEUMANN: Ţi-a făcut un serviciu mare, pentru că ai lucrat până la capăt.

Tomi LASZLO: Foarte mare. Nu am lucrat până la capăt în calitate de cercetător, s-a chemat că sunt inginer de producţie, dar am primit acelaşi salariu.

Getta NEUMANN: A fost OM...

Tomi LASZLO: A fost nu numai om, a fost şi curajos. Când am primit paşaportul, m-am prezentat: „Domn’ director, faceţi-mi lichidarea.” Zice el: „Tomi, ai fost în vizită la ministru?” Eu: „De ce?” „Păi, n-a fost studentul tău?” „Ba da, a fost.” „Şi ştii că s-a purtat frumos cu tine?” Zic: „Eu ştiu foarte bine.” Zice: „Să ştii că se cuvine să te duci să-ţi iei rămas bun.” Zic eu: „Da’ nu cumva îl jenează pe el că mă duc în vizită în calitate de «trădător»?” Zice: „Asta nu-i grija ta, asta-i grija lui!” Pe loc a obţinut pentru mine audienţă. N-am aşteptat mult. „Poftiţi!” Ministru era Cocârlă, mult timp secretar de partid la Regionala Timişoara. A fost studentul meu, foarte bun student, strălucit, eu i-am condus diploma de inginer. Se ridică, mă îmbrăţişează. Zic: „Tovarăşe ministru, dumneata ştii pentru ce am venit?” „Sigur că ştiu! Ai primit paşaportul şi ai să pleci...!”

GETTA NEUMANN: Cum să ştie înaintea ta?

Tomi LASZLO: Aşa mi-a spus şi el. (Râde) „Crezi tu, zice el, că tu ai fi avut paşaportul, dacă eu nu ţi-aş fi dat aprobarea? Îmi pare rău că pleci. M-a bucurat să fii aici, cu noi.”

Getta NEUMANN: Şi ţie ţi-a părut rău, nu-i aşa?

Tomi LASZLO: Să ştii că, într-o oarecare măsură, am pierdut un loc de muncă în care m-am desfăşurat. Efectiv, m-am desfăşurat acolo. Mi-au dat o mulţime de probleme foarte dificile şi, de obicei, am reuşit. Am reuşit pentru că am avut foarte multă experienţă şi am avut multe surse de documentare pe care alţii nu le-au avut, că nu cunoşteau limbi străine. Mi-am făcut relaţii în străinătate. Am avut nişte posibilităţi pe care alţii nu le aveau. Nu că am fost eu atât de genial, dar am avut mai multe posibilităţi decât alţii. Şi am ştiut să mă bag doar acolo unde ştiam. Unde nu ştiam, nu mă băgam.

Una dintre ele a fost în ’78, când deja aveam cererea depusă. A luat foc un vapor la Galaţi. S-a făcut o cercetare guvernamentală, deoarece era o bănuială că a fost o autoaprindere. Aveau motive. Şi eu am ajuns la concluzia asta, după ce am făcut cercetarea. Eram deja înscris pentru plecare. Şi pompierii, şi Ministerul de Interne mă voiau pe mine în comisie, deşi nu era în programul Ministerului Energiei. Dar ei ştiau ce am făcut eu la Galaţi, înainte, şi unul dintre generalii de la Securitate a insistat ca să vin eu.

Getta NEUMANN: Cu toate că aveai actele depuse?!

Tomi LASZLO: Cu toate. I s-a spus generalului: „Ăsta are actele depuse”.„Ştiu. Nu va face parte din comisie, nu va apărea pe niciun document, dar eu vreau să fie acolo, lângă mine, că pot conta pe el.” Mi-au promis că nu voi figura pe listă; că, dacă figuram pe procesul verbal, nu mai puteam pleca. „Toată lumea va închide ochii, da’ te roagă să fii acolo lângă ei, să îi ajuţi.”Şi am stat aproape o lună acolo, până am încheiat cercetările. Când am plecat, generalul a venit personal să mă conducă până la maşină, un general de Securitate! M-a îmbrăţişat şi mi-a urat drum bun. Atunci pot să spun că mi-a fost frică. Că tuturor le era frică. Şi generalului, că le era frică unul de altul. Toţi se bănuiau unul pe altul, toţi se denunţau şi spuneau tot felul de minciuni unul despre altul. Pe mine m-a ţinut numai şi numai calitatea profesională. Eu ştiam că eu exist doar până când au nevoie de mine. Şi m-a mai ţinut ceva, ceva de care mi-am dat seama numai ulterior, când am făcut recapitularea.

În ’76 Cocârlă^[16] a devenit ministru. Eu eram în deplasare, când el a fost în vizită la institut. Când m-am întors, mă cheamă Mihăileanu: „Tomi, Cocârlă a fost în vizită şi una dintre primele întrebări a fost unde eşti tu, că vrea să vorbească cu tine, că tu i-ai fost conducătorul de diplomă”. Apoi s-au întâmplat nişte lucruri care mi-au dat de gândit. Directorul a făcut cererea pentru paşaport permanent pentru mine. Ministerele aveau dreptul să obţină de la Ministerul de Interne paşapoarte permanente pentru anumite persoane de care ei trebuiau să dispună în caz de urgenţă. „Se întâmplă ceva, vrem să îl trimitem pe Tomi la Berlin. Dacă mergem pe calea normală, nu putem să-l trimitem decât peste trei luni, dar el trebuie să plece mâine.” De aceea eram eu pe lista celor care trebuiau să primească acest paşaport. Luni de zile n-a venit niciun răspuns la această cerere. O săptămână după vizita lui Cocârlă, a sosit paşaportul meu. O lună după această vizită, am apărut pe lista persoanelor aprobate de ministru să primească maşină Dacia, fără rând şi cu credit, cu plată în rate. Nici nu cerusem. Ai înţeles? Şi s-au mai întâmplat câteva lucruri din astea.

Getta NEUMANN: Ai plecat în momentul în care erai la apogeul carierei!

Tomi LASZLO: Da. Şi când aveam pe omul meu ministru, atunci am plecat. Dar Gabi a plecat... şi tot trecutul mă împingea să plec. În plus, ştiam: ăsta acuma este, dar mult timp nu ţine. Şi nici n-a ţinut mult timp. Era un om prea de treabă, nu putea să rămână. A fost dat la o parte. Eu am asistat la un moment în care era cât pe-aci să cadă. Ceauşescu a cerut ceva care era imposibil de realizat. Cocârlă ne-a chemat, pe Mihăileanu şi pe mine, să ne sfătuim ce-i de făcut? A venit şi ministrul aprovizionării, care era şi el amestecat, şi am constatat că era un fost coleg de la Politehnică. Aveam multe relaţii personale. Relaţia bună cu Mihăileanu am creat-o atunci, dar peste tot aveam foşti colegi de la Timişoara, foşti colegi de la Politehnică, aveam relaţii bune, amicale, ştii? Povestea cu microfoanele...

Getta NEUMANN: Ai amintit de o poveste cu microfoane. Ce s-a întâmplat?

Tomi LASZLO: Vrei să ştii? Asta e o poveste de la institut. Unul dintre laboratoarele institutului de cercetare era laboratorul de service. Ce service făcea laboratorul ăsta? Verifica şi repara aparatele de radio portative ale echipelor de intervenţie. Au primit nişte aparate militare de telecomunicaţie, de producţie poloneză, cu care puteai vorbi telefonic la 15-20 de kilometri. Era mare lucru, numai că aparatele astea se cam stricau. Întotdeauna erau la noi trei-patru aparate la reparat, unul de la Ploieşti, unul de la Bucureşti, unul de la Câmpina. Într-o zi vine unul din laborator: „Aveţi la voi un aparat deschis?” „De ce?” „Păi, zice, în aparatul meu aud convorbirea de la voi.” (Râsete) Au verificat, niciun aparat nu era deschis. Au căutat şi au găsit ceea ce se cheamă poloska pe ungureşte (ploşniţă pe româneşte), un microfon. Nu era de-al nostru. Era pus de Securitate. Din întâmplare, emitea pe aceeaşi frecvenţă ca şi aparatele noastre şi înregistra tot şi transmitea la Securitate, dar şi la aparatele noastre, care erau în reparaţie. Era clar că unul dintre noi era urmărit. Ce să facem? Lasă că le arătăm noi! Colegii au luat aparatul şi l-au dus la delegatul permanent al Securităţii în clădire, la tovarăşul Popescu. „Tovarăşu’ Popescu, americanii se pare că au instalat la noi un aparat.”Poloska era de fabricaţie americană. (Râsete) „Şi uite că l-am descoperit şi am venit să vi-l dăm.” Dovadă de vigilenţă. Popescu ăsta s-a făcut alb ca varul, dar era destul de deştept şi i-a felicitat: „O să fiţi decoraţi pentru această acţiune patriotică”. (Râsete) Îl spionau pe unul din laborator, pe fiul lui Chişinevsky, care era membru mare în Comitetul Central. Ca în bancul acela, că vine un spion din străinătate şi îl caută pe colaboratorul lui, despre care ştia că locuieşte pe strada Kogălniceanu, nr. 3. Sună la uşă, spune parola pe care trebuia să o spună. Nu vine niciun răspuns. Şi mai încearcă o dată şi încă o dată. Nimic. Nişte copii îl întreabă: „Pe cine căutaţi?” Păi, zice: „Pe tovarăşul Popescu.” Aha, zic ei: „Pe Popescu spionul! Ăla s-a mutat...” (Râsete).

Mai bine să vă mai spun un banc! În jurul plecării au fost nişte lucruri interesante. Când am plecat noi, se pleca în condiţii mai civilizate. Trebuia totuşi să treci prin comisii care încercau să te prelucreze să nu pleci. Dar toată chestia era un fel de circ. Când am ajuns eu la comisia sindicală, zice preşedintele: „Tovarăşi, tovarăşul Laszlo ştie ce vrea, să nu ne pierdem vremea cu el, mai bine să vă spun un banc. Sunteţi de acord?”„Da, suntem de acord.” Bancul era următorul: Domnul Kohn a primit aprobarea de plecare. A fost chemat la o comisie ca asta şi, când i s-a spus să nu plece, a spus: „Nu e nevoie să mă lămuriţi, eu nu vreau să plec”. „Atunci de ce ai făcut cerere?” „Soţia vrea să plece, cumnatul vrea să plece, bunica, părinţii soţiei, ei vor să plece.” „Dacă dumneata nu vrei să pleci... divorţează de soţie!” La care zice Kohn: „Nu pot, nu se poate”. „De ce nu se poate?” „Foarte simplu, eu sunt singurul evreu din familie.” (Râsete) Bancul acesta l-a spus şi toată comisia s-a prăpădit de râs, iar eu am înţeles mesajul. Ai înţeles şi tu!?

Getta NEUMANN: Toţi ar fi vrut să aibă un Kohn în familie!!!

Tomi LASZLO: Sigur, aşa este. Şi era o perioadă când el îndrăznea să spună acest banc, o perioadă de un pic de libertate. Alt aspect. Aveam dreptul să luăm cu noi ceva. Aveam dreptul să vindem casa, eram obligaţi să o vindem statului. Statul dădea o sumă maximă de 40.000 de lei pentru casă. Cineva venea să o evalueze, o evalua la 20.000, 30.000, 40.000 de lei. Mai mult nu putea. Valoarea reală a casei noastre era atunci între 250.000 şi 300.000 de lei. Am vândut casa statului pentru 40.000 de lei, am vândut... vorba vine, ne-a furat. Bine că am primit şi atât! Pe banii ăştia ne-am cumpărat mobilă. Am fost obligaţi să cumpărăm mobilă de la stat, de familie, mobila pentru o cameră. Familia noastră era bunica, Vera, Rolla şi cu mine, eram trei familii, deci mobilă pentru trei camere. Era în ambalaj original, dar am încercat să mai băgăm şi alte lucruri. Dar cui să dăm bacşişul şi în ce formă şi cât? Nimeni nu ne-a spus. Am ajuns la vamă cu lăzile. Instrucţiunile erau ca lăzile să fie bătute în cuie, să se poată deschide la vamă, apoi se închideau cu sârmă şi erau plombate.

Buuun! Cine a mers la vamă? Eu, care sunt naivul familiei. Rolla a rămas acasă, aşa, să vadă cum mă descurc eu, vai de capul meu! Ajung la vamă, se pun lăzile acolo, pe platformă. Vine la mine şeful: „Lăzile dumneavoastră?” „Da.” „Sunt legate cu sârmă?” „Nu, sunt aşa cum scrie la carte.” „Bine, zice, dar să ştiţi că sunt două feluri de legături, legătură simplă sau legătură dublă. Legătura dublă e mai bună, sunteţi sigur că ajunge cu bine acolo. Legătura simplă nu costă bani, legătura dublă costă.” Mi s-a luminat mintea: ăsta era bacşişul! „Cât?” A spus, nu mai ştiu, parcă două mii de lei. Ăsta era aproximativ un salariu mediu. „S-a făcut, faceţi legătură dublă.” Şi atunci ştii ce s-a întâmplat? Nu s-a uitat deloc la ce e în ladă. Au început să lege şi gata. Dacă ştiam... cine ştie ce am mai fi putut băga! Nu s-a uitat deloc! Şi am plecat...

Am sosit în Israel, am fost foarte bine primiţi, ca toată lumea. Am fost impresionat cum ne-au întâmpinat prietenii noştri, unii ne aşteptau la aeroport. După o lună, într-o pauză la cursul de ebraică, au venit doi colegi de-ai mei, Walter Shapira şi Adrian Bianu. Amândoi lucrau aici, la Întreprinderea de electricitate. Mare bucurie! „Intră în maşină, te ducem la întreprindere, la noi. Am vorbit cu şeful secţiei de cercetare şi e dispus să stea de vorbă cu tine pentru angajare.” M-au dus direct la Serviciul de cercetare, Research and Development Division, la şeful serviciului, inginerul Nelken, foarte deştept şi simpatic. Am stat de vorbă cu el în germană, germana mea era mult mai bună decât engleza. Mi-a spus: „Mă uit în autobiografia ta. Ai venit aici să fii director adjunct sau ce?” Am început să râd. „E caraghios ca un nou-venit să aibă pretenţii la post de conducere. Eu mă bucur dacă găsesc un serviciu de cercetător. De altfel, în România am avut destule posturi de conducere. Vreau să mă lăsaţi să lucrez, am ce să fac la voi.” „Te aşezi aici şi faci cererea de angajare.” Au avut un formular destul de complicat, prietenii au stat lângă mine şi m-au ajutat să-l completez. Asta a fost în decembrie. La 1 aprilie m-au angajat.

Getta NEUMANN: A fost greu să te obişnuieşti cu administraţia, cu mentalitatea israeliană?

Tomi LASZLO: Da, destul de greu. Nu numai cu cea israeliană, cu cea din această întreprindere. Eu eram obişnuit cu întreprinderile de electricitate din Europa. Din România, am fost în delegaţii în Ungaria, în Germania de Est şi de Vest, în Franţa, în diverse locuri din Europa. Întreprinderile de electricitate din Europa semănau foarte mult între ele, indiferent dacă erau din ţară capitalistă sau nu. Asta de aici era puţin diferită. Nu era aşa de plăcut. Era cam dictatură, o dictatură dublă. Pe de o parte era conducerea administrativă, pe de alta, sindicatul; şi se tot certau. Fiecare voia să fie stăpân şi asta nu merge aşa. Şi astăzi este aşa, din cauza asta totul scârţâie.

Getta NEUMANN: Cum ai reuşit să te impui şi să-ţi găseşti locul?

Tomi LASZLO: Au descoperit încet-încet că mă pot folosi bine. Şi au început să mă folosească bine. De multe ori am avut senzaţia că nu sunt folosit la capacitatea mea, dar, pe la sfârşit, am primit probleme foarte dificile, de exemplu problema influenţei magnetice asupra personalului. Am putut să mă desfăşor şi să aplic experienţa mea din România. Am putut să rezolv câteva lucruri bune.

GETTA NEUMANN: V-a fost dor? V-aţi simţit dezrădăcinaţi?

Tomi LASZLO: Nu ne-am simţit dezrădăcinaţi, pentru că mare parte din societatea cu care am crescut era aici, cea mai mare parte a foştilor mei colegi de liceu, a foştilor colegi de facultate, de întreprindere. Gândeşte-te că şeful centralei de aici a fost electrician la Timişoara şi studentul meu mai târziu. Altul era fost coleg de liceu, altul fost coleg la Bucureşti. Aici, în casă, a locuit Feigenbaum Victor, cu care am fost coleg de şcoală. În casa de alături au locuit trei dintre foştii noştri colegi de şcoală. Înţelegi? De fapt, societatea mea era deja aici când am venit eu. M-am simţit acasă. Dificultatea a fost învăţatul limbii şi al obiceiurilor locale. A fost destul de greu să cumperi locuinţă, să cumperi maşină, să-ţi tot cumperi ce trebuie, când venitul tău la început era foarte modest. Acum nu mai am probleme. Locuinţa este a mea, este plătită, altă maşină nu ne mai trebuie, că nu ştiu dacă mai conduc un an sau doi. Pensia ne ajunge. Cum vezi, nu ducem lipsă.

Getta NEUMANN: Aveţi un apartament frumos, cu o vedere superbă. Când te gândeşti înapoi, la Timişoara, la România, ai sentimente pozitive?

Tomi LASZLO: Da şi nu. Nu, pentru că am avut foarte des momente în care am simţit că nu, nu, nu eşti de-al nostru, nu aparţii de acest loc, ar fi mai bine să pleci. Pe vremea copilăriei mele, au existat numai legi care erau împotriva evreilor. Legi care să-i protejeze pe evrei n-au existat. Chiar dacă legea îţi dădea dreptul la egalitate, evreul nu era egal şi era pradă uşoară. Gândeşte-te că, în România dinainte de epoca Antonescu, au fost universităţi în care evreul nu putea să pună piciorul, deşi nu exista lege care să o interzică. Legea nu spunea că nu ai voie să primeşti evrei în Politehnică, dar în Politehnica din Timişoara n-a fost picior de evreu. În Bucureşti, da. Studenţii locali au impus asta şi profesoratul local a înghiţit. N-a făcut nimic. Dacă un evreu a venit în Politehnica din Timişoara, ori a fost omorât în bătaie, ori a fost dus cu salvarea de acolo. Cunosc cazuri concrete. Ei, asta nu mai e în Europa, acum. În Europa există ţări în care negarea Holocaustului este pedepsită prin lege. Asta e o mare deosebire. Că se aplică sau nu, asta e altceva; dar există lege! Deci, Europa de astăzi nu mai e Europa care a fost. Evreii nu sunt într-un pericol existenţial.

Desigur, am multe gânduri bune, am avut mulţi prieteni şi colegi români, maghiari, sârbi şi germani, cu care am petrecut multe evenimente în bună înţelegere, am avut multe realizări profesionale de care sunt mândru, am primit o educaţie profesională bună şi, de câte ori văd imagini din România, sunt cuprins de nostalgie.

SFÂRŞIT

-----------------

NOTE

 ^[9] Vezi interviul cu Arnold Junger.

^[10] Chichinda: localitate în Banatul de Nord, Serbia

^[11]Ferenc Szálasi (1897-1946): conducătorul partidului fascist în Ungaria.

^[12] Protestele de la Timişoara şi reacţia autorităţilor comuniste sunt relatate şi de Peter Freund şi Alon Gal, în acest volum.

^[13]Ioan Holender (n. 1935): directorul Operei de Stat din Viena (1992-2010), autorul unor volume autobiografice: Spuse, trăite, dorite şi De la Timişoara la Viena.

^[14] Un secret cunoscut de toată lumea.

^[15] Prin această clauză, SUA a acordat României importante avantaje în termeni de taxe vamale şi cote de impozite.

^[16] Trandafir Cocârlă: absolvent al Politehnicii Timişoara, a deţinut de două ori portofoliul Ministerului Energiei şi a fost destituit de Ceauşescu, pentru că s-a opus unor planuri nesăbuite ale dictatorului.

Piesă fără text, personaje atipice, strigând un cor, abia îngăduindu-se. Decorul devine atrăgător la dărâmare. Multă muzică, ozon după ciclon sau lună după miere. Subiectul ca o revoltă studenţească euro-asiatică, latino-americană şi antarctico-groenlandeză. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne aşa, Vina – la fel, Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariţii o să le anunţe el, nu imediat, căci am partea mea de Freud şi libertăţi naţionale.

***

Sică (privind harta unui litoral): Nudişti sunt?

Gheorghe: Da, de toate naţiile. Se scoate şi turbanul.

Arun (înfigându-se pe picioare): Alerg.

Gheorghe: Fiecare...

Arun (renunţând):  Banatul e dulce?

Gheorghe: Oamenii. (Arun îşi pune, melodramatic, mâna pe inimă, Sică e absent, Viki se trezeşte recitând).

Viki: Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz...

Gheorghe: Desigur că la noapte...

Viki: Un tei o să visez, ah, Dana.

Gheorghe: Nu mai mergi în Iran? (Viki n-aude). Unde îţi petreci luna de miere, Arun, în Goa? (niciun răspuns). Dacă tot ţi-au aranjat rudele, dragă Sică, să te însori cu o fată din Canada, îţi urez să fie căsătorie din dragoste – nu vrei să scrii şi tu o poezie de Eminescu în scrisoarea pentru Cireşica?

Sică: Numai după ce-mi va răspunde, atunci îi scriu poezie.

Arun (şi ceilalţi): Unde ai cunoscut-o pe Nansi?

Gheorghe: Aici (arată munţii, vag, Sinaia).

Toţi: Căsătorie din dragoste?

Gheorghe: Mi-a dat o ţigară după ce i-am spus că sunt poet.

Viki: Şi dacă...

Gheorghe: După ce ne-am despărţit, i-am scris o scrisoare , cu poeme.

Sică: Şi ea a răspuns cu poeziile ei.

Gheorghe: Erau romantice, aşa că am căutat-o când m-am întors din vacanţă.

(Nansi, în rochie lungă, aducând ceaiul, sau nu, amintindu-şi de Şiva, seamănă cu Mireille Methieu, Gheorghe o salută din ochi, studenţii schimbă două-trei priviri, încerc să introduc Groenlanda...)

Gheorghe: Ca-n Groenlanda (nimeni nu ia în seamă nimic).

Nansi: Danemarca?

Gheorghe: Thule (studenţii s-au plictisit, Nansi a adus ceai.)

Arun: De ce această formalitate?

Gheorghe: Ceaiul?

Nansi: Sau Groenlanda?

*

(Gheorghe şi crainicul TV, apoi Yogindra)

Film de news din lumea deocraţiilor. Şi azi, studenţii de ieri. Imagini în reluare – şeful studenţilor pocnindu-l pe rector, care sărise să ia apărarea colaboratorilor săi operaţi de Barnard. Mâine este Holi, trebuie să fie Holy Holi, a invitat un corespondent la forul poporului, să nu se arunce cu petrol, adevărat că a venit primăvara. Lui Sică o să-i fie confortabil turbanul la vară, ca şi astă-iarnă, dar dacă îi sparge şi lui careva capul – poate pe dinăuntru? oricum n-o să-l bage nimeni în seamă că e bandajat. Of, pământul n-are religie, nici aerul, cutremurul, mă Sică, muşcă dinăuntru, ciclonul şi furtunile, din afară. Turbanul tău e confortabil că nici cu deştepţii care au cerut – cum să nu – amânarea examenelor – astă-vară la crăciun, mâncam mere dintr-un prun – nici te-ai fi dus, să păzească Guru Nanak, eu cred că nici în Canada nu ajungi, dacă te-oi duce la Bombay, apoi partida aia din Ludhiana. Măcar să înveţe şi copii tăi româneşte şi vreunul din neamul vostru o să facă nudism la Mangalia. Dar ţi-am spus că nu trebuie să caute pace, e înghesuială. (Crainicul: President Nicolae Ceausescu of Romania has appealed  to Pakistan to spare the life of Mr. Bhutto, the Romanian news agency Agerpres reported today. Mr. Ceausescu sent messages to President Fazal Chaudhry and Gen. Zia-ul-Haq, Pakistan's military ruller, asking them to commute the death sentence passed on Mr. Bhutto.

Gheorghe: Îl cunoşti pe Goel?

Yogindra: Îl cunosc pe Goel. Rău au făcut că au sărit la bătaie, foarte rău. Mie nu-mi place violenţa.

Gheorghe: O să fie pedepsiţi...

Yogindra: Nu, căci vor da foc la autobuze, ca acum zece ani, eu eram copil.

Gheorghe: Mâine e Holi.

Yogindra: Mâine e Vinerea Bună.

Gheorghe: Ce înseamnă?

Yogindra: Sărbătoare mare, nu ştiu, e creştină.

Gheorghe: Şi Holi?

Yogindra: Poimâine. Foarte rea, să nu cumva să ieşiţi din casă, se aruncă cu apă colorată. Nu-mi plac festivalurile indiene, nici Diwali, nici Dushera.

Gheorghe: Ce face Vina?

Yogindra: Bine, foarte bine.

Gheorghe: Când îşi scoate ghipsul? (Ghipsul Groenlanda / Pinguini Zeelanda).

Yogindra: La sfârşitul lunii, noroc că s-au amânat examenele. Ashok a fost pe aici?

Gheorghe: Nu, cum e.

Yogindra: Zicea că vine. Cum să fie?

Gheorghe: Are cancer?

Yogindra: Nu se ştie.

Gheorghe: Merge în Anglia pentru operaţie?

Yogindra: Nu, în Anglia merge pentru studii de TV, nu pentru operaţie, asta a fost la Bombay, i-au dat medicamente.

Gheorghe: Ia şi acum, nu-i aşa?

Yogindra: Da, dar a început iar sângele să-i curgă din gât.

Gheorghe: Au fost Viki, Sică şi Arun pe aici.

Yogindra: Şi Sică?

Gheorghe: Da.

Yogindra: Cine va fi topul?

Gheorghe: Sunt curios şi eu.

Yogindra: Unul dintre noi, sau unul de-ai lor?

Gheorghe: Examenul va fi scris.

Yogindra: Dacă nu vom fi primii, vom face grevă.

Gheorghe: Veţi fi, fiecare va fi. Subash voia azi să vă anulez testul la toţi, fiindcă a fost el bolnav când l-aţi susţinut. Voi cu modelul de la rusă, ei cu cel de la poloneză – dar, prieteni, suntem la română, o mie de ani.

*

(În fond, piesa se numeşte Examenul / Examene? Gheorghe e, de fapt, Petre Străinu. Subiect din limba română şi istorie).

Petre: Eşti şi nu eşti, acum, regizorul, Sorine? Şi dumneata, domnule Vasile, nu eşti doar actor, măcar Mihai n-a venit: de-aia nu mi s-a jucat nicio piesă.

Sorin: Lasă dom'le, acum avem treabă, vine lume.

Petre: La examen, nu la teatru.

Vasile: Ideea mea este chiar teatrul nostru, nu? Joc orbul, o apuc la dreapta, din faţă vine un student, cine mai ştie cine vine din faţă, aud paşi bărbăteşti, trecuţi de treizeci de ani, mă grăbesc, am cotit-o, începe scara, voi urca, omul a trecut.

Petre: Ca timpul.

Sorin: Lasă, dom'le, timpul, viaţa, mai bine.

Vasile: Ce viaţă, am urcat două trepte şi lumina a început să scadă, peste încă două trepte, din fereastră o să vină altă lumină. N-o să mor niciodată, ce viaţă.

Sorin: Dom'le, tinerii sunt, nu-i aşa, revoluţionarii lui Peşte, dar au venit la examene, în nici-un stil italian, nici metafizic, nea Vasile.

Petre: Pictorul David James se exprimă în sculptura lui ca Beckett.

Sorin: Beckett? Ce Beckett v-a apucat, prietenii mei scumpi şi dulci, unde vă treziţi, mai terminaţi cu orbii – iată-i reali, amicii, în roluri de controlori de examene – nu-l distribui pe director, e impotent, şi m-a făcut şi imbecil, sunt ani de-atunci.

Vasile (Vinei): Hello, domnişoară, pe-aici este examenul.

Vina: Mulţimesc, Sir.

Vasile: Subiectul de gramatică va fi în sanscrită?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În rusă?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În română?

Vina: Nu ştiu.

Vasile: Ce mai faci?

Vina: Mulţumesc, îmi pare bine, Sir.

Vasile: De ce taci când, fermecată, / Inima spre tine-ntorn?

Vina: Arun este cu asta.

Vasile: Dintre sute de catarge...

Sorin: Eu n-am nimic cu nimeni, dar fata nu-mi place, Petre, şi-a şi bătut apa-n piuă cu examenele.

Petre: Tu m-ai întrebat ce materie predau. Tu ce piesă pui în scenă?

Sorin: Pasărea Albastră.

Petre: Pentru că încă nu ai scenă pentru Măiastra noastră – nici studenţii nu vor să accepte subiecte de-astea.

Sorin: De care?

Petre: Dante, poet italian.

Sorin: Bună piesă.

Petre: La fel: Vina, studentă indiană.

Sorin: Dar se scrie altfel.

Petre: Asta e, fantezie şi poetică, faţa fetei, nu fata fetei.

Sorin: Noroc că stă maestrul Vasile de vorbă cu ea de-i mai împrumută expresii.

Petre: Ale feţei.

(Examen)

Petre: În ce continent este România?

Arun: În Euro-Asia.

Petre: După Bogza. Cum te numeşti?

Arun: Arun cel Mare.

Petre: Ce-ţi place pe lumea asta?

Arun. Teatrul.

Petre: Ce-ţi place să faci? Place nu place/pleis/-spaţiu. Ce iubeşti pe lumea asta?

Arun: Să beau ceai.

Petre: Perfect, îţi place ceaiul?

Arun: Da, îmi place să beau ceai.

Petre: De ce spuneai la consultaţie că e o formalitate ceaiul oferit de Nansi?

Arun: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet. Mihai Eminescu.

Petre: Foarte bine. Dar să nu uiţi astea pentru examenul oral, acum e scrisul.

Vasile: Ce-ai adus dom'le şi copii.

Vasile: Cine vrei să plângă, măştile lor? Şiva şi Durga?

Petre: Nu, că se iubesc. Nici când e ciclon zeul nu-şi spulberă dragostea.

Sorin: Altul, bine,  dom'le, vrei să joci în Amorul Shakuntalei?

Vasile: Kalidasa, da.

Sorin: Adică un prieten al meu, Gheorghe Anca, el n-are o Shakuntală scrisă să i-o pun eu în scenă?

Petre: Şi eu am.

Vasile: Mai bine cu copii. Din ce ţară eşti tu, studentule Cili.

Vasile: Chile?

Petre: Ardei.

Vasile: Moş Crăciun.

Sorin: Hai, hai că piesa se numeşte în fond Examenul. Gheorghe eşti tu, Petre, dacă vrei, iar subiectul – limba română, şi istoria, de acord, maestre Vasile?

Vasile: Luăm premiu la Cântarea României.

Sorin: Uiţi că am adus şi copii?

Petre: Să plângă.

Sorin: Care nu spun poezii, nu cântă imnuri naţionale, n-au batiste, ce vrei să facă?

*

Subash: E o atmosferă proastă.

Petre: Adică foarte bună, dar tu o strici, acum, examenul nu e bun, nu e rău, dialogul de-un an unde e?

Subash: Eu merg pe calea mea, voi şi traduce o poveste românească, din engleză, în hindi.

Petre: Fiecare mergem pe calea noastră, până la examen. Ce facem? Îţi plac copiii care strigă fericiţi că a venit primăvara?

Subash: Mâine, până la două, nu merg autobuzele.

Petre: Azi am văzut doi morţi, un hindus, îmbrăcat în oranj, un creştin în coşciug alb.

Subash (râgâind): Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Sir.

Sorin: Ăsta va fi examen, nu papa de la Roma.

Vasile: Marin Sorescu: papă, papă, papă...

Petre: Liviu, adică live you.

Vasile: Sapă, sapă, sapă...? Adică?

Sorin: Torn, dom'le, scenă internaţinală, examene străine, faptul zilei, politică, senzaţie, ce vise de sanskrită, ce amoruri.

Petre: Tot săracul Molière e mai bun, dar nu ţine.

Petre: Are greşelile secolului său, crede că ţiganii sunt egipteni.

Vasile: Parcă Ion Budai-Deleanu?

Petre: Miron Radu Paraschivescu?

Sorin: Nu este examen de literatură...

*

Petre: Suntem la Universitate.

Arun: Nu suntem la universitate.

Petre: Învăţăm o limbă română.

Arun: Ca nişte copii.

Petre: Dar şi cu gramatică.

Arun: Fără.

Petre: Şi la examen?

Arun: Ce examen?

Petre: La sfârşit.

Arun: Noi nu acceptăm examene.

Petre: De ce înveţi limba asta?

Arun: Ca să mă însor cu o fată.

Petre: Scrisorile voastre şi fotografiile şi sentimentele sunt de acum zece ani.

Arun: Ei, şi?

Petre: Nu eşti modern?

Arun: Am fost romantic, în anul acela am văzut două sute de filme şi i-am scris douăzeci de scrisori.

Petre: Dar ai scris şi în Uganda, şi în Uniunea Sovietică.

Arun: Pentru timbre.

Petre: Scrie o frază pe tablă.

Arun (scrie): După multe zile, Ashok a venit la cursuri.

Petre: Adaugă şi un cuvânt frumos.

Arun: De ce?

Petre: Vine din spital, are cancer.

Arun: Şi? (Scrie:) Bun-venit!

Petre: Îi urăm...

*

Sorin: Nu vreau să moară în timpul spectacolului, al examenelor, schimb textul.

Vasile: Pentru că a trecut moda cancerului în artă, sau fiindcă a apărut cea a infarctului actorilor pe scenă?

Sorin: Bietu' Nelu Bog, de ziua lui să se prăpădească – vom sugera, Vasile, vom specula textul, mi-a scris prietenul meu despre metodele ayurvedice de tratament al cancerului, dar chestiunea e că personajul tău...

Vasile: Al nostru.

Sorin: Nu se încrede în medicina tradiţională.

Petre: Ba da, singura în care se încrede, în ceea ce îi priveşte pe alţii. Dar viaţa... I se mărită sora.

Sorin: Să punem nunta în scenă?

Petre: Publicul neindian nu va şti ce este, iar indienii nu merg la teatru pentru aşa ceva, se duc la nuntă.

Sorin: Nunta la români, nunta la zei.

Vasile: Nunta la actori.

Petre: Şi i se mărită sora, el nu se abţine şi mai mestecă o dată Pan.

Vasile: De ce să nu mestece?

Petre: Dar ăsta e cancer.

Vasile: Panaceu. Cauzele cancerului şi căile domnului sunt necunoscute. Am gustat şi eu pan. Sunt dispus să joc rolul băiatului aceluia orice i s-ar întâmpla. Nu-l cunosc, nu e viaţă, e meserie.

Vasile: Artă, dom'le.

Petre: Creaţie.

Sorin: Am ştiut ce-o să se întâmple şi când citisem numai jumătate din piesă, am ştiut de cântece şi ambiguităţi – toţi iau examenul, fiindcă trăiesc pentru el. Unii iubesc, de mult, o fată, alţii vor să călătorească în lume, în România, alţii se bucură la nunta surorii lor să trăiască pentru totdeauna...

Petre: După examen, în toamnă, Ashok se va însura.

Sorin: Dacă nu moare.

Petre: Vina va revedea Suedia.

Sorin: Dacă-şi scoate Groenlanda de ghips de la piciorul stâng. Plus că ea a scris la examen că este în vârstă de 4 de ani.

Sorin: Patruzeci?

Petre: Tocmai că treizeci, dar ce poţi să ştii cu dublele fracturi – eu îi recomandasem cifra-cheie 20, după care foloseşti prepoziţia de – douăzeci de ani, ştii româneşte.

Sorin: Când eram de douăzeci de ani...

Petre: Îmi suporţi şi mie un monolog despre piesă?

Sorin: Tot ţi-l taie comitetul de lectură.

Petre: Dimpotrivă, numai asta va rămâne sigur.

Sorin: E despre partid?

Petre: Mai mult...

Sorin: Nu aşa, partidul e partid, examenul nostru – examen.

Petre: N-ai vrea să-ţi spun că pentru nişte studenţi dintre apele mărilor şi cei mai înalţi munţi ai pământului examenul de română este ca îndeplinirea unei sarcini pentru un secretar de partid?

Sorin: Depinde, studenţii ăia nu erau prea buni.

Petre: Din cauza religiozităţii.

Sorin: Dar le crăpa măseaua să se îmbulzească şi ei la scandal, pentru amânarea examenelor.

Petre: Vrei să-ţi spun tot eu că avem un nemaipomenit de mare defect general, dacă e pe-aşa, că erau altfel, cu totul altfel parcă, decât suntem noi învăţaţi să fie studenţii.

Sorin: Nu şi secretarii de partid.

Petre: Cei din spectacolele voastre, puşi în roluri pentru aprobări.

Sorin: Sunt şi eroi pozitivi.

Petre: Nu asta e problema.

Sorin: Dar punctajul la examen?

Petre: Monolog de realitate, dacă vrei. Nu de transfigurare. La ce-am discuta inima şi patria? Amorul Shakuntalei este mai de preţ pentru patrie decât îngenuncherea de lună plină pe pământul ei de apă.

Sorin: Lucrează până mâine monologul ăsta şi-l vedem împreună.

Petre: După spectacol.

Sorin: După examen.

*

Petre: Care e viaţa ta?

Sică: Nu ştiu.

Petre: De când e India?

Raju: Alte ţări nici nu existau. Eu sunt arian. Pot să lupt (însă şi) pentru România, dacă vreun duşman se leagă de viaţa ei.

Petre: Cum ţi se pare româna?

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românca, limba română.

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românica, românca.

Viki: Românca mea, eşti aşa de frumoasă. Nu pot dormi noaptea de dorul tău. Inima mea e-a ta.

Petre: Bun.

Viki: Cel mai bun. Tata e la facultate. Unde e fotografia?

Petre: Am pierdut-o.

Viki: Mergem în Grădina Moghulă.

Petre: Dacă o fi timp.

Sică: E ultima zi, mergem, mergem.

Petre: Conjugă.

Ashok: Merge.

Petre: Persoana I, a ta.

Asok: Merg„e”.

Petre: Ştiu că îl scrii româneşte, dar îl citeşti indieneşte, îl scrii cauciuc şi-l citeşti gutapercă, ştiu că merge, dar trebuie să mergi, eu nu-s gramatician generativ, aş vrea, dar nici măcar cei ce se întorc poeţi matematici de peste alte oceane nu vor fi chiar aşa de durabili, poate că merg, merg, ei, mergi tu, merg eu, conjugarea a treia, lumea a treia, n-are nicio importanţă, toate genurile merg la fiecare clasă cu trenul, sunt în fiece partid, în bancuri şi epopei. Trebuie mers, la persoana convenită, măcar, în dans Kathakali.

Asok: Kathak.

Petre: Tha-dhin-dhin-dha.

Ashok: Foarte bine.

Petre: Mă trădează dansurile copiei şi patriei mele, eu nu le pot trăda, fiinţele sunt născute asemeni luminii. Paşi de dans din Sikim.

Ashok. Sikim merge.

Petre: Şi mai, dar la prezentul examen nu s-a putut, încă nu, măiastra, Garuda mea, a bătrânului şi a lui Vasile.

Vina: Sir, asta e foarte greu, nu ne descurcăm, probele sunt uşoare, dar noi nu am avut timp pentru literatură, examenul e de gramatică, la rusă am învăţat fiecare terminaţie, la fiecare persoană, la prima, la a doua, la a treia.

Petre: În română, la persoana întâi, nu terminaţia e cel mai important lucru.

Subash: La poloneză nu ni s-a cerut aşa ceva.

Petre: Voi să nu vă cereţi cine ştie ce, ce vi s-a cerut la alte examene, n-am avansat mult, eu vorbesc eu aud, voi o rupeţi câte un pic, mă bucur pentru mine odată cu voi – desenaţi, la festivaluri, svastika pe nisip, cea sanskrită, prea tineri şi prea departe spre a fi auzit despre hitlerism – spuneţi ţară comunistă cu un fel de teamă religioasă, dar ţara românilor vă atrage ca o iubire atât de posibilă. Examenul s-a amânat mai ales pentru sărbători. Asta e – multe sărbători, de ce nu? Multe adjective. Turbanul lui Sică şi pletele lui Yogindra, turneele lui Arun din Kashmir în Basarabia, traducerea căscată a cadavrului european de Subash ori cancerul tradus al lui Ashok, Vina disputând, acum sau niciodată, topul, cei lăsaţi în business ori griji mai mari şi reîntorşi la examen – poate sunt fericit, poate. Mă gândesc la fericirea examenului din patrie, la ce se cere în patria mea – eu nu-mi cer decât patria din mine, iar vouă vă debitez, pe fragmente, un monolog real, sincer ca sângele.

Ashok: Trebuie să părăsesc examenul... Sânge...

Petre: Vom merge împreună – doar aţi cerut amânarea – şi nu voi l-aţi pocnit pe rector – voiaţi doar să mai faceţi nişte exerciţii.

*

Sorin: Finalul nu există.

Petre: Nu-ţi plac simfoniile neterminate?

Sorin: Îmi plac şi cântecele lui Tagore. Ce zici, Vasile?

Vasile: Nu găsesc un rol prea lung, dar rămân la canceros. N-aveţi decât să-i schimbaţi maladia. Simplu, o boală de sânge.

Sorin: Leucemie?

Vasile: Patriotism.

Petre: Asta e o sănătate de sânge.

Sorin: Nu numai de sânge, şi de idealuri.

Petre: Ajungem iar la monologul partidului.

Sorin: E dialogul nostru.

Petre: E un cor, ca şi examenul copiilor acelora dragi.

Vasile: E loc pentru roluri, dar de personalităţi, în mijlocul unor oameni strânşi pe mierea aceleiaşi idei.

Petre: Te interesează examenul?

Vasile: Nu-mi prea dau seamă dacă are ceva de spus pe scenă, dacă nu e didactic şi rolul, ca şi toată povestea.

Sorin: Gata, păziţi-vă pielea. Şi situaţiile, începe distracţia. Pantomima copiilor: Alexandra, trei culori cunoşti tu, eu tot trei, Tulsi tot trei, zeii din a doua generaţie, adolescenţii, la nud, cine are obrazul, baletul geografic, ultimele generaţii, muzică de cimpoaie, ţambale de cabinet, un carambol de stradă, nu peste...

Vasile: Unde e Sorin? L-a dumicat marşul, vai de capul lui, nu şi-a luat medicamentul, soarta lui Boris Vian, acum ce ne facem, ce ne facem?

Petre: E rândul nostru.

Vasile: Ideea teatrului pe ziua de azi a fost a lui. Subiectul e al tău – examenul.

Petre: Încercăm fără regie, din nou.

Vasile: A fost şi fără subiect drama asta nenorocită. Doctorii nu l-au salvat. Parcă aveau vreun interes...

Petre: N-au putere.

Vasile: Cancerul are.

Petre: Nu e nevoie chiar de cancer, şi un spectacol bun te poate ucide.

Vasile: Cum adică bun?

Petre: O mănăstire.

Vasile: Prima oară când nu-mi dorisem un rol, dar pentru că, tot prima oară, regizorul insistase.

Petre: Trebuie să-i joci rolul.

Vasile: Dar nu ştiu mai nimic despre el, a avut ideea asta, a avut şi altele, nu i-a mers.

Petre: Dar acum...

Vasile: Vezi tu, în artă moartea e banală, ca un examen de sfârşit de an. O tensiune foarte sedentară. Când un regizor are ideea morţii, se sinucide, s-a dus, într-adevăr, fără regie, vreun prieten actor trebuie să-l plângă, numai că eu mă învăţasem cu gândul de a fi examinator – ce să examinez acum – eu sunt examinator de română contemporană. Înşişi studenţii au printre ei un om în situaţia prietenului meu. Nici nu ştiu ce să mai cred – măcar să fi repetat ca lumea înainte, murea la repetiţie, bietul regizor, şi fie se renunţa la poveste, fie altcineva, cu mici schimbări, reduceri şi adaosuri, relua drama.

Petre: Tragedia veche, pasiunea întregii vieţi a prietenului nostru – n-avem decât s-o regăsim în analele conflictelor, să renunţăm la impotenţa colectivă în materie de subiecte. Propune, până mâine, un subiect demn de Machbeth sau de Ţepeş, dă-ţi poalele peste cap şi faci gloria actorilor, mai ceva ca Emil Botta, ca poetul: monologistul. Poţi încerca versuri în dodii, statui şi femei. Totul e liber în faţa morţii unui prieten – poate, petrecută în teatru, să învie în dosul cortinei, nu moartea, prietenul, regizorul, duşmanul regizor, viul nemort.

Ţepeş: Adu-l la mine.

Vasile: N-a făcut nimic, e mort.

Ţepeş: Şi eu sunt.

Vasile: Eu nu sunt.

Ţepeş: Tocmai de-aia trebuie să-l aduci tu.

Vasile: Şi n-o să mai fiu?

Ţepeş: Experimentează.

Vasile: Pâinea mea scena.

Ţepeş: Îţi doreşti rolul meu?

Vasile: Pe scenă, de ce nu? Că eu n-am să ajung nici sat în Bărăgan. Căci şi istoria, astă, Doamne, ce este? Toţi ne isprăvim în ea şi râurile ce curg în mări ne limpezesc cu lună mâncată de demoni şi vârcolaci. Cum tresare Măria Ta, noi actorii te jucăm, în ultimele versiuni, cum ne-am juca şi pe noi înainte de toţi vecii. Acum ai ajuns teorie. Te povestesc la examen şi studenţii indieni şi ruşi şi evrei.

Ţepeş: Într-adevăr?

Vasile: Aşa am auzit, dar nu-mi închipui cum or fi traducând ţeapa.

Ţepeş: De ce s-o traducă?

Vasile: Cumva trebuie tradus fiecare trecut. Protestul tinereţii împotriva bătrâneţii şi invers, cine şi cum să-l pedepsească, într-una alte boambe, alte apărări – de câte ori n-am jucat roluri de soldaţi sătui de războaie şi de burtă goală.

Ţepeş: Ai şi tu necazurile tale...

Vasile: Mi-a murit prietenul cel mai bun, o să mă împac într-un târziu şi voi veni la tine la Snagov de tot.

Ţepeş: Crezi că mă iubeşte cineva?

Vasile: Actorii care-ţi joacă rolul.

Ţepeş: Eu nu mă iubesc, parcă mă împiedic de o ţeapă nepedepsitoare – oare pentru mine însumi?

Vasile: Ţi-a trecut vremea, stăpâne, asta mergea la 33 de ani, nu spre bătrâneţe.

Ţepeş: Nu să mă trag în ţeapă, pruncule, să le fie actorilor.

Vasile: Actorii nu mai învaţă atât de multe lucruri, ne-am atomizat. Poate nici tu n-ai mai şti să tragi în ţeapă şi pe cine.

Ţepeş (Drakula cel Bun): De ce nu mă laşi tu în pace?

Vasile: Pentru că te iubeşte cineva, cineva are nevoie de tine, se bucură de istoria ta, tu eşti istoria lui. Chiar piesa aceasta ce poate fi în faţa globului terestru sau a unui ecran, în timp ce în faţa ta – Tatăl lui Hamlet  şi Dracu, tatăl tău, împreună, nu pot inspira o mai înaltă rugă.

Ţepeş: Ce să mă rogi?

Vasile: Vine vorba, teatrul poate fi rugăciune, în munca mea m-am rugat puţin, în viaţă...

Ţepeş: Te obsedează viaţa

Vasile: În zbor. Dansul şi spada. Pericolul nu mă mai sperie. Voi muri în aceeaşi regie, nimeni nu mă va opri să nu mai fiu, să mi te apropii. Am trecut pragurile şi ele mi-au învăţat stepul, de-acum mă aşteaptă ispăşirea unui examen nedat, mă aşteaptă ai mei în sală ori acasă, de nu s-ar fi îmbolnăvit, de nu s-ar fi întâmplat ceva rău, ca o calomnie.

Ţepeş: Iar te obsedează.

Vasile: Tu m-ai obsedat când eram la armată, unul învăţa ghitara, altul suicidul, eu te deprindeam pe tine din patima unui jidov.

Ţepeş: N-am tras nici unul în ţeapă.

Vasile: Şi a unui ţigan, patima.

Ţepeş: Cum o să pătimească lumea de mine.

Vasile: Apoi te-m visat când cădeam de oboseală după concursuri şi iar concursuri.

Ţepeş: Istorice?

Vasile: Eu nu ştiu istorie.

Ţepeş: Nici pe mine nu mă ştii.

Vasile: Eşti subiect de examen.

Ţepeş: La istorie?

Vasile: La română.

Ţepeş: Şi la teatru?

Vasile: Şi la spital.

Ţepeş: Te obsedează examenul.

Vasile: La nebuni, Măria Ta, mulţi se dau Ţepeş, nu numai Napoleon.

Ţepeş: Aşoka nu se dau?

Vasile: Şi Burebista, ăsta e avantajul istoriei, al aniversărilor. Iar noi, actorii, jucăm rolurile cele mai importante de pe scenele lumii, ca şi nebunii de prin clinicile psihiatrice, ca şi morţii din mănăstiri şi cimitire, din scrumurile şi apele numărului infinit. Eu am mai trăit într-un timp şi-un nume poate mai apropiat ţie întrupând o ştiinţă soră. Vieţuiam după pulsul sângelui, în anotimuri dăinuind natura mamă fără cicloane, cu examene fireşti, ca botezul şi ispăşirea, vieţuiam fără patimă, întreg, neobsedat, fără gânduri, nici prietenii nu mi se născuseră, nici duşmanii nu-mi piereau de moarte naturală, mi se întâmpla să întâlnesc într-un pustiu o pasăre împiedicată de răni.

*

Jud: Eşti lber, acuzaţiile s-au dovedit nefondate, altfel te-am mai reţine.

Vasile: A spus cineva că am talent?

Jud: Doctorul a constatat cauza exactă a morţii regizorului. Eşti scos din cauză.

Vasile: Crezi? Dacă erai mai inteligent sau măcar mai cumsecade, îmi înţelegeai rândul şi mă condamnai ca pe ceilalţi gangsteri, pentru crimă.

Jud:Nu există crimă în piesa de mai sus.

*

Vasile (schiţă de decor). O ţară cu uşi şi ferestre. Clanţe de piatră, acoperiş de nori albi. Sunt infinit înăuntrul ei, cu cât curg mai departe, cu cât copilăria pluteşte mai mult încâlcindu-se în mătasea broaştei astăzi îngropată în lingura pământului şi a lingurarilor.

*

Vasile, regizor secund. Totul de la început.

Gita

Noul Testament

Coran

*

Vasile: (Savu putea să recunoască de la început – i-o fi fost frică tocmai lui? O regie religioasă atrage publicul. Plus că e politic – politica lui Gandhi, să zicem. Şi nici nu schimbăm nimic. Nicio senzaţie. Vreo femeie a la rusoaica lui Gib, vreun metec din Sorbul – să nu fie nici teatru politic, nici teatru de cultură, nu doar. Copiii cu măşti indiene, cântaţi Gita mai cu suflet; bucureştenii – povestea lui Ismail şi a mamei sale Agara; tătarii din Albeşti – aceeaşi poveste din Coranul lui Cantemir. Pe rând, pe rând.)

 Eu voi juca pe Savu. Cine va fi orbul, cine examinatorul? O, feţe noi. Măşti, vopsele. Piesa a fost scrisă special pentru trupa noastră – autorul i-a dat-o regizorului şi amândoi lipsesc, unul îmi pare că e pe moarte.

Savu: Aom! Yehova! Allah!

Vasile: Savule, să mă ierţi. N-am crezut în tine viu, cred în tine mort, descurcă spectacolul, eu o să merg pe la spital.

Savu: Acum vreau să joc, atâta tot. Numai pentru asta poţi învia imediat, la fel, cu un organ mai puţin – eu nu mai sunt regizor.

Vasile: Vrei să fii examinator?

Savu: Dar repede.

Vasile: Băieţii sunt aci, puţin vopsiţi, că e după sfânta Holika, au stat la focul aşezat pe zvastika lordului Ganesh, până la ziuă, când au început să împrăştie cu vopsele şi ape, de te-ai iscat şi tu în acest joc simplu, aiuritor.

Savu: Eu mă grăbesc.

Sică: Sunt grăbit. Daţi-mi voie să vă pun puţin roşu.

Savu: De unde eşti?

Arun: Din nord.

Savu: Trecut. Altul.

Vina: Alta.

Savu: Corectă. Ce culoare ţi-e vopseaua?

Vina: Suedeză.

Ce e Om(ul)?

Vina: Munte românesc.

Savu: Tu cine eşti?

Vina: O studentă din India.

Savu: Fraţi ai?

Vina: Trei, unul e în România, unul în Egipt şi unul e pe drum.

Savu: Se întoarce  la Holi?

Vina: Festivalul alergărilor şi întoarcerilor nu există – mi-ar plăcea şi mie, m-aş întoarce în Suedia, acolo îmi place cel mai mult.

Vasile (lui Savu): Vezi că textul piesei era şi cu latino-americani.

Savu: În Chile se vorbeşte spaniolă?

Vina: Nu ştiu.

Savu: Ai auzit de Maiakovski?

Vina: Da.

Savu: De Pablo Neruda?

Vina: Am auzit de Mihai Eminescu.

Savu: Ce rol ai în teatrul românesc din Est?

Vina: Îmi voi da foc, dar nu voi arde.

Savu: Nu se ştie.

Vina: Eu ştiu.

Savu: Ţi-ai mai dat foc?

Vina: La repetiţii, înainte de examen.

Savu: Dar tu voiai gramatică slavă.

Vina: Niciodată. Am fost de acord să dăm examen în teatru, cu o piesă a festivalurilor şi cuvintelor.

Savu: Ce cuvinte?

Vina: Vina.

Savu: Ştii ce e vina, în româneşte?

Vina: Numele meu.

Savu: Poate fi şi nume. Iubeşti litera x?

Vina: Nu este în numele meu.

Savu: O să joci separat, ori puneţi spectacolul român cu toţii?

Vina: Cu toţii.

Savu: Puteţi începe acum, că eu mă grăbesc.

Vina: De-abia aţi venit. Aveţi nişte poze?

Savu: Soţia mea, copii, rudele.

(Xa)vina: Soţia dumneavoastră e frumoasă.

Savu: Sunt grăbit.

Savina: Încă puţin şi începe.

Savu: Nu mai rămân. Examinezi tu.

Savina: Băieţii nu vor fi de acord.

Savu: Iei în considerare.

Savina: Ce probleme sunt pentru top?

Savu: Poezia, ai uitat.

Savina: Era o sărbătoare.

Savu: Ce sărbătoare?

Savina: Când duşmanii devin prieteni...

Savu: Ce paştele...?

Yogindra (însoţit de Suresh şi ceilalţi studenţi cu feţele vopsite, de Holi, roşul primează, toţi au devenit prieteni, dar nu mai au feţele lor). E primăvară, Sir, e Holika. Iat-o (o acoperă în culori pe Savina, un rug a apărut sărbătoresc, focul se aprinde imediat. Savu pleacă. Vasile revine).

Vasile: Ai vrut tu, Savina, să fii Holika?

Savina (din flăcări): Toţi au vrut.

Vasile: Ce simţi?

Savina: Flăcările.

Vasile: Stingeţi-le.

Savina: Nu.

Vasile: Doar culori, roşii, verzi, violete, culori multe, cenuşi de vulcani coloraţi pentru toţi, muzică şi ţipete, bucuria înfrăţirii, împăratul va face pace cu Holika, Ţepeş îi va scrie o scrisoare, îl însurăm cu Savina, la revedere adevăr istoric, realitatea rituală e topul – sunt încântat, femeile atrag publicul, nu poţi fără o sfântă înconjurată de bărbaţi dezlănţuiţi. Ei o îmbrăţişează în flăcările rugului s-o salveze, s-o simtă, se întrec fără cuvinte, ca într-un tablou de Nansi.

Nansi: Nu pot picta nici măcar pe scenă. Am nevoie de o stare sufletească. N-am mai lucrat cu aceste culori, ele sunt pentru feţe. Şi nu vreau să pictez feţe. Poate un bind pentru Savina, pentru copii. Nu-mi plac femeile. Sunt fanatice. Sunt în stare de orice. Pentru orice găsesc stare sufletească, numai pentru pictură acum, nu. Mă sinucid, eu, ce Holika, asta e sfântă, Savina poate e moartă de ieri, dar azi eu îmi pot încă pune capăt zilelor, dacă am stare, şi am, am mai avut, tu şi tu m-aţi oprit, dar odată şi odată... Căci, spuneţi-mi, ce vă place mai mult pe lume?

Vasile: Teatrul.

Nansi: Corect.

Vasile: Cine e Alexandra?

Yogindra: Alexandru cel Mare.

Nansi: Vă place Shakuntala?

Viki: O iubesc mult de tot.

Nansi: Ţi-e dor?

Viki: Ca focul. Au, focul, Holika, Savina, Vina.

Suresh (mascat): Să vină Savina.

Ashok: Greşeli, vină, sânge, nu pot să mai rămân, îmi pare rău.

Nansi: Alte expresii comune.

Ashok: Avem bilete la spital.

Vasile: La spectacol.

Suresh: Ciclonul este un lucru foarte rău.

Vasile: UFO?

Sică: Studenţii şi studentele se iubesc înainte de căsătorie.

Vasile: Fac şi nudism?

Sică: Dacă se duc la Mamaia.

Vasile: Acolo nu bântuie ciclonul.

Sică: Până nu se duc studenţii.

Vina: Cine e topul?

Cine a jucat fără greşeală.

Suresh: Fără vină.

Savina: Cu vină.

Vasile: Cuvine-se.

Savina: Cu...

Vasile: Rămâi leader?

Savina: Nu, Sir.

Vasile: Ce se alege de examenul nostru?

Savina: Eu ştiu tot.

Nansi: Rămâi, băieţii ţin mult la tine.

Savina: Nu mai am timp. Şi de ce-aş face-o?

Vasile: Tot ai început-o. Petre mi-a spus că la alte limbi n-ai învîţat unele sunete comune, e bine să ţi le fixezi româneşti, dacă te schimbi le vei amesteca – nici lui Savu nu i-ar plăcea.

Savina: Profesorii mei n-au nicio vină.

Vasile: Nici examenul n-a fost ratat din cauza lor – chiar moartea examinatorului şi a studentului, totdeodată, pot fi suplinite, pot fi mutate, dacă nu comutate.

Savina: Nu ştiu, Sir.

Vasile: Arun se însoară.

Savina: Cu o studentă de la franceză.

Nansi: Mergem cu toţii la nuntă?

Savina: Dacă vom putea.

Vasile: Totdeauna spuneai da.

Savina: Nu.

Nansi: Ba da.

Savina: Ba nu.

Vasile: Îmi pare rău de slujba pierdută.

Savina: Găsesc alta.

Vasile: Îmi pare bine.

*

Vasile: Te obsedează viaţa, Yogindra.

Yogindra: De ce nu?

Vasile: Ai stat cam mult la Kajuraho. Te însori cu fata aceea?

Yogindra: Nu.

Vasile: Dar aţi fost împreună la templu.

Yogindra: Ea nu s-a simţit bine, am fost singur.

Vasile: Ce zeu patronează templul?

Yogindra: Sunt mai multe temple.

Vasile: Ale căror zei?

Yogindra: Ale tuturor. E sex, sir.

Vasile: Ştiu, dar zei?

Yogindra: Totul e Dumnezeu.

(24-25 martie 1978 – Holika – primăvară - Delhi)

*

Petre: S-a schimbat imnul, copilul nu-l ştie.

Nansi: A înflorit şi floarea soarelui, grădinarul mai sădeşte petecuţe, cimitire-cimitire.

Yogindra: Ce spune?

Petre: N-aud, că sunt uşile deschise.

Yogindra: Eu vreau să fiu primul.

Nansi: Şi a înflorit şi leandrul din faţă.

Petre: Asta e problema fiecăruia. E distracţia mea. Abia aştept să văd cine va fi primul.

Yogindra: În Bucureşti sunt autobuze?

Petre: Şi tramvaie şi troleibuze şi metrou.

Yogindra: Şi în Delhi va fi metrou în câţiva ani, e nevoie.

Nana: Floarea soarelul e ca o margaretă galbenă. Uite-atâta e, nu e mai mare.

Yogindra: Anul viitor vor mulţi să înveţe română.

Petre: România e unică, insulă latină. Bucureştiul e un Paris. Mai frumos.

Yogindra: Şi Bombay.

Petre: Ai fost?

Yogindra: Vara asta.

Nansi: Ţi-e dor de teii de la Leu?

Petre: Intru mâine într-un Babilon de limbi.

Nansi: Care mai de care vorbite mai prost.

Petre: Spuneai de şef că ştie numai rusă, ştie şi bengali.

Yogindra: E din Bengal.

Petre: Şi engleză.

Yogindra: Engleza nu e limbă străină, e indiană, e internaţională.

Petre: Ai auzit de esperanto?

Yogindra: Nu.

Petre: Am văzut-o pe Yamini Krishnamurti dansând. Eram atâta lume. O plăcere internaţională. Când mă întorceam acasă...

Nansi: De era să murim de groază sub lumina celor cinci fulgerături.

Petre: Şi acum simt sudorile, copilul era cel mai calm, nu se temea de lumină, îi şi spuneam să nu se teamă şi fata vorbea de soare. Măcar când mă întorceam de la recitalul de veena al lui S. Balachander.

Nansi: A trecut astăzi inspectorul de furnici.

Petru: Cunosc un preot, Rajnesh, din Poona, de 45 de ani. Discipolii lui sunt cam duri, deşi unul recunoştea că despre România se ştie foarte puţin aici, iar apoi era să se ia la bătaie cu un filosof ce susţinea nu spiritualismul, materia, s-a mai liniştit, intervenisem şi eu întrebând dacă nonsensul e ceva negativ. Poonistul întreba ce deosebire este între materie şi energia spirituală, celălalt încerca să vorbească despre zbor, primind replica dură că trebuie să răspundă unui om care înţelege lucrurile direct, nu prin exemple, da, materia e producătoare de energie spirituală, şi omul, dar care e diferenţa.

Yogindra: Mie nu-mi plac oamenii ăştia: sunt foarte răi.

Nansi: Noroc că eu am spus că trebuie să coborâm din autobuz, mai aveam.

Petre: Să ştii că nu m-ai trezit din vreun vis, arta mă ameţeşte mai mult decât ideea.

Nansi: O...

Petre: Ştii ce-a visat Arora?

Yogindra: Femei.

Nansi: Arădence.

Petre: Vreau, vrei, vrea.

Yogindra: Ce e asta?

Petre: Verbe româneşti.

Yogindra: Vine examenul, normal.

Petre: Noaptea aceea fulgerată ca un budhist de suicid.

Nansi: De-ar fi fost aşa nu ne speriam noi atât.

Petre: Ţin minte întunericul adus de furtună, în munte, pe la amiază, noi ne adăpostisem sub viaductul de sub cetatea lui Ţepeş, pe care tocmai îl isprăvisem. Nici cosmos, nici birocraţie, doar râna Văii Căprioarei. Ştii ce mi s-a întâmplat?

Nansi: Termină, că mori neînţeles. Mereu când începi cu ce ţi s-a întâmplat îmi vine să mor.

Petre: Neînţeleasă?

Yogindra: Lasă, e foarte rău.

Petre: Cornelius...

Cornelius: Iar te-ai supărat pe Muc?

Petre: Vezi că el umblă cu prepoziţii şi postpuneri.

Nansi: Amânări.

Petre: El e de părere că nu reprezinţi...

Cornelius: Mormântul meu?

Petre: Decât afară.

Cornelius: Eu nu am fost ars.

Petre: Ba bine că nu...

Corneluis: Chiar?

Petre: După reguli, nu eşti tu Cornelius?

Cornelius: Eu, Brutus?

Petre: Îmi poţi strica piesa, oare nu mai eşti cel pe care-l ştiam eu?

Cornelius: Puţin schimbat.

Petre: Avem acelaşi sânge.

Cornelius: Mai mult sau mai puţin.

Petre: Nu poţi spune că n-avem aceiaşi ţigani.

Cornelius: Nu fi xenofob.

Petre: Te aud numai eu.

Cornelius: Pe Nansi ai învăţat-o rău.

Petre: E dansatoare.

Cornelius: A lui Peşte.

Petre: A lumii.

Yogindra: Ea este foarte frumoasă.

Cornelius: Frumuseţea e trecătoare. Ţineţi minte corpul de balet?

Petre: Individualizează...

Cornelius: Timpul meu e altul.

Petre: Dacă ai juca orbul?

Cornelius: Asta e nonsens.

Petre: Pozitiv.

Cornelius: Nu te lua după spiritualişti.

Petre: După materialişti, atunci?

Nansi: Nu te lua după nimeni.

Petre: Ştii cine e ciclonicul spirit?

Nansi: Termină, că mor.

Petre: Dar nu mi s-a întâmplat mie. Doar ciclonul m-a prins.

Cornelius: Spiritul m-a prins pe mine.

Petre: Prea târziu. Tocmai voiam să ne asigurăm unul de prietenia spirituală a celuilalt, când ciclonul materiei...

Nansi: UFO.

Petre: Pe româneşte – OF?

Nansi: OZN.

Petre: Ştii că numele tău apare, după un timp, cu iniţială în caietele mele?

Cornelius: Şi timpul tău e scurt.

Petre: Toată lumea te ameninţă cu ajutorul şi te mai şi crede duşman de moarte.

Cornelius: Te rog nu fi duşmanul duşmanilor, fii duşmanul meu, cheamă-mă la spectacole să joc postum.

Nansi: Bravo.

Petre: Cum adică?

Nansi: Joacă tare.

Yogindra: Ce se întâmplă?

Petre: Nimic, un negustor de Peer.

Nansi: Termină cu obsesiile.

Cornelius: Vezi?

Petre: Eu desfiinţez materia şi voi...

Yogindra: Care materie?

Petre: Da, voiam să spun cuvinte.

Yogindra: Cuvinte?

Petre: Cu-vin-te.

Yogindra: Cu

Petre: Vin

Nansi: Te.

Yogindra: Ce cuvânt?

Petre: Râbca îţi place?

Yogindra: Am uitat.

Petre: Amico.

Cornelius: Ba, da.

Petre: Depinde. Voi ce sunteţi?

Cornelius: Strigoi.

Nansi: Soţia ta.

Yogindra: Ciamcia.

Petre: Un fel de cianură în lingură.

Petre: Pot să merg să mă spăl?

Yogindra: Pot să merg la urinal?

Nansi: Pot să merg înapoi, acasă?

Cornelius: Pot să merg în iad?

Petre: Pot, pot să merg pe drumul ăsta?

Cornelius: Pot să merg mai aproape.

Dumitru: Cine sunt eu?

Yogindra: Cine sunteţi dumneavoastră?

Dumitru: Nici eu nu reprezint...

Yogindra: Reprezentaţi nu o ţară, ci o ţară comunistă, pentru că nu vreţi să ne daţi subiectele înainte de examen.

Petre: Dacă eliminam un student care a copiat de dimineaţă...

Yogindra: Vă eliminau şi pe dumneavoastră.

Petre: Profesorii?

Yogindra: Studenţii.

Petre: Vorbele noastre sunt fiinţele noastre.

Yogindra: Ale lui Dumnezeu.

Dumitru: Toate aceste replici sunt reale...

Petre: Din păcate.

Yogindra: Foarte rău.

Cornelius: Regia e libertatea mea.

Petru: De cine îţi aduci aminte acum?

Yogindra: De Shiva.

Nansi: De Parvati.

Dumitru: De mine.

Petre: V-am spus ce rău e să fiţi reali, sau ce sunteţi, sau cine, ca Yehova, la o parte atâta opiu.

Yogindra: Ce?

Petre: Nu, nu vorbele mele, triplu M – Marx, Mao, Marcuse.

Yogindra: Ăsta e profesorul de italiană.

Petre: O, el a reinventat lotta continua pentru unicul său client la diplomă. Înainte de pensie, cred că vrea să fie arestat, oricum crede în filmele italiene mai mult ca în cei doisprezece guru.

*

KAMA-EX(AMEN). Ştefan Kama, 35 de ani. Nansi, soţia lui. Copii şi studenţi, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire şi de examen. Zei, întruchipaţi de artişti. Demoni, reprezentaţi birocratic, sau prin măşti şi replici rele. (Distribuţia completă, la sfârşitul scrierii piesei şi a fiecărei rescrieri şi lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viaţa este suportabilă, ca şi moartea, iubirea).

                        Nana: Suntem egali – roşu, galben şi albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.

                        Cine: Cine bea palincă? Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaştri? Cine nu se oferă să-l viziteze pe şef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde maşină? Cine cere să  fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla eu.

                        Kama: Se zbat, se bat. Sunt înfuriaţi că au fost prinşi copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce legătură este între piaţă şi inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului, nu piaţa inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înţelepciunea ta, să fii cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieţei inimii? Diadele se fac triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar şti, iar unul... la ce bun credinţa în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la traducere, ea se vrea numai original, piaţa culorii pieţii, sineutronii – dar noi vorbim fără substrat -  mergi la GTR? - unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – eşti nebun? cu o sută ai o maharani.

                        Şi mi s-a întâmplat iar să nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică – şi repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forţei, mi-am adus aminte de mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe lungi câmpuri de pace şi bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor mele, ale tale?

(2 aprilie) (Prolog)

                        Sunt în scenă. Cum să fii în scenă? Ştii de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem, pe o pagină, despărţiţi în silabe, fără să ne dăm seama când sfârşeşte ori începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învăţătură de minte la fiecare rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – şi dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după înfrângerea echipei sale naţionale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice, în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În toate insulele, peninsulele.

                        Asta, pe scenă, e a doua viaţă a mea, pe care n-o trăiesc, nu obişnuiesc să văd piesele mele – pentru că nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar examenul? - Mai nimic. - Eroul şi sinucigaşul tău. - Doar că ei nu vin din sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului  e a mamei, care poate a murit, a limbii mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie şi pe mama. - Stafiile sunt greu de pus. - Nu de presupus – Şi mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îţi prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianţa stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptăţesc o şansă de a-mi revedea mama? - Mama dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. - Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puţină ruşine înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece timpul. Şi-aşa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? - Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârşit. – Nu se sfârşeşte niciodată. - Te-ai prăpădit şi tu? Morţilor le e dor de prieteni? E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar şi care-am fost, cum spuneai tu, prietene. Mişcă încet cortina  a semn, iar eu mă voi gândi la nişte flori. Cortina se mişcă a roman, primul capitol l-am consumat prosteşte, autodistribuindu-mă, mulţi nu suportă asta, nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de prieten, prolog? Welcome? Fiţi fără grijă, o să auziţi replici bine jucate, o să vedeţi chipuri şi sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriţi conferinţe? Vă ţin una despre repertoriu, reclama, separat, veţi pleca după o mică durere de fericire.

                        (Descrierea decorului) E linişte. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne, doamne, cosmică şi toate cele. Apune soarele orbindu-şi ultimii credincioşi.

                        Stăteam acasă, aveam banii mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămaşa roşie, mâine pe cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o îmbrăcasem – A venit omul şi n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat o cămaşă curată, aşa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal şi pentru un ac de munkfali. Dar am şi eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că suntem aşa, acum te descopăr, că eşti avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ţine tu banii, nu mă înnebuni pe mine, te pot face de râs, să vezi tu odată şi odată, eşti rău şi prefăcut, asta eşti, îţi baţi joc de nervii mei, eşti scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune bestie şi-mi închide mie uşa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un dulap şi geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării actor. Câţiva ascultând, la fel Petre).

                        Tabloul se schimbă; trei M ori trei S, absurd; alţi Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alţi Budha – iubind ori în meditaţie? Budha din piaţă, capul lui Budha, nu capul mişcării. Alţii – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu eşti viaţa mea. Nansi – Viaţa ta mâncată, ştiu eu ce sunt. Ce găseşti de râs? O să rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ţinem cuvântul rău. - De ce să nu ne ţinem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în ţară ne iuţeşte nervii. Să ne iubim oricum.

                        Peronaje: Jean, 35 de ani/ Radha, soţia lui / Actori (studenţi). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din Kama-Sutra. Povestire (actor).

                        Sic – Sir Jean, pot să-i dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ţi-ai depus lucrarea, n-ai ce mai căuta, nu te mai poţi întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir, Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câştiga.

                        Sic aleargă împungând aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La puţin, pe uşa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce spre toaletă. Jean se retrăsese în hol şi lasă capul pe bancă. La puţin de la întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat, bâjbâie şi o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de învăţăcei într-o limbă vie ca o carne, şi trece prin faţa unor necunoscuţi şi dă să strige, mai înaintează în urcuş, spre suprafaţă, ca toţi acei necunoscuţi, care învaţă limba aceea dedesubtul pământului dar  lor nu le trebuie să urce, se descurcă deocamdată mai uşor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le observă. I se slăbeşte turbanul şi-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o galerie de mină, începe să fugă şi să scoată sunete, părul netăiat niciodată i se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe mine în povestea lui Vic? Nu-ţi dai seama câţi ochi sunt pe mine?

Sic: Credeam că o să mă ajutaţi.

Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincţie, Sir.

Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.

(Vezi dialoguri în caietul roşu.)

Aru: Eu nu vorbesc, m-a muşcat câinele meu.

Jean: Colţ Alb?

Aru: Alb...

Radha: Nu alsacian?

Jean: Acum te numeri printre favorizaţi. Un candidat muşcat de câine turbat reprezintă mai mult decât un canceros şi o oloagă. Ce e România pentru tine?

Aru: Draga mea.

Jean: Ce visezi?

Aru: E doamna aici.

Jean: Ce poet ştii?

Aru: Peste vârfuri...

Jean: Krishna era profesor de română.

Aru: Crişul şi Dumnezeu.

Jean: Crişan a fost un răsculat.

Aru: Lord Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu dragei mele?

Jean: De despărţire. Când iubesc şi te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam şi cum iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...

Aru: Asta să o cântaţi soţiei, este Kama-Sutra.

*

Dharamsala PAPAGAL

Papa Gal Dhau la d har o vampiră mâţă liră

(Pictoriţa, Colecţionarul)

P: O să apară iar.

C: Nu mai e timp de aşteptat, găseşte o pată, o legătură între toate culorile dinainte.

P: Şi pe urmă vine şi mi-o...

C: Nu mai rămânem, hai.

P: Şi Gary?

C: Ăla e Iisus Hristos, se descurcă.

P: Şi Blondul?

C: Ţi-am spus că nu mai e căţel.

P: Mi-e dor de papagal.

C: Papa Gal... Parcă mie?

P: Cu Cu.

C: Nu.

P: Ne vor asurzi.

C: L-a mâncat pisica vampir.

P: Cine ştie, din pictură nu reiese.

C: Ai întrerupt-o în seara dinainte.

P: Apare.

C: Poate doar îşi face careva nevoile.

P: În tabloul nemaipictat.

C: Nu e pământ, nici apă.

P: Nibbama.

                        (Hrubă de lemn fără lumină)

P: Sunt licurici.

C: Lotus.

P: Speriat de avioane.

C: Noapte.

P: Meditează.

C: Dar nu am murit eu.

P: Incendiu a fost.

C: Pompieri.

P. Hippies.

C: Salamandre.

P: Stai, că n-am pictat.

C: Nu mai era loc.

P: Şi bietul Yeti.

C: Papagalul?

P: Ce s-o mai fi zbătut în ghearele pisicii.

C: Dar în aest oraş, pe drumurile munţilor Dhauladhar, până la Triund n-am întâlnit nicio pisică.

P: Mai ai timp, ţine-ţi noaptea. Mă gândesc să mă mărit, poate te mai distrez. Facem cumva şi cu papagalul atunci... Eu voi fi purtată într-o ladă, pe sus. Din baldachinul meu n-o să văd şi n-o să fiu văzută, ca şi acum. Taraful o să zbârnâie, nu vom sta pe loc, nimeni n-o să pătrundă la mine.

C: Ziua.

P: Azi.

C: De unde?

P: Totuşi noi nu sfâşiem chiar aşa... Şi a mai rămas o singură pisică, de noapte, dacă nu adormim.

C: Ne mănâncă muştele.

P: E timp de toate.

C: Cu Cu.

P: Şi iar e dimineaţă.

C: Să nu mai cauţi papagalul, l-a mâncat pisica.

***                   

(Sculptor:)

Trupul statuii se destramă în ritul arderii.

Cenuşa fără suflet se alege  în dansul cosmic al degetelor de praf fosforescent sculptând stele de mare.

Invers animaţiei, un somn cu ceafa pe daltă, definitiv.

Trecătorii aruncă priviri şi, unii, bani adormitului. Nu toţi. Un copil se opreşte şi se aşază lângă el să-l sculpteze.

Are în mână un papagal fără pene. Dar pasărea, în mirarea limbilor omeneşti (care-i spun şi tota şi peroquet şi papagal) se împănează, îşi pocneşte aripile, copilul plânge de bucurie, cenuşa sculptorului se spulberă. Întuneric.

FRÂNTURI DE VITRALIU - spicuiri -

Prefața la cartea „Cioburi de cristal”,

(4000 de maxime, însemnări și cugetări)

de Cristian Petru Bălan,  

Editura Ștef, Iași, 2017

Un sfert de veac în care scriitorul Cristian Petru Bălan a strâns cu grijă cioburile dintr-un vitraliu imens, eventual ceresc, potrivindu-le, ca într-un joc puzzle, pentru ca noi să dobândim imaginea întreagă a sufletului său. Autorul nu a căutat dinadins întâmplări extraordinare pentru tezaurul său, ci a lăsat liberă intrarea, cu uşile larg deschise, înlăuntrul fiinţei sale bântuită de nelinişti creatoare şi de fervoarea pe care ţi-o conferă lucrul bine alcătuit. Nu credem că şi-a propus să-şi noteze cele 4000 de gânduri spontane sau adânc meditate în minte, ci a pornit de la o reflecţie, care a atras după sine, precum un uriaş fluviu, toate firişoarele de ape care şi-au găsit sălaş în câmpia nesfârşită a apelor sale intime. 

Pot fi adunate 4000 de reflecţii într-un sfert de secol? Pot, iată. Fiind întinse pe o perioadă atât de vastă, atunci şi temele vor fi extrem de variate şi neaşteptate. Desigur, subiectele pot fi considerate comune: Timp, Spaţiu, Dragoste, Inimă, Viaţă, Moarte etc. Dar depinde cum le-a modelat în mintea lui scriitorul. După criterii proprii, fireşte. Într-aceasta constă noutatea... În ineditul gândirii, ceea ce a condus la realizarea tot atâtor imagini, cât pot fi văzute printr-un caleidoscop cu oglinzi şi sticle colorate. Ochiul le priveşte cu încântare şi doreşte să le reţină pe toate. Dar mâna scapă şi într-un fracţiune de secundă, a răsărit alt model şi mai încântător, din aceleaşi cioburi colorate. O multitudine de modele, care mai de care mai frumoase. Autorul nu   s-a preocupat de structurarea lor pe tematici, ci le-a lăsat aşa cum s-au iscat în memorie. Şi n-a greşit. Elaborarea după un plan chibzuit, poate că le-ar fi deturnat curgerea firească spre albie.Toate aceste formulări aforistice conturează personalitatea scriitorului Cristian Petru Bălan, dar mai cu seamă cea a omului cu acelaşi nume. În plus, autorul are un umor sănătos, molipsitor şi posedă acea calitate rară de a-şi vedea propriile limite şi a face haz de ele. Este un observator al vieţii inegalabil. Mărturie stă chiar prima reflecţie asupra chiar a propriilor gânduri prezente în acest volum: “N-am să-mi deplângnicicum valoarea reflecţiilor şi a gândurilor pe care le-am notat aici, pentru motivul că nu-s nici atât de bune ca să le memorez, nici atât de rele ca să le şterg, dar am să-mi regret de fiecare dată gândurile care mi-au venit prin minte şi pe care, pentru motivul că nu le-am notat imediat, le-am uitat. Despre ele voi spune întotdeauna, cu neprefăcută nostalgie şi mâhnire, că ar fi fost cele mai bune”.

Cristian Petru Bălan scoate în evidenţă şi chiar postulează adevăruri etern valabile: “Trebuie să observi un an pentru a înţelege o singură clipă”. Formulate mai mult sau mai puţin sintetic, gândurile autorulu iau toate, un miez, o substanţă inefabilă, ca o cremă dulce şi parfumată într-o prăjitură cu coajă tare (care e viaţa, îndeobşte!) Cât trebuie să sapi, să ciocăneşti, să înlături, ca să ajungi în miezul rărunchiului! Sunt înfierate aici, invidia confraţilor faţă de succesele tale, răutatea lor de a nu putea ajunge acolo unde tu ai ajuns: “Mierea înghiţită de viespi se transformă totdeauna în venin. Fără un ideal înviaţă omul este o busolă fără ac”; Lenea, Egoismul: “Egoismul omuluiinteligent rar se manifestă direct. De obicei el utilizează într-un modadmirabil masca altruismului şi a dezinteresării, ceea ce-1 face multmai derutant”. Tot în categoria viciilor intră şi Păcatul: “Mânia te face negru, frica te face galben, ruşinea te face roşu, iar cinstea şi tăria de caracterte lasă aşa cum eşti”. Unele adevăruri sunt formulate sub forma paradoxului, atât de vexant uneori: “Insuccesul poate fi, câteodată, primul pas spre izbândă şi spre glorie, dar ameţeala gloriei totdeauna este preludiul insuccesului”; “Dragostea se agaţă de aparenţe până le transformă în false certitudini”. Autorul porneşte uneori de la proverbe cunoscute şi de la ziceri populare, pe care le răstălmăceşte după propria înţelegere şi interpretare: “Cine se culcă pe lauri se trezeşte pe urzici”. Nu o dată, Cristian Petru Bălan face apel la filozofie, la mitologie, la antichitate, la cunoştinţe despre istorie, geografie, biologie, astrologie, literatură autohtonă şi universală, arte, iar subiectele luate din aceste discipline, le aduce în contemporaneitate. Cele mai multe sunt din filozofia lumii, dovadă a firii sale meditative: “Omul este legat de viaţă prin instincte şi de moarte prin raţiune. Existenţa morţii îl forţează pe om să filosofeze”. Iar din filozofie, cele mai frecvente subiecte sunt despre tandemul Viaţă-Moarte.Dimensiunea spirituală este şi ea prezentă şi e adânc înrădăcinată în fiinţa umană: “Omul, într-un fel, s-a creat pe el însuşi - graţie înţelepciunii imprimate de forţa divinităţii”. Despre Suflet, autorul s-a pronunţat, de asemenea, destul de frecvent. Locul omului în Univers este un subiect interesant şi atractiv, care a suscitat imaginaţia scriitorului. Dar şi Geneza şi evoluţia omului este domeniul cel mai interpretabil: “Pământul s-a născut din strălucitorul Soare, iar noi amevoluat din Pământ. Aşadar, ne-am născut din Lumină!” Libertatea este un subiect care i-a preocupat pe toţi filozofii şi gânditorii din toate timpurile: “Libertatea este înarmată cu fulgerele dreptăţii care, la timpul potrivit, vor trăsni şi pe cel din urmă titan”. Uneori, aforismele devin adevărate motivaţii şi îndemnuri la un trai decent şi pacific.

„Când mă apuc să sculptez, am impresia că aş putea crea lumea din nou, dar când sunt în toiul lucrului am certitudinea că acumulez toate imperfecţiunile lumii. Din lupta cu aceste imperfecţiuni iese arta mea”. Oamenii de artă şi operele lor sunt un bun prilej de reflecţie: “Brâncuşi! Chiar şi numele lui singur, pronunţat cu fermitate, sună ca şuierul daltei care muşcă din piatră. EI a compus o întreagă Rapsodie română, solidă şi compactă, numai din stâncile şi arborii munţilor Carpaţi”; “Ion Creangă rămâne în continuare enciclopedia populară şi lingvistică a poporului român”; şi alte asemenea. Eminescu, Shakespeare, Artur Rimbaud, Victor Hugo, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Bernard Shaw, Lev Tostoi şi mulţi alţii i-au prilejuit lui Cristian Petru Bălan prilej de meditaţii aforistice încântătoare. Adevărul şi Minciuna – într-o profundă confruntare, îşi găsesc expresia în aceste pagini: “Adevărul a fost întotdeauna atât de înalt,încât vârful pierdut în azurul ameţitor al cerului, greu a putut fi zărit. Minciuna nu a ridicat astfel de probleme, fiind cu mult mai mică: ea are statura oamenilor şi se confundă adesea cu unii dintre dânşii”; “Drumul adevărului duce la nemurire”; ”Adevărul trebuie proclamat cu cea mai mare tărie în primul rând acolo unde el este interzis de minciună”; “Cine respectă adevărul respectă omul; cine respectă omul, ca entitate divină, trebuie să respecte adevărul. Iată oafirmare care ne impune să pretindem că omul ar trebui să fie adevărul însuşi”; şi altele.

Despre frumoasele virtuţi umane, autorul s-a pronunţat cu multă determinare: “Prietenia se află la jumătatea drumului dintre simpla amiciţie şi imperativul absolut al sentimentelor umane - iubirea adevotată”; “Răbdarea este noianul zăpezii de pe povârnişurile abrupte, care aşteaptă o simplă vibraţie pentru a produce avalanşa”; ”Sinceritatea este fereastra deschisă a sufletului omenesc prin care, celce o posedă, lasă fără teamă ca să se poată privi înăuntrul lui şi-ai conştiinţei” - etc. Despre evoluţie, lupta omului cu sine însuşi, autodeterminarea lui, Cristian Petru Bălan a conceput gânduri remarcabile: “Lupta cea mai grea şi mai lungă pe care omul cu simţul datoriei o duce de-alungul întregii sale vieţi este chiar lupta cu el însuşi”. Nici duşmanii nu au scăpat de o analiză necruţătoare din partea autorului: “În fiecare groapă pe care ţi-o sapă duşmanul, să plantezi câte un pom roditor sau cel puţin o floare, ca să nu-i fi fost truda cu totul zadarnică”. Cele mai multe reflecţii conţin în ele elemente de limbaj poetic, metaforic: “Unii poeţi vor să fie lira lui Apollo, alţii numai sunetul ei, dar pe cei mai mulţi nu cade nici măcar o parte din umbra lirei apollonice”; ”Uneori chiar banalul are un farmec şi o poezie a sa” - și altele... Iată şi o reflecţie relaţionată cu astronomia: “Geniile sunt sori; talentele - planete, iar noi ceilalţi suntem ori sateliţii ai planetelor, orimeteori efemeri”. Sau: ”Din lumina stelei căzătoare geniul poate plăsmui o auroră”. De altfel, despre geniu autorul se pronunţă în mai multe rânduri şi este firesc pentru că subiectul este foarte atractiv.

Şi despre Suferinţa umană există formulări interesante: “Omul care în viaţă n-a suferit niciodată, nu-i bun de nimic”. Printre virtuţi, este exultată Modestia: “Om modest - om civilizat”... Perseverenţa: “Perseverenţa a fost, este şi va fi întotdeauna unicul făuritor al tuturor lucrurilor durabile săvârşite în lume”; Nobleţea sufletească: “Numai o fire nobilă poate să înţeleagă un suflet nobil”. Printre păcate, metehne, porniri umane, aşa cum este Gelozia, există unele reflecţii: “Gelozia, oricât de păcătoasă şi de nesuferită ar fi, ea este totuşi un mic rezervor ascuns în inima omului, al cărui combustibil otrăvit mai poate alimenta totuşi cu destul succes focul unei iubiri aflate pe punctul de a se stinge”. Şi nu se putea ca Ştiinţa să nu fie transfigurată filozofic: “Ştiinţa este ca un balon dirijabil: cu cât a fost umflat mai mult, cu atât s-a putut înălţa mai sus, spre sferele cunoaşterii. Tehnica ar fi nacela balonului care, stând atât de strâns legată de ştiinţă, o urmează nivel cu nivel în nestăvilita ei ascensiune. Iar amândouă împreună - ştiinţa şitehnica - îl înalţă şi îl glorifică pe creatorul ei – Omul”; ”Savant poate ajunge nu acela care ştie deja lucruri multe, descoperite de alţii, ci acela care, ştiind un lucru aproape neînsemnat, munceşte cu stăruinţa şi pasiunea de a scoate din acest lucru cât mai multe informaţii cu putinţă, dacă se poate până la exhaustiv, indicând totdeauna utilitatea lor practică”. Interesant de remarcat este faptul că autorul se implică direct în aceste afirmaţii aforistice, prin mici tablete confesive despre pasiunile sale. Aşa se întâmplă când vorbeşte despre pasiunea de a privi prin lunetă şi telescop, astrele: “Studiind, ca amator, astronomia şi uitându-mă mult prin lunetă ori telescop, în liniştea serilor de vară, la măreţia mirifică a cerului înstelat, nu o dată am simţit, plin de fiori, cum parcă mă înălţăm singur şi imponderabil către galaxii şi metagalaxii, părându-mi-se că pământul se îndepărta încet, încet de mine, apoi din ce în ce mai repede, proiectându-mă la înălţime până ce mă trezeam cu totul angrenat în acea ordine cosmică atât de vastă şi de înspăimântătoare încât, atunci când îmi întorceam din nou privirile ameţite pe pământ, mă uitam în jurul meu uluit, cu ochii unui extraterestru, fără a mai cunoaşte aparent pe nimeni, având impresia că totul este nou. Chiar paşii mei, în acele clipe, erau nesiguri, dându-mi iluzia că dacă aş fi încercat să merg, m-aş fi prăbuşit imediat. Uneori cosmosul ne ameţeşte ca un vin tare, ne fascinează şi ne metamorfozează structuralmente”. În felul acesta, cartea de faţă dobândeşte şi un caracter eseistic. De multe ori, scriitorul combină două elemente, fie antagonice, fie complementare şi le găseşte corespondentul fiecăruia, într-o formulare fericită şi logică: “Dragostea fără suferinţă, fără zbucium, este searbădă şi fadă ca azima fără sare. Acest fel de iubire nu lasă decât amintiri banale, amintiri mici”; ”Minciuna este adesea un fel de omagiu adus adevărului. Cu cât va fi ea mai neagră, cu atât adevărul va părea mai alb”. Dar, aforismele cele mai frumoase, sunt, desigur, despre Iubire: “Iubirea este cifra care pusă înaintea zerourilor vieţii noastre îi dă o valoare neînchipuit de mare, întregind-o!”   Şi unele reflecţii interesante despre Cărţi şi Autori regăsim în acest volum: “Cea mai frumoasă carte este aceea în care, citind, îţi regăseşti o bună partedin propriul tău suflet, din propriile tale gânduri şi experienţe”;  „Scriitorul trebuie să fie mai întâi cititor. Şi mai întâi cititor de suflete, apoi de cărţi”. 

Am selectat, aleatoriu, doar câte una sau două din fructele gândirii scriitorului român-american, care ilustrează tematica. Ar fi fost imposibil şi de-a dreptul neproductiv să reproduc mai multe. Să lăsăm cititorii să le descopere singuri, în ce au ele mai frumos şi mai instructiv, căci sunt câteva mii, iar adevărata valoare a acestora este dată de faptul că te poţi regăsi în cele mai multe dintre ele. Şi fiindcă Filozofia este domeniul predilect al gânditorilor, autorul a formulat un aforism despre sofisme: “Sofismele sunt ca portocalele din ghips: frumoase şi asemănătoare cu cele veritabile la aspect, dar dure şi gata să-ţi rupă dinţii când încerci să muşti din ele”. Una din cele mai frumoase formulări aforistice este despre Speranţă: “Speranţa are aripile păsării Phoenix: nu încerca să i le tai, căci vor creşte de două ori mai mult!”  Şi despre Literatură descoperim frumoase definiții: “Literatura este arta artelor. Este concentrarea vieţii într-un spaţiu mic, impus de filele unei cărţi. Este probabil chiar viaţa însăşi proiectată ca un film pe mai multe coli de hârtie”; ”Poezia - această muzică fără note, ce o auzim doar în interiorul cugetului nostru - este o subtilă mreajă care te fură un moment din realitate, pentru ca apoi să te afunde şi mai mult în ea, spre a o trăi mai intens şi spre a o înţelege mai bine”; “După ce ai scris ceva, reciteşte-ţi opera de unsprezece ori: o dată cu ochi de autor şi de zece ori cu ochi de critic”; “Dacă ar fi să comparăm literatura cu o plantă, atunci poate că ar fi logic să spunem că folclorul reprezintă rădăcinile ei, proza - tulpina, iar floarea, desigur, poezia”... Și multe altele - asemenea! Adeseori, Bucuria este pusă în comparaţie cu Durerea: “Durerea este multiplă. Există atât de multe dureri în lumea în care trăim, încât nici nu le-am putea număra. Bucuria este aproape unică”; “Aşa cum dintr-o tonă de minereu scoţi un gram de aur, dintr-o tonă de suferinţă scoţi un gram de fericire. Suferinţa nu-i dată decât pentru a simţi bucuria mai intensă atunci când necazurile s-au terminat”; La fel sunt puse în acelaşi context Ura şi Iubirea: “Ura şi iubirea nu-s întotdeauna echitabile: urăşti şi iubeşti adesea pe cine nu merită, pe cine nu trebuie”; ”Dragostea este un examen pentru definirea caracterului”. Şi tot ca marii filozofi, Cristian Petru Bălan s-a întrebat, nu odată, care o fi scopul vieţii? “De multe ori ne întrebăm cu seriozitate: care este scopul vieţii noastre? Care este rostul existenţei noastre pe pământ? Şi găsim fel de fel de răspunsuri, dar nici unul de esenţă religioasă. Adevărul este că scopul vieţii noastre, din prima până înultima zi ce ni s-a dat, trebuie să fie unul şi acelaşi: mântuirea! Mântuirea sufletului nostru şi pregătirea lui pentru o existenţă veşnică într-o deplină fericire în lumea spirituală de dincolo pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu pentru absolut fiecare din noi, dar spre care nu vrem să ne îndreptăm decât foarte puţini, cei mai mulţi desconsiderând cu stupidă superioritate acest suprem adevăr”. Pare un răspuns dat pe măsura credinţei sale.

Aforismele complexe ale lui Cristian Petru Bălan ne deschid o poartă spre marile adevăruri ale lumii, asupra cărora, din diverse motive, nu ne aplecăm îndeajuns, fie din indiferenţă, fie din lipsă de timp sau din simplă ignoranţă. De obicei, amânăm pe altă dată aprofundarea unor subiecte care ne preocupă. Dar adevărul e că nu vom găsi niciodată timp pentru analiză. Altfel spus, este nevoie de ochiul altuia ca să ne atragă atenţia. Ochiul vigilent al scriitorului ne face să privim mai serios lucrurile cărora până acum nu le-am dat prea multă importanţă. Aceasta este şi valoarea educativă a cărţii, valoare formativă în special. Ea poate fi considerată chiar un fel de mic tratat de terapie educaţională şi morală. Dar şi un mic tratat de profundă gândire.

Unele aforisme au un anume tâlc foarte interesant: “Pe vârful bradului căzut se pot urca şi cârtiţele”; “Nu ouă cucii în cuiburile vulturilor!”  Nu o dată, și noţiunile Abstract-Concret – îşi găsesc locul în această carte: “Concretul este abstractul înfăptuit”.  Iată și o frumoasă definiţie a Poeţilor: “Poeţii: barometrele şi termometrele secolelor care arată intensitatea şi temperatura sentimentelor omeneşti etern valabile pentru toate timpurile”; Nu este singura, deoarece mai întâlnim încă o altă formulare la fel de elegantă: “Poeţii: un stol de păsări cântătoare, călătorind spre meleagurile nemuririi. Fiecare vrea să fie privighetoarea aleasă, aşteptată de secole... Dar câţi din aceşti înaripaţi ai gândurilor nu-şi frâng aripile, prăbuşindu-se în Oceanul Uitării, înainte de a atinge tărâmul mult visat!”  Despre Sentimente autorul se pronunţă astfel: ”Sentimentele trezesc sentimente şi fără să vrem, se cheamă unele pe altele, depind unele de altele, fiind legate între ele printr-un infinit lanţ eterogen, care se deşiră aproape în întregime atunci când apucăm de o verigă”.  

Definiţii interesante sunt şi despre Religie: “Religia este proiectarea gândirii ascetice străvechi pe cerul plin de mistere”. O definiţie inedită este despre dragostea ucisă: “Scânteia nu se mai întoarce niciodată la focul care s-a stins, dar, căzând, poate produce alt foc, mai mare şi chiar mai luminos”. Şi alta, la fel de interesantă, despre... Noroi (luat ca simbol): “Chiar noroiul, când e luminat de soare, străluceşte ca aurul”. Altă maximă demnă de reţinut: “Nu poţi să urci o culme de trei ori şi să ocobori numai o singură dată!” Este foarte adevărat că omul poate medita asupra tuturor lucrurilor şi fenomenelor. Pare de ajuns să zăbovească puţin asupra lor, şi-i vin în minte fel şi fel de asociaţii, unele chiar în formă artistică. Şi astfel iau naştere maximele, aforismele, proverbele... Având în vedere pasiunea autorului pentru fizică, astronomie ,fenomene naturale, poate fi citat şi acest aforism despre Atom: “Atomul este oglinda întregului univers”. Iar locul Omului în acest Univers nu poate fi neglijat:  “Omul este un cosmos infinit, tot atât de greu de străbătut de la un capăt la altul ca şi cosmosul astronomic”.  De asemenea, întâlnim formulări aforistice despre Timp: ”Timpul, marele necunoscut, a început tot mai des să se dea bătut, pierzând masiv în întrecerile pe care le are zilnic cu inteligenţa umană”; “Cronos este totdeauna mai tare decât Eros”. Ideea – un subiect care a suscitat de asemenea, formulări aforistice, din totdeauna: “Ideea umană - excelent produs al materiei -poate accelera mişcarea acesteia din urmă, o poate încetini sau o poate chiar transforma, dar niciodată nu va putea genera sau distruge material”. Despre Viaţă, Cristian Petru Bălan se pronunţă cu o anumită ironie: “Viaţa se poate adapta chiar şi acolo unde nici moartea nu ar putea supravieţui”; ”În faţa furtunii, mai sigur este firul de iarbă decât înalţii cedri”; “Dacă posezi simţul echilibrului, te poţi aventura chiar şi pe-o muchie de cuţit”; “Naşterea unui nou prunc pe pământ: încă o dată Universul cel mare va fi înghiţit de raţiunea unui Univers mic!”; “Viaţa oamenilor este ca un foc: uneori, arzând, ea dă multă lumină şi căldură; alteori numai un fum înecăcios care împiedică adesea răspândirea luminii venită de la flăcările umane orbitoare din jurul nostru”. În continuare, iată şi o formulare în stilul zicerilor sau strigăturilor populare: “Cu hărnicie prea târzie, scapi cam greu de sărăcie!” Ca om cunoscător al fenomenelor cosmice, autorul formulează un aforism original: “Cosmosul are o finalitate: Omul! Acesta este oconcretizare sintetică a cosmosului”. 

În timp ce unele aforisme sunt sintetice, altele zăbovesc mai mult asupra explicaţiei ideii pentru a fi înţelese. În această categorie intră şi micro-tabletele confesive cu caracter autoreferenţial. Autorul strecoară unele instantanee din viaţă, care i-au oferit motive de meditaţie. Omul şi natura – două categorii complementare care se susţin reciproc. Aici câmpul de desfăşurare este imens şi mijloacele – nelimitate: “Spinii stau în calea oamenilor ca să-i menţină treji”. Formulările cu tentă morală sunt în asemenea manieră scrise încât nu supără: “Apanajul tinereţii este frumuseţea fizică, iar al bătrâneţii frumuseţea morală”; ”Moraliştii ne dau o sumedenie de morale, dar nici o metodă prin care să ne înveţe cum să le aplicăm în viaţa practică”; “Năravul este ca pirul: dacă-l tai la suprafaţă, el creşte mai puternic în adâncime. Cualte cuvinte, el va trebui scos cu rădăcini cu tot pentru a-l distruge definitiv”;şi altele. Despre Lumină, Cristian Petru Bălan a conceput  adevărate poeme în proză care şi-ar găsi locul într-un volum de proze ritmate. Şi despre Legile naturale ale apariţiei şi dezvoltării speciilor şi plantelor, autorul găseşte gânduri potrivite, nu lipsite de logică şi uşor de înţeles: „Lângă pomişorii strâmbi trebuie aşezaţi ţăruşi drepţi”, “Dacă ţi-e milă de râme, n-ai să poţi săpa pământul”; - rezultat al observaţiei amănunţite a împrejurului. Dar acest lucru nu înseamnă să treci indiferent printre lucruri, cu gândul doar la ale tale, ci presupune acel gen de generozitate, care te face să te apleci cu atenţie asupra tuturor creaturilor ca şi a relaţiilor dintre ele. Este şi aceasta o ştiinţă, dar, mai înainte de toate, este o artă. Arta de a trăi la cotele maxime ale desăvârşirii umane. Un adevărat poem despre copilărie se află în aforismul cunumărul 662 în care autorul intră în lumea copilului şi încearcă să observe lumea cu ochii lui. Apoi, câteva pagini mai încolo, ne oferă o interesantă definiţie a filozofiei: “Filosofia este fermentul care înalţă aluatul efemer al fiinţei omeneşti până îl scoate din strâmtoarea formelor telurice în care se zbate zilnic”. 

Volumul lansat poate fi văzut şi sub forma unui jurnal itinerant care aduce norme şi principii de viaţă sănătoase, aplicabile de către oricine care este preocupat să-şi desăvârşească personalitatea. Chiar dacă toate acestea sunt rezultatul unor bogate experienţe personale ale autorului. Dar şi aici funcţionează principiul modelului. În general, când cineva citeşte o carte, caută momente, lucruri, persoane în care să se regăsească. Şi cu cât cititorul se regăseşte mai mult în cele scrise de autor, cu atât i se pare mai firesc şi mai aproape de sufletul său. Chiar dacă au fost scrise în plină tinereţe, pe o plajă de 25 de ani, reflecţiile sunt valabile şi astăzi, când autorul se află la o vârstă venerabilă, pentru că nu şi-a schimbat în esenţă sistemul de gândire şi datele personalităţii. Fiind atât de diverse, pot fi aplicate cu succes tuturor vârstelor. Practic, poate funcţiona şi ca un oracol în care, căutătorul poate afla răspunsul la marile lui întrebări existenţiale ori să-i deschidă ochii asupra celor mai puţin observabile, dar însemnate pentru dezvoltarea lui ulterioară. De aceea, cartea aceasta este extrem de importantă pentru toţi. Şi mai ales, este fructul gândirii unui om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni. Care ştie să aprecieze valoarea, oriunde s-ar aflaea, fie şi-ntr-un bob de nisip care alunecă timid, în clepsidră. De cele mai multe ori, răspunsurile la întrebările vieții  sunt total neaşteptate şi, în această privinţă, autorul ne deschide ochii şi inima să putem percepe lumea mai bine.

Abordarea atâtor domenii (practic, toate) – autorul îşi dovedeşte erudiţia, dar şi capacitatea de a selecta, din imensitatea experienţelor vieţii umane, doar pe acelea din care celălalt (cititorul) poate trage nişte concluzii utile, putând învăţa ceva. Mari adevăruri sunt inserate aici, nicidecum sentenţios, cu atât mai puțin pline de trufia celui care cunoaşte Adevărul suprem, ci cu înţelepciunea, smerenia şi sfatul celui care a primit cu asupră de măsură şi care-şi împărtăşeşte cu altruism experienţa, din dorinţa de a le deschide ochii celorlalţi, pentru a nu mai greşi şi a-şi face viaţa cu mult mai suportabilă. Despre marile categorii filozofice Timp şi Eternitate, autorul ascris: “Eternitatea este fiica clipei care naşte alte clipe”; “Timpul rezolvă toate, iar noi rezolvăm timpul”.  Despre Shakespeare autorul a întocmit un adevărat poem-eseu, etalându-și  o  admiraţie necurmată faţă de titanul englez, cel mai mare dramaturg din istoria literaturii universale. Aceeaşi reverenţă o manifestă însă şi faţă de Limba Română:  “Limba română este cel mai mândru şi mai frumos monument pe care latinitatea l-a ridicat în estul Europei. Armonia ei aminteşte de dulceaţa severă a limbii strămoşilor noştri latini, veniţi prin aceste locuri din Roma, acum două mii de ani.

Cursivitatea şi bogăţia ei nu sunt cu nimic mai prejos de cea a limbii franceze, din care fluviul lingvistic românesc s-a alimentat selectiv până la refuz. Uşoara ei asprime, aproape lusitană, păstrează ceva din patina idiomului geto-dac, iar sporovăiala specific românească, plină de înţelepciune şi de veselă spontaneitate, o face egală în sonorităţi cu incantaţiile melodice ale italianei şi spaniolei. Afinitatea ei firească faţă de nou şi repeziciunea cu care adoptă toate neologismele de ultimă oră o fac tot atât de modernă, tot atât de bogată în termeni internaţionali pe cât este engleza, limba cea mai vorbită pe glob înzilele noastre. Dar, mai presus de toate acestea, lipsită aproape complet de barierele dialectale ale surorilor ei neolatine şi chiar ale englezei, limba română păstrează de veacuri o unitate şi exactitate lexicală uluitoare, cimentată de vicisitudinile istoriei, însuşire cu care nici oaltă limbă nu se poate mândri întotdeauna”.    Aforismele din această carte nu pot fi citite dintr-o suflare.Trebuie zăbovit destul în dreptul fiecăruia, “rumegat”, “mestecat” până când se limpezeşte în inima ta. De aceea, nu este indicat să fie citite zeci de pagini deodată pentru că se ajunge la imposibilitatea de a le mai putea recepta, digera. De preferat, ca acestea să fie “gustate” ca pe delicatese, după o masă copioasă, ori între mese, în timp ce-ţi faci siesta. Fiecăruia trebuie să-i acordăm atenţia pe care o merită. Cartea poate sta la loc de cinste pe noptieră şi deschisă, de câte ori avem nevoie de un prieten cu care să ne sfătuim şi căruia să-i împărtăşim gândurile. 

Ar fi o întreprindere aproape imposibilă să ne referim la întreaga avuţie a nestematelor gândirii lui Cristian Petru Bălan în acest generos volum de maxime şi aforisme, apărut în 1994 la Editura California, Hollywood, şi acum reeditată la Editura Ştef din Iaşi. Ne mulţumim doar, cu semnalarea câtorva aspecte şi trăsături ale gândirii scriitorului, cu dorinţa de a dobândi cât mai mulţi cititori care să-i împărtăşească, cel puţin o mică parte din idei şi trăiri notate cu sârguinţă şi acribie, de-a lungul timului. Şi pentru aceasta, îi suntem profund recunoscători pentru darul de suflet.

Toate lucrurile, fenomenele şi procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existenţial legea generală a cauzalităţii (cu excepţia Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor şi nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiţii identice, aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte), dar ele îşi caută împlinirea ca entităţi pe direcţia minimei rezistenţe.

Astfel, apa se supune forţei gravitaţionale, care, după cum se ştie, are sensul statornic de acţiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaţionale, ea se scurge la vale, adică pe direcţia celei mai mici rezistenţe, înspre ţinta ei concomitent firească şi ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui îşi caută împlinirea (mulţumirea trupească şi desăvârşirea spirituală) pe direcţia minimei rezistenţe, aşa încât, ne înştiinţează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939), „concepţia de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler şi Lagrange şi e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală şi estetică, ba chiar şi în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluţia foneticii, respectiva concepţie oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertăţii („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credinţă pentru cel mai mare rezultat”), iar în viaţa societăţilor omeneşti, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforţări prea mari şi fără perturbări prea adânci”...

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituţional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetăţenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viaţă mai îndestulată, au apărut acele mişcări sociale de amploare, bunăoară aşa ca revolta englezilor din anul 1688 şi cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluţii.

N.B. Afirmaţia de mai sus necesită următoarele două precizări:

1)Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolşevico-rusească şi Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecţionale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei şi a vieţii cetăţenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupţia etc.), fie graţie conjuncturii internaţionale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înţelegerile dintre păpuşarii planetari, precum cele de la Ialta şi Malta), fie prin acţiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceauşiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne şi externe. Cu toate astea, înfăptuitorii şi beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), ţin cu tot dinadinsul să le numească revoluţii. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolşevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împuşcarea cuplului Ceauşescu...

2)Gânditorul Petre Ţuţea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluţie din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluţie presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului şi abia pe urmă schimbarea condiţiilor sale materiale de viaţă. Este adevărat că ceea ce obişnuiesc istoricii să numească revoluţii politice şi industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieţii pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinţei şi necumpătării: poluare, risipă, nelinişte, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul şi cruzimea au făcut, orice ar zice optimiştii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduinţa progresiştilor şi sub presiunea diverselor mişcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituţional la votul universal şi parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniţi de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toţi cetăţenii au dreptul să voteze într-o democraţie mai mult sau mai puţin aparenţială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeaşi greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necuşerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite şi în proporţie  covârşitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoşenia, nici cu competenţa şi nici cu corectitudinea aspitantului la funcţii în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat şi mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreţ şi mai de nădejde pentru clan ori formaţiune politică”, cu atâta sporesc şansele acestuia de căţărare pe scara socială şi de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi şi ceas de ceas se face dovada că peştele de la cap se împute şi atunci când chiar Curtea Constituţională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de faţă, şi – de ce nu? – pentru a-şi putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni...

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carenţele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai şcolată şi, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susţinea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-şi ascundă gândul”?), egoismul individual şi colectiv al celor care se servesc de democraţie, dar pretind cu neruşinare că o servesc pe ea, şi oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea laşităţii cât şi pe cea a ambiţiei linguşitoare, şi care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult şi bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece...

Cu binecunoscuta-i eleganţă în exprimare, Negulescu înţelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiţi de calităţi, dar sunt lipsiţi de convingeri”, toţi oportuniştii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluţionismul politic”. Un evoluţionism, adaugă el, care prin alianţele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, aşa încât, arogându-şi prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puţin deghizată”.

Într-un asemenea climat esenţialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetăţenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorităţii parlamentare, iar preşedintele ales să devină „executorul orb şi pasiv” al respectivei majorităţi, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce aşteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituţia noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară şi nici pe departe una pezidenţială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori - ţine morţiş să rămână în continuare patria democraţiei originale de tip iliescian.

Când acum câteva săptămâni Lidia a sunat-o şi a invitat-o la ea, Pia era debusolată. Plănuise să plece la Cluj pentru a se interna, să-şi facă o revizie generală fiindcă se simţea lipsită de vlavie şi, în ciuda faptului că a fost mult timp la practică prin spitalele timişorene, nu a îndrăznit să-şi facă controale, nu ştia de ce. Poate că nu s-ar fi dus în Spania dacă n-ar fi simţit că fosta colegă din şcoala generală avea nevoie de ea, iar Pia avea nevoie acută să îşi revadă prietena din anii copilăriei. Cele trei ore cu avionul i s-au părut nesfârşite. Se străduia să reţină câteva fraze dintr-un ghid de conversaţie român-spaniol, se holba pe ferăstruica avionului concepută parcă pentru pitici, din bucăţele de aluat subţiri-subţirele, aşa cum numai mama ei le subţia atunci când făcea plăcintă cu dovleac şi scorţişoară, ori părea c-ar fi fost un strat de mâzgă sau chică de mătasea-broaştei când apărea vreun nor fabulos ori după ce simţea câte un gol de aer şi încerca, de asemeni, să intre în vorbă cu micuţul ce stătea pe scaunul de alături, cuibărit în braţele maică-sii. Ruşinos cum era, mereu îşi afunda căpşorul cu zulufi galben-roşcaţi între sânii mari şi pufoşi, făcuţi parcă din vată de zahăr, de câte ori îi adresa câte-o-ntrebare. Aşa, cu fruntea afundată ca într-o caldeiră, piciul îngăima câte ceva.

-          E obosit, l-am trezit devreme căci am venit la oraş taman de la Obreja.

-          Ei, cum aşa?

-          Naaa, aşa bine! Am fost în concediu la muma. Acum mergem acasă. Ne-am aşezat lângă Valencia de mai bine de zece ani...

În oraşul a cărui nume însemna „vigoare“, cuprins de luminile nopţii, întâlnirea a fost ca-n filme, după treizeci şi opt de ani. Prietenele nu s-au mai văzut din anul 1978, de la terminarea clasei a opta şi... parcă a fost ieri. Pia privea distrasă prin aerogară cum unii îşi luau bagajele de pe banda striată, cenuşie, ce se rotea încet-încetinel de parcă benzii i-ar fi fost teamă să nu alunece bagajele doldora ce-i fuseseră date în grijă, apoi se grăbeau spre ieşire. Căznindu-se cu geamantanul ticsit cu fel şi fel de atenţii şi sacoşa în care avea câteva ghivece cu violete de Parma, s-a luat şi ea după furnicar şi s-a trezit la un moment dat în faţa unui zid mat, după care o aşteptau calmi, surâzători, cu braţele deschise, Lidia, buna prietenă şi domnul Nelu, un bărbat distins, cu părul grizonat, ten cafeniu, c-o mustăcioară sură, asortată pare-se cu dungile tricoului Lacoste. Lidia ca un lujer de orhidee albă în copilăria lor uitată, era acum o doamnă bine, ce-i amintea Piei de Sophia Loren jucând în filmul Floarea-soarelui.

N-a avut cuvinte să îşi exprime mulţumirea căci a fost primită ca o regină, ca o soră, ca un membru drag familiei lor. Deşi au ajuns destul de târziu în Castellón de la Plana, Damaris, fiica cea mare a Lidiei, o tânără frumoasă coz, ce aducea cu domniţele pictate pe zidurile mănăstirilor din Moldova, îi aştepta să cineze. Plin de evlavie, stăpânul casei şi-a împreunat mâinile, a spus rugăciunea, i-a urat bun venit proaspetei musafire, apoi au servit din bunătăţile pregătite cu  multă măiestrie şi migală de zâna casei. După, fiecare s-a retras pentru binecuvântata odihnă. Întreaga casă precum şi camera pregătită Piei avea un nimb rar întâlnit. Mobila din lemn de trandafir era simplă, fără brizbrizuri. Un tablou de-al unui pictor cunoscut locului, în ulei, se afla deasupra tăbliei patului şi un miros de smirnă şi vâsc o îmbiau pe rătăcitoare să se azvârle în aşternuturile de damasc, cu desene imperceptibile. Fereastra deschisă, imensă, din lemn, da înspre-un părculeţ cu ringhişpiluri şi o cişmea ce susura zi şi noapte. Zilele petrecute în sânul familiei surorii de suflet şi peregrinările prin Castellón de la Plana, Marina D’Or, Benicàssim, Peñíscola, Vinaròs, Coves de Sant Josep au făcut-o să-şi regăsească focul sacru şi să amâne întâlnirea cu cei în halate albe.

Mergând mai pe seară în staţiunea de vacanţă Marina D’Or căci pe gazdă o ardea să colinde, deşi avea dureri îngrozitoare în talpa piciorului drept, unde îi apăruse din senin un ciot ce trebuia extirpat, pentru a-i arăta camaradei cât mai multe locuri, Pia a admirat de la bun început străjerii-palmieri din pâlcul aflat la intrarea în staţiune, penajul alb-negru al lebedelor ori coloritul pistriţ al raţelor sălbatice, toate tupilându-se prin stufăriş ori prin cuiburi improvizate, pregătindu-se de culcare. Staţiunea era înţesată de turişti, mare parte din ei fiind seniori veniţi la tratament. Uitându-se la ei cu părere de rău, Lidia a început să zică:

-                      Vezi, Pia, au venit să se trateze, sunt la cure balneare.  Nu vin nici ei când e scump. Ajung la sfârşit de sezon, dar au această posibilitate. La noi, în ţară, câţi bătrâni pot să-şi vadă de sănătate? Foarte mulţi nici nu cred că au ce mânca, n-au bani de medicamente, darămite să mai vadă marea? E trist. Cu ce sunt mai presus bătrânii ăştia faţă de-ai noştri? Avem o ţară săracă. Toţi cei care ne-au cârmuit după ’89 n-au făcut să le fie bine decât lor şi ălor lor. Ce de patrioţi, ce de patriotarzi!!!...

Vorbele pline de dezamăgire ale Lidiei au fost întrerupte de cântece venite de pe-o alee, de unde au început să se perinde care alegorice şi personaje costumate pompos, desprinse parcă din cărţile cartonate, cu poveşti în miniatură...

Vraja mării, livezile de portocali, trandafirii japonezi cu flori mari, roşii, roz, galbene şi leandrii vişinii şi albi se îngrămădeau în camera obscură a gândurilor, când Fiesta din Marina D’Or a venit la ţanc pentru a-i demonstra că oamenii mării şi ai plajelor însorite iubesc viaţa cu toate faţetele ei.

- Aaaaa, ce bineee, o fiesta, exclamă Lidi, hai să ne aşezăm la o terasă şi să privim!...

Chelnerul care n-a întârziat să apară, primenit ca o jună, cu faţa numai zâmbet, ce avea un carneţel cu foi răsucite pe la colţuri şi un creion proapăt ascuţit, pus după urechea dreaptă, luă comanda. Curând începu să curgă un număr nesfârşit de figuranţi. Convoiul se pierdu undeva, în bezna împletită cu întortocheri sclipicioase, iar zumzetul celor gură-cască se risipi şi din interiorul restaurantului se putea desluşi cam difuz cântecul Viatge aItaca, în catalană. Pia tresări. Îşi aminti de ziua în care a ascultat pentru prima oară acel cântec şi vorbele ce i le spusese bramburel de altădată, cuvinte scumpe:

–                    Bonjour! Comment ça va, ma belle comme un coeur?... Aşa-i spunea dimineţile, înainte de bagatele, un fel de-a o duce cu vorba căci apoi îşi vedea liniştit de cartea lui Fumaroli, Histoire de la rhétorique dans l'Europe moderne...

–                    Înainte să te cunosc eram ca un zombi. Acum simt că trăiesc cu adevărat şi-am de gând să trăiesc cel puţin o sută cincizeci de ani ca să te fac fericită!... L-am cunoscut pe Lluis. Un fost coleg, profesor de spaniolă la universitatea noastră, mi l-a prezentat în tinereţe. Pe-atunci nu era aşa trendy. Se afla într-o sală goală, repeta la un pian de marcă, mare, negru, se pregătea de-un concert.

A cunoscut dragostea ludică, dar... inutil îi fură toate. Să te mai încrezi în oameni...? Pia încă visa la el, cu el, despre el...

Tare târziu au plecat spre Castellón. Castelanii urmau să plece a doua zi la treabă, doar ea, Pia, era lipsită de griji căci prietenii n-o puneau să facă nimic şi se simţea ca o nimfă hrănită cu lăptişor de matcă, cu nectar şi miere. Dimineţile se lua şi pleca să facă plajă în Grau sau Benicassim. Străbătea câteva străzi, încercând să ţină pasul cu Lidia. Treceau pe lângă o patiserie de unde ieşeau mirosuri atât de îmbietoare că rezista destul de greu să nu intre zilnic pentru a gusta din foietajele artizanale, aranjate în tăvi de aluminiu, expuse pe rafturi şi-n vitrine, treceau pe lângă un liceu, unde mereu era îmbulzeală, pe lângă bustul din fontă al reginei maure, în spatele căreia era un castel cu ziduri încrustate cu ceramică, reprezentând frânturi de legendă şi statuia singuraticei balerine şi astfel ajungeau în staţia de autobuz, aşteptau câteva minute, urcau în primul autovehicol ce sosea şi încercau să-şi găsească-un loc pe scaun pentru că autobuzul se umplea repejor de femei, majoritatea românce, ce începeau să turuie verzi şi uscate, care mergeau la muncă, să facă menajul prin locuinţele băştinaşilor. Din autobuz, Pia admira clădirile argilii, construite cam la unison cu relieful muntos. Autobuzul gonea pe lângă fel de fel de arbori exotici, imense aloe, plantaţii de clementine, foarte îngrijite, a căror fruncte dădeau în pârg. Serile, când toţi ai casei reveneau de la muncă, se aşezau la taifas în sufragerie.

- Îmi amintesc, Nelu, spunea Lidi, că Pia era micuţă, tare micuţă şi slăbuţă. Maică-sa, învăţătoare, n-o prea lăsa la joacă cu oricine, dar eu o căram după mine peste tot. Într-un an, primăvara, nu se topiseră încă bine zăpezile şi noi, un grup de băieţi şi fete mai zurbagii, ne-am luat să plecăm în luncă, înspre Şoşdea, după ghiocei. Ce ne-am mai nămolit!... Ghiocei, ioc, dar ştiu că ne-am jucat şi ne-am bucurat pe cinste. Ne-am jucat: Printre munţi şi printre văi, Podul de piatră,... Acasă am ajuns pe înserate cu ghetele încărcate de glod. Mama, ce să mă mai certe, i-am spus că am fost în luncă să-i culeg ghiocei şi s-a îmbunat, m-a lăsat în pace...

- Neştiute amintiri de câte ori ascult?!... Când am cunoscut-o, eram maistru la..., spunea soţul Lidiei. Într-o iarnă, când totul era alb, alb, alb, într-o pauză de masă, ne-am jucat cu zăpadă şi Lidi mereu arunca cu bulgări în mine, iar eu mă întrebam: măi, ce vrea fata asta?! Fumam. Mustaţa îmi era ca majonul de la fumul de ţigară. Eram un dezmăţat până într-o zi, când Lidia m-a chemat la biserică. Întoarcerea la Domnul am făcut-o după lungi discuţii purtate cu ai mei, toţi ortodocşi...

Într-o după-masă, tocmai ce-a revenit de la plajă, când cerul s-a înnegrit. Părea că cineva s-a jucat c-o căldare de smoală, a luat o praştie şi-a ciuruit cerul cu smoala topită care s-a împrăştiat în toate părţile, acoperind alb-albastrul. Pentru câteva minute s-a întrerupt curentul. O răpăială alungă întunecimea ce părea de neînvins şi ziua păru mai frumoasă decât până atunci căci soarele părea că zâmbeşte pe sub mustaţă de norii buimaci, ce s-au înverşunat să bâiguie în vecinătatea lui. A doua zi, valurile mării erau atât de mari că doi tinerei în echipamente  albastre, cu zigzaguri galbene, se avântară în larg, pe plăcile de lemn, cu care veniseră la subraţ. Pia stătea pe şezlong şi-i privea cum dansau pe valuri. Cât de cutezători sunt tinerii! Oare de ce vârstnicilor le piere curajul şi în orice acţiune văd o catastrofă? De ce tinerii n-au taină? O furtună de nisip o făcu să nu mai lâncezească pe ţărmul aproape pustiu. Şi-a adunat lucrurile şi-a începu să meargă şerpuit pe nisipul uscat şi umed, lăsând urmele paşilor săi mărunţi impregnaţi în granulele uscate şi umede. Când valurile muşcau mai mult din plajă, Pia era acoperită până la genunchi de spumă cu bule de aer ce se prelingeau şi apa rece-călduţă o gâdila din vârful picioarelor până mai sus.   

Străbătând parcul de pini din apropierea observatorului astronomic, în care unii jucau golf, la Grau, i-a cunoscut pe Maria Rödel şi Esteban, un cuplu de prieteni de-ai Lidiei, stabiliţi în acele locuri de vis, care au binedispus-o cu poveştile lor. Maria, o nemţoaică uscăţivă, tunsă scurt, băieţeşte, cu părul alb ca spuma mării, cu ochii de un albastru spălăcit ca al florilor trecute de „nu-mă-uita“, cu riduri crestate pe faţă, suferindă de zahăr în sânge, mereu aducea vorba de Willy, întâiul soţ, care îi lăsase o avere considerabilă, despre fratele şi nepoţii ce-i avea în Germania, despre copilăria  lipsită de dragostea mamei. Esteban, puţin adus de spate, nu prea în largul său în prezenţa Mariei deoarece tot timpul îi făcea observaţii, depăna şi el amintiri cu cei nouă ani petrecuţi într-un orfelinat din Andaluzia, unde maică-sa l-a uitat, de cei petrecuţi în familia tatălui său, în Franţa şi despre munca sa ca matriţer, timp de treizeci şi doi de ani, într-o fabrică din oraşul luminilor, de unde ieşise la pensie în urmă cu alţi zeci de ani. Avea şi el suferinţele lui. Durerile sale veneau din faptul că băiatul, stabilit în oraşul traversat de Sena, informatician la Aeroportul Charles-de-Gaulle, îl vizita o dată pe an şi atunci consoarta, apriga Maria, pleca de-acasă. Esteban era măcar împăcat că Felippe avea permisiunea tacită a nevestei de a le deschide uşa căci pe fiică-sa, Maria nu o vroia nici în ruptul capului şi aceea locuia cam la trei străzi depărtare, tot în Grau. Amândoi se hârâiau ca pisica cu câinele, dar fiecare ştia când să cedeze şi când să se retragă, astfel se completau reciproc. Apartamentul lor, înţesat de trofee de-ale lui Esteban, mare alergător de sprint, de cărţi legate în piele de bivol, cu încrustaţii aurite şi reviste în limba germană, franceză şi spaniolă, precum şi de păpuşi din lemn pictat, din ceară, plastic ori de porţelan, îmbrăcate în rochii de voal, catifea şi caşmir, de diferite forme şi mărimi, de-ale Mariei, care în adolescenţă n-a avut parte de ele, era ca un sanctuar care se prelungea cu o scară interioară, cu trepte înalte, din marmură de Carrara, ce te duceau pe o terasă imensă, la nivelul superior, care-ţi oferea o imagine de-ţi tăia răsuflarea pentru că acolo erau zeci de ghivece cu flori, ghivece mai mari şi mai mici, de ceramică, din lemn de bambus ori din plastic, ghivecele cu flori şi florile din ghivece, întrecându-se parcă să îşi expună evantaiul de culori, cerul şi Marea Mediterană aflată la o aruncătură de băţ, cu undele aurii-azurii...

În Peñíscola au vizitat Castelul Papei Benedict al treisprezecelea, numit de localniciCastillo del Papa Luna, aflat pe un promontoriu stâncos, cu mult deasupra nivelului mării. Intrarea în acea fortăreaţă poate fi făcută printr-una din cele trei porţi: Fosc, Sfânta Maria şi Poarta Sfântul Petru. Ei au pătruns să-i cerceteze tainele prin două dintre ele, nu ştia prin care, dar am pătruns. Aproape toate sălile castelului erau pustii. Puţine aveau ceva obiecte de uz casnic şi religios, însă grădinile cu priveliştea spre marea cu zeci de nuanţe de turcoaz, te făceau să uiţi de toate neajunsurile îndurate în timpul  urcuşului  până la cetăţuie şi de poveştile de groază despre acel papă răzvrătit. Pe străduţele înguste, pietruite ca nervurile unei plante, care te făceau să te dai de-a berbeleacul dacă nu aveai încălţăminte cu crampoane, urcai alene. Uitându-se când într-o parte, când într-alta, la tarabele magazinelor cu suveniruri, Piei i-au atras atenţia culorile  vesele, puternice, în mii de nuanţe de roşu, albastru, verde, … de pe ceramica şi ţesăturile ce te îmbiau prin rezonanţa lor să te opreşti locului ca să le admiri şi măcar să le mângâi cu privirea, dacă nu te îndurai să şi cumperi câte ceva. Razele măreţului astru inundau din abundenţă străzile staţiunii şi plaja plină-ochi de turişti francezi, germani, spanioli.

Au ajuns cu soare şi la Vinaròs, în vizită la alţi prieteni, Gabriela şi Ştefan, stabiliţi de multă vreme în Germania. Gabi, care excela în multe privinţe, cu un doctorat în muzică, avea o aureolă cum numai oamenii greu încercaţi o au căci doar aceia ştiu să preţuiască viaţa la justa valoare. Mică de statură, cu păr lung, bogat, răsfirat pe spate, ochi azurii, cu faţa numai zâmbet, îmbrăcată din cap până-n picioare în haine de-un albastru închis, îşi alinta din cânt în când partenerul cu apelativul Pichi. Ştefan, preot neo-protestant vreo doi ani la Timişoara, de-un calm desăvârşit, prindea din zbor povestirea soţiei din anii lor de început de drum în doi, de felul cum erau filaţi de infiltraţii regimului apus şi aducea adăugări.

 La puţin timp alţi invitaţi şi-au făcut simţită prezenţa. Doamnele, treisprezece la număr, s-au grăbit să întindă pe mese platourile cu mâncăruri şi prăjituri. Miam, miam, ce de bunătăţi! La întrunirea aceea, Pia a cunoscut şi alţi timişoreni, marea parte stabiliţi de ani buni pe coasta florilor de portocali. Răgazul, clipele de meditaţie, Cartea Sfântă, masa câmpenească servită în superba vilă de pe malul mării, clişee pe retina sufletului fiecăruia dintre ei.

- Poze, să ne tragem în poze, timişorenceeleee! În largul mării se zărea o barcă cu pânze şi-un pescăruş se rotea alene pe lângă ţărm. Marea era atât de liniştită, o linişte profundă, linişte ce te îmbia la visare.

Vizita la Eden s-a încheiat cu un recital din La Mer de-al lui Debusyşi un duet Gabi - Pia, se putea altfel?

Horchata, o băutură binefăcătoare, realizată din migdale măcinate, degustată după ce au vizitat Peştera Sant Josep, plimbându-se cu barca de-a lungul apelor liniştite ale râului subteran, au trimis-o pe Pia cu gândul la batido preparat de Lidia în fiecare dimineaţă. În barca cu numărul doisprezece au urcat împreună Pia, Lidia şi un grup de  doisprezece francezi-petrecăreţi, din zona Château de Versailles. Au schimbat câteva vorbe cu două excursioniste, împărtăşindu-şi impresiile despre acel loc unic şi misterios, unde rocile au fost modelate de apă în stalactite şi stalacmite, din vremuri preistorice. La un moment dat un bătrânel din gondola lor s-a lovit puternic de-un cristal de stâncă.

- Pierre, Pierre!…, săriră să-l oblojească doamnele din jurul său, dar Pierre, plin de şarm îşi arăta nedumerirea grijii lor, deşi în locul cu pricina îi apăru un ditamai cucui. Lidia, numai ochi şi urechi, spuse:

- Dă-l încolo! E mangă. Nu-i vezi că toţi au luat ceva la bord?...

Afară le aştepta cealaltă Lidie, şoferiţa, mezina familiei, leită maică-sa, ruptă din soare ca şi sora ei. Studentă la Universitatea Jaume, a ţinut să le arate campusulînainte de-a ajunge la destinaţie. Lidia cea tânără era atât de dezinvoltă, înaltă şi mlădioasă şi aducea cu vajnicele tuberoze din gradina casei părinteşti, de la Iam.

Sevraj, aşa putea să numească revenirea în oraşul adormit. De la treizeci şi două de grade a ajuns la treisprezece, de la soare, veselie, căldură, la vreme răcoroasă şi ploi. Ahh! Pia oftă. Un oftat lung, lung, lung. În aeroport un îndrăgostit creolin fredona: „Prinde-mă-n braţe, iubeşte-mă, asta vreau, asta vreau!…“

Cartea de meditaţii a Gabrielei, un cuvânt ebraic pe zi, soarele cu diferitele ipostaze ale sale, liniştea din largul mării, pescăruşii şi procesiunile din Maranatha le va păstra o veşnicie în lacrima sufletului ei.

„Numai cânt și voie bună”- la Liceul Național de Informatică, Arad, sâmbătă, 6 mai 2017

Sala festivă a Liceului Național de Informatică din Arad a fost luată cu asalt de participanții la Concursul de tradiție și umor „Numai cânt și voie bună”, sâmbătă, începând cu ora 9, un proiect la care și Biblioteca Județeană arădeană a fost partener.

După succesul avut la prima ediție, competiția a dobândit caracter regional în titulatură, dar, în realitate, s-a bucurat de participanți din întrega țară, care au venit pe scena arădeană să prezinte obiceiuri din zonele folclorice pe care le-au reprezentat. Prezentarea a fost realizată de talentata solistă de muzică populară și realizator TV- Alexandra Elena Drăgan.

Destinat elevilor din învățământul preuniversitar, evenimentul cultural s-a desfășurat pe patru secțiuni, iar performanțele copiilor și strădania profesorilor coordonatori au fost răsplătite cu îndelungi aplauze, dar și cu numeroase premii și mențiuni, după cum urmează:

Marele premiu– Ansamblul folcloric „Macii Bărăganului” – Școala Gimnazială nr.1 Ciocănești, jud. Călărași, coordonatori prof. Melente Dan și prof. Melente Silvia-Mihaela

Secțiunea „Monolog”

Premiul I: Drăgaru Darius-Gabriel (clasa aVII-a) – coordonat de prof. Markus Cecilia, Școala Gimnazială nr.1, Valcău de Jos, jud. Sălaj;

Premiul II: Moțiu Marius, (clasa a VI-a) – coordonat de prof. dr. Lupei Flavia , Liceul Național de Informatică Arad;

Premiul III: Dobra Raul (clasa pregătitoare) – coordonat de prof. înv. primar Pamfiloiu Lucica, Liceul Tehnologic „Ștefan Hell” Sântana;

Mențiuni: Baba Denisa (cl. a IX-a) – coordonată de prof. Opriș Ancuța, Liceul Tehnologic „Atanasie Marienescu”, Lipova; Buceag Ionuț (cl.a VII-a) – coordonat de prof. Matei Cornelia, Liceul Tehnologic „Atanasie Marienescu”, Lipova; Circa-Chirilă Anyia (cl. a VII-a) – coordonată de prof. Circa-Chirilă Camelia și prof. Șimonca-Oprița Diana – Colegiul Național „Moise Nicoară” Arad; Berbecar Octavian (cl. a VII-a) – coordonat de prof. Fulger Laura, Colegiul Național „Vasile Goldiș” Arad; Iordache Lois-Ștefania (clasa pregătitoare) – coordonată de înv. Stegar Adriana, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”; Petrean Vlad (cl. a II-a) – coordonat de prof. înv. primar Pamfiloiu Eugen, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”; Popa Adrian (cl. a XI-a) – coordonat de prof.dr. Ghișa Adina, Liceul Național de Informatică Arad; Nagy Robert Tibor (cl. a VII-a) – coordonat de prof. Munteanu Oana Andreea, Școala Gimnazială Țipar; Pamfiloiu Alexandru (cl. a VII-a) – coordonat de prof. înv. primar Pamfiloiu Eugen, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”; Lucaciu Anisia, Timiș Dariana, Moldovan Claudiu și Martin Amalia – coordonați de prof. Nastor Mihaela, Școala Gimnazială Gottlob, jud. Timiș.

Secțiunea „Manifestări teatrale populare”

Premiul I: „Pă laviță la uliță” – Liceul Național de Informatică Arad – coordonator prof. Farcaș Angelica;

Premiul II: Colaj de cimilituri, strigături, orații populare din zona Munteniei – Școala Gimnazială nr.1 Ciocănești, jud. Călărași, coordonatori prof. Melente Dan și prof. Melente Silvia-Mihaela;

Premiul II: : „Hai la tropotită” – Școala Gimnazială Prioteasa, jud. Sălaj; coordonator prof. Popiț Maria;

Mențiuni: „Pantalonii” – Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”, coordonator prof. înv. primar Pamfiloiu Eugen; „Strigături” – Școala Gimnazială Cintei, coordonator prof. înv. primar. Milaș Cristina; „Dialog inter-etnic” – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. dr. Lupei Flavia; „Cum să înțăleg țăranii” – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. Păsculescu Florina; „Mândruța și bădița” – Școala Gimnazială nr. 2 Pecica, coordonatori prof. Căciulă Diana, prof. Stoicovici Anita și prof. Joldea Denisa; „Alai de nuntă” – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. dr. Lupei Flavia;

Secțiunea „Dansuri populare”

Premiul I: Formația „Armonia Mureșană” – Școala Gimnazială „Sabin Mănuilă” Sâmbăteni, coordonatori prof. Foster Cornelia și instructor Rașca Radu;

Premiul II: Formația „Junii Mureșului” – Liceul Național de Informatică Arad – coordonator prof. Farcaș Angelica;

Premiul III: Formația „Banda Romani” – Școala Gimnazială nr. 2 Pecica, coordonatori prof. Căciulă Diana, prof. Stoicovici Anita și prof. Joldea Denisa;

Mențiuni: Grupul de dansatori „Călușarii” – Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”, Zimandu Nou, coordonator prof. înv. primar Pamfiloiu Eugen; Formația „Margaretak” – Școala Gimnazială nr. 2 Pecica, coordonatori prof. Căciulă Diana, prof. Stoicovici Anita și prof. Joldea Denisa; Formația de dansuri populare – Școala Gimnazială „Ștefan Cicio-Pop” Conop, Coordonatori prof. Matei Cornelia și Ciurlea Sorin.

Secțiunea Caricatură

Premiul I: Moraru Ovidiu – – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. Mladin Mariana

Premiul II: Ciul Oana – Liceul Național de Informatică Arad, coordonatori prof. Mladin Mariana și Farcaș Angelica;

Premiul III: Sztoika Szidonia – Școala Gimnazială nr. 2 Pecica, coordonată de prof. Căciulă Diana, prof. Stoicovici Anita și prof. Joldea Denisa;

Mențiuni: Circa-Chirilă Anyia – Colegiul Național „Moise Nicoară” Arad, coordonată de prof. Circa-Chirilă Camelia și prof. Șimonca-Oprița Diana; Costea Alexandra – Liceul cu Program Sportiv Arad, coordonată de prof. Kuschausen Cristina; Mariș Lorena – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. Mladin Mariana; Matiș Flavius – Liceul Național de Informatică Arad, coordonator prof. Mureșan Cornelia.

Au jurizat cu răbdare și pertinență: Mariana Tofan, Ionel Bulbuc, 
Gheorghe Hodrea, Nicoleta Pavel, Lucia Bibarț, Ioan Kett Groza,

Mulțumim gazdelor deosebit de ospitaliliere, în mod deosebit dnei prof. Angelica Maria Farcas și felicitări concurenților.
A fost un festival foarte reușit!

comitet – greier – Volpone

***

COMITET

                        O oră aşteptând 101. Un loc, mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar, cărămidă a universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room. Românce la bal, soţi la costum negru. Mi se zice „domnul autor”, te-am văzut în revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult, i-am răspuns însărcinatului.

                        Speakerul – după trei culori şi ritmuri evreieşti de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu, lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? - numai Jai Hind. Şi când începe al nostru, vorbeşte „englezeşte”? Costel mă trimite la înghesuială, pe mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează, că noi n-avem, ăla e mare („nu ţi-am spus?”).

                        Articolul meu e serios deşi cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe Yogindra Wadwa, topul promoţiei. S-ar fi vorbit şi pentru conferinţe la radio pe aceleaşi subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a spus că Harbajan şi Joshi  nu-s, fiecare, nici 10% din Khol. Mi-a aruncat că scrisoarea de confirmare  la congresul Antropo este foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte impresionată de lecţia mea pentru manual. 

                        Clasă, psihologie, articol de afişat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi scris numele am şi luat aprobare). Bahtia, secretarul preş. S.A. - mâine V.K. Scrisoarea către maeştri, datată 23 aug. 78, prima lui J., preş. aceleiaşi (S.A). A doua lui H.B, trad. lui M.E. Studenţii de anul trecut, excitaţi de tipărirea numelui. Articol hindi în România (P.D.V.). Vecini interesându-se de Nansi. Alergătură după plata contra-examene, pentru a face rost de taxă pentru antropo-înregistrare – în zadar. Ce voi face? Negăsit Khol. Bibliotecă. Servantul şi-a cumpărat pat.

                        Who's who-ul scriitorilor, Cambridge, înspăimântător de prozaic pentru români: Beniuc Mihai, Bogza Nicolae (Tudoran, Radu), Buzura Constantin, Constantinescu Petre (Everac, Paul), Corneliu Ştefanache, Davidoglu Mihail, Demetrius Lucia, Dumitriu Petre, Ghilia Alecu Ivan, Grigorescu Ioan, Hobana Ion, Ionescu Eugen, Ionescu Ghiţă, Manolescu Nicolae, Martin Aurel, Mirodan Alexandru, Mitru Alexandru, Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mircea Horia, Sântimbreanu Mircea, Ştefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu Mircea, Zamfirescu Dan, Zincă Haralamb.

                        CR, însoţit de Marin Falcă (în turneu 21 de zile prin India), mi-a adus scrisori de consolare, una similioficială, congratulându-mă pentru a fi fost făcut terchea-berchea - o mie şase sute de lei perechea, cu copilul în afara legii (alocaţia?) Am comentat academic rahatul. Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans, zoo.

                        CR vrea să mă bage în comanda de o sticlă şi un cartuş. Devin, cu ei, şi eu străin de mine. Intru în alertă, ca-n Bucureşti. Mă simt din şantajat şantajist, out of my balance. Falcă să nu se ruşineze de religie – l-am salutat, la plecare, cu mâinile împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aş fi acceptat să-i însoţesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru înregistrare n-avea).

                        Dr. Gulati ne-a urat creşterea prieteniei româno-indiene de ziua naţională. La puţin, a apărut, pe neaşteptate, bătrâioara Miss. Dasgupta, şefa de doctorat a lui Nansi. Sugerează pentru Nansi, chiar şi pentru mine, înregistrarea la Calcutta. Povestim îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Ştie cel puţin cât mine despre aceştia.

                        L-o fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, şi o are, Şamanismul. Bănuia doar  că el este personajul aclei faimoase cunoştinţe, autoare a sufletului nemuritor. Ne povesteşte despre Stella Karmrish, vechimea univerităţii din Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder. Ne felicită auzind de ziua naţională a României.

                        Un comitet de urgenţă se convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu şi al tuturor a obţinut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de comitet fusese deja programat din iniţiativa şefului. Nu s-a mai citit nici formal ce urma să se discute, fiindcă memoria ar fi scurtă, degeaba auzisem că şi propunerile mele etc.

                        La istorie, prezint în 4 septembrie la 10.15, povestea României Mari şi a Daciei lui Burebista. Se nimerise şi Thusu (cel mic), deştept că nu se poate concepe MA în ceramică, de i-am întors că funcţionărimea de la noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna şi se poate opune.

                        D-na R. mi-a recitat din Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi intermedieze o întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist şi, probabil, să ne viziteze pentru ce ne-a mai rămas nouă în franţuzeşte.

                        Sunt ecouri la articolul meu, ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se arată cu serioase repercusiuni la nivelul întregii influenţe-antiinfluenţe, care stopează birocratic, cinic, hoţeşte, după caz.

                        Scrisori către maeştri (71 – 17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2 Baroda, 1 Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K. Singh, A. J. Jafri, D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N. Sahgal, A. Valliappa, M. A. Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B. Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C. P. Saikia, G. G. Patel, A. Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D. Dandekar, B. Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H. Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray, S. Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K. N. Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J. Patak, U. J. Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L. Majumdar, V. G. Gokak, S. H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R. Sundaram,  C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K. Narayan, A. Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk,  G. C. Haldar, B. J. Handesara. S. Sen, V. Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V. Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar, V. Raghavan, S. H. Joshi, A. A. Nambudiri, R. Bahnumati. 

                        Studenţii din Mauritius învaţă aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică. Nansi o lasă pe-a mea şi mă tunde. Îmi taie şi din mustaţă cu foarfeca de pomărit. În cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a adormit toboşarul? I-a picat capul pe tobă. Clasele şi castele. Om rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Mioriţa, căzui profetic, păr creţ, fii bun, te paşte, amândoi, toţi, cheamă băieţi şi fete, nu te plânge de mine, aranjat între bătrâni şi bătrâne părăsiţi de pasiuni.

                        Le-am dat versurile imnului român şi studenţii au cântat Jan Man Gan stând jos.

                        Press Cloub of India, Raisina Rd. Lansarea cărţii Nicolae Ceuşescu, President of the Socialist Republic of Romania, on the major international political topics. Conduce lucrările un sardar, un altul elogiază România, al treilea realizatorul lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright – despre sine şi tineri, suferinţele din vremea emergenţei, depre un ambasodor mare, om mare reprezentând o ţară mare, despre carte, fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai comuniştilor adresată, dar întregii lumi, împotriva neocolonialismului, imperialismului, abordând probleme mari ale Americii, Africii, Asiei, Americii de Sud. N. C. e unul din cei mai mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii întregi, în cuvinte de valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.

                        George Fernandes vorbeşte rar, cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul indian provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărţii nu-i apare drept cea mai importantă treabă. El vrea să spună câteva cuvinte despre cum l-a pasionat, în ultimii ani, o ţară mică, plasată într-o situaţie geografică critică, cheie, având un preşedinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de ideea şi înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu două luni în urmă, a fost pentru trei ore aici. Un foarte mare preşedinte. Un schimb de idei - timp de trei ore, n-a fost timp pentru discuţii lungi, dar au contat zâmbetele – despre probleme ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară şi convenţională.

                        Am fost impresionat de erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un popor de 630 milioane afectăm în industria agrară câteva mii de crore de rupii anual, dar în lume se cheltuie mii de crore zilnic pentru armament. Preş. C.  îşi face o misiune din lupta pentru pace. Am fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace şi de mai înainte. E un om al păcii, atacă problemele păcii şi războiului în manieră foarte pozitivă, reconciliantă. Curajul convingerilor, de-a lungul anilor – nu e nevoie să repet – fascinează în domeniul ideilor, ca şi al intereselor naţiunii sale.

                        Semnificaţia problematicii războiului şi păcii este legată, pentru mine, cu aceea a drepturilor omului, ale individului.... În timpil emergenţei, obişnuiam să trimit şi să tipăresc scrisori din underground. Pentru mine, idealul păcii la nivel global este conectat cu dreptul fiecărui individ de a trăi, cu justiţia socială. Avem o cultură de 5 stele. Venitul naţional per capita este de 1000 de rupii anual. O mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel de 5 stele din Bombay. Aceasta e contradicţia. O mare luptă pentru fiinţa umană.

                        Seth a povestit că-n România nu se pune la fel problema, că preşedintele român e foarte mare, dar şi indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuşi, apoi a invitat audienţa ritos la o ceaşcă de ceai. Lokesh Chandra îmi spune în doi peri despre articolele mele şi despre deschiderea Indiei – el care mă invitase a scrie o carte –,  ne vom vedea după sesiunea parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George Fernandes, care se arată amabil, îmi spune ceva în hindi, mă întreabă dacă numele limbii ţării mele este romani, îi răspund că nu, dar asociaţia nu mă deranjează, că studenţii indieni sunt atraşi de această limbă fonetică, romanică. Se face o fotografie cu Românii (eu în spate, duo Bercioiu).

                        M-am dat azi cu viitorul comitet,  afectat românei, propunerilor mele – cine le va sabota? Oaspeţi, argumente, Damand, susceptibilităţi, scrisoarea mea lui PCC. Linga – spaţiu, falus, ou. Un student al meu va fi scriitor. A. B. Despre G. F. - că arăta a dacoyt. Procesiunea studenţilor pe Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul meu Indiei cu experienţele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete. Clasă, ploaie. Ştirile despre India din Scânteia, traduse. Ploi imense. Inundaţii.

                        Oare Creangă e cel mai mare prozator din lume? Înţelepciunile şi vitejiile speculate sintactic pălesc la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă. Coloane spinale sado-sadoveniene, şah inundat. N-am stofă de om viu. Limba mi-e de mut. Pozez în stafie cu gură căscată – strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului sub cască pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existenţă cu florile de spală mirosul de Florenţă.

                        România, cap de listă – trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar în scris. Arun Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului său Gheorghe încă nu e probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la istorie, pentru a programa seminare de istorie română. Sunt Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime, crime, dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea Delhiului. Sensul vieţii e de căutat, al morţii de negăsit, ori invers?

                        Trec pe la Modern Indian Languages Deptt. Fac cunoştinţa traducătorului în gujarati a lui Eminescu, Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul malayalam a rătăcit exemplarul, îi dau alt original „englez” al Scrisorii. Sunetele gujarati, via Geeta şi Ramayana, renasc într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem într-o anume literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau altele. Ne găsim pe o scenă.

***

GREIER

                        Proletcult, sorry. Voi n-ar fi trebuit să vă naşteţi. Nu mai e nimic de făcut. Regret creştineşte sistemul de exterminare darwiniană. Voi călcaţi pe păgubit. Luaţi ce n-aţi reuşit să distrugeţi. Frica de şef şi de fricile şefului, hăndrăleala pilangistă – că adică de ce n-am eu studente în clasă, că mie mi-ar merge. Vorba e că niciodată nu va fi mai mult de una. Văduva ţi-a luat orizontul coco cu cocotele lui din Dhara.

                        Te am la mână – bagă-mă în puşcărie – te scot la lumină. Întru acestea, Upendranath Ashk mi-a trimis cărţile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?

                        Vaschide, Histoire de la conquette romaine de la Dacie (Paris, 1903) - Andre Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l'or des Daces - V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D. Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle historique, le peuple roumain (1937).

                        Maeştrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii, pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii noastre – n-am fost totuşi mari odată? Laus Trajani? Desigur. Şi? Îndureraţi după dispariţia la fiecare al doilea război.

                        Ascult veena, mă gândesc la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis. Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate? Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)

                        Am dactilografiat „Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L'Herne). Studenţii s-au isterizat citind lecţia mea „Soorya namaskar”. Îmi tipăresc antetul (numele) şi-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenţii mei de anul trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă (mai există?).

                        Cu cine să se împrietenească furnicile, cu greierul. Le cântă. Vine un ciclon plin de mâncare, un hambar. Nu mai munceşte nimeni o lună. Se termină hambarul ciclonului. - Greierule, facem concerte cu tine. - Cât am eu? - Păi eu vând biletele, eu fac afişele, eu umblu pe la muşuroaiele vecine, eu mătur, eu sunt directoare... Dacă mai rămâne ceva, iei şi tu. - Bine. Şi cântă. Vine alt ciclon fără mâncare. Greierul cântă. Zboară tot muşuroiul. Greierul cântă. Furnicile se duc cu ciclonul fără mâncare. Greierul cântă. Singur.

                        Furnica Micşunica, din alt muşuroi, se înfiinţează la greier: vrei să-ţi fiu secretară? - Păi! Facem turnee, tikhe? - Bine.         N-aveau ce mânca. Maestrul ataca notele de sus si-do, p-ăle de jos fa-mi-re. Micşunica aleargă şi aduce un munte. Grierul termină bobul de grâu ca pe nimic. - Să mergem la copii că mânâncă pezmeţi şi risipesc firimiturile. - Da, da' pe mine mă declară termită, dacă nu mă omoară. - Eşti din trupă.     

                        Apar patru furnicuţe mai mari – Ah, ce muzică, o nebunie. Şi ce vioară. Şi ce artist. Poftiţi la noi în muşuroi să daţi un concert. Micşunica se opune, nu au timp, se grăbesc. - Ce se bagă aia mică? se duc toţi. Pompă mare. Greierul cântă ceva din bătrâni. I se aduc munţi mulţi. I se face pat din cuib de rândunică, furnicile adunaseră lespezile de pe jos. Ba i-au adus şi-o narghilea.

                        E invitat la un şah cu piese din mustăţi. - Sensibilitatea mea nu-mi dă voie să joc şah cu piese din mustăţile unui şoricel, sunt artist, cum aş fi umanitar? A mai bătrână furnică: nicidecum, domnu Trandafir, şoricelul şi-a oferit mustăţile - nare-ţi, a zis, vreau să fac un bine naţiunilor furnicilor, tăiaţi-le şi faceţi un şah.

                        Tikhe, zice greierul. Joacă, apoi cântă şi dă să plece. Cu Micşunica. - Vai, sar ascultătoarele, e întuneric, unde vă duceţi? - La Urşi. - Au. - E un sat cu bătrâni mulţi şi copii. - Tocmai că pe drum merge un moşneag şi nu se uită unde sprijină bastonul. Maestre, veţi strivit, una cu pământul. - Vioara dumneavoastră, îşi zvâcneşte una abdomenul. Şi-aruncă alta ochii. - Va să zică, mă striveşte. Nu mă striveşte, la revedere, hai Micşunica.

                        Jucau biliard iepurii cu şoriceii. Ăştia credeau că bila e ghem de coadă de mâţă albă, s-apucă să cânte „noi suntem taraful Chiţ”. Iepurii, c-o fi alt morcov, loveau cu tacul una-două. Apare o pisică, zice, asta e o bilă, şi-şi lasă coada. Şoriceii, prin găuri. Iepurii şi-au adus aminte că nu li se făcuse frică de atâta timp.

                        Atunci, regele tripoului a oferit jocurile dulăilor şi vulpilor. Căpitanii s-au certat repede, că Basset-ul bassa, că roşcovanul e argintiu. Au trecut veveriţele cu greierii, ăştia dădeau cu vioara în bilă şi cântau de s-a  enervat organizarea. Şi-au trecut la rând leii şi tigrii care s-au mâncat imediat unii pe alţii. Şi se vedeau că erau de sticlă leii mâncaţi de tigri şi tigrii mâncaţi de lei. Nu le mai era foame. Regele a închis tripoul.

23-24 septembrie 78

                        Noapte sinucigaşă cu concursul unui şobolan. E deşirat, chirăie femeieşte, beţiv. Are culoarea fontei de inundaţie, a creierului birocratic. Cheleşte nervii însoţit de ţânţari, ciumă, lume. Face găurile shakespeariene ale vieţii şi scuipă pe cranii în pofida lordului Ganesh.

                        Greierii, luna cu cearcăn, stelele în rut de rouă şi ademenire postumă. Săgeata de os pătrunsă prin maxilar până la creştet. Orăcăitul canistrelor de lapte cu zorii. Adormiţii în brun şobolan, moloz existenţial, pomadă harijană cu vis de film şi scuter. Bătrânii întinşi, dezavuaţi, templele chiţăind, nota do a morţii mizere.

                        Cine nu vine? La ce-am trăit? Mă mai călcaţi în labe ori eli eli lama sabachtani, să fii dumnezeu să poţi muri. Caravane de pârţuri pe coline de carceră amorală, spre campusuri yoga în vacanţă sofistică de căderi la ora 6 şi jumătate, neant fără un sfert. Clanţă de pistoale apăsate de mănuşi chirurgicale-ideologice-canibale. Lauri din fâşii de cismă noroindă. Salvări accidentând. Fum domol de incinerare. Florile dalbe. Isterii homosexuale în Amritsar. Mască de cancer. Şi nu mai murim odată. Şi ne iartă nouă precum şi noi.

                        Unde sunteţi părinţi şi vremuri de citit biblia la lambă sub sapa lunii spre ceruri psalmodice anticopilăreşti, vegetaţii de caiete umplute cu troscotul zilelor de muncă prin tunele explozive şi cariere aventuroase, amoruri antisemite cu plăţi însămânţate veneric reîncarnând doctorate pe chei, în cutremure, la o adică, progres şi camarilă, sărituri de magică opacitate între protecţiile iradiaţilor, şnururile ghirlande ori steaguri, pisici mestecând puii vii amuţiţi într-o publicitate neofită, nebunie de album cu poker de răstoacă, urlete de lupi adevăraţi, de Jean Jacques.

                        Dovleac spart după vizita lui Javert. Şobolanul îşi făcuse cântarea şi Petru cel Mare se căia – de ce? O meditaţie ce va intra pornografic în istorie lăsa peste pietre puhave liniştiri de întuneric. Mizeria universală renăştea buddhist picioarele zgârcite ale dumnezeului închis. Am fumat cazan şi sex.

                        Îmi dactilografiasem fumul. Barof lătrase. Doamna cu ochelari comuni şi fustă revoluţionară dintr-un turban apostat avea să citească. Asanas. Păsări fără papagal. Guru autodidact lângă urmaşi putrezi. Ce generaţie din care cultură a tras pârţul. Continuaţi clasă masculină fără ştiinţa femininului din propria limbă maternă.

                        Nebunia mă cuprinde ca la o cădere yoga. Îmi alunecă hidoşeniile dinăuntru. Râd la Fănuş Neagu, plâng la Kazanzakis (cretanii lui, cretinii noştri). Mi-e milă de tradusul Octavio Paz şi Argentina lui Eugen Barbu. Îl iert pe Philippide. Nu putusem în deşertul hindus să-mi reîncarnez contemporanul, pe Buzzatti, nici pe frate-meu. Rămân Eminescu. Sunt nebun dacă-l reneg pe Napoleon. Nu sunt Napoleon, sunt Buzzatti. Mircea Eliade la Paris, Radu Cosaşu la mucul Flăcării, Ion Horea, Mihai Velcescu la Botoşani – în neant să nu fie nimeni?

                        Swami Niktynand, yogi modern, umor şi muzicalitate. Cidanandji semnifică depăşirea maşinii întru idealul supraomenesc al vitalităţii. Întrebând care sunt practicanţii de excepţie, i s-au spus numele noastre odgonite de al lui Eliade.

                        De semnat hârtii în deptt. Sivaramamurti mă aşteaptă în orice zi până în 15 octombrie. Îl văd pe Indera Singh – după vacanţă voi ţine la antropologi conferinţa „India în opera şi gândirea lui Mircea Eliade”. Am scris eu adresa pe plicul cu invitarea acestuia din urmă la al X-lea congres internaţional. Cred că va veni. Îl continui, la urma urmei.  

                        Ion Creangă, Isaiia Teodorescu, Niktyamuktanand cât vă iubesc – îmi daţi petrecerea voastră spre dumnezeu, inspiraţia albă, expiraţia neagră, mă lăsaţi român în sanscrită şi-mi merge moara sub zindabad-urile întru Mahatma de ziua lui. Swami Niktyamuktanandji vădeşte o devoţiune energetică, un farmec nehipnotic, netantric. Fericirea se anexează trăirii în mantră.

                        Creangă a fost un yogi. Apariţiile lui sunt mărunţite până azi: singuri şcolarii lui au avut fericirea. Şi Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit nedigestiv. Lumea noastră de acasă îşi ajunge şi în universitate. Aici, numai floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul indian şi muzica europeană. Eu, întărit şi de doamna Suliţeanu, le fac pe amândouă şi româneşti, unindu-mi gândul lui Pârvan şi sonul ori self-ul guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humuleşti.

                        Cum de este Eliade cel mai limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilinţă de sfânt răpşit? Geniul lui confundator al cosmosului şi neuitării face cascadă în moarte de legendă. Negaţie de sine în pasul pe sub Himalaia. Conştiinţa inutilităţii dublului altern. Speranţa neantului în plinul dinspre nefiinţă.

                        Văd mandibulele lui Şo în cadavrul poeziei. O mantră îi beşteleşte sfinţenia. Lasă catagrafii canibalice. Mori abscons, moş albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de puroi şi flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri. Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda.

                        Unde e vremea când citeam în TOI, ca la un binevenit tratak, ştirile Năstase? Au venit cu scârbă cele Pacepa. Mărăşescu şi Ruzici, în plutonul discriminat. Zodii de inundaţii, Id, sărbători florale, anatomia indeciziei.

                        Nagendra vede cultura indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă. Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu şi Sorescu, replicând că România poate fi o ţară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.

                        Arborez icoana autenticităţii, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii şi literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.

                        Comparatismul îşi are incomparabile riscuri. Am umilinţe de rezervă şi de împrumut. Creştinism înţeles. Spre tragică mântuire. Meditaţia soarelui tău şi al celorlalţi.Să schimbi Times of Wordsworth se gândise la Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Şi la ce nemţii? Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în blesteme primite? Radeshan şi nu dansul Mirei – swami oprind sinucigaşii în viaţă.

***

VOLPONE

                        Delhi University, English Association, Prof. Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of Comedy”, Seminar Room, Arts Faculty, 3 pm. De dimineaţă, văzând în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu poate exista o temă mai atractivă. 

                        Confernţiarul, tânăr, planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut, prezentări convenţionale. Vorbitorul citează dintr-o carte a amfitrionului, numindu-l „autoritate în comedie”. Trece la Steiger, la opoziţii (comic-tragic, vesel-serios, fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu limitarea vieţii, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german – împotriva confuziei între psihologie şi literatură -, Scaliger, drama în termenii dialogului în consecinţă şi lipsa de katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar Aristot, Philippe Sidney, Fr. Schlegel, lipsa noii societăţi în comediile lui Ben Johnson (Alchimistul, Volpone). Iarăşi Shyllok – comedie-tragedie-conciliere -, acesta deplângându-şi soarta de evreu, oratorul trimite la sfinţii creştini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia – este grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în înfrângere a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate, free laughter, impudence. Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu judecăţi morale ori modele de societate. Novalis. Tragedia, de domeniul trecutului (inspiraţie) – comedia: viitor. Utopie. Comedia, specie a libertăţii. Diferit de Campanella. Fără legătură cu realitatea.

Tempeste, 3 pagini analizate – se renunţă.

                        Cineva îl întreabă de accepţia libertăţii. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea simfoniilor lui Beethoven (?) Se cere o definiţie. Se refuză. Totuşi, ce va spune studenţilor la clasă, dacă e întrebat ce e comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Priveşte Taj-ul, e suprauman? Te bucuri? Etc.

                        Domnule, eu sunt din România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu filosofia despre comic a lui Schopenhauer şi Bergson. Ascultându-vă teoria despre comedie, am uitat toate comediile văzute în viaţa mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un katharsis. Teoretizaţi comedia din Divina commedia şi La comedie humaine. E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă, dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptaţi, pentru „utopie”: fantezie ori fantastic? Şi care e relaţia teoretică între comedie şi teatru, mă gândesc la actor, dubla actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Barthes, în legătură cu teatrul nejucat şi necomic al lui Baudelaire.

                        Lumea se cam amuzase. Mainush se roşise. - Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturiseşte că şi el a uitat toate comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie, ce-a zis Friederich Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la utopie-fantastic-comic-teatru. Taie firul, mi se adresează, renunţ.

                        Gupta, care e şef la deptt. de Istorie acum, pare să mă ia în serios, aşa că voi face conferinţa 1918.

                        Voi scrie o carte de antropologie literară. Brian V. Street: The savage in literature, 1975.  T.K. Penniman: 100 Years of Anthroplogy, 1952. G. D. Killum: Africa in English Fiction 1874-1939. A. Retzius: Cephalic Index, 1940. Heritage of Conquest by Sol Tax and members of the Viking Fund Seminar on Middle American Ethnology, 1952. John Gillta, Ethos and cultural aspects of peronality.

                        ... so he will receive the minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward...

                        A căzut delegaţia la congres pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii ministeriali de acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică să-mi trimită măcar nişte interese.

                        Anthropology and the public interest, 1976; anthropology (the traditional paradigms): 1 essentially a graduate academi discipline; 2 primarily involved in basic research; 3 grounded mainly in non-western cultures; 4 requiring no special ethical code; 5 entitled to call upon federal an foundation funds for unrestricted support.

                        Nu se intră, ca străin, sub nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici dacă aş fi reîncarnarea lui Alecu Ghica. M-aş arunca de pa Jantar Mantar.

                        Sunt toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et comp. Programul preliminar al Congresului are nume din toate ţările, minus România.

                        Un peştişor şi o vulpe argintie de la polul nord. Ghicitoarea peştilor i-a spus că-l va mânca un urs, o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate face? Să sară, la flux, într-o bălticică din gheţarul Bebe, pe unde trece Vulpea Argintie şi să-l mănânce ea.

                        Peştişorul, bâldâbâc. Vulpea-l ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine ştie. Peştişorul, disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze şi alge. Dar într-o zi îl prinde pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un vas cu apă, să se joace şi copiii lui cu el.

                        Tov. Min... Eram remunerat cu 3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remuneraţia soţiei (pierdută prin însoţirea mea aici) şi alocaţia copilului (şi ea stopată) ne permitea să acoperim ratele la locuiţa ameninţată de a fi scoasă la licitaţie, în condiţiile detaşării noastre oficiale. 

                        To the President of Delhi University Women's Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the organization of an exhibition entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she has received the first prize in drawing competition, last year.

                        Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aş evoca şi eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncuşiana mea de toate zilele. Şora şi Noica ar reuşi să-mi trimită ce şi ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic  spre istoria religiilor, ori poetică?

                        Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coşbuc: Trei, Doamne, şi tiţi trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Şah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:) gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte

România gândul meu

                         Păsări treze veşnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aş fi pasăre spre ea din iubire aş zbura România dragostea...

                         Pe la 10.30, poştaşul aduce o invitaţie în Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în Mudrika. Scriu dodii pe invitaţie. Peste o oră, urc pe terasa vilei. Vinod îmi face cunoştinţă cu Stephen Gill – îmi spune că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” - „conferinţa unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui” spune lui Vinod, adaug şi eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.

                        Curând, Gill îmi spune că trăieşte în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e acelaşi. A ascultat, în Canada, un dramaturg român, oarecum gras şi, într-adevăr, chel, da Everac. Are şi un prieten în România. Vrea să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la Tourist Hotel, lângă staţia de tren din ND, are şi whiskey, dacă mă interesează. Dacă merg seara, mă aşteaptă, că am idei bune. 

                        Străbatem mai apoi prin Probyn spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park şi petrecem patru ore, cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un portret al d-nei Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorinţa de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din Bucureşti, servitor o dată pe săptămână (şi nu 24 ore), greutăţi de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel mai bun radiologist).

                        Poeţii, proşti poeticieni (T. S. Eliot?). Poeţii – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios.   Toată poetica, prin raţionamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică de Ceauşescu. Indranath citeşte „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiţi la tv? A, eşti Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceauşescu.

                        Ieri, la 2.15, în Deptt. of history, invitat de P. S. Gupta, şeful deptt, mi-am susţinut, în catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferinţa de pace de la Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară profesorului Gupta.

                        Azi, la 12, în sala colegiului Khalsa, ţin conferinţa „Cultura română şi idealul unităţii naţionale”. Prezenţi, mai mulţi profesori şi 80 de studenţi. Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii şi culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei şi culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în limba română, despre poziţia românei între limbile romanice.

                        Ţiganii, persecutaţi? - Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim... Poemul a plăcut şi profesorilor de istorie. Câţiva studenţi s-au dat francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să recit în franceză – maudit soit a jamais le reveur... la ou n'est qu'ordre et beaute... - allons, vieux capitain. Tajinder a făcut reclama dulceţii limbii ca şi a leacurilor reumatice de la Marea Neagră.

                        Am recitit romanele lui Gill. Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca autor şi editor, mi-a permis în scris să traduc din cărţile lui. A scris o copie şi pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul lui făcut de un canadian îl dezindianizează, ca şi al domnei Chaudhuri de madam Zberea.

                        Profesorul de punjabi zice că trei românesc şi tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită. Mergea la sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.

                        Vă rog. Clasicii dumneavoastră? Da? Aveţi o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziţii. 2 milioane în ţara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei. Mulatrul spune oare nu albului din el? Prin nevastă, unul era dravidian, altul canadian. M-a înjurat într-o limbă necunoscută. Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din naştere, ca un mut. N-aveţi a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de dragul nici unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.

                        Comaraswani, Selected papers (1977). „Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B. Horner, and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment regarding both selection and editing”.

                        Nu un român aşteaptă la clasă studenţi indieni, un neindian aşteaptă neromâni în competiţie sine qua non. 

                         Am purtat şi eu cândva un costum din stofă ca asta, i-am spus conferenţiarului de germană. Lectora rusă mă întrebase dacă îmi doresc să am zece studenţi în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Şeful cutreiera coridorul dimineaţa printre slavi, n-avea gânduri. Publicul funcţionar se afla în grevă şi n-avea să primească salariile în acest întâi.

                        Mahendra observă, sanscritic, urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea” tantrică, traduce chiar cu Şiva, Matrishanti, bindu versurile. Înţelege, spune, mai bine poetul. Începutul Rugăciunii  e, încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în staţia Rajput, i s-a făcut rău, a simţit că moare, peste zece minute era bine. Să fi fost un astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în acele momente trecuse pe deasupra Rajputului planeta Saturn.

                        R. V. Joshi îmi lăsase versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe la trei a apărut şi Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat apoi la seminar, referat asupra dramei punjabi. Scaunele de Ionescu s-a jucat la Amritsar, o dată, cu public profesor, intelighenţie. O s-o aducă şi-n Delhi. Spre sfârşit, sunt invitat să-mi spun concepţia despre dramă – comentez Orghast in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare şi alţii, moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint un referat „India în drama românească” - se primeşte.

(SFÂRŞIT)

Poetul hunedorean Ruben Bucoiu, care ne-a convins că ESTE încă de la debutul editorial cu |În coaja semnului de întrebare, ed. |Cetate |Deva, 2013, reconfirmă în primul rând valoarea introspectivă, cu nerv filo-ludic, ironismul cu puseuri brusc grave, livresc dar și spontan, în noua-i carte: Ochiul în plus, editura Karina, 2015.

Arta asociativă a unei limbi românești infraseismice, aluzivul frecvent la hermetismul disimulat în rostiri ars-poetice, aforistice, de facto travaliul subtil eseistic, al autodefinirii în campusul paradoxist, îi asigură discursul atractiv, fără falseturi:

Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes! ( pag. 18). Ochiul în plus…este cel al epifizei și al reptilianului |( cerebel|) din subconștient…Ludic, el polemizează cu generațiile suspendate, după grila Ulici, via dadaiști și Marin Sorescu.

Zborul cu ochii-ntr- parte, în jos, izbindu-mă de nevăzuta direcție (trecînd cu aripa printr-o frică greoaie…( pag.19).

Ochiul în plus face aluzie la ochiul compus al libelulei Libellis Dragon, poate al insectei Călugărița, poate la cel al Timpului interior.

Uneori profesorul de engleză, descrucișează post- arghezian-agîrbicesc- rebusistic apelează la procedee strict grafice de artificiu, parodiind prin transcrierea fără vocale, via Vakulovski, sau Olga Ștefan

“..eu îi prind cât pot de rpd vorbele,, |Obsesia cuvântului pursânge, resoarbe repetat semnificantul, spre a-l reîntrupa în virtualitatea imponderabilă :

”..fular de cuvinte adun că mi-e frică, de greul tăcerilor, de frigu-i nebun, ..le mână ca pe oi la-ngrășare..”|( pag. 30).

Modernitatea explozivă a poeticii generațiilor mai vechi, așa cum o observăm cel mai elocvent în splendida Listă a dlui Nicolae Manolescu, reculează cumva în paradigmele anilor Rimbaud, a.e.baconski, Foarță, E. Brumaru, via Cărtărescu ș.c.l., fără complexe, parafrazice, explicit tăioase. Poetul este din tagma tranzitivă a fricilor lui Konrad și Popper, Homer, Esop sau Borges, Aura Christi, Ladisalu Daradici, Raisa Boiangiu, Borbely, Komartin, Ianus… prin conexiunile colaterale, aidoma celor neuronice…Arta defulează retro, spre știință, rațional, cum ar spune Radu Ciobanu, sau- altfel,- Ghe Grigurcu…Arta ca ghilotină a sinelui |( v. Paulina Popa). Poetul…umblă și acum cu detectorul de metale peste tot, umblă obosit de umblet, v. Valeriu Bârgău|), ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon…să detecteze niște mine în niște tine (poetul, pagina 59).

Întregul volum este ingenios, deoarece „ poveștile se povestesc singure, cu guri luate-mprumut, te miri de unde” (pag.79). Practician la o catedră de cartier, poetul scrie grafitti, deloc vetust, ci clar revoltat existențialist, într-o lume ce se autodistruge, autodistrage, auto neantizează în tronuri electronice, recte portaluri…||Ținta este zoon politikon, fie și cu ighemonikon…

Ciudat de vechi, cu tinerele mele mâini adun|, cuvinte și le așez ciudat, de vechi…( v. Volumul anterior). Din areal, are afinități, dar nu le reseamănă, cu Ioan Barb, Constantin Stancu, Ligia Seman, de confesiuni neo-protestante, no problem…

Aproapele de aproape în aripa Bethlen a literaturii hunedorene, Ruben Bucoiu e departe, și bine face, de Bacovia, Labiș, I.P. Bradiceni, Gelu Birău, Adrian Frățilă, și cei undeva numiți „mâna stângă a întunericului”…Întregul exotism al acestui poet imprevizibil este unul tragic, ca textile de la Săpânța, sau unele cărți din biblioteca de zgomote a lui Ion Scorobete, fără a avea …măreția frigului (. V. Niki Hristea Stănescu, Gabriela Melinescu). Ruben Bucoiu își trăiește cathartic, de fapt, poezia, fără a risca ratarea, ca operă.

Unicu-mi sfat ar fi să își editeze cărțile la o editură serioasă și să aspire spre statutul de profesionist al Uniunii Scriitorilor din România.

Un ateu către diavoli

Voi, diavoli ai democraţiei
Setoşi de sânge şi războaie
Ne-aţi impus drumul pribegiei
Voi, lupilor în piei de oaie!

Voi, diavolii democraţiei
Impusă prin glonţ şi otravă
Credinţa-n lumea veşniciei
E crima voastră cea ma gravă

Voi, diavoli ai globalizării
Care-aţi uitat de toţi săracii
Ne cântaţi oda disperării
Şi-aţi înmulţit aurolacii!

Voi, diavoli stăpâni pe tenebre
Ne-aţi amăgit cu viitorul
Şi-n închisori, în strai de zebre,
Să preamărim Mântuitorul!

Voi, diavoli cu falsă credinţă
Avizi de aur şi putere
Ne-aţi dus la  prag de umilinţă
Şi ne-aţi înrobit la galere!

V-aţi înarmat cu nucleare
De-aţi îngrozit tot mapamondul
Cu practica din abatoare
Ne puneţi să cântăm prohodul

Voi, diavoli lipsiţi de morală
Striviţi cadavre deshumate
Între ciocan şi nicovală
Ş-ardeţi în smoala din cazane
Popoarele nevinovate

Voi, diavoli ai ipocriziei
Născuţi să cultivaţi desfrâul
Predicaţi calea silniciei
Sfinţind neghina şi nu grâul

            *

Tu, diavol al lumii moderne
Înfricoşezi popoare mute
În parlament ca şi-n taverne
Rămâi drac gol fără virtute!

La cimitir şi-n catedrală
Porţi aur şi haine bizare
Predica ta-i o vorbă goală
Perfid pretinzi la cer iertare

Impieliţate Scaraoţchi,
Divinule, descreierat!
La ruşi aveai lacheu pe Troţchi
Iar în apus un scelerat!

Stăpân pe găurile negre
Si-al iadului de necuprins
În lupta cu puteri integre
Împieliţate, dă-te-nvins!

                                  

Dorinţe drăceşti

Drăcuşori din Lumea Nouă
Vor să domine pământul
Fie ger, fie că plouă
Ei îşi calcă legământul

Din Pustiul din Nevada
Pornesc dracii mascarada
Vor ca soarele să cadă
Toată Asia să radă

Cu-un gard de sârmă ghimptă
Îşi vor ţara izolată
Dar în mările străine
Au ascunse submarine

        *
Drace, tunurile tale,
Deşi scumpe aduc jale
Pune-ţi de gât o ghiulea
Şi te du la fund cu ea!

        *
În apă şi în mâncare
Pun antrax să ne omoare!
Cum e ziua spre chindie
Draci duceti-vă-n pustie

“

Aşadar, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă (Aplauze îndelung repeţite). Însă, d-lor acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea îndependenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-paşa (Aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul Otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morţi? Nu, d-lor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu compteză cu morţii (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare (Aplauze prelungite).”

DECLARAŢIE ÎN ADUNAREA DEPUTAŢILOR PRIVIND PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI

Mihail Kogălniceanu
Bucureşti, 9 Mai 1877

Înţepături în timp – Jurnal himalaian – Bangalore – Atac

***

ÎNŢEPĂTURI DE TIMP

                        Am pornit o lucrare unică – traducerea Scrisorii I de Eminescu în limbi indiene. Spune şi tu, până acum, poetul naţional este tradus în 30 de limbi. Peste câteva luni, se va putea, deodată, spune, pe drept, că e tradus în 45 de limbi. Şi serios, de poeţi şi universitari câştigaţi pentru idee. Proiecte şi pentru traducerea unor clasici indieni în română  - auzi nume: Tiruvalluvar (tamilă), Tulsidas (hindi), Ghalib (urdu).

                        Albumul Ţuculescu trece din mână în mână. Îmi văd viitorii studenţi, din iulie. Azi am sporit numărul de asanas, insistând pe pranayam, iar rugăciunea, la îndemnul cam autoritar al lui Pant către Om Prakash, a început, normal, cu Rudra Mantra, toată fiind: Şhanti Mantram. Mantrele, în româneşte, le vor spune cei doi împreună, cu diferenţe antifonice. Plus studiul Yoga în România (inclusiv yoga românească, de origine carpatică isihastă).

                        Ţie Ochi Întreit ne rugăm... 24 aprilie 1938 s-a născut prietenul meu Vasile Văduva, al cărui scris frumos caligrafiat îl imitam azi la piesa Radha. Construcţia din Călin şi poemul Vasile (cu înviere). Am recitit din jurnal – în general nud, alb, sec, fără profunzimi – nici reale, nici inventate, nici de observaţie – înţepături de timp.

                        Mai întâi lăsaţi-mă a vă mărturisi că, în primăvara lui 1973, la Milano, acum cinci ani, primindu-mă pentru o convorbire, Eugenio Montale s-a interesat de modul poemelor eminesciene – sunt lungi? Şi un american i-a împărţit creaţia în poeme lungi şi poeme scurte. Şi biografia poetului o fi intraductibilă – una obiectivă, alta de recepţie, alta pe cultul poeţilor.

                        Eminescu naţional al lui Călinescu nu poate fi înţeles decât în româneşte şi în Eminescu, dar şi în destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam singur deşi îl înconjurau, ca mănuşile, discipolii de conjunctură, îl auzeam spunând ca pe mantre strofe totuşi eminesciene – căci nu părea să coboare dincolo de strofă, în disecţii şi asociaţii, rebarbative-i. Dante, vârful de comparaţie şi disjuncţie îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian şi Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.

                        Vizită la International Academy for Indian Culture, discuţie cu Lokesh Chandra, fiul întemeietorul academiei, Raghu Vir, şi continuatorul acestuia. Tatăl său a fost în România la invitaţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a microfilmat studii sanscritologice româneşti şi a cules folclor ţigan din România. Interlocutorul meu e membru al Parlamentului indian. Îmi cere un articol despre cultura indiană în România şi-mi sugerează scrierea unei cărţi pe tema relaţiilor dintre cele două culturi, în legătură cu publicarea căreia el se pronunţă că ar susţine-o în faţa ministrului de externe.

                        Practicând yoga, făcând să se traducă în limbi indiene Yoga I de Mihai Eminescu, învârtind 1000 de titluri româneşti despre India şi dodiile lui Tiruvalluvar, obişnuiesc să meditez la opera Dumneavoastră. Primul nume neindian este al D-stră, înaintea lui Tucci, între dedicaţiile lui Nik Douglas, Tantra Yoga.

                        Mă visez traducător al kuralelor, pe care, infamându-le, le voi numi dodii întru Brâncuşi. Am prins la radio emisiunea Monicăi Lovinescu depre caietul Lernei dedicat D-stră. Cred că vă voi interpreta mai în sinea d-stră  faţă de excesele analogiste de genul celor de acolo (pe cel mai tânăr semnatar îl cunoscusem şi eu la Roma, găsindu-l atât de răvăşit în neclintirea deciziilor lui).

                        Am trimis scrisori lui M. Eliade, G. Alexe, S. Stratilat, G. Ivaşcu (Succes, Radha), A. Păunescu. Toată ziua am citit reeditarea lui Al. Piru „de la origini până la 1830”, părându-mi-se când sportivă, când ambiţioasă, când improvizată, când polemică (prea polemică în subtext?) cu o tonalitate generală angajată chiar dacă discursiv, sentenţios şi încă destul, superficial didactic, cu discrepanţă între marii şi micii autori, între istoric şi istorie, între povestitor şi literatură.

                        Studiul lui Vlad Bănăţeanu despre influenţa indiană în Româmia, publicat în Vishva Bharati Quaterly, în 1962, omite pe Mircea Eliade ori numele lui Nichifor Crainic – nu pe ale celor din „noua generaţie”, ori al fiului său, Tancred. Indianistica apare când ca o datorie, când ca o favoare, mai deloc drept afinitate. Pe noi-studenţi ne isteriza citirea Gitei lui Coşbuc, cu nemţeştile ditirambe asupra unicităţii cântării. Tagore, iarăşi, obişnuinţă. Mult Eliade, chiar şi Frenkian, cu fumul lui fără fum. Italia şi India merg împreună, Eminescu şi Pârvan, Brâncuşi şi Eliade.

Rudra Mantra

                        Om Troian rugăm aşa mai / de savai de ochi treime / dă-ne mâine sugând moartea / din jivina pustiime // Om să vrea şi-o fi avutul / vrere-şi om eu firea-şi am / Mângâie-l aminte veşnic / agatir de aur neam// şi-ar fi fără chin avântul / şi-ar fi sfânt în ramuri tată / şi-ar fi din bătrâni păşirea / peste zid de duh agată //  Din nesat în sate du-mă / din rămas în nori de nea / din mormânt în hora trează / nitam tânga să mă ia // Am a da cât Asia dar / nu doar dacii nat mă vor / Om tu şoptitorul-orul / Şoptitorul-orul dor

Mantriţa Mioriţa

Om Troian român

pe trei ochi stăpân

moartea ia-mi dă-mi trai

plaiului meu rai

Şi-ar fi tot un fir

fir de trandafir

mângâie-l să-l am

agatârul neam

Şi-ar fi fără chin

şi fără suspin

şi-ar fi din bătrâni

zid de duh de mâni

Din nesat în sat

curat luminat

la zorii de nea

snaga să ne ia

Am şi n-am a da

de aici colea

omul şoptitor

şoptitorul dor

                        Csomo, Honigberger, Eliade – himalaiţii, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian. Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La ţigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule ţiganca de V. Văduva. Pasiunea indianistă este a vârstei tinere. „Poporul indian crede în mod sincer că dorinţele şi scopurile majore ale omenirii sunt, pretutindeni, aceleaşi, indiferent de ideologii şi sistemul social” (Ashok Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către preşed. N. Ceauşescu în 27 aprilie  78).

                        Am tresărit  ieslea isihiei (, doamnă Ray). Ejaculaţie în sens unic. Moralul o gradaţie de barometru, clătinată de orice coadă – de cometă, de mâţă. Nesimţindu-mă ştiinţă, practicându-mă aşa cum sunt, cred în binefacerea morţii. O capodoperă, adică o dovadă a neantului. Orbecăiala numită cer, religia poreclei şi-a pierderii de sânge umoristic. Nu ies din mediocra mea trezie, am o gâlcă în mormânt. O să încremenesc pe malul mâl. Căci nici muzica nu mi-ar fi pocnit setea. Probabil mă presează omenirea. De ce mă simt de secol 19 şi nu vreau să mă simt de nimic?

***      

JURNAL HIMALAIAN

                        Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roşie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de beţe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat. Kotoch e un om trist care găseşte Dharamsala  foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoţi. Ce zdrahoni buddhiştii Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.

                        Toată noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două, şi se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la Zburătorul Buddhist.

                        Dimineaţă în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak şi Katoch. Mă întreţinusem mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” şi a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbaţi indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfăţişării oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliţie, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord şi cei oacheşi din sud, asupra dificultăţilor indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari şi punjabi, asupra distracţiilor din Dharamsala.

                        Mi-am făcut permis de intrare, mie şi pentru Nansi. Cărţi, în general, donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha's life in the Romanian „Balam”, S. E. Demetrian,  „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai reţin Buddhism şi Aldous Huxley, Buddhism şi Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism şi Mihai Eminescu, iar copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuşi. Stranie absenţă a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10. No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO, stadiul intermediar între moarte şi renaştere, grădina Lumbini, a morţii lui Buddha Sakyamuni.

                        Sala de referinţe, plină de hippies. Cursurile fraţilor întru dharma se ţin la etaje (cursanţii îşi pot lua încălţămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budişti în veşmânt mov, o „americancă” rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.

                        Nansi a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar. Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” şi i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, menţiunii că B.L. are doar Blavaţki şi Scerbaţki, normal Tucci şi Bacot, anormal nu şi M.E. Cel puţin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India, RabinRahat Tudore.

                        Nansi nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieţi eterne fără suflet şi paradis.

                        Biblioteca tibetană ne-a găzduit de dimineaţă pe toţi, eu am citit după-amiază, Nana a pictat o Gărgăriţă-Riţă şi o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore şi vrea altul). Am mâncat la tibetani şi momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe săptămână: meditaţie). Schiţa mea de studiu se va numi acum: Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu, (Brâncuşi) Eliade.

                        Ştiu câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii? D. Micu şi studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admiraţie proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece ani întârziat faţă de Eliade (23-33), dar cu mai puţin exaltat, cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu ştie de nimeni, unii vând azime şi prăjituri, încercându-se cerşetori.

                        A plouat. Ce muzică. Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuşi, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuşi fusese cu 27 de ani mai tânăr ca Eminescu.

                        Csomo a plecat spre răsărit în căutarea originii hune a ungurilor şi a găsit-o pe a românilor (geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite şi rase în cap (oare, bărbaţii n-or fi primiţi, ori să nu fi avut deziluzii?)

                        Înscris la cursul de Dharma. Azi, oră de meditaţie (existenţă), după mantre. Neindicată maniera de concentrare, gen rădăcina nasului şi numărătoarea inspiraţiilor. Exil, Buddhism, renunţare împreună? Profesorul şi-a evocat guru-ul său, ca şi pe Dalai Lama care au renunţat la viaţă.

                        Am discutat cu secretara, insistând că sunt creştin, nu vreau iniţiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap şi am primit de la deptt. o invitaţie la lansarea cărţii Basic Russian de G. Mukherjee.

                        Am dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărţi ale lui Eliade – rituri de a noua naştere, şamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula lui Euthanasius, cum a făcut cu Meşterul şi Mioriţa.) Un Tagore al unităţii creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România românesc.

Am însăilat „studiul” „India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desfiinţat. Îl abandonez. Sunt artist, nu savant. Raţiunea mea de a fi e vedică. Ştiu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul şi scriu timpul care e aşa prost.

                        Am citit ieri, cu voce tare, pentru toţi trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete şi meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-şi continuitatea proprie în reînvierea chipurilor şi rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, şi aşternând cadrele literelor urmaşe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiţia fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecţiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanşa contra compătimitorilor geniului şi împărţitorilor creaţiei, autoironia frigidităţii cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forţa şi căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viaţă.

                        Formele artistice şi voinţa creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine şi a crea caractere, fie şi dramatice: dar formele din versificaţie, tonalităţile mistico-morale, şivaismul, etapele – tânăr să-i citeşti cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit şi netemut, kantianismul şi critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic şi herculean, libertatea faţă de alte culturi şi autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

                        Am scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica lui Renou şi cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la 9, pucha, dimineaţă eram tot pe-afară şi, după o săptămână, am fumat a doua ţigară pe 1978.

                        Trei ore, cursanţii din anul I şi II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în tibetană. La sfârşit şi între timp se servise tsog (pomană), în încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit şi mie o eşarfă de tifon – dar eu sunt creştin, tu? - eu sunt buddhist – şi merge? - da). O germancă mi-a dat ceai din ceaşaca ei, un şofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurţi foarte murdari, cu plete şi barbă foarte lungi: - Eşti din America? - Din Anglia. Mai târziu, el: - Eşti italian? - Român. Am cântat în forţă cu Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec şi prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-şi deschidă mintea aici. Patricia, şefa mea, călugăriţă, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.

                        Începusem să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins ţigări pentru amândoi: unde e Paloşanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la acelaşi gest. În anul întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice şi mă purtase prin toate cârciumile Bucureştiului, cu aristocratism alcoolic şi vorbe de Paşadia. Băuse cu Labiş – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui Mircea Eliade. Cărţile lui de spiritualitate şi filosofice, iscălite şi datate 1940, ori ani apropiaţi, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susţine doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.

                        Citeam la lumânare, când a apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuţie a la Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul îşi pregăteşte BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulţumit de superficialitatea profesorilor lor, care sunt interesaţi să dea meditaţii particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniţi din alte părţi şi socotindu-se de un standard mult mai înalt.

                        N-are încă pen-friends. Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubeşte India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioţi. Citeşte The Hindustan Times şi The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte indiene. N-a încercat el însuşi să scrie niciodată – când o va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul oraşului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alţii ce studiază medicina (şi el vrusese, dar picase la engleză).

                        Deci n-ar putea să se ataşeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-şi ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licenţiat (în engleză), a studiat în condiţii grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depăşit, pentru realizat. Eşecul e alternativa, dar realizarea de sine este obligatorie, evoluţia, educaţia, viaţa, după un timp, cu familie şi griji, cu conştiinţa posibilităţilor, realităţilor, cu mândria obârşiei dintr-o ţară şi cultură, cu certitudinea unor valori şi limite, în faţa marilor creatori şi creaţii (poţi construi un Chandigarh? poţi fi Brâncuşi? Nu ştiu – măcar să-i evoci pe aceştia, să-i înţelegi, să ţi-i apropii poţi?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele, lectura cărţilor şi pedanteria (se citeşte puţin), siguranţa pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai puţin energetic, mai marcat de valoarea  ideilor – şi câte alte teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenţii mei indieni şi români, la cărţile mele scrise şi nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, şi-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca şi sinele ori India ideilor.

                        E indignat de politicienii afacerişti şi iliciţi, nu o dată, care au dat sticle de vin şi bani alegătorilor zilele astea, de mârşăvia politicianismului, când povesteşte de Lahore, al tinereţii şi studiilor părinteşti – atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neşansa opoziţiei individului, ori a grupării anarhice, a la mai 68 parizian, faţă de sisteme puternice, îi spun de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am născut într-un sat şi pot fi profesor în străinătate graţie socialismului, mi se spune, oricât aş avea eu încredere în general în forţele mele.

                        Într-un timp observ că a obosit, cască, îmi spune să-l vizitez şi eu. Ne despărţim amintindu-ne începutul discuţiei, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge şi-n Bazar, vezi puţini oameni.

***      

BANGALORE

                        Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în faţa unora să mă pierd, ori mă şi autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ţine compania crezuse că scriu franţuzeşte. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

                        Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obşteşti. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de ţigări beedi.

Coşmare scurte de expres schimbând prăpăstiile des

Albul cimitir creştin într-un sud fără închin

                        Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud oraşul ştiinţelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aş pierde impresia de domiciliu forţat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Mioriţa. Mulţimea satelor bordeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

                        Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenţia – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă şi de aceea frumoasă şi tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schiţa gestul cerşirii laptelui, poate şi vreun sunet  şoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbăreţe.

                        Ahile mă invită cu ei la cămin, dar aceşti băieţi se distrează altfel decât latinii şi nu am linişte de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepţia brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toţi. Era foarte vesel să dea o informaţie pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o şi eu, dar parcă aş mai fi auzit-o.

                        Citirea broşurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deşi rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmaşii Gândirii şi ai Telegrafului. The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man's Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

                        Pe la 8, cu ţigări fumate şi îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ţine de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter şi ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

                        La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aştepta şi am intrat în discuţie ca şi cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 şi ţinându-se indiană. Îi plac aşezările liniştite şi mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferinţele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o şcoală a ei, azi-dimineaţă se cântă cântece devoţionale – vreau să merg?

                        Are ochi buni, e căruntă, blândă şi exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferinţe. Conduce maşina puţine sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două aşezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a şcolii, cu mobile moderne – discutăm şi fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, aşezaţi pe aşternuturile de pe podea – 3 clase – băieţi şi fete îmbrăcaţi curat şi uniform, profesorii se aşază pe bănci, se cântă cântece englezeşti, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în faţă, cel mai mare portret – al lui Christos.

                        Continuăm discuţia în trei, d-na T. şi directorul, care a fost profesor la o şcoală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe fraţi şi surori, găsind că abia se ajută unii pe alţii. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferinţa mea de marţi şi primesc asigurări că toţi vor veni.

                         Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Şah  de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuţii din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu acelaşi gust în toate gâturile şi trunchiurile din toate pieţele, oraşele şi bordeiele.

                        Shatranj... / Şah... film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumuseţea dialogurilor, ţinut de studenţii mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogaţi au viciul şahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor şi bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de şah, se mută numai pionii (piata) şi, ca excepţie, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

                        Fastul fumatului, bărbăţia neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniţilor englezi, scena morţii unui bătrân – nimic fără şah. Jos de luxul lor, pe   „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împuşcat doar în cămaşă, după rodajul morţii îşi cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, priveşte în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

                        Când stau faţă-n faţă, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de şah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoşi ori berbecuţi, scene ceremonial simbolice, dar şi o compoziţie modernă, general umană, o abordare a condiţiei absurde a individului în faţa unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

                        Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

                        Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârşitului de spectacole sună şi cinematografele îşi schimbă credincioşii, străzile devin de necirculat. Piaţa Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganţă şi lux infatuat, egalizând sectoarele despărţite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate      „dinăuntru”.

                        Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Mioriţa şi Meşterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru şi să se proiecteze imagini de mănăstiri şi de oraşe. Şase silabe în două oraşe: Bucureşti-Bangalore. ... some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

                        6 P.M. Public lecture  UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiş pe stâlpul porţii, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la maşină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnalişti.

                         Directorul Venkataramayah, bătrân şi încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândeţe aspră. Moşmondeşte nişte hârtii, mă întreabă cum mi se pronunţă numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în ţara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice şi piramida cehoslovacă de ascuţit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morţii buni.

                        Pornisem cu toţii spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc, cât, un sfert de oră? - o oră, zic – nu am şi ilustraţii? - Ba da – Programul la noi nu poate depăşi o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

                        La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din faţă a început nişte muşte spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Mioriţa, n-am lăsat-o până la sfârşit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop şi proiectarea diapozitivelor era un chin, dura şi nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

                        La sfârşit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui şi cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, şi asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai ţin capul în piept, că voi avea ceva de spus  – se grăbea, o aştepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit şi directorul invitaţia în octombrie – cine ştie?

                        Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăşi mă sfătuise să anunţ film, căci aşa vor rămâne toţi. Oricum, n-a plecat nimeni şi, dincolo de obosita mea reducţie a  unui text prea lung şi ştiinţific, prea analitic şi neexplicativ, iniţial, în context, am observat o atenţie reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să înveţe româneşte. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, şi cuplul bătrânului din Kaşmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înfiinţat să mă audă şi m-a complimentat.

                        Nu e vorba de cunoaşterea de sine a vorbitorului – înţeleg acum mai bine -, dar de a şti cu cine ai de-a face şi în ce privinţă. E limpede, India este interesată de India (Poate şi de America, Rusia, China), de autogândirea ţării: au plăcut detaliile şi mai ales viziunea  poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a şi spus.

                        Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii româneşti. Noi credem că o asemenea temă ţine de relaţiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înţelegere, la universalism. Dr A. este produsul universităţii din Bucureşti ... / date bio /... Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generaţii, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune şi evaluare pe care noi, credincioşi valorilor şi ideilor, o salutăm cordial.

                        La sfârşit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră şi un sfert, şi-alea pe repede, mi-a mulţumit pentru outlook-ul asupra civilizaţiei româneşti, sala aplaudând.

                        Literatura e meserie absurdă: o scrii în viaţă şi se recunoaşte postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aş găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

***      

ATAC

                        Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărţit de Nana şi Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învaţă violent româneşte.

                        O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă şi fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibaţi de muson.

                        Trebuie să deschid cursurile. Studenţii, risipiţi printre etaje. O comisie asistă. Câţiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universităţii din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreţi de sitar şi veena. Studenţii se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunţă, atingându-şi scopul de a obţine permise de autobuz.

                        William Wordsworth dacuri subcereşti Mai supravieţuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaştem musonice ploi înotul în timp o cetate renaştem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animaţie.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

                        Schopenhauer is German) – şeful Deptt.

                        Buddhist Studies, despre Eminescu.

                                    Salutat de Panka. Warmly.

Afluenţă de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veveriţe copii.

Rullerul a observat că am scris

                        poezii contra unora. Lui?

                        „dară pe calea ce-ai deschis

                        n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

                        ruller, la infinit, aceeaşi.

Cărticica de conversaţii va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu uşile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

                        Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamaţi de famaţi

Zahăr, biscuiţi, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coşmare muncitoreşti, sub dictat.

Alternative înseninării şi abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

                        umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aştepţi.

Evanghelia după mine ba eu după

                        evanghelie.

                        Predau româna în draci. Redus numărul de ţigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Şi iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam şi telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunţă Nana – CR şi nea I. Ceva reviste şi tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc ţaţei Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitaţii la expoziţia de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – şi la recepţia din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Şefii mari sunt în concediu, mai aşteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

                        Se va tăia strofa din „Diana”, ca şi „Păunul”. Îşi ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerţie dusă la sublim? „Muncim de dimineaţa până seara, facem şi munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă şi „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

                        Nansi are intuiţia că mi se vor face insinuări şi pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aş fi naţionalist, mă iscodeşte dacă mi-aş permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susţină – se pronunţă că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai şi crescut în casă de orfani.

                        Examenele la care sunt supuşi suplimentar faţă de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiţi, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuşi morală. Virulenţa, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ţine uneori partea, cât să nu mor de ruşinea injectată pe toate filierele în jurul existenţei noastre.

                        Aşa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ştampilă în condicuţe, căzute pe chestia asta în abstinenţă de nevoie, refulată în mâncătorie şi copită, n-are decât să-mi pară providenţial. A fi împiedicat să trăişti, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se doreşte, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsaţi să putrezim nearşi, neraportaţi, neşterşi din gelatina de hârtie a ordinii.

                        Ajungem  la Spitalul Sf. Ştefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi îşi aminteşte că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

                        Curând, el se angajase într-o operaţie. Culoare pline de pacienţi, însoţitori, surori subţiri şi cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane şi ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică şi antiumană, nici localnicii cu viaţa, clevetitorii ori poeţii lor.

                        Mi-e somn. Nu pot trăda. Ţânţarii iau furnica uriaşă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanţa ei de grup pe agresivitatea nulităţii, neantul activ proferat de Şora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremaţie a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Şi câte precepte buddhiste inoperante.

                        Nu ştim, adevărat, absolut nimic ce ne aşteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmaţi ne scot din sărite şi atât. O umilinţă cerebrală, creştină. Comerţuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-eşti surată pân la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înşine.

                        Coincidenţele îmbogăţesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără şanse. Intrăm în coşmare mai tasate. Strângem dinţii prosteşte ruşinaţi. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuşi putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

                        Ce cârpaci e un ortoped şi acoperă un mit. De ce n-am acoperi şi noi cârpele în care suntem încercaţi? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat şi el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe să recunoască şi Nana, singurul nostru stăpân şi bucurie.

            Socotească internaţionalii, în reţeaua de scabroase superstiţii, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminţi, oneşti şi mistici prăpădiţi cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

                        Ce puteam face decât să-i cred pe alţii mai intelectuali gândindu-i pe-ai noştri mai trădători. Le spui ce e cu tine şi ţi-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov aşa şi aşa, îi laşi să moară proşti, ţipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuţăresc abject. Acest sistem de impotenţă a lăsat satele goale şi s-a făcut oficiu diplomatic.

                        Că-i ofensează Eminescu, Brâncuşi, Blaga, ce tradiţie reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăţi pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândeţe de ironie generalizată, o încrucişare turmentată de mâini în faţa lărgirii şi trecerii timpului, un turism prin viaţă, istorie şi antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristeţe, înnobilată de disperare mioritică.

Literatura e meserie absurdă: o scrii în viaţă şi se recunoaşte postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aş găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

                        Un indian care învaţă cu obstinaţie româneşte, via yoga, aduce revelaţia universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar stimula. Româna inspiră o forţă spirituală şi vibratorie nedisimulată de gramatici şi fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv şi acefal, greu de înţeles de colocutori, colocatari şi contemporani. 

(VA URMA)