Quantcast
Channel: Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Viewing all 9045 articles
Browse latest View live

Adrian BOTEZ: PSALMODIERI ÎN VÂRFUL MUNTELUI

$
0
0

 

POET MĂRTURISITOR

 

(I)foc fără de pricìnă ori de reazem

foc al măririi şi întreg rodirii

foc respirat de îngerii clădirii

foc îngheţat pe culmile uimirii

 

trecând prin somn spre cumpăna privirii

în nevăzut întemeind fiindul

în nevăzut – Mireasmă-a Fericirii

întâiaşi dată contemplându-şi gândul

 

viu în tăceri – lumină negrăbită

în nori Tu contenind necontenirea

acelaşi mugur – firea şi nefirea

 

sub legi dezvăluind neîngrădirea

...doar către Tine  - Duhu-mi se-umileşte

şi cântec neaflat silabiseşte

***

 

PSALMODIERI  ÎN  VÂRFUL  MUNTELUI

(II)cu sânge scriu pe creier vii psalmodii

fiinţătoare dincolo de mine

precum e aurul căzut din rodii

însămânţând izvoare de lumine

 

îmi strâng la piept credinţa – unic strai

azvârl uitării toiul zvârcolirii

sunt cavaler al soarelui privirii

când amurgirile întemeiază rai

 

un vârf de munte este pisc de cântec

de-aceea m-am oprit – oprindu-mi lumea:

jertfesc minunea – pieptu-adânc mi-l sfârtec

 

în locul inimii îşi face templu harul

arhanghelii îmi pritocesc amarul:

beau vinul nemuririi – din genune!

***

 

 

 

CONTRAZICERI METAFIZICE

 

salcâmii se-apleacă

adânc – privind în mine – ca-ntr-o

ameţitoare fântână

 

păsările îi contrazic – vehement – şi

cântă – din afundul cerului – imnul

sfidării de mlaştini

 

greierii – de pe margini - cât mai mistic pitiţi între

ierburi – îi întărâtă – cu scandări

cavernoase – pe unii împotriva altora – astfel încât

până şi eu însumi pot – în sfârşit!

uita de mine – precum de-o carte

veche tare – scăpată sub patul pe care

stă  - perfect întins şi

senin – Dumnezeu

***

 

PRICINAŞI

 

îmi frec – cotul meu de

cotul Morţii – până ies

flăcări

 

cu aceste flăcări între noi

venim – eu şi Moartea

pricinaşi – să ne împace

Dumnezeu

***

 

METEORI FUNEBRI

 

meteori funebri – frunze pârjolite

cad din piramidă – vatra de salcâmi:

cineva din ceruri – tiranii elite

dau poruncă aprig celorlalţi tărâmi

 

ghilotina – mistic – nu se mai opreşte

se cernesc văzduhuri – în tăceri supuse

valuri lumi se-nalţă – ceasul le-ocoleşte

în păduri mai cântă doar un cuc nebun

 

bocetul de păsări se preschimbă-n îngeri

se preschimbă-n nouri apele sălcìi

vin la nunta morţii greieri mii şi mii

 

'şi rup broboade-n flăcări tufele de stele:

Tu – Matroz de Raze – vina mea o sângeri

faci un semn – şi Crucea arde între vele!


Ion PACHIA-TATOMIRESCU: Noi eseuri despre „sacra“ triadă valah-cronicărească

$
0
0

 

 

În cartea de polivalente eseuri / studii «pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni», Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (2012)*, de Adrian Botez (doctor în ştiinţe filologice cu o superbă teză publicată în anul 2005, Spirit şi Logos în poezia eminesciană), Distinsul Receptor are prilejul de se situa între alte „nebănuite dimensiuni“ specifice umanismului cronicăresc valaho-moldav – recitit / revăzut cu acribie de autor –, are bucuria de a descoperi un „scânteietor-zeiesc trident“ cu neasemuită, originală forţă structuratoare / cristalizatoare de tip Yang (dar şi cu inerente arii rămase, ori dispuse „strategic“ în sfera Yin):

 (I) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Grigore Ureche, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: Arheul Ştefanic (cf. «2. Arheul Ştefan cel Bun / Sfântul», p. 42 sqq.), topos-ul sacru, nomos / anomos, „normalitatea“ reacţiunii etc. (pp. 23 – 98);

(II) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Miron Costin, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: centri falşi / reali ai „Logosului Ritualic“ – înfrângerile temporale / istorice „ca dureri personale“, raportul „pulverizare semantică“ – „Logos de Neam“, menţinere în „starea de reacţionarism“ etc. (pp. 99 – 160);

(III) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Ion Neculce, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: pace veşnicită / pace sulemenită şi Patrie («ca neputincioasă plimbare»), autentic-reacţionarism, invers-reacţionarism  etc. (pp. 161 – 262).

„Deschiderea“ lucrării se face printr-un Argument, cu „luminători“ strategic repartizaţi / plasaţi aproape la fiecare petală-capitol din corola cărţii, argument unde autorul evidenţiază – cu mai toată încredinţarea – problematica lucrării în „unghiuri noi de atac / fugă“: cronicarii valahi«trebuie socotiţi ca făcând parte [...] din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor» (p. 5); cronicarii valahi, «simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric [...], înalţă Liturghia Celestă, [...] constată [...] o falie, o rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine» a poporului Pelasg > Valah (cu privire la etnonimul Pelasg > Valah, înainte de-a merge mai departe cu prezenta „radiografie“, spre a îndepărta „semănătorii de confuzii“ istorice referitoare la al nostru Neam / Popor despre care Herodot, în orizontul anului 450 î. H., ne-a spus că „este cel mai mare popor din Europa“ şi – din Eurasia – „al doilea ca mărime după poporul indienilor“, reamintim Distinsului Receptor: 1. poporul nostru, cel mai mare din Europa timpurilor antic-herodotice, se numea şi era cunoscut drept Poporul Pelasg [> Pelag]şi că etnonimul acesta – după cum demonstrat-am în nenumărate articole / studii, lucrări – a evoluat în Valah [>Vlah]; 2.în orizontul anului 1600 î. H., când a avut loc Reforma Zalmoxianismului, s-a divizat – din punct de vedere religios, nu de alt soi – în două: Dax > Daci [„oamenii-sfinţi“ dintre Pelasgi > Valahi, cei închinători la unicul, singurul Dumnezeu al Cogaionului] şi Thrax > Thraci [închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului]; 3. din „Istorii“ şi până în zilele noastre, de euro-etnonimul Pelasg > Valah, ţin cele câteva sute de „regio-etnonime pelasge > valahe“: arădeni, ardeleni, argeşeni, aromâni / macedoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană / Macedonia Antică, bănăţeni, basarabeni, bessi, bihoreni, bisalţi, bistoni, briceni, brygi, buzoieni, cărăşeni, chirmiani, ciconi, clujeni, constănţeni, crestoni, crişeni, crobyzi, dâmboviţeni, dersai, dobrogeni, dolonci, donduşeni, drochieni, dubăsăreni, floreşteni, geţi, glodeni, gorjeni, hedoni, ieşeni, istro-români – „pelasgii > valahii / românii din antica Dacie de Vest, provincia Sigynia, cu Dinaricii şi Istria-pennisulă, leoveni, maramureşeni, meglenoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană, aria Meglen, aparţinând în cea mai mare parte Greciei de azi, mehedinţeni, moldoveni, munteni, nipsei, nisporeni, ocniţeni, odomanţi, odrisi, olteni, orheieni, peţi, prahoveni, râşcani, sângerei, sapei, sarţi, sibieni, sorocani, suceveni, teleneşti, teleormăneni, timişeni, trauşi, ungheni, vâlceni etc.; pentru lămuriri / detalii, a se vedea lucrarea noastră mai recentă, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii..., apoi Sarmisegetusa..., 2012 – http://www.banaterra.eu/romana/files/003-2012_29_aug_pachia-tatomirescu_ion_la_inceput_fost-au_siga_24_iulie_2012.pdf); cronicarii valahi, «regăsesc Soluţia Scrisului ca pe o formă de Yantrică (hieroglific-mandalic-mântuitoare !)» (p. 6); cronicarii, domnitorii / voievozii, sfinţii / martirii ş. a., «la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală, trebuie puşi, laolaltă», întru înrăzărire din «Logos-ul Războinic Ştefanic...» (ibid.); Logosul Pelasg > Valah«este, de fapt, locul / spaţiul de fuziune al rugăciunii dimpreună făptuitoare prin auto-jertfire, al marilor duhuri / genii ocrotitoare...» (p. 9); «societatea românească şi mondială [...] duce lipsă de spirit reactiv / reacţionar (care, la rându-i, este epifania însăşi a Vieţii); adică duce lipsă de normalitate»; demonul din inima Duhului Valah (Dacoromânesc) este «trădarea...; dar nădăjduim că re-găsirea Sinelui Celui Hristic-Eroic va determina şi distrugerea acestui morb satanic al trădării» (p. 12); etc.

______________________

* Adrian Botez, Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, eseuri, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2012 (pagini A-5: 294; ISBN 978–973–146–205–9).

Ion PACHIA-TATOMIRESCU: Între cogaionicul brad (axis mundi) şi „crinele golgote“

$
0
0

 

Maturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013)*, de Adrian Botez, volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (poeme puse, de fiecare dată, şi sub ordine „cristalizatoare“, de număr): I.La prohodul bradului (12 poeme „cardinal-temporale“), II.Viaţa şi Matrioşa (16 poeme „în crivăţ steposlavic“), III.Silabe-n sublim (32 de poeme ivite printre „coastele sparte ale Creaţiei“, în obiectivul de peste gard al lui Dumnezeu), IV.Mlaştina (23 de poeme cu vectorizări lirico-semantic-sincretce în „sămânţa Lear“ şi în „sămânţa Cain“) şi V. Primăvara rataţilor (17 poeme între care-şi fac loc şi cele cu „lupi de foc“, „hulubi îngurluind“, „mirese-flori“, ori cu un primenit / nou Iisus Hristos al Unirii / Iubirii, cu „flori de măr “ / „coroane de nori“ etc.).

De pe „faţa a patra“ de la „sobra copertă“, Distinsul Receptor este întâmpinat cu generozitate de-o „sfântă triadă“ de critici ai liricii boteziene: (1) Cezarina Adamescu: «Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind / răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti; el este fără pereche; [...] Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu«Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într-un cvadrat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» şi (3) Mircea Dinutz: «Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacu al icoanelor şi [de] aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional».

Desigur, tot aşa-i şi eroul său liric, pe care-l vom urmări mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10000 – 8000 î. H.) în constelaţiile credinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stâng-dunărean, în amonte de Dierna > Cerna / Orşova-România), păstrându-se în mitosofia valahă până azi, fără hituri de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe lirico-semantic-sincretice. După cum se ştie, nu există eveniment fundamental din universul valahului la care să nu participe bradulnaştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismului, cu participarea ens-ului din Dacia la o ordine cosmică prin năşirea-i de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soareleşi Luna, perechea sacră secundă din panoul religios-central al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenuntiţii“ trec din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor cu bradul-mire / bradul-mireasă,cu bradul-suliţă), Anul Nou etc.

În poemele lui Adrian Botez, bradul este veghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune prohodului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“– iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rând-pe-rând» (La prohodul bradului, p. 8) –, bradul geme cu toate fibrele-i fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului... / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului...» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept «avocaţii lui Dumnezeu» (p. 20), bradu-i axă celor zece ceruri ale Valahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi [...] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clopote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja s-a spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasi-umană contemporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ «cheful să-şi facă – pe tarabe-n sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reînchiderea „vadului celest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, participanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şi-ai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai» (Crâmpei de psalm dosofteian, p. 132).

Eroul liric al mulţimii de sonete-cristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă original-paradoxistă, dacă ne raportăm fie la eroul din sonetele  eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „crinele golgote“ («că am iubit – e-o taină fără de păcat: / nici îngeri n-am trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // [...] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... / ...acolo-i timpul când Hristos cu mine / întrezărit-am gòlgotele crine...» – Taina fără păcat, p. 9).

În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vegetale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să străpungă / precum prunceştii dinţi...» şi când «crâncena primăvară dă s-ascundă / ’n piezişu-i rânjet – haita: ierni târzii...», botezianul erou liric constată că «i-e frică şi lui Hrist să ne ajungă / i-i groază de-orice dâmb colţos din noi: / în inimi ni s-a-nchis orişice strungă / torturi nepomenite-am aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nu-s de unde / să iasă-n joc de primăveri şi îngeri: / încă nu-i Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23).

Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet-psalm, observând că «galbene lacrimi tremură copacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «a-nfipt cuţitul toamna pân’ la os» şi-l «scoate şi-l înfige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim e-n lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părelnic-argheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic...: / prelinge-Te, Hristoase,-n cer de rane, / să văd serafi bolborosind din vrane !» (La crama cerului, p. 74).

În alt sonet-icoană Mântuitorul este surprins în chinuri sisifice: «Te-am văzut – furişat – speriat şi schimbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / [...] / ...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27).

Fiindcă-i «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», într-o ultimă instanţă, eroul psalmic-botezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frate-al durerii şi al neputinţei: / nu ne lăsa-n sleirea ne-căinţei ! / Hristoase-nsângerat şi-nsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat...!» (Rugăciune de Paşte, p. 24).

Mesianismul lui Adrian Botez, de teluric-celestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintr-o indiscutabilă / incontestabilă vecinătate piroclastic-apocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah («e-un neam ce se trezeşte în colinde / ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea pe-oglindele sticlinde / ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu ne-a părăsit / [...] // cuvine-se-a a ne spăla spăşit / chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvine-se-a căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / ...primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh / şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh !» – Neamul colindelor, p. 81), Valahime chemată de un nou curcubeu, teluric-celest legământ: «Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii / nu pot să trădez lucrarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimă-mpiedic prigoana-amintirii / ...seninul din ceruri îl chem pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar– p. 150), într-o mai dreaptă croire de lumi.   

______________________

* Adrian Botez, La prohodul bradului, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2013 (pagini A-5: 166; ISBN 978–973–146–259–2).

Corneliu FLOREA: SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (6)

$
0
0

 

Corneliu FLOREA

 

SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (6) – ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istorie s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când „Gabriel Resources” şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor!  Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media!

 

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass-media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce  vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass-media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă. (în romgleză de la Facebook) Într-o sută de ani mass-media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă: pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei  articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le  este favorabil sau pur şi simplu fabricare lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashingşi mind programming cum este recunoscut  internaţional! Într-o frază am punctat aceste caracteristice ale mass-mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea  locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţii! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

 

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de  redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784-1785 şi 1848-1849, tot aici, în  Munţii Apuseni! Atenţie!

 

Insistenţă abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind  că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass-media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda „Gabriel Resources”, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

 

 

Cel mai evident  exemplu de manipularea opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass-media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles  nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul din anul 2006! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum minele secătuite din vestul sălbatic nord american!

 

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei , un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!

 

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti-Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare  ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz  adus pe tava mass-mediei de gabrielenii din Toronto!

          

Din diferite sure scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă  treptat de la această mono-industrializare la activităţi alternative  atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă satul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea  drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC!

 

Să continuăm ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales ca au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii  să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani! Să-l aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând  culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, că pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos  cum o companie străină ne  înşeală, cum ne  jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani,  patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.  

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  -  Canada


Dorel SCHOR: HAIM SAVITZKY _ DECANUL DE VÂRSTĂ AL PICTORILOR

$
0
0


Dorel SCHOR

 

HAIM SAVITZKY - DECANUL DE VÂRSTĂ AL PICTORILOR

 

De câte ori vine vorba de pictorul Haim Savitzky, vrând nevrând, am în primul rând, un sentiment de adâncă veneraţie. Pentru că decanul de vârstă al artiştilor plastici din Israel a depăşit etatea de 105 ani. Mai mult decât atât, nu mai departe de anul trecut ne-a oferit o expoziţie personală în care figurau şi lucrări create recent. Am alăturat intenţionat picturi din ultima vreme şi altele realizate cu mulţi ani în urmă, cu intenţia de a vedea mari deosebiri datorită influenţei vârstei. Nu am constatat decât o lărgire a tematicii şi... abordarea unor stiluri sau metode proaspete, de parcă pictorul ar vrea să-şi diversifice mereu creaţia.

 

Haim Savitzky număra atâţia ani în ţară, încât în mod firesc pictura să poate fi caracterizată ca fiind profund eretz-israeliana. Ea a surprins temele cele mai specifice anilor şi evenimentelor, şi-a schimbat stilul care a fost influenţat de pictură occidentală, a combinat elemente ale modernismului european cu teme locale, israeliene. A păstrat aproape întotdeauna liniile „curate"şi ne-a introdus în minunata lume a culorilor. Stilul său e distinct, caracterizat prin detalii, fluiditate, mişcare, ritm, emoţie.

 

Subiectul favorit al lui Haim Savitzky este profund israelian, fie că în centrul compoziţiei se afla peisajul, populat dese ori de păstori cu turme de oi sau cirezi de vaci, marea cu ambarcaţii pitoreşti, chibuţnici care ce se destind cântând, oameni în sărbătoare... Nici un subiect desprins din cotidian nu este ocolit, arta sa atinge toate aspectele existenţei. Care nu sunt tratate dulceag, duios, paşunist, ci viguros, dinamic, uneori cu încărcătura simbolică într-o realitate... modernă.

 

Aceasta explică impactul public al lucrărilor lui Haim Savitzky, drumul lor către „consumatorul" de frumos, afinitatea cu gusturile acestuia, fără a face concesii. Picturile lui reflectă cu robusteţe lungă sa experienţă de viaţă. În pofida vârstei, constatăm uşor o infuzie de optimism, de spontaneitate, entuziasm în descoperirea culorii. Mereu tânăr, pictorul menţine tradiţia integrităţii artistice prin claritatea mesajului plastic.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 iulie 2013


Dan CARAGEA: VIAŢA ŞI OPINIILE LUI JOSE SARAMAGO

$
0
0


Dan CARAGEA

 

VIAŢA ŞI OPINIILE LUI

JOSÉ SARAMAGO

 

I-aş cere, prevenitor, cititorului îngăduinţă pentru o spovedanie. Când, în 1990, l-am cunoscut pe José Saramago în Portugalia, la el acasă, am trăit câteva contrarietăţi emoţionale care mi-au prilejuit, ani de-a rândul, reflecţii şi eforturi de conciliere în forul meu interior. Mai întâi, durerea pricinuită de radicalismul politic al omului, fapt care nu se împăca, în emoţionalitatea mea, cu acea desăvârşită omenie a creatorului, aşa cum o receptasem eu din lectura uneia din capodoperele sale: „Memorialul mănăstirii” (1982).

Astfel, după o superbă cină, Saramago mi-a ascultat o bună bucată de vreme exaltarea legată de prăbuşirea comunismului în Europa, dar mai cu seamă în România, exaltare din care spiritul său ascuţit a decelat structura unui anticomunist primar.

 

Ulterior, cu abilitate, dar şi cu robusteţea convingerilor, şi-a expus punctul de vedere al marxistului de neclintit care încă mai spera în resurecţia „adevăratului comunism” ce urma să edenizeze planeta. Nici măcar evocarea victimelor regimului, a temniţelor de la Gherla şi Piteşti, nu l-au înduplecat. Mi-a răspuns lapidar: „Şi totuşi a meritat!”. Nu îmi amintesc ca cineva, faţă de care să fi nutrit atâta veneraţie înainte de a-l cunoaşte în carne si oase, să îmi fi dat senzaţia de neuitat că înghiţisem un cub de gheaţă. Am depăşit cumva acea perplexitate paralizantă, vizitându-i, preţ de un sfert de ceas, camera de lucru unde aşezase şi traducerea românească a „Memorialului” pe raftul cu traduceri, şi unde am înţeles că îşi scria operele la calculator, spre satisfacţia mea tecnofilă. Mi-am permis chiar o glumă, spunându-i că „înlocuise condeiul cu PC-ul” (PC făcea aluzie şi la Partidul Comunist, al cărui membru de marcă era).

 

Reîntorşi în sufragerie, Saramago a citit cam două capitole din ultimul său roman, „Evanghelia după Iisus Hristos”, cu aerul celui care îţi împărtăşeşte o taină, prezicându-i o apariţie furtunoasă. Şi aşa a şi fost. Romanul avea sa-i aducă amărăciunea unui conflict deschis cu António de Sousa Lara, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, şi care considera cartea lui Saramago o „blasfemie”, o insultă de neiertat la adresa unui popor în majoritate catolic. Această lectură mi-a dezvăluit a doua faţetă aspră a omului, în acea seară de pomină: radicalismul său antireligios, manifestat printr-o înţelegere exclusiv „realistă” a Noului Testament.

 

Aş împrumuta cuvintele unui scriitor şi prieten, Baptista-Bastos, pentru a închide portretul, în pace cu mine însumi, după un răstimp de două decenii: „Exista în el o atenţie minuţioasă pentru lucrurile vieţii, fie ele de natură materială sau transcendentală. Şi ştia mult, mult mai mult despre religie şi despre textele sacre decât mulţi dintre preopinenţii care îl criticau. José Saramago învăţase de timpuriu că o idee se înrâureşte cu o altă idee şi că sintezele parţiale produc imobilism. Am conversat de multe ori despre natura marxismului, noţiunea de partid, riturile obedienţei, imperativele conştiinţei şi paradoxurile istoriei care, cum se ştie, este o zeiţă oarbă.” (Baptista-Bastos, A Aproximação a Um Retrato, Lisboa, Bertrand, 1996)

 

Acest NU saramagian împotriva puterii, religiei, a strâmbătăţii felului cum este tocmită lumea, a devenit chintesenţa crezului său civic care l-a însoţit toată viaţa. Regăsim acest refuz, nuanţat şi adesea convingător, în interviuri, discursuri publice, conferinţe ale căror miez, cu aprobarea scriitorului, au ieşit la lumină adunate într-o carte notabilă: „José Saramago en sus palabras” (2010), de Fernando Gómez Aguilera, unul din apropiaţii săi în „autoexilul” din Lanzarote, o insulă din arhipelagul Canare.

 

Nu aş fi însă just, întorcându-mă la impresiile din acea seară lisaboneză, dacă nu aş evoca şi partea luminoasă a omului. Am simţit-o, după priceperea mea, în momentele de iubire dintre el şi Pilar del Rio, jurnalista şi traducătoarea care i-a fost mereu alături în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Cei doi se sărutau fără sfială, fără perturbarea prezenţei străine, iar Saramago s-a ridicat de mai multe ori din fotoliu doar pentru a-i cere o îmbrăţişare.

 

Un documentar, José şi Pilar, 2010, realizat de brazilianul Miguel Gonçalves Mendes (http://www.youtube.com/watch?v=D3cvIO0HQ9c) face acum deliciile cinefililor în Portugalia, Spania, Brazilia… Dintre multele fraze memorabile spuse de Saramago în acest film, am ales-o pe aceasta: „Eu am idei pentru romane, ea are idei pentru viaţă. Nu ştiu ce este mai important.”

 

La un an de la trecerea lui în nefiinţă, iată că apare, tot în Spania, scrisă de acelaşi Fernando Gómez Aguilera şi o biografie cronologică: José Saramago. La consistencia de los sueños (2011). Scrisă cu acribie şi talent, cartea este, neîndoios, o referinţă de neocolit pentru cei ce vor urma acest drum. Mitul omului a început să se zămislească. Şi nimic nu mă poate bucura acum mai mult decât să aflu că un scriitor român, al cărui nume nu poate fi încă dezvăluit, îşi încearcă puterea creaţiei şi afinităţile sufleteşti într-un roman pe tema morţii lui Saramago, temă pe care scriitorul portughez a abordat-o, de atâtea ori, cu remarcabilă temeritate, fiindcă ştia că sufletul lui – parafrazez din Memorial – nu se va ridica la stele, ci se va aşeza la adăpostul unui măslin, pentru că pământului îi aparţinea şi lui… Pilar.

 

SARAMAGO DESPRE EL ÎNSUŞI

 

„Sunt o persoană paşnică, fără demagogie nici strategie. Spun exact ceea ce gândesc. Şi o fac într-un mod simplu, fără retorică. Oamenii care se adună să mă asculte şi care, în independenţa lor, sunt sau nu de acord cu ceea ce gândesc ştiu că sunt onest, că nu încerc să cuceresc sau să conving pe nimeni. Se pare că onestitatea nu este prea folosită în vremurile de azi. Aceştia vin, ascultă şi pleacă mulţumiţi, precum cel care are nevoie de un pahar de apă rece pe care îl găseşte aici. Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce voi spune când mă aflu înaintea oamenilor. Dar întotdeauna spun ceea ce gândesc. Nimeni nu va putea spune că l-am înşelat. Oamenii au nevoie să li se vorbească cu onestitate.” José Saramago, 2003

 

„Ştiu ceea ce este, ştiu ceea ce spun, ştiu pentru ce o fac şi prevăd, în mod normal, consecinţele a ceea ce spun. Dar nu este o dorinţă gratuită de a provoca oamenii sau instituţiile. Este posibil că să se simte provocaţi, dar aceasta este problema lor. Întrebarea pe care mi-o pun este de ce aş tăcea când se întâmplă unele lucruri care ar merita un comentariu mai mult sau mai puţin caustic, mai mult sau mai puţin violent. Dacă am spune cu toţii exact ceea ce gândim – când chiar ar avea rost – am avea o altă formă de a trăi. Trăim într-o apatie care se pare că a devenit congenitală şi, de aceea, mă văd obligat să spun ceea ce gândesc despre ceea ce mi se pare important.” José Saramago, 2008

 

„Mi se spune că interviurile au meritat efortul. Eu, ca de obicei, mă îndoiesc, poate pentru că am obosit să mă tot ascult. Ceea ce pentru alţii ar putea fi o noutate, pentru mine s-a transformat, cu trecerea timpului, într-o mâncare pe care tot o reîncălzeşti. Sau, şi mai rău, mi se amărăşte gura de certitudinea că o sumedenie de lucruri înţelepte pe care am putut să le spun de-a lungul vieţii nu vor avea, la urma urmei, nicio importanţă. Şi de ce ar avea? Ce semnificaţie are zumzetul albinelor într-un stup? Oare le serveşte cumva ca să comunice unele cu altele?” José Saramago, 2008

 

„Cred că mi s-au pus toate întrebările posibile. Eu însumi, dacă aş fi fost jurnalist, nu aş fi ştiut ce să mă mai întreb. Răul vine de la puzderia de interviuri pe care le-am dat. În orice caz, mă străduiesc să răspund cu seriozitate la ce mă întreabă, ceea ce îmi dă dreptul de a protesta împotriva frivolităţii unor jurnalişti pe care nu îi interesează altceva decât scandalul sau polemica gratuită.” José Saramago, 2009

------------------------

Dan CARAGEA

Bucureşti

iulie 2013


Viorel ROMAN: MARILE PUTERI ŞI DEMOCRATIZAREA - CONDUCEREA LUMII

$
0
0

 

Viorel ROMAN


MARILE PUTERI ŞI DEMOCRATIZAREA - CONDUCEREA LUMII

 

 

Studiu prezentat la cel de al

XXXVII-lea Congres Internaţional al Academiei Româno-Americane

Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”

Chişinău, Republica Moldova

4-9 iunie 2013

--------------------


I. Lumea depinde de occident, de IMPERIUL ROMAN, astăzi UE, USA, NATO, OECD, de Lumea întâia, a ţărilor puternic dezvoltate. Centrul.


II. Lumea a doua, LIMES-ul Imperiului, trăieşte din impulsurile teologice, culturale, economice, ştiinţifice, militare etc., care pleacă de la Centru.

 

III. Lumea a treia subdezvoltată, sunt BARBARII, la care n-au ajuns Vechiul şi Nou Testament, ei sunt sclavii păcatelor, asistaţi social de la Centru.

 

***
1) Roma este punctul de plecare şi aspiraţia tuturor românilor. Acuma ei sunt la LIMES între Centru şi Barbari, numai formal în UE, pentru că Bucureştiul e încă în lanţurle grele ale duhovniciei şi soborniciei ortodoxiei moscovite şi constantinopolitane.


2) Transilvănenii au luat contact cu occidentul prin catolicismul maghiaro-german şi au suferit secole de a rândul până când Roma le-a întins în anul 1700 o mână de ajutor, aşa au ajuns ei la descoperirea originii romane şi au articulat programul naţional.


3) Moldovenii au luat contact cu occidental prin catolicismul polonez de la Cracovia în evul mediu. Fără ocupaţie militară şi asuprire cruntă că în Ardeal, aici s-a relizat cea mai reuşită simbioză culturală romano-occidentala, în afară de Şcoala Adeleană, care este etalonul încă neegalat al programului de emancipare naţională şi socială. Valahii au luat ultimii contact cu occidentul la Paris, în capitala sec. XIX. Protejaţi bine de influenţă din apus de turci, greci, ruşi şi sârbi, legăturile lor cu vestul au loc pe filieră culturală, iluminista, laică, franţuzească. Teologia catolică le este încă necunoscută.


4) Faptul că Bucureştiul e capitala acestor provincii diferite, în raport cu UE şi continuă politica greco-pravoslavnica antioccidentală, eludând proiectul Şcolii Ardelene, au dus la Ghinionul de a fi moldo-valah. Pentru că după Unire 1918, România trebuia să devină o dioceză a Romei. Decizia a fost alta: un patriarh ortodox îmbrăcat în alb a continuat linia greco-pravoslavnica, până când s-au prăbuşit artificiile culturale şi toată ţara. Cu toate astea, moldo-valahii cred că ei sunt modelul care trebuie urmat de toţi românii, nu modelul Corifeilor Şcolii Ardelene. Vechea dilema, Moscova, Athos sau Roma.


5) Astăzi românii văd că ţara lor merge într-o direcţie greşită, pentru că occidentul n-are încredere în greco-ortodocsi şi nici ei nu au încredere, poate că nici nu înţeleg ce vor de fapt occidentali de la ei. Şi ceea ce este şi mai grav, moldo-valahii vor în Europa, dar nu vor să continuie dialogul început în mai 1999 de Fericitul papa Ioan Paul ÎI la Bucureşti.


6) Din 2012 ardelenii au al treilea cardinal. Preafericitul Lucian Mureşan, pariarhul Bisericii Unite, este în Senatul de la Roma, condus de papa Benedict XVI. În peroada interbelică ardelenii aşteptau ca moldo-valahii să se coacă, adică să înţeleagă rostul orientării spre Roma. Rezultatul a fost însă pe dos, moldo-valahii i-au oprimat şi interzis, cu autorul Moscovei, pe uniţii ardeleni până în anul 1989, iar de atunci nu s-a schimbat mai nimic. De aici sentimentul penibil de timp pierdut şi de resemnare în tot estul.


7) Cu un patriarhat unit cu Roma şi celălalt oscilând între a doua şi a treia Romă, Constantinopol, Moscova, sau chiar a patra, Bucureşti... există şi alternativă ca ortotocsii moldo-valahii să se coacă sub oblăduirea UE/NATO, sau în cel mai rău caz, împreună cu grecii şi bulgarii să se elibereze de constrângerile, fără o comuniune cu Roma, de neînţeles a codului canonic romano-catolic actualizat şi modernizat, aşa zisul acquis communautaire al UE, şi să formeze un Bloc Ortodox, de la Moscova la Muntenegru.


***
500 de ani au supravieţuit moldo-valahi sub cea mai incompetentă administraţie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea sovietică. Acuma ei sunt în Europa numai aparent, pentru că noua statuie a lui Kemal Atatürk pe Calea Victoriei şi faptul că în locul Aeroflot-ului rus s-a instalat la Bucureşti Turkish Air pe Magheru sunt indicii mai sigure.

Moldo-valahii sunt în continuare provinciali turco-pravoslavnici, chiar dacă bacşişul se cheamă acuma comision şi Înaltă Poarta e UE. De la vlădica la opincă nu s-a schimbat mai nimic. (Vezi pe www.viorel-roman.roScrisoarea deschisă adresată poporului român” de arhimandritul Iustin Parvu şi pe www.badpolitics.ro Lucian Croitoru de la BNR: „În România nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni au acaparat economia”)

Ca şi Vodă, preşedinţii moldo-valahii au o soartă ca sub fanarioţi. Ceauşescu este lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a auto lichidat, Băsescu vrea o amnestie pentru el şi îi pregăteşte pe evreii Ungureanu & Tismăneanu cel Tânăr să-i convingă pe naivi că o formă fără fond, statul lui, o ficţiune dependenta de FMI, e cu UE compatibil. Cam cum au încercat şi eşuat sub sovietici şi Ana Pauker & Tismăneanu cel Bătrân.

Nouă clasă politică imită establishment-ul din vest. Cutumele turco-fanariote sunt însă cât se poate de reale. Vodă e deasupra legii şi împreună cu boierii cei mari decid totul în Consiliul Suprem de Apărare al Ţării. Baronii locali, boierii mici şi maziliţii îşi cumpără imunitatea cum pot şi chiar trebuie să suporte procese de corupţie, acum la modă în Europa.

Totul s-a privatizat, învăţământul, sănătatea, siguranţă personală, sărăcia, armată. Cei care supravieţuiesc cu câţiva euro pe zi sub administraţia de la Bucureşti n-au încotro. Aşa că nu-i surprinzător că milioane fug spre vest. Oricum, din toate timpurile, numai în occident s-au putut afirma Enescu, Brâncuşi, Vlaicu, Vuia, Coandă, Cioran, Eliade etc. Probabil că în cultura de anonimat de la Porţile Orientului nu ar fi ieşit din mediocritate.


La moldo-valahi nu există o clasă de mijloc sau o burghezie naţională, că în apus, ci numai intermediari, agenţi, dealeri, vătafi, interlopi, care cu toţii sunt hotărâţi să distrugă orice şansă de integrare reală în UE, pentru că ei nu au o religie, ci popi, care să-i ierte  mai mult decât pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la dispoziţie ca să modernizeze ţara, dar ei nu le folosesc pentru că ar trebui să dea socoteală la UE pentru ei.


Nu mai există bănci sau întreprinderi autohtone notabile, ci numa filiale a unor bănci şi companii străine. Totul depinde de buget şi de şansa de a primi contracte privilegiate, bineînţeles în cârdăşie. Contractele, examenele, licenţele, locurile de muncă, aprobările devin facile numai prin corupţie, influenţă, spaga etc. Capitalism de cumetrie.


Că de la buget se fură, ştie arhimandritul Pârvu şi cum: „Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor,  împart banii, apoi sunt judecaţi de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică mulţumesc, la revedere, te chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale.”
Croitoru e mai puţin folcloric: „Clicile antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se îmbogăţesc din riscurile pe care şi le asumă pe bani proprii, ci din alocările de la buget, iar cei care plătesc impozite şi taxe n-au ce face, au ghinionul de a fi moldo-valahi, români captivi.”


Marile puteri şi democraţia 2012


România e în UE/NATO (forme noi ale Sfântului Imperiu Roman/Liga Creştină), dar trebuie făcută totuşi o diferenţiere între ardeleni, care au făcut parte din Sfântul Imperiu Roman până în 1806 şi din Imperiul Habsburgic până în 1918 şi moldo-valahi, care au supravieţuit 500 de ani sub cea mai coruptă administraţie orientală şi 50 de ani sub cea ortodoxo-comunistă. Ambele pe picior de război cu occidentul. Teologia, sistemul de drept occidental sunt complet străine moldo-valahilor. Munţii Carpaţi despart din totdeauna civilizaţia occidentală de cea de ortodoxă, orientală.


În orient, de la începutul istoriei, faraonul, împăratul, secretarul general PC, preşedintele este „rege şi preot “(Geneza 14, 17-24), de natură divină. În occident, papa şi împăratul au misiuni diferite, ceea ce a dus treptat la emanciparea nobilimii, apoi a oraşelor, burgheziei, proletariatului şi în final s-a creat o societate civilă democrtică, de neînţeles şi inacceptabilă în orient. Acum moldo-valahi mimează o societate civilă democratică, dar ea nu are nimic de a face cu modelul original, după cum am putut constata la lovitura de stat şi referendumul din 2012. (Vezi comentariile divergenţe din presă occidentală şi cea ortodoxă şi corespondenţa Ponta – Barosso)


În „Jaful vs dreptul de a nu minţi”: Libertatea politică nu poate exista fără libertate economică! (Lucian Croitoru face la 2 august 2012, pag.13 în www.HotNews.ro, cea mai competentă analiză a situaţiei socio-politice din România. Bibliografia, metodologia sunt exclusiv occidentale, asta face şi mai clară incompatibilitatea dintre moldo-valahi şi occidentali. Preşedintele la Bucureşti este „rege şi preot“, înscăunat din graţia marilor puteri protectoare, apoi tot harul puterii purcede de la el.


Sub turci, sultanul vindea scaunul domnesc, apoi domnitorii moldo-valahi dădeau, vindeau toate demnităţile la boieri, care vindeau posturi şi sinecure la prostime. Mitopolitul la fel, îşi cumpără postul şi hirotonisea pe bani (simonie). După 1774 ţarul rus, ajuns protector al ortodoxiei, se implica direct la înscăunarea domnitorilor la Bucureşti şi Iaşi. La înscăunarea dinastiei germane, Moscova a fost neglijată, cu atât mai mult s-a implicat după 1944 cu Ana Pauker şi după 1989 cu Ion Iliescu, care au avut şi acordul occidental în lichidarea lui Ion Antonescu şi Nicolae şi Elena Ceauşescu.


România este o ţară ortodoxă unde ţarul rus are un cuvânt greu de spus şi cine aude „Vocea Rusiei” constată că Băsescu n-are binecuvântarea Moscovei. Asta i-a determinat pe Iliescu/Voiculescu şi secţia de tineret Ponta/Antonescu să-l înlăture pe Băsescu şi să organizeze un referendum spre bucuria ruşilor şi dezacordul Europei. Oricine ar câştiga, cutumele orientale multiseculare, corupţia, clientelismul moldo-valah  nu va fi înlăturat peste noapte. Croitoru constată chiar că libertatea politică la români se deteriorează în 2012 ca urmare a unui „deficit substanţial de libertate economică, cu rădăcini adânci în dreptul de proprietate precare şi în corupţia înaltă“.


Într-adevăr, în lumea modo-valahă, după cum am văzut mai sus, totul aparţine din moşi-strămoşi domnitorului, care dă ce vrea, după bunul său plac, supuşilor. O liberate economică, ca în vest, în Sfântul Imperiu Roman/UE, n-a exiata niciodată la Dunărea de Jos, iar drepturi de proprietate egale cu cele ale „regelui şi preotului” protejate de o justiţie independentă, sunt de neimaginat, nici nu există în concepţia ortodoxă. O departajare a puterilor, că în occident, e de neimaginat în orient.


În România, deficitul de libertate economică a apărut în urma unui jaf „subtil “de mari proporţii, la care toată lumea a asistat după 1989 „şi sclavii lui Ceauşescu ajung sub Iliescu, care menţine drepturile de proprietate neclare pentru a-i putea răsplăti pe credincioşii săi revoluţionari, baroni şi asistaţi sociali”. Poate fi acest biotop parazitar oriental propice unei evoluţii economice prospere şi a unei democraţii? Societate civilă? Intenţia de a corecta ceva sub Constantinescu, care l-a primit în acest sens, fără avizul Moscovei, pe Fericitul papa Ioan Paul II la Bucureşti, eşuează.


După ce Iliescu revine la putere cu prim-ministrul Adrian Năstase depăşeşte toate normele corupţiei fanariote. Apoi este ales Băsescu cu speranţa că va face Dreptate şi Adevăr, că va combate cel puţin corupţia înaltă şi va reda o oarecare libertate oamenilor şi firmelor. Cine va învinge, Iliescu, Năstase, Ponta sau Băsescu? Orient şi occident? Românii aleg între modelul greco-ptravoslavnic şi UE/NATO. Grecia a inspirat guvernele care au dublat din burtă salariille, pensiile şi ajutoarele sociale. Rusia paternalistă, autoritară a lui Putin este modelul USL. Occidentul cere departajarea puterilor, o justiţie independentă şi un stat de drept, condiţie sine qua non a integrării în Europa.

„În România, numărul pensionarilor şi al angajaţilor din sectorul public şi al celor asistaţi social este de peste două ori mai mare decât numărul celor care muncesc în sectorul privat” (Croitoru). Exact pe dos ca la anglo-americani sub Thatcher şi Reagan, unde 2/3 din alegători îşi permit să neglijeze interesele a 1/3 de asistaţi social. Vor reuşi ruşii şi asistaţii sociali să-şi impună voinţa celor ce muncesc?


În România pe lângă (1) drepturi de proprietate precare, (2) afacerişti cu imunitate parlamentară dependenţi de jaful de la bugetului de stat, (3) buget cronic deficitar şi asistat de UE şi FMI, (4) o birocraţie supradimensionată, coruptă la toate nivelurile şi (5) mai bine plătită decât salariaţii de la firmele productive, (6) o libertate de expresie şi o presă îndoielnică, (7) crearea artificială a unei majorităţi de 2/3 de „pomanagii”,  desăvârşeşte o societate genuin orientală.


Sclavi lui Ceauşescu, Iliescu şi dizidenţii lui Băsescu îşi pun 2012 nădejdea într-un preşedinte providenţial, care să le satisfacă nevoile. Bineînţeles după ce UE/NATO şi Rusia, marile puteri protectoate, se vor înţelege.


De la Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, Rusia puterea protectoare a tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman, hotărăşte împreună cu sultanul turc, apoi cu occidentalii, cine să-i conducă pe moldo-valahi. Asta s-a văzut mai recent şi la Yalta, 1944, şi Malta, 1989, unde Iosif. V. Stalin şi Mihail Gorbaciov au obţinut acordul de la occidentali că Ana Pauker şi Ion Iliescu să exercite, din graţia lor, puterea la Bucureşti.


După Iliescu, pregătit sub Stalin şi favorizat de Gorbaciov, preşedinţii moldo-valahi Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu mai au binecuvântarea Moscovei. Şi mai nou occidentalii, în special USA, consideră că democraţia atee, n-ar mai avea nevoie de un patronajul pravoslavnic. Asta a iscat un conflict major, după condamnarea şi întemniţarea la Jilava a fostului prim-ministru, ministru de externe şi preşedintelui PSD, profesor dr. Adrian Năstase, desemnat de Iliescu, ca succesor legitim.


2012 lupta pentru putere, graţierea lui Năstase s-a încheiat cu un referendum. Pentru că la ortodocşi preşedintele este „rege şi preot”, Iliescu şi fidelii lui cer mai degrabă binecuvântarea Moscovei decât a occidentului, a Romei. Ironia soartei face că după Pauker să vină la putere Dej şi Ceauşescu, care s-au visat independenţi. Primul moare iradiat, al doilea lichdat. După Iliescu, Constantinescu e înlăturat după ce l-a primit, împotriva liniei pravoslavnice, pe Fericitul Ioan Paul II. Băsescu are încă doi ani de domnie sub patronaj UE/NATO, fără de care ar avea probabil soarta celor potrivnici Moscovei.

Ce vor marile puteri? Ruşii îi văd pe moldo-valahi din 1774 în sfera lor de influenţă, pentru că dacă şi ei se unesc cu Roma, ca ardelenii, pierd legătură cu slavii de sud. Occidentalii nu ageaza expansiunea ruşilor spre vest şi sunt împotriva dominaţiei lor în Balcani. Roma şi a treia Romă, Moscova, lupta să moştenească defunctul Imperiu Otoman. Vechea dilema a Chestiunii Orientale, care se va rezolva la refacerea unităţii creştine.

Cine priveşte cât de sumar harta conflictelor observă că mai toate sunt în fostul Imperiu Otoman - Ucraina, Caucaz, Irak, Siria, Liban, Israel, Palestina, Yemen, Egipt, Tunisia, Libia, Grecia, fosta Jugoslavie, Transilvania, Moldova/Transnistria - unde pravoslavnicii şi creştinii occidentali n-au ajuns la un modus vivendi nici după secole, iar musulmanii sunt din nou neglijaţi, periferizaţi şi fireşte, revoltaţi.


După 1989 refacerea unităţii creştine a eşuat, aşa că acuma nici creştinii orientali, nici cei occidentali nu pot renunţa la Limesul de la Dunăre de Jos, din care fac parte şi românii despărţiţi de Carpaţi. Ruşii şi moldo-valahii aspira la un model ortodox autoritar, mimetic occidental, á la Putin. Occidentalii şi ardelenii uniţi cu Roma vor un stat de drept, disciplina contractului, garantarea proprietăţii şi libertăţii politice. Asistăm la o nouă şansă de emancipare a tuturor românilor sub patronajul marilor puteri sau un nou eşec la Porţile Orientului?


OCCIDENTALIZAREA ROMÂNILOR 2012


Conflictul dintre lumea anglo-saxonă, atlantică şi cea continentală, cental-europeană, germanică, a generat un război de treizeci de ani 1914-1945 menit să distrugă complet Germania. Asta a urmărit şi a declarat deschis Churchill şi contemporanul nostru Kissinger confirmă asta din nou: în ultimă instanţă s-au purtat două războaie mondiale pentru a inpiedica rolul dominant al Germaniei.

 
Apoi integrarea germanilor ocupaţi militar de anglo-americani într-o organizaţie paneuropeană, urmărea inpiedicarea refacerii unui nou Reich. De aceea nu-i de mirare că atunci când, cu sprijinul lui Gorbaciov, Germania redevine suverană, atât Thatcher cât şi Mitterrand sunt inpotrivă.

 
Armata germană sub comanada NATO şi cu DM dizolvată în EURO, a garantat o perioadă vechea supremaţie anglo-americană, dar avântul al BRIC-ului (Brazilia, Rusia, India, China), slăbiciunea PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania) au creat din nou condiţii pentru refacerea rolului dominant al Germaniei, a cărei export a depăşit deja o mie de miliarde de EURO.

 
Din nou, care pe care? Se va europeiza, adică slăbi, Germania, cum vor anglo-americanii sau se va disciplina, germaniza UE? Răspunsul la aceste întrebări se decide acum în tratativele de salvarea a Greciei de la faliment şi de implementarea disciplinei financiare, fără de care e în pericol.

 
Germania încurcă din nou lumea. La Atena se arde public drapelul german şi portretul doamnei Merkel e inpodobit cu svastica nazistă. Londra nu vrea să renunţe la industria ei financiară. Nu numai Italia şi Spania nu-s obişnuite cu rigorile productivităţii muncii, competitivităţii şi fiscului de tip german.

 
În aceaste vremuri tulburi este ales prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, specialist în iudaism, care se trage din familie de evrei intelectuali din Iaşi, iar Preafericitul Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unite, va fi făcut cardinal de către Papa Benedict al XVI-lea în cadrul unei ceremonii, după care va celebra sfânta liturghie în Catedrala Sfântu Petru din Roma.

 
Occidentalizarea este acum misiunea acestor două personalităţi, pentru ca preşedinţii moldo-valahi Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu nu au depăşit cadrul formal pe acest tărâm. Ca şi la greco-ortodocşii, moldo-valahii sunt obedienţi cutumelor asiatice a turco-musulmanilor. Fără model şi sprijin occidental statul condus de greco-ortodocşi este o formă fără fond, adică falimentar.

 
Occidentalizarea românilor este strâns legată de aportul Şcolii Ardelene în articularea programului de emancipare naţională, culturală şi socială, apoi în realizarea Unirii din1918. Faptul că Biserica Unită cu Roma nu a reuşit să treacă Carpaţii în lumea moldo-valaha dominată de curentele culturale occidentale şi greco-pravoslavnice este încă un handicap în moderizarea ţări.

 
Din sec. XIX până la exodul din anii 1950, evreii au fost în prima linia a modernizării, industrializării şi a realizării legăturilor comerciale occidentul. Fără Biserică Unită interzisă, fără evreii şi germanii, dictatura de dezvoltare s-a inpotmolit în propriul ei succes, pentru că fost incapabilă să accepate că fără o cooperare şi coordonare a economiei cu occidentul... totul e o construcţie pe picioare de lut.

 
Refacerea unităţii naţionale religioase, crearea unei unice Patriarhii Române Ortodoxe unite cu Roma, concomitent cu crearea unor legături economico-financiare reale, nu mimetice, cu occidentul este din ce în ce mai evident, imperativ şi în interesul naţional în următoarea perioadă, indiferent dacă şi cum vor depăşi Germania, Uniunea Europeană şi EURO inpasul din zilele noastre.



INTERESUL NAŢIONAL 2012


Milioane de românii ortodocşi votează cu picioarele şi plecă în occident şi nu numai ei resping interesul naţional actual formulat de greco-pravoslavnici, de masoni, de adepţii curentelor culturale occidentale şi vor drepturile omului, aşa cum sunt formulate ele în vest, de Roma eternă - Libertate (nu teoretică, ci şi materială!), Dreptate şi Pace.


Românii în calea imperiilor, culturilor, religiilor au avut în decursul timpului interese aşa zise naţionale dictate de alţii, nu de rare ori care se bat cap în cap. Cu toate astea există un interes naţional autentic, chiar dacă-i mai greu de descifrat. Numai cei cu o unitate a limbii, scrisului şi religiei - China, Israel, Vatican - au unul cât se poate de clar.


Transilvănenii se orientează spre Roma, moldo-valahii spre a doua şi a treia Romă, Constantinopol/Moscova. Bucureştiul se vrea a patra Romă. Aceste orientări duc la interese naţionale diferit cu toate că din toate timpurile şi la toate neamurile interesul naţional cere unitate şi emanciparea naţională, economică şi socială. O retrospectivă.

1600, în alianţă cu Papa de la Roma, Mihai Viteazul face unitatea naţională, dar e ucis pentru că  el tratează şi cu neortodocşii din Constantinopol, care îl voiau Împărat al Bizanţului, şi cu a treia Romă, Moscova, care avea interese contrare papei de la Roma.


1700, ortodocşii din Transilvania se unesc cu Roma, dar nu sunt urmaţi de moldo-valahii obedienţi Constantinopolului. În loc să se orienteze spre Roma, Cantemir Vodă se aliază cu a treia Romă, Moscova. Sultanul confruntat mereu cu rezistenţa romanilor, da apoi tronurile moldo-valahe fanarioţilor a căror interes era îmbogăţirea personală.

1774, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, decăderea Imperiului Otoman şi ascensiunea celui Rus duc la înlăturarea greco-fanariotilor la Bucureşti şi Iaşi şi înlocuirea lor cu domnitori autohtoni, dar din graţia Sultanului turc şi a Ţarului moscovit.


1859, după victoria occidentului în Războiul Crimeii, Alexandru Ioan I Cuza aspira la refacerea unităţii cu Roma ca fraţii lui din Transilvania, dar este trădat de cei care voiau o cooperare cu occidentul pe baze culturale, masonice şi dinastice. Că astăzi. Dezastrul acestei politici ne arată că interesul naţional formulat de Cuza e cel autentic.

 

1918, după războiul mondial, România Mare condusă de regele catolic Ferdinand I urmă să devină o dioceză a Romei. Dar influenţa nociva a celei de a doua şi a treia Romă, a greco-pravoslavnicilor în alianţă cu dinastia germană şi curentele culturale occidentale, au deturnat, subminat însă interesul naţional formulată de Şcoală Ardeleana şi totul se destramă, că în vremea lui Mihai Viteazul şi Cuza. Linia de urmat a devenit însă clară.


1968-1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu refuza orientarea spre cele trei Rome şi vor refacerea Bizanţului, a patra Romă la Bucureşti. Vezi Casa Poporului şi Mântuirii Neamului. Lichidaţi de Crăciun, ei deschid calea preşedinţilor ortodocşi moldo-valahi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, care renunţă la linia greco-fanariotă, dinastica şi căuta să-i urmeze pe Mihai Viteazul, Inocenţiu Micu-Klein, Cuza, Ferdinand.


2012, Moldova e în sfera de influenţa rusă, România în cea ruso-ocidentala şi ambele fac un echilibru între interesele marilor puteri, culturi şi religii. Concurenta interesului naţional filo-slav (Iliescu, Preafericitul Daniel), occidental (Constantinescu, Preafericitul Lucian), maghiar (Tokes), ţigănesc (Vanghelie), grecesc (Tariceanu), evreiesc (Roman), armenesc (Vosganian) crează confuzii şi au dus la un blocaj naţional.


În acesta dezorientare şi blocaj duhovnicesc şi sobornicesc interesul naţional al tuturor românilor nu poate fi altul decât revenirea la la origine, la refacerea unităţii religioase cu Roma. Dialogul început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti trebuie continuat. Mâna intimă a occidentului în anii 1600, 1700, 1859, 1918, 2007 trebuie onorată. De unirea cu Roma depinde emanciparea naţională şi socială nu de paleativele practicate până acum.


ORTODOCŞII ŞI OCCIDENTALII

 

Să privim mai atent falia între estul greco-ortodox şi vestul romano-catolic/protestant:

•  În est domină agricultură, cultura rurală, semi-urbană de subsistenţă, în vest tehnologile industriale avansate, cultura urbană;

•  Salariile, productivitatea, participarea politică, mobilitatea profesională, diferenţierea socială, sunt în est modeste, în vest ele înregistrează valori ridicate;
•  Organizarea socială este în est simplă şi informală, în vest, sofisticată;
•  Controlul social este în est direct, personal, în apus, indirect, birocratizat;
•  Creştinismul este în orient al statului, în vest, domină secularizarea;
•  Vestul are valori universale, estul particularistice. Rezultat a o mie de ani de schismă, de evoluţie separată a ortodoxiei de catolicism, dihotomia valorilor generează societăţi diferite.

 

Cum ar putea fi depăşit inpasul? Pentru că expansiunea schimbului de mărfuri şi servicii, ştiinţei şi culturii occidentale, dreptului roman, contractelor şi organizaţiilor raţionale, într-un cuvânt capitalismul intră periodic în conflict cu normele, valorile, organizaţiile, culturile, pe scurt religia din Europa de Est.


Primul strateg al tranziţiei spre civilizaţia apuseană, Max Weber vede capitalismul ca un produs al eticii protestante a muncii, imposibil de a-l inplementa în ortodoxie. Şi întrucât normele şi organizaţiile greco-ortodoxe s-au consolidat în 2 milenii, e greu de presupus că vor fi în stare să se adapteze mobilităţii, productivităţii, raţionalităţii cerute implacabil de Capital (Karl Marx). De aceea ortodoxo-comuniştii luptau pentru o piaţă mondială, înpotriva religiilor, opiu pentru popor, dar în mod sigur redutabile bastioane de rezistenţă împotriva logicii Capitalului fără frontiere, imperialismului şi globalizării. Dacă defunctul Lagăr ortodoxo-comunist moscovit, Cortina de Fier, instituţionaliză incompatibilitatea dintre est şi vest, dintre ortodoxie şi capitalism, în tranziţia de după ´89 se trece usoe cu vederea că două societăţii nu pot face o casă comună europeană fără o strategie de armonizare a normelor şi valorilor divergenţe. Şi pentru că ortodocşii în colectiv nu (re)cunosc Acquis-ul, forma laică a codului canonic romano-catolic, ei se tem de necunoscut şi aspiră la aderarea la UE mai mult instinctiv decât raţional. Dorinţa de integrare e fără îndoială sinceră. În schimb prezentarea normelor occidentale abstract, în afara sistemului de drept romano-catolic, ca şi efortul ortodox de a eluda fondul religios al integrării, de a înlocui dialogul cu Roma cu paleative culturale e contrapoductiv.

Cum poate fi depăşit barajul de comunicare, cooperare şi coordonare a activităţiilor greco-orodoxo--occidentale? Religia este cheia, fundamentul comportamentului social-economic, aşa că unificarea Europei numai pe baza unui acquis tehnocratic şi abstract, fără reunificarea normelor şi valorilor creştinismului rupt în două de o mie de ani e încă iluzorie. Să ne reamintim că interdependentă religie-societate a fost o jumătate de secol tabuizata în Lagărul comunisto-ortodox şi denunţată ca misticism retrograd şi reacţionar. Aşa că nu-i de mirare că ortodocşii ocolesc încă cu teama această problemă.

De la Weber, Marx există o continuitate în abordarea barierelor de comunicare şi a conflictelor generate de culturile religioase. Samuel P. Huntington în” Civilizaţii în conflict” prevede conflictul cu islamul din Afganistan şi Irak. Niall Ferguson de la New York University vede şi azi în stagnarea economică din Germania un rezultat al diminuării eticii protestante. Barro şi McCleary, specialişti de la National Bureau of Economic Research al USA, au colectat date şi au analizat relaţia dintre credinţa în Dumnezeu, rai şi iad, frecventarea lăcaşelor de cult şi dezvoltarea economică în 59 de state.

Universitatea din Michigan face o clasificare periodică a culturilor, în spatele cărora e intotdeauna o religie dominantă, pe baza a patru valori; raţional-seculare; tradiţionale; de supravieţuire; de autoexprimare:


•  Europa catolică. Gradul de libertate, de autoexprimare este mare, iar între valorile raţionale, secularizate şi cele tradiţionale există un echilibru. Stabilitatea socială, sistemul de asigurări sociale a tot cuprinzător face ca valorile de supravieţuire individuală să fie slab dezvoltate.

•  Europa protestantă. Aici atât gradul de libertate personală, de autoexprimare, cât şi cel al valorilor raţionale, secularizare sunt cele mai ridicate din lume. La fel ca în Europa romano-catolică şi din aceleaşi considerente, valorile de supravieţuire individuală sunt slab dezvoltate.

•  Europa ortodoxă. Fără un sistem social funcţionabil, capacitatea de supravieţuire a ruşilor şi românilor este cu totul remarcabilă, a moldovenilor e, în strânsă concurenţa cu a ruşilor, poate cea mai ridicată din lume. În România normele tradiţionale sunt mult mai pregnante decât cele raţionale, secularizate. Ca urmare capacitatea, voinţa de autoexprimare are valorile cele mai scăzute din lume.
•  Ţările anglofone. Gradul de libertate, de autoexprimare este similar, la nivelul ţărilor protestante euro-atlantice, dar nivelul valorilor raţionale, secularizate este mult mai redus. Mai ales în S.U.A. domină valorile tradiţionale.

•  America de Sud. Catolicismul lationo-american este o imbinare a valorilor tradiţionale cu cele de libertate şi autoexprimare, dar ponderea celor tradiţionale este clar dominantă, în aşa fel că se deosebeşte marcant atât de America de Nord cât şi de Europa, de unde au venit coloniştii spanioli şi portighezi.

•  Ţările confucianiste. Religia asiatică este în căutarea unui echilibru, armonie în relaţiile umane, după modelul astral sau cel din natură. Aşa că gradul de valori seculare, raţionale este foarte ridicat, la nivelul ţărilor nordice europene. În plus exista un echilibru între valorile de supravieţuire şi cele de autoexprimare.

•  Asia. În ţările în care s-a răspândit religia abrahamica, a unui Dumnezeu unic şi abstract, domina atât valorile de supravieţuire cât şi cele tradiţionale. Aşa că valorile şi normele libertăţii individuale, de autoexpresie şi cele legate de secularism şi raţionalism sunt încă subdezvoltate.

•  Africa. În ţările în mod tradiţional animiste sau convertite în perioada colonială la creştinism sau mahomedanism domina valorile tradiţionaliste şi de supravieţuire. Cele de libertate, de autoexprimare şi cele raţionale, secularizate sunt cele mai subdezvolate din lume.

 

În completarea modului nordamerican de a percepe şi clasifică normele şi valorile dominante în culturile religioase, să trecem în revistă şi cinci principii ale şcolii sociologice de la Frankfurt.

 

•  Principiul reciprocităţii. În fiecare societate umană există un cod de comunicare, reguli clare după care se fac cadouri, se salută, se acceptă, se exclud, se fac complimente, se jignesc etc. Aşa ajung oamenii în final să-şi coordoneze activitatiile şi să coopereze pozitiv, adică să facă căsătorii, afaceri, organizaţii stabile, sau să coopereze negativ, să divorţeze, să intre în conflict, război etc.

•  Principiul preferinţei. În fiecare societate se face în permanenţă judecăţii de valoare, o departajare între bun şi rău, între tolerabil şi intolerabil, se moralizează permanent şi de regulă învinge ceea ce a fost din totdeauna, sfânta tradiţia. În relaţiile noastre preferam sau respingem. De aceea s-a instituţionalizat toleranţa pentru celălalt, care merge până la a crede că şi în ştiinţele sociale este posibilă lipsa de prejudecăţi.

•  Principiul identităţii colective. Societatiile umane au graniţe - unii sunt acceptaţi, alţii sunt excluşi. În numele individualismului, cosmopolismului, globalizării putem desigur protestă, dar fără mare succes.

•  Principiul camuflării şi al comunicării subtile, indirecte, sau al tabuului. Toate societatiile umane au un cod de comunicare în care este implicit, totuşi foarte clar definit, ceea ce se poate spune şi ceea ce este după perdea, interzis, tabu. Chiar şi cei care lupta inpotriva tabuurile, de regulă le reformulează, modernizează pe cele vechi sau crează unele noi, cum a fost cazul iluminiştilor, sau mai recent, al comuniştilor, al globaliştilor.

•  Principiul consecinţelor fatale. Fiecare acţiune, întreprindere umană are ca urmare o consecinţă mai mult sau mai puţin dorită, care la rândul ei generează altele la fel de puţin controlabile s.a.m.d. În trecut acest lanţ al slăbiciunilor era definit ca ceea ce ţi-e scris, soarta sau destin. În zilele noastre, în era individualismului, acest principiu oarecum fatalist este controversat pentru că omul modern crede că totul depinde de el.

 

Fundamentul cultural al normelor şi valoriilor, al organizaţiilor este codul religios al societăţii, după cum se poate oberva folosind modelul americană şi principiile germane. Adevăr implacabil cu care s-au luptat imperialiştii din sec. 19, comuniştii din sec. 20 şi se confruntă în zilele noastre teoreticienii şi practicienii globalizării, ai integrării în UE. Pentru că fără o armonizare a valorilor ortodoxiei cu cele ale occidentului integrarea social-economică, a organizaţiilor din est şi vest este iluzorie. Greco-ortodocsii ori se reorienteze şi reorganizează după achiziţiile comunitare occidentale, ori rămân la periferie Europei. Chestiune veche şi bine cunoscută, din păcate azi politic incorectă.
De un mileniu se pune problema refacerii unităţii creştine şi numai apoi a celei politico-administrative în Europa. În prezent se procedează exact pe dos. Se implementează acquis-ul UE, forma laică a codului canonic romano-catolic şi apoi, sau în cel mai bun caz concomitent, va avea loc cândva şi armonizarea valorilor. În tranziţia culturii organizaţiilor greco-ortodoxe spre modelul UE se introduc de peste un deceniu legi, instituţii occidentale în speranţa că formă va genera fondul, dar pentru că se ocoleşte încă dihotomia valorilor, normelor, pe scurt dimensiunea religiosa a integrării în Europa, rezultatele sunt sub aşteptări, sau periculoase ca deraparea financiară a greco-ortodocsilor.


------------------------------

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Consilier academic la Universitatea din Bremen

Bremen
www.viorel-roman.ro

roman@uni-bremen.de

 



 

Lansare O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE vol.1&2 la CLUB ART BOEMA 33 BUCUREŞTI

$
0
0


COMUNICAT DE PRESĂ

LANSARE „O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE” vol. 1&2, Editura SINGUR, Târgovişte, 2013

 

CARTE / FOLK / ARTE

 

Joi 18 iulie 2013, orele 20:00, în Salonul Artelor CLUB ART „ BOEMA 33” din Bucureşti, B-dul Dacia nr 18, Sector 1, va avea loc o nouă ediţie a SERBĂRILOR Revistei „VAMA LITERARĂ”, moderată de poetul DANIEL VORONA.

 

 

Segmentul literar:

lansare /prezentare "O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE" vol 1 & 2, Editura SINGUR, Târgovişte, 2013

 

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, VALI NIŢU, CAMELIA IULIANA RADU,

MIHAI ANTONESCU, CONSTANTIN MIRONESCU, EMILIA DĂNESCU

 

 

Segmentul muzical va fi susţinut de:

 

* TIC PETROŞEL (chitară – voce)

 

* DORIN DUMITRU (chitară – voce)

 

* KJERSTI JUNE (chitară – voce)

 

Arte plastice : DAN GAVRIŞ - sculptură

CĂTĂLINA DRĂGULIN - pictură

 

Remember: VINTILĂ ORNARU

 

Invitaţii serii: JUSTINA RADU, ADELINA FLEVA, IACOB VOICHIŢONIU,

HORIA STOICANU

 


Marina GLODICI: Suflet, gânduri, naştere din nou

$
0
0

 

 

  Intreaga noastră viaţă fizică este marcată de cea a sufletului nostru ( teologic intitulat "omul dinlăuntru")  care este format din: intelect, voinţă şi sentiment.

  Nimic nu este mai important în acest context al vieţii interioare decât gândurile de la care pornesc toate cuvintele şi acţiunile intreprinse de fiecare individ. Lumea gândurilor este esenţială deoarece fiecare cum gândeşte aşa şi trăieşte, spuneau bătrânii noştri. În acest sens se înţelege, aşadar, că gândurile omului formează logica după care judecă şi ia decizii în viaţă. Acestea sunt influenţate de o sumedenie de factori externi şi interni. Vorbeam în  materialele anterioare despre înnoirea minţii (naşterea din nou din punct de vedere spiritual), adică a gândurilor care schimbă logica, modul de a privi lucrurile redând omului o mentalitate,  total diferită de aceea de dinainte.

Potrivit lui A.W.Tozer, gândirea poartă în sine un imperativ moral. Pentru a fi un gânditor eficace  trebuie să fii înzestrat cu anumite calităţi indispensabile. Un proverb chinezesc spune că: "învăţătura fără gândire este o capcană; gândirea fără învăţătură este un pericol". Ca să gândeşti corect trebuie să fii absolut de onest şi transparent de sincer, să ai curajul descoperirii de sine şi să deţii o măsură de cunoştinţe, asemeni afirmaţiei lui Kant, respectiv, "cerurile înstelate deasupra şi legea morală dinlăuntru", şi bineînţeles să ai un bun simţ istoric şi creativ.

     Lumea gândurilor noastre poate fi influenţată de sistemul de valori şi de duhul care guvernează mintea noastră.  "Omul este un închinător şi numai în duhul închinării poate găsi slobozirea tuturor puterilor intelectului său uimitor" ( A.W.Tozer). Specialiştii spun că oamenii pot face aceleaşi fapte, însă cu motivaţii diferite. Trebuie doar să medităm, acum, la priorităţile noastre şi atunci vom vedea cui ne închinăm în fiecare zi prin gândurile, vorbele şi acţiunile noastre.  Nu putem detaşa fiinţa noastră, nici fizică şi nici psihică de Dumnezeu. Şi asta, datorită faptului că am fost creaţi de El şi în El avem viaţa şi de la El vin soluţiile pentru toate problemelor noastre de pe pământ. El este sursa noastră de putere în lupta împotriva răului care stă în primul rând în "locurile cereşti " din om, adică în sufletul lui şi implicit în gânduri, care se transformă în vorbe şi acţiune.

     Dacă am face o incursiune în ceea ce priveşte civilizaţia, am observa că, omul a devenit mai parşiv, una gândeşte, alta vorbeşte şi cu totul altceva întreprinde. Este vorba despre insul modern care trebuie să "supravieţuiască"şi se pretează la o viaţă duplicitară, omorându-şi sufletul în fiecare zi, călcându-şi pe conştiinţă până ajunge să  ignore tot ce este sfânt şi corect. Acest fel de logică de a trăi este unul care seamănă cu expresia de a fi "morţi în păcate". Totul se rezumă la o luptă spirituală dintre bine şi rău la care Dumnezeu a obţinut victoria prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos, care prin jertfa Sa a adus mântuirea tuturor oamenilor care cred în ea, de sub influenţa răului şi eliberarea de sub puterea păcatului.

    Cum putem avea, oare, o conştiinţă curată ce e generată de gâdurile curate şi eliberate de tot ceea ce este rău? Cum putem cunoaşte, oare, adevărata libertate de sub puterea nefastă a răului care îmbracă diferite forme pentru a lega oamenii de materialism şi carnalitate şi dezlega de cer?

     Există doar o singură cale: naşterea din nou din apă şi Duh, de care vorbea Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos. Ea se poate realiza prin acceptarea jertfei Domnului Isus prin care suntem absolviţi de pedepsa păcatelor comise şi umplerea noastră cu Duhul Sfânt.   

    Trebuie să ştim că Duhul Sfânt este o persoană vie, a treia persoană a divinităţii. Cu ajutorul Lui avem o viaţă prin care căutăm doar onorarea Domnului Isus, lăsându-ne absorbiţi cu totul de El, ducând o viaţă de neprihăire, în cumpătare, dreptate şi evlavie.  "Fă din gândurile tale un sanctuar curat. Înaintea lui Dumnezeu gândurile noastre sunt lucruri. Gândurile noastre sunt decoraţiunile dinlăuntru sanctuarului în care locuim. Gândurile tale decid în mare măsură dispoziţia, vremea, climatul dinlăuntrul inimii tale, iar Dumnezeu consideră gândurile tale făcând parte din tine. Gândurile de pace, gâdurile de compasiune, gândurile de milă, gândurile de bunătate, gândurile de dragoste, gândurile lui Dumnezeu, gândurile Fiului lui Dumnezeu, acestea sunt lucruri bune şi lucruri înalte. Prin urmare, dacă vrei să cultivi cunoaşterea Duhului Sfânt trebuie să nu permiţi minţii tale să fie o pustie care să colinde orice fiară necurată şi orice fel de pasăre. Trebuie să ai o inimă curată!". (A.W.Tozer). Să căutăm încontinu să medităm Biblia şi arta recunoaşterii prezenţei Duhului Sfânt pretutindeni. Să fim curajoşi, deoarece "laşul poate fi viclean şi isteţ, dar niciodată nu poate fi un gânditor înţelept, fiindcă înţelepciunea este în mod fundamental un lucru moral şi nu va avea nicio legătură cu răul".

    Prin ascultarea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu vom obţine astfel o unitate a sinelui nostru în care intelectul şi sentimentul ori partea noastră emoţioală  şi voinţa vor fi mereu în echilibru perfect sub conducerea şi cotrolul Duhului Sfânt. Vom avea astfel o inimă eliberată de amărăciune prin detronarea eului şi plină de o dragoste smerită şi o voinţă înnoită, acceptând în ea doar gândurile de seriozitate. "Gândurile solemne necesită o atitudine solemnă faţă de viaţă, faţă de omenire şi faţă de Dumnezeu"(A.W.Tozer).

      În concluzie, dragii mei cititori nu eliminaţi din gândurile dumneavoastră dorinţa de relegare la sursa noastră de viaţă, adică Dumnezeu. Fără El nu vom putea învinge răul care urmăreşte să ne ia şansa de la mîntuirea ce ne este dată în dar. Hrăniţi-vă sufletele cu lucrurile sfinte şi veţi avea o minte instruită şi o inimă liberă şi plină de bucuria de a trăi. "Instruirea mintii este la fel de necesară ca hrana pentru corp" (Marcus Tullius Cicero).

EUGEN EVU: Yahoo News Romania - La 617. 000 – 35 ...!

$
0
0

 

35 de gardieni ai închisorilor comuniste, cu vârste între 80 și 90 de ani, ar putea fi condamnați. Gardienii le-au strivit degetele în ușă, i-au bătut la tălpi și i-au ars cu țigara. Le-au dat carne stricată și i-au forțat să mănânce excremente. Au fost ținuți în căldură și frig, la temperaturi extreme și au fost puși să muncească până s-au prăbușit inconștienți la pământ. Toate aceste suferințe au fost îndurate în lagărele comuniștilor din România, de către deținuții politici, cei care s-au împotrivit regimului. România ar putea face un mic pas în ceea ce privește recunoașterea acestor orori comise de comuniști. Dosarele a 35 de gardieni, care acum au între 80 și 90 de ani, vor ajunge în mâinile autorităților și ar putea începe o urmărire penală împotriva lor, potrivit Associated Press. Din cei 617.000 de deținuți politici au murit în jur de 120.000 în lagărele comuniste. Printre aceștia au fost politicieni, preoți, țărani, scriitori, diplomați, tineri și chiar copii. Mulți dintre aceștia au fost trimiși în închisori fără măcar să fie judecați. Cei aproximativ 2.800 de deținuți care mai trăiesc astăzi își pun speranțele în Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Specialiștii acestui institut au descoperit mai multe probe care îi incriminează pe cei 35 de gardieni.

Deținut politic: Gardienii trebuie să plătească

„Cei care au produs suferință și teroare asupra oamenilor, chiar dacă au între 80 și 90 de ani, trebuie să plătească”, declară directorul exectutiv al IICCMER, Andrei Muraru.Deținuții erau ținuți adesea fără mâncare și nu preau niciun fel de îngrijire medicală.„Ar trebui ca cei care sunt în viață să fie judecați și să fie trecuți în istorie drept criminali”, declară Caius Mutiu, în vârstă de 79 de ani, fost deținut politic, unul dintre cei care au depus mărturie la IICCMER. Caius Mutiu a stat 8 ani în cinci închisori pentru că a luat parte la un protest din 1956, organizat împotriva ofensivei sovietice din Ungaria. Fostul deținut politic le-a povestit celor de la Institut că a fost amenințat că va fi împușcat după ce s-a prăbușit de la muncile grele. A stat două săptămâni într-o cameră izolată total, unde a dormit pe podeaua de beton. Era hrănit cu varză, cartofi și supă de orz.

Investigații arheologice la Penitenciarul-Spital de la Târgu Ocna

IICCMER, în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), a anunțat că de pe data de 15 iulie începe o nouă campanie de investigaţii arheologice în Târgu Ocna, județul Bacău. Prin această acțiunea se urmăreşte căutarea, identificarea şi deshumarea osemintelor foştilor deţinuţi politici, care au decedat în Penitenciarul-Spital de la Târgu Ocna. Conform surselor documentare existente, în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna au murit, numai în perioada dintre anii 1950 şi 1954, un număr de 54 de persoane condamnate pentru delicte politice, însă până în anul 1964 numărul deţinuţilor politici decedaţi a fost mult mai mare, potrivit IICCMER.

Îngropați peste morminte mai vechi

După deces, cadavrele au fost înhumate fără sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. În privinţa localizării acestora, nu există niciun plan sau vreo evidenţă care să privească eventuala dispunere în teren a acestor înhumări. Se cunoaşte doar că gropile au fost săpate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de morminte mai vechi.În urma unor investigaţii de teren desfăşurate acum doi ani, a fost identificat locul unde au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici decedaţi în închisoarea de la Târgu Ocna. Acesta se află în apropierea penitenciarului, în cimitirul de lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena aflată în Parohia Poieni. Prima intervenţie arheologică în acest loc a avut loc în luna septembrie 2011, mai precizează ICCMER. „Așa cum am demonstrat în ultimul an, continuăm, într-un ritm susținut, prin programul de investigații arheologice, identificarea locurilor din preajma fostelor penitenciare în care au murit deținuții politici. După Aiud, șantierul de la Târgu Ocna reprezintă un demers important întrucât închisoarea s-a evidențiat printr-un regim carceral special. Prin această acțiune, sperăm să putem localiza cât mai precis și așeza pe harta represiunii acest spațiu încărcat de memorie, cu toate dovezile materiale care vor rezulta de aici.” a precizat Andrei Muraru, președintele executiv al IICCMER.

Dan Șalapa: SENSUL IUBIRII , ediţia a XV-a

$
0
0

 

 

   La Drobeta Turnu Severin, în perioada 19-21 iulie 2013, va avea loc cea de a XV-a ediţie a Ferivalului literar SENSULIUBIRII. Inspirat de titlul volumului de debut, publicat în 1960, al lui Nichita Stănescu, Festivalul a promovat, mereu, poezia de bună factură, dialogul critic şi valorile literare perene, dar şi personalitatea poetului Nichita Stănescu, a căror două treceri prin Severin şi prin Mehedinţi, în mai 1982 şi în decembrie 1983 au lăsat urme adânci, mirabile în conştiinţele organizatorilor, ale mişcării literare locale şi, implicit, naţionale.

   Ediţia din acest an, organizată sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, a Consiliului judeţean Mehedniţi, prin Centrul Cultural, şi Societatea Scriitorilor Danubieni, a altor instituţii culturale şi sponsori, va reuni 12 invitaţi speciali, scriitori şi critici literari din România, Serbia şi Germania., printre aceştia numărându-se nume prestigioase precum cel al lui Gabriel Chifu, vicepreşedintele USR, director executiv al revistei “Româna literară”, şi Dan Cristea, critic literar.

   Oaspeţilor li se vor alătura scriitori, critici, artişti şi publicişti locali pentru a derula, împreună, un program ce conţine lansări de carte, dezbateri tematice, acordarea de premii şi distincţii literare, un recital de poezie din opera lui Nichita Stănescu, susţinut de actori severineni.

   Unul din câştigătorii acestui festival-concurs de poezie este şi Ştefan Doru Dăncuş, directorul Editurii Singur Târgovişte, pe vremea când se impunea, cu putere, în arealul poeziei şi creaţiei contemporane.

Adrian BOTEZ: ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ

$
0
0


ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ - ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU


Avem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană[1]. “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). .O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <<Limba română>>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”.

Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradăimperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X-Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!; XV-“De ce atâta ură?; XVI- Războiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” - …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 - grotesc de  ieftin au mai fost “vândute”trădate  pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 - şi prin care erau cedate, scriptic,  Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORDşi de NORD-ESTBasarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei).

Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate  printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie {…} destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale {…}. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice {…}.DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” - s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?!

Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi”  cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna - CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof[2]– în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul {n.n.:din 1877-1878}, frustrându-l de noi câştiguri”!!! - …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau  de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” - s.n. Genială şi de neclintit definiţie![3]).

Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” - ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) - cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ  ŞI  BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! - şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! - …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! -  fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.).

După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!.

Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah:

 

1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNEDE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI!

Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”.

2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!)  - statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIANE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILENE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.).

…SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH!

 Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”.  Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105.

…Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…!

3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33).

…Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E.şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste - şi până la identificarea României cu ŢARA  “BRAMSTOKER-escului”  DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine<<ţapul ispăşitor al Estului>>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a  lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin  “voceacomunismuluirezidual… - …noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului!



[1]-Theodor Codreanu, „Basarabia eminesciană”, Editura Junimea, Iaşi, Colecţia EMINESCIANA, serie nouă, nr. 17 (793), 2013.

[2]-Zigu Ornea (evreu), în „Viaţa lui Titu Maiorescu”, confirmă: „Devenise avocatul unor samsari pentru aprovizionarea trupelor ruseşti, de origine evreiască, concesionari ai unor servicii pentru aprovizionarea armatei ruse (...); apoi, această calitate îi va fi reproşată în presă, până şi de Eminescu”.

[3]-Tot Eminescu, despre clasa politică românească: „OAMENI CARE AU COMIS CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE.

(…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat.PARTIDELE, LA NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI ILUSTREMAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE(cf. MIHAI EMINESCU– art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] –  Timpul, 18 aprilie 1879).Toate acete afirmaţii se potrivesc (poate, pentru unii naivi, care nu ştiu originea ideatică şi “mersul”/”rânduiala” lumii moderne, masonizate până la nivel medular -  “surprinzător”!), CUVÂNT CU CUVÂNT, şi politicienilor români de azi, din veacul XXI…!!!

Doina Drăguț: Constelaţii diamantine, nr. 7 (35) / 2013

$
0
0

 

 

SUMAR

 

George Popa, Apriorism românesc / pp.3-6

Doina Drăguţ, Umbră arcuită în spirală /p.7

Iulian Chivu, Eroul în India vedică / pp.8,9

Janet Nică, Teorema lu’ Gheorghe / p.10

George Filip, Versuri / p.11

Adrian Botez, Sfinţi Militari, Genii Protectoare de neam,Mucenici şi Martiri ai Credinţei: Mihai Eminescu / pp.12-14

Ştefan Radu Muşat, Versuri / p.14

Mihai Miron, Liniştea de după mit / pp.15,16

Ion Iancu Vale, Versuri / p.16

Stelian Gomboş, Părintele Arhim. Justin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri... / pp.17-19

Constantin Lupeanu, Meditaţii lirice asupra vieţii: Zborul inimii / p.19

Dan Lupescu, Tracul Orfeu aruncă un nou Pod de lumină peste Dunăre / pp.20,21

Ion Pachia-Tatomirescu, Frustrări ale sinelui în tot mai însingurata călătorie / p.22

George Petrovai, Legătura inseparabilă dintre artă şi religie / p.23

Octavian Mihalcea, Reliefări ideale / p.24

Poeţi ai Societăţii Române de Haiku/ p.25

Eugen Deutsch, Sonete / p.26

Daniel Marian, Geo Galetaru „Apele nopţii spre dimineaţă” / p.27

Viorel Roman, Germanizarea Europei / p.28

Ada Iliescu, Magia cuvântului şi dimensiunea umano-divină a poeziilor Danielei Vasilescu / pp.29-31

George Ioniţă, Versuri / p.31

Florin Măceşanu, Rembrandt / p.32

Nicolae M. Constantinescu, Umbra... / pp.33,34

Mihai Ştirbu, Caragiale şi Alexandrina Burelly / pp.35-38

Puiu Răducan, Versuri / p.39

Elena Agiu-Neacşu, Versuri / p.39

Constantin Cucu, Emil Bucureşteanu, „Blestemele iubirii” / p.40

Tania Nicolescu, Versuri / p.41

Andreea Ion, Versuri / p.41

James Freeman, Justin Quinn, Elizabeth Winder, Versuri / p.42

Nicolae Bălaşa, Despre nesimţire, tărtăcuţă şi inimă împietrită / pp.43,44

Mihai Horga, Versuri / p.44

Stejărel Ionescu, Versuri / p.45

Tudor-Cristian Gongu, Versuri / p.45

Andrei Potcoavă, Scrijelite temelii de mileniu / pp.46-47

Boris Marian, Borismarianisme / p.47

Eugen Deutsch, Janet Nică, Duel sonetistic / p.48

Ion Vasiu, Poezia este „calea spre lume” a scriitorului Geo Galetaru / p.49

Sorina-Mihaela Botiş, Îndreptar de terapie divină / p.50

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Versuri / p.50

Dorina Măgărin, Prima enciclopedie poporală în limba română / pp.51,52

Marin Voican-Ghioroiu, Din cuvinte-am sădit flori / p.53

Ion C. Hîru, Gluma când e spusă bine, o ascultă orişicine / pp.54,55

Corneliu Berbente, Constelaţii epigramatice / p.56

Vasile Matei, Constelaţii epigramatice / p.57

Nelu Vasile, Constelaţii rebusiste / p.58

Virgil Stan, Note de călătorie / pp.59,60

Revista poate fi accesată la adresa:http://www.scribd.com/doina_ dragut

Constantin P. POPESCU: O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE LA EDITURA SINGUR

$
0
0

 

Constantin P. POPESCU

 

O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE LA EDITURA SINGUR

 

„O altfel de istorie a literaturii române contemporane”

Volumul I

Editura Singur

Târgovişte, 2013

 

Cu intuiţie editorială, îndrăzneală şi curaj, dar mai cu seamă cu o idee originală, Editura Singur îşi propune să ofere cercetătorilor literaturii române acest prim volum din „O altfel de istorie a literaturii române contemporane”, o lucrare ambiţioasă care ar putea fi controversată dacă nu ar fi un demers serios şi riguros. Proiectul acesta îşi va dovedi cu siguranţă calităţile în timp, pe măsură ce următoarele volume vor completa această clară şi minuţioasă radiografie a momentului în literatura română, atât de bulversată de stiluri şi tendinţe diferite, uneori de-a dreptul contrare.

 

Autorii prezentaţi în acest prim volum – cei care au dorit să fie parte a acestui proiect – sunt selectaţi de un colectiv format din Grigore Timoceanu, Dan Şalapa, Ştefan Doru Dăncuş şi apoi validaţi de un alt juriu – compus din pr.dr. George Coandă, poetul Vali Niţu şi George Terziu. Analiza atentă a materialelor primite de la autori (în mare parte referinţe critice şi recenzii) permite cu adevărat formarea unei imagini asupra activităţilor publicistice ale autorilor. Este ceea ce se scrie despre ei, un fel de imagine în oglindă a receptării operelor fiecăruia. Nu mică mi-a fost bucuria regăsind în cuprinsul acestui volum câteva referinţe scrise de mine.

 

Unul din meritele acestui ambiţios demers e faptul că este finanţat în întregime de Editura Singur şi de autorii admişi, în aşa fel încât singurii „vinovaţi” pentru această reuşită sunt... Ştefan Doru Dăncuş şi colaboratorii săi din colectivele de selecţie şi validare. E regretabil că, în ciuda mediatizării, instituţiile cu fonduri special alocate unor astfel de proiecte au tăcut mâlc, ignorând ideea (oare cu bună ştiinţă sau din indiferenţă?). Cu siguranţă, doar timpul va dovedi intuiţia de istoric altfel al literaturii a editorului, când orice bibliotecă va putea oferi pasionaţilor cercetători ai literaturii române contemporane – poate unii din ei de peste hotare, dornici a afla ceva despre literatura acestei perioade istorice, care în România prezentă poate trece în plan secundar – această ambiţioasă cronică a momentului. Fără discriminări critice – la costum şi cravată, citim în prezentarea editorului – această iniţiativă este lăudabilă tocmai pentru spiritul ei de libertate critică, de colectare a unor puncte de vedere asupra unor autori mai mult sau mai puţini cunoscuţi, dar la fel de activi publicistic.

 

Fiecare volum va cuprinde un număr de 20 de autori, prezentaţi alfabetic, fără discriminări subiective de vârstă, loc de reşedinţă sau număr de titluri publicate. Până la urmă, tot ceea ce rămâne sunt aceste cărţi, scrise cu pasiune şi dăruire pentru iubitorii de literatură. Cu atât mai mult, acest prim volum din „O altfel de istorie a literaturii române contemporane” se cuvine a primi tot respectul cuvenit unei ample cronici, prin care „Editura Singur a făcut gestul exemplar de-a ignora tiparele încetăţenite. Cu orice risc.” (din prezentarea editorului, cu un titlu sugestiv: Să privim mai departe). Este respectul cuvenit unei priviri cinstite a peisajului editorial actual.                                                                      

 

Constantin P. POPESCU

scriitor

Târgovişte

iulie 2013

S. Cristescu: "US nu mai reprezintă scriitorii muritori de rând, ci pe cei care o conduc"

$
0
0

(Cotidianul, 13 iunie 2013)

 

"US nu mai reprezintă scriitorii muritori de rând, ci pe cei care o conduc"

 

 Mafia literară şi manipularea literaturii române. Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali  Paul Goma interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!  Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale  N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască [banii] după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi)  Maşini de lux. Cei „care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident”  Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR”  La toate aceste „minuni” se adaugă detunările de fonduri, proprietațile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate  Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”…  Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru  Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu...

„Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă

interesele scriitorilor muritori de rând,

ci ale celor ce o stăpânesc”

Liviu Ioan STOICIU

O repede ochire asupra publicisticii noastre literare ne arată că majoritatea scriitorilor nu ia seama la problemele propriei bresle, că nu are opinii publice faţă de deciziile, programele şi acţiunile culturale ale „organului conducător”, de care nu beneficiază, de regulă, decât organul conducător şi apropriaţii săi…

Faţă de semnalata amorţire a spiritului, există, totuşi, câţiva căpitani ai condeiului care, din când în când, comentează întâmplările de la vârf şi pun probleme. Unul dintre aceştia este poetul, prozatorul şi publicistul Liviu Ioan Stoiciu, care amendează, aproape de fiecare dată, în presa literară şi pe blogul său indulgenţele acordate de puterea literară şi călcătura în străchini, care se vrea pas de dans.

În anul 2008, Liviu Ioan Stoiciu editează Cartea zădărniciei (Editura Pallas, Focşani), în a cărei primă parte, o amplă convorbire cu regretatul Al. Deşliu, poetul îşi exprimă opiniile pe care le are cu privire la viaţa literară românească de după Revoluţia din 1989, la activitatea şi deciziile conducerii Uniunii Scriitorilor din România, la critica literară şi generaţiile literare ale clipei postdecembriste.

LIS este unul dintre cei 11 membri ai Consiliului Director al USR, deci, unul dintre cei care iau mai toate hotărârile, iar mărturisirile din Cartea zădărniciei, care sunt făcute „ca în faţa preotului” (p. 105), dezvelesc câteva lucruri necunoscute atât publicului, cât şi celor aproximativ 2500 de membri ai Uniunii Scriitorilor.

I. Generaţia ’80, în socialism

Cu privire la generaţia 80 din care face parte, Liviu Ioan Stoiciu găseşte că aceasta a fost pusă la colţ de partidul unic şi de zeloasa Securitate în timpul dictaturii comuniste, „că optzeciştii erau marginalizaţi în plan social şi cenzuraţi la maximum, de câte ori publicau, oficialii neavând încredere în ei.” (p. 52). LIS decupează optzecismul din contextul literar al vremurilor totalitare, lăsând pentru moment impresia că numai acesta era în atenţia eficientelor organe ale Statului, în timp ce ceilalţi scriitori o huzureau. Nicidecum! În faţa Securităţii, toţi scriitorii şi toţi oamenii de cultură, optzecişti sau nu, optzecişti oficiali – de luni – sau neoficiali, erau o apă şi-un pământ! Nu făceau excepţie decât informatorii, scriitorii partinici, voluntarii secreţi, fidelii doctrinei socialist-comuniste, scriitorii-securişti, autorii de omagii ceauşiste etc., care beneficiau de anumite privilegii în raport cu ceilalţi scriitori. Astfel de personaje, racolate şi recompensate în secret de Secu, existau chiar şi printre revoltaţii optzecişti, iar LIS recunoaşte şi el în cele din urmă acest lucru: „Au fost şi între optzecişti colaboratori ai Securităţii şi propagandişti PCR, care... şi azi sunt pe cai mari, nu întâmplător, de tip Elena Ştefoi, ambasador în Canada.” (p. 52). Mai sunt şi alţi optzecişti ajunşi pe cai mari, în ţară, iar poetul vorbeşte despre ei în câteva rânduri.

II. „Mafia literară” şi abuzurile ei sau Instituţionalizarea şi birocratizarea optzecismului

De la recunoaşterea începutului descurajant şi fără nicio deschidere literară a generaţiei sale, LIS ajunge să afirme că după Revoluţia din decembrie 1989 „optzeciştii s-au trezit peste noapte” (…) „puşi în funcţii de conducere, «clasicizaţi» (vorba vine, incluşi în manuale şcolare), cu influenţă în lumea literară” (p. 52)... „În 2006 am şi atras public atenţia că, la 30 de ani de la apariţia lui, optzecismul s-a instituţionalizat şi birocratizat (…)” (p. 53). Aşadar, din marginalizaţi în plan literar-administrativ de către Statul totalitar, optzeciştii ajung în democratură să constituie organul puterii literar-administrative al breslei scriitoare. Un organism de putere, căruia LIS îi spune, pe rând, „clan”, „mafie literară”, „grupul care domină literatura română”, „gaşcă elitistă” şi, în mai multe rânduri, chiar „Dictatură a lui Nicolae Manolescu”. LIS afirmă că „grupul care domină literatura română” azi „e corupt, sfera lui de influenţă e abuzivă”. (p. 125): „N. Manolescu şi slujitorii săi interesaţi (…) au ocupat tot spaţiul literar public, de la reviste importante la edituri care contează, chiar şi paginile de cultură ale ziarelor: comanda vine automat.” (p. 129). Şi LIS ţine să puncteze puterea specială pe care ar avea-o persoana de la vârful puterii administrativ-literare: „Cine e alesul scriitorilor face politica lui personală şi a clanului, grupului din care a venit, nu o politică echidistantă a USR sau a scriitorilor în general – devine un profitor, se consideră nemuritor, coboară din maşini de lux (pe care le-a cumpărat din banii USR) şi împarte indulgenţe...” (p. 125). De-a lungul răspunsurilor pe care i le oferă în cartea sa lui Al. Deşliu, poetul discută câteva dintre acţiunile şi deciziile „grupului care domină literatura română”, pe care le denumeşte „abuzuri” şi pe care noi le vom reda sub forma citatului, pentru a interveni cât mai puţin în ideile poetului.

„Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale”

„Este revoltător că sub domnia autoritaristă a lui N. Manolescu, USR a devenit o structură lipsită de transparenţă (s-au făcut şi se fac pe şest cam toate, complice fiindu-i «cei 11 membri» ai Comitetului Director, acolo se iau hotărârile; e extraordinar ce se întâmplă, Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale care ajung la validare; atenţie, doar o parte din hotărâri ajung în faţa Consiliului).” (p. 126).

Maşini de lux. Cei „care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident”

„Să mai reamintesc aici de cumpărarea celor trei maşini de lux de către N. Manolescu (fără aprobarea Consiliului USR) şi de listele celor care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident? Las la o parte şi listele cu scriitorii care primesc 200 de euro pentru o lectură publică şi/sau a celor ce primesc 200 de euro fiindcă au aranjat o invitaţie la o plimbare literară oriunde în lume, «pasate» preşedinţilor de filiale, uşor de corupt, nefiind greu de înţeles cine intră pe aceste liste.” (p. 126). La toate aceste „minuni” se adaugă detunările de fonduri, proprietațile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate.

„Paul Goma, (…) interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!”

„Şi mai supărător e că USR impune cenzura postcomunistă (a tabuurilor „democraţiei”, corectitudinea politică devenind sperietoarea tuturor; s-a ajuns atât de departe, încât un scriitor cunoscut în întreaga lume, cum e Paul Goma, trădat de scriitorii români, să fie interzis să apară în paginile revistelor editate de USR)! Este inimaginabil, Paul Goma n-a fost onorat nici până azi de USR, nu i s-a acordat un premiu pentru întreaga operă, n-a fost invitat în ţară (USR n-a insistat să fie repus în drepturi!). E straniu că nici după 18 ani de la Revoluţie conducerea USR n-are relaţii cordiale cu scriitorii muritori de rând, că nu se poate ajunge la nasul celor cu funcţii operative...” (p. 127).

„N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască – e vorba de zeci de miliarde de lei vechi”

„A fost un noroc aducerea lui Varujan Vosganian ca vicepreşedinte al USR – el a adunat atâţia bani, din 2005, cu timbrul legal literar (neachitat, până să vină el, decât simbolic), încât N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi). Eu nu uit că scriitori de primă mână, membri ai Partidului Alianţei Civice, cu ani în urmă, au protestat public împotriva dictaturii lui N. Manolescu, preşedinte al PAC (se dovedeşte că şi în fruntea USR domniei sale îi place să ordone).” (p. 127).

În anul 2013, URS abia dacă îşi mai poate finanţa revistele literare, îşi pierde în justiţie monumentalul sediu, Casa Monteoru, şi, din nefericire, abia o mai duce din punct de vedere financiar. „Miliardele de lei vechi”, despre care vorbea LIS, s-au epuizat…

III. Mafia literară şi manipularea literaturii române.

Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali

„Personal, regret că trăiesc în această lume literară exclusivistă, manipulată imoral de o mână de oameni «nărăviţi la putere», profitori, cinici, oportunişti, conformişti.” (p. 81). Discursul lui LIS este, în cea mai mare parte a lui, despre discriminare şi manipulare. Despre manipularea lumii literare şi a literaturii române de către cei «nărăviţi la putere». LIS chiar apreciază că: „US ţine în loc literatura română prin modul exclusivist (de rea-credinţă) de a publica scriitorii la propria-i editură, Cartea Românească, şi în revistele ce apar sub egida sa.” (p. 114). Şi insistă: „Dacă eşti în gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui N. Manolescu»), eşti tradus de Institutul Cultural Român şi invitat să te prezinţi singur la filialele lui din lume, de pe lângă ambasade. Dacă ai tupeu, bani şi prieteni unde trebuie şi eşti agresiv, ajungi iar departe (…).” (p. 87)

Aşadar, unii scriitori sunt admişi de Editura Cartea Românească şi revistele Uniunii, iar alţii sunt respinşi. În acest fel, dar şi prin alte exemple, LIS ne spune că literatura română este împărţită de către USR în două: de o parte este grupul de putere, „clanul”, „gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui N. Manolescu»)”, care îşi creează beneficii de tot soiul, iar de cealaltă parte sunt scriitorii obişnuiţi, care nu au acces la editura USR, la revistele Uniunii, care nu pleacă în străinătate pe banii ICR sau ai Uniunii, care nu sunt nici traduşi, nici invitaţi la ambasade. De o parte, sunt scriitorii oficiali, favorizaţi în toate chipurile, iar de cealaltă parte sunt scriitorii neoficiali, ignoraţii. În timp ce scriitorul Mircea Cărtărescu îşi „scrie cărţile în străinătate, beneficiind de burse cu anii” (p. 56), ceilalţi scriitori stau cuminţi sub Carpaţii despăduriţi, adică democratizaţi, fără să beneficieze, vai, de nicio bursă…

Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR”

Revistele Uniunii au şi ele un rol manipulant, de vreme ce „cântă în strună noii conduceri operative a Uniunii Scriitorilor din România şi cultivă cultul personalităţii redactorilor-şefi. Sunt promovaţi cu obstinaţie (publicaţi, lăudaţi), în paginile revistelor USR numai cei ce sunt pe placul sferei dominante literare de influenţă. Nu întâmplător revista Viaţa Românească, singura deschisă tuturor scriitorilor români, fie şi incomozi (conta numai valoarea textelor, nu în ce tabără e situat scriitorul sau criticul), a fost decapitată la sfârşitul anului 2005.” (p. 81).

„Revista Noua Literatură condusă de o pupilă a sa” – a lui Manolescu – cheltuieşte anual miliardul

Sistemul literar de putere poate să editeze chiar şi reviste noi, destinate celor foarte apropiaţi de puterea literară. „N. Manolescu a hotărât cu de la sine putere să fie perpetuată cheltuiala numai pe banii USR cu o «revistă a tinerilor», Noua Literatură, condusă de o pupilă a sa, de peste 1 miliard de lei pe an. Şi tot fără validarea Consiliului USR a impus noua şefie «de casă, a purtătorului de cuvânt» la săptămânalul Luceafărul. N-au dat nici un concurs de ocupare a posturilor de şefi nici Luminiţa Marcu la Noua Literatură, nici Dan Cristea şi Horia Gârbea (amândoi au şi alte funcţii), la Luceafărul, e de ajuns să fii «omul lui Manolescu»”. (p. 126).

„Să te pui bine pe lângă Manolescu”

Literatura care reuşeşte să se impună este literatura oficială, deci, literatura scrisă de cei la putere şi de cei favorizaţi de putere. „Aşadar: Dacă vrei să fii scriitor important, trebuie «să te pui bine pe lângă Manolescu», nu să scoţi cărţi de valoare! Mai exact, N. Manolescu însuşi a devenit o structură literară (…).” (p. 129). „E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminaţi din competiţia literară autorii (şi cărţile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Şi care nu linguşesc liderii Grupului Dominant, ci-şi văd singuratici de drum.” (ib.). Din nou, discriminarea între scriitori este evidentă.

IV. La ICR „Sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu)”

Traduşi de Institutul Cultural Român sunt scriitorii oficiali: „Institutul Cultural Român – ICR – are o structură de traduceri ale cărţilor originale, cu «juriu»: inevitabil, sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu), nu alţii. Tot ICR [în formula Patapievici] are centre culturale (15, conform unui nou recensământ) la care sunt invitaţi scriitori români să-şi dea în stambă – ştiţi deja la ce scriitori corecţi mă refer.” (p. 129). Discriminarea este prezentă şi aici.

Canonizări în manuale, dictate de Manolescu

N. Manolescu conduce o structură „care pune la punct programa şcolară”, aşa încât tot el dictează şi numele „scriitorilor publicaţi în manuale”, ajutat îndeaproape de Liviu Papadima, una dintre „pupilele sale”. Această structură este „legată tot de mafia literară, care face şi desface” (p. 129).

„Sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă”

Între altele, LIS ne dezvăluie cum se dau premiile literare ale USR. „În primul rând, că toţi scriitorii care au funcţii sunt premiaţi! Iau atâtea premii cât sunt în funcţii, că te întrebi unde erau aceşti scriitori până acum – nu e de ajuns că sunt lăudaţi tendenţios de «critică», înălţaţi în grad. De aici atâta «diversitate» de premii, să nu mai ştii ce să crezi. Dintr-odată, dacă are funcţie, devine scriitor important, deşi nu e.” (p. 129). „Bineînţeles, modelul abuziv de la preşedintele USR e preluat de preşedinţii filialelor USR (şi sunt deja 15, în frunte cu aceea din Bucureşti, care are în subordine alţi preşedinţi de secţii / genuri literare): ei impun, să dau doar acest exemplu, jurii care premiază previzibil, ce li se cere, nu ce are valoare. Şi de redactorii-şefi ai revistelor ce apar sub egida USR (majoritatea editate cu bani publici de la consiliile judeţene şi primării, dar şi din banii USR), care dictează în redacţii, promovându-şi politica personală şi exclusivismele.” (p. 125).

„Despre acordarea premiilor anuale ale USR, mereu contestate, să lăsăm să treacă patru ani, cât e numit juriul de critici actual, să facem o socoteală (în privinţa premiilor acordate anual de filialele USR, rar credibile, ele se împart după ochi frumoşi; la ASB sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă). La cererea mea expresă, s-au publicat pe Internet, pe site-ul USR listele celor ce profită de banii acordaţi de USR, dar nu sunt actualizate şi sunt întocmite în aşa fel să nu poţi trage nici o concluzie…” (p. 126).

„Premiile sunt o asigurare de viitor, pe termen scurt (nu pe viaţă, ci pe «următoarea etapă») (...). Ioana Pârvulescu a avut o carte dedicată premiilor USR – dacă e să citeşti listele premiaţilor şi a cărţilor premiate, te iei cu mâinile de cap: prea puţine au avut acoperire de valoare în timp, din păcate. Premiile aparţin unei determinări, unei epoci, unor aranjamente (eu dau vot omului tău, tu dai vot omului meu). De aceea, eu nu cred în infailibilitatea premiilor, din contră, le tot relativizez (încerc să văd ce e în spatele lor). Inclusiv premiile primite de mine le pun sub semnul întrebării, puteau foarte bine să fie acordate altor scriitori, altor cărţi.” (p. 106).

„Critica mediocră” promovează „literatura mediocră”

Cum este, după Revoluţie, critica literară? „În literatura română mă îngrijorează dispariţia spiritului critic” (p. 152), spune LIS. „Mă otrăvesc de câte ori deschid revistele literare, (de la Cultura, Dilema Veche, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Suplimentul cultural, Polirom, Caţavencu…), descoperind că se reciclează aceleaşi puţine nume din literatura română şi că taie şi spânzură aceiaşi scriitori şi critici cu ochelari de cal, exclusivişti, «liberali» nevoie mare (…).” (p. 81). De fapt, „După Revoluţie, purtători de valoare sunt doar cei ce au putere (şi bani), deşi nu sunt decât nişte mediocrităţi cu ştaif .” (p. 147). Şi LIS continuă: „Pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Şi dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră.” (p. 115). Dacă ai o critică confiscată de putere este promovată literatura puterii, literatura oficială, şi este ignorată literatura neoficială. Şi dacă ai o critică generaţionistă, este canonizată literatura generaţionistă, pentru că „până şi noii critici literari îşi promovează doar colegii de generaţie, poeţi sau prozatori.” (p. 86).

V. Lista lui Stoiciu sau Scriitorii optzecişti îmbogăţiţi în democratură

După ce observă că generaţia ’80 „s-a instituţionalizat” şi că a pus mâna pe puterea administrativ-literară, LIS ne semnalează şi evoluţia financiară a puterii şi a slujitorilor ei. Astfel, înţelegem că unii dintre tinerii de ieri, care visau să devină mari scriitori şi care au avut de înfruntat prigoana şi cenzura comunistă, au ajuns astăzi pe cai mari, un fel de burghezie literară. „Dintre cei cunoscuţi mie, să rămân la exemplul Moldovei, «poeţii cu funcţii de conducere» au maşini de mii de euro şi case de lux (unii, vile cu etaj «pe pământ»), de la Cassian Maria Spiridon (redactor-şef al revistelor Convorbiri literare şi Poezia şi al Editurii Timpul) la Valeriu Stancu (fost redactor-şef al revistei Cronica şi director al editurii cu acelaşi nume, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi).

Sau Adrian Alui Gheorghe (director al Direcţiei de cultură Neamţ, redactor-şef al revistei Antiteze şi patronul Editurii Conta). E meritul lor, trebuie lăudaţi pentru abilităţile economico-financiare. Dar avem şi poeţi miliardari (în lei vechi), «oameni de afaceri» prosperi, de la Radu Florescu din Piatra Neamţ, la Adi Cristi, Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite la Iaşi, sau Constantin Ştefănescu din Focşani, nu?

Sunt «pe cai mari» şi Liviu Antonesei (şef de gazete şi de editură, universitar, plus angajamente în audio-vizual, fost lider de consiliu judeţean) sau Nichita Danilov (venit de la ambasadă, şef şi el azi de instituţie de stat şi de revistă a uneia dintre minorităţi), la Iaşi.

E valabil şi în celelalte provincii româneşti (inclusiv în Basarabia), poeţii «descurcăreţi» (în sens bun) ai României postcomuniste au cariere de succes, sunt patroni cu acţiuni şi conturi de invidiat la bancă (de la Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, la Piteşti, poate unul dintre cei mai bogaţi poeţi, şi Ion Vădan, directorul Editurii Dacia, cu afaceri înfloritoare, la Al. Muşina, directorul Editurii Aula, la Braşov, universitar şi Ion Bogdan Lefter, poet apreciat cândva, azi director al revistei Altitudini, ieri al Observatorului cultural, la Bucureşti, sau Gabriel Chifu, redactor-şef al revistei Ramuri, secretar la USR, «în familie cu un om de afaceri», sau Eugen Suciu, patron de restaurante, sau ambasadoarele Elena Ştefoi şi Grette Tartler, plus „directoarea de la Externe” (sau ce o mai fi azi) Daniela Crăsnaru, sau Magda Cârneci, şefa ICR Paris, sau Doina Uricariu, patroană în SUA-România a Editurii DU Styl şi Universalia).

Nu-i mai pun la socoteală pe răsfăţaţii sorţii Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici (cu pretenţii de poet), sau mai nou «caţavencul» din fruntea Cotidianului Ioan T. Morar, mercenar de modă nouă, de o rară agresivitate mediatică... Plus Florin Iaru. Sau Horia Bădescu, «care stă mai mult în străinătate» (fost angajat la Externe). Sau Corneliu Antoniu la Galaţi, întors din Belgia, «scăpătat, azi».

Îl las la o parte pe «milionarul în euro» Mircea Dinescu, «îmbogăţit de Revoluţie, mare combinator», cu un simţ al banului ieşit din comun. Lista poeţilor care n-au de ce să se plângă «din punct de vedere material» e lungită de cei ce fac parte din consilii de administraţie ale unor instituţii naţionale bogate (de genul lui Bogdan Ghiu) sau al celor care primesc, pe lângă «indemnizaţia de merit» de la USR-Academie, şi salarii de invidiat la catedre universitare sau au funcţii de conducere sau sunt patroni sau sunt colaboratori externi la ziare sau sunt moştenitorii unor averi frumoase. Bravo lor!

Sau poeţii Dorin Tudoran, Nina Cassian şi Andrei Codrescu, în SUA, şi Dinu Flămând, George Astaloş, Ioana Crăciunescu (cât de cât) sau Matei Vişniec în Franţa, Gabriela Melinescu în Suedia, Al. Lungu în Germania (nici nu ştiu dacă mai au cetăţenie română) – sunt personalităţi oficiale aristocrate în ţările de adopţie. Sau cei întorşi cu bani-grămadă din străinătate, de la Petru Romoşan la Ilie Constantin (cu pensie incredibilă franţuzească) sau Emil Hurezeanu. Să mai fac aici caz de parlamentarii Ovidiu Genaru şi Adrian Păunescu, sau Leonida Lari şi Grigore Vieru?

«Posibilităţi» materiale (cu maşini mici şi rezervări de vacanţă în străinătate) au şi Marin Mincu (director al Editurii Pontica şi redactor-şef al revistei Paradigma, universitar) sau Ioan Vieru, redactor-şef al revistei Contrapunct... N-are rost să mai insist pe aceste exemple fericite de poeţi «înstăriţi», care nu se tem de ziua de mâine. Sigur, în nici un caz nu trebuie «generalizat».

Nu mai spun că dintre aceşti poeţi «cu bani mulţi» se recrutează noile familii postcomuniste cu pretenţii, cu urmaşi de vis... Scăzându-i pe aceşti poeţi cu stea în frunte, cu un destin mai fast (mai norocos), ce rămâne? Rămâne o masă de «poeţi umiliţi de soartă», a celor ce trăiesc de azi pe mâine, dintr-un salariu amărât, dacă îl au şi pe acela, sau din expediente (din veniturile părinţilor sau ale soţiei, în cel mai bun caz, din economii mai vechi, colaborări, închirieri, câştiguri întâmplătoare sau din mici moşteniri revalorificate, servicii sau credite), sau dintr-o pensie.” (p. 63-64, s. n.).

Fireşte, unii dintre scriitorii îmbogăţiţi „«se dau loviţi», îşi ascund bogăţia şi sunt speriaţi că nu mai încap în pielea «scriitorilor români săraci în majoritate» (…). Nu e greu de înţeles că prozatorii şi dramaturgii sunt şi mai descurcăreţi decât poeţii, au conturi meritorii în bănci, coboară şi ei din maşini mici de lux şi au vilă la munte sau la mare, au afaceri şi funcţii publice-cheie... Că scriitorimea română în general o duce prost, dar… «în particular o duc destui bine»”. (p. 108).

Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”…

În general, LIS se dedică discutării destinului pe care îl are literatura română în ţară. Şi am văzut cât de corupt ne spune poetul că este sistemul cultural de putere şi cel critic, care promovează îndeosebi literatura puterii şi a favoriţilor ei. „Literatura română originală a fost deservită de jocurile inferioare ale criticii. (…). Încă se dictează în afara valorii cărţilor pe care le scrii, şi premiile literare se dau pe autori «bine orientaţi, prietenii ştim noi cui», nu pe cărţi.” (p. 124). Nu altfel este văzută promovarea literaturii române originale pe piaţa de carte străină: „În privinţa prestigiului literar, să o lăsăm mai moale, după 150 de ani de literatură cultă scrisă în limba română n-am reuşit să contăm cu ceva în literatura universală...” (p. 119). Fireşte, există nume care în România, „la centru” au succes. Dar „în plan internaţional ele nu înseamnă nimic” (p. 124). Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru: „E clar că scriitorul român de azi nu va mai avea posteritate şi că se va alege praful de istoria literaturii române încetul cu încetul (…). Vor rezista numai personalităţile mediatizate, scriitorii de succes (literatura e o afacere, ca orice altă afacere) – care nu asigură automat o continuare a valorii estetice, singura valabilă pentru a impune opere perene până acum.” (p. 152). Mai bine de jumătate din scriitorii invitaţi la Salonul cărţii de la Paris din acest an, 2013, sunt din preajma puterii, unii dintre ei aproape necunoscuţi.

VI. Liviu Ioan Stoiciu, o conştiinţă literară

După această lungă expunere, poate că ar fi bine să spunem că L.I. Stoiciu este un scriitor foarte cunoscut, prin cărţile şi publicistica sa. El semnează 14 volume de poezie, 5 romane, două jurnale, un volum de teatru. Este prezent în 19 antologii şi volume colective, colaborează la mai toate revistele literare şi adună câteva sute de cronici la propriile cărţi, câteva dintre ele scrise de critici autentici. L.I. Stoiciu este cuprins în 22 de dicţionare şi în patru manuale de liceu. Lui i s-au acordat 10 premii ale USR şi încă alte 13 la diverse festivaluri naţionale. El a fost trimis după Revoluţie pe bani „culturali” la opt manifestări literare în străinătate, iar în anul 2004 i s-a acordat una dintre cele mai înalte distincţii profesionale – Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A, „Literatură”, deşi deţinătorul Ordinului nu are niciun drept de pe urma acestuia, în afara unui loc de veci… La începutul anului 2013 Stoiciu a primit pentru noul său volum Substanţe interzise „Premiul Cartea de Poezie a anului”, acordat de Ministerul Culturii, de sub proaspăta guvernare Ponta. Ai avea motive să spui că Stoiciu este nedreptăţit în plan cultural-literar?

Am dat atenţie în cele de mai sus modului în care poetul „substanţelor interzise” vede viaţa literară, ca scriitor care face parte chiar din sistemul ei de putere, pentru că Stoiciu este (după cum am mai spus) unul dintre cei 11 membrii ai Colegiului Director al USR. Stoiciu ştie să puncteze atât meritele instituţiei pe care o slujeşte – îndulcirea stării materiale a scriitorului, prin jumătatea de pensie acordată/înlesnită de Uniune – cât şi lipsa de merite a acesteia: „Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor muritori de rând, ci ale celor ce o stăpânesc” (p. 152).

VII. Repercusiuni

Atitudinea absolut incomodă a lui LIS nu rămâne fără consecinţe pentru acesta. „(…) Am fost demis, cu un tam-tam public nedemn, de noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor (US), N. Manolescu, din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei Viaţa Românească, fiindcă mi-am făcut datoria să-l public pe marele scriitor-disident Paul Goma cu pagini de jurnal literar, fie el şi jurnal incomod (în care-i ataca pe scriitorii români laşi, care s-au dovedit şi lipsiţi de clarviziune, «falşi rezistenţi prin cultură» în regimul comunist, în frunte cu N. Manolescu; elita scriitoricească s-a dovedit colaboraţionistă cu dictatura), inventându-se o iresponsabilă etichetare de antisemitism la adresa lui.” (p. 121). Incidentul din anul 2005 este însă remediat. Mai nou, în aprilie 2013, Luminiţa Marcu, îl reclamă pe LIS la Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pentru că Ion Spânu citează într-un articol nefavorabil lui Manolescu următorul fragment de pe blogul poetului: „Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată «revista tinerilor», pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie).

O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare; (…). Ce e interesant e că revista asta a tinerilor nu promova «douămiismul», ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan.” (Revista Argeş nr. 5/mai 2013).

L.I. Stoiciu este reclamat de Luminiţa Marcu pentru discriminare… Altfel, LIS este considerat de către mulţi scriitori una dintre conştiinţele literare cele mai puternice şi active de la Revoluţie şi până astăzi. El vorbeşte când majoritatea condeielor preferă să tacă.

Cineva îmi spunea că 20 de scriitori care ar avea atitudinea lui LIS ar schimba în bine viaţa literară românească. Dar unde să găseşti atâţia scriitori verticali? Omerta! Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu... Iată motivul pentru care semnez cu un pseudonim.


LABIRINTUL PERFECT

$
0
0

      Există un labirint fără ziduri, fără spirale și ascunzișuri, de ai cărui pereți trebuie să se ferească în căutarea ieșirii toți locuitorii lui. Fără altă formă decât aceea a unei perpetue ocoliri, parcă dintotdeauna destinate, pe tot timpul vieții oricui. Este un labirint care închide orice evadare și, privit de sus, de la o oarecare înălțime, suprafața îi este netezită de pașii căutătorilor ieșirii de multe veacuri. Singura lui încercare este aceea de a-i acoperi toate cărările posibile – ori imaginare, pentru că nu există zidiri – până la descoperirea celei dintâi. Nici o ființă omenească nu-i vede pereții așezați sub cer, în calea pașilor care-l bătătoresc de milenii. Acolo, cei odată intrați nu-și pot găsi decât căutarea sau cel mult rătăcirea, pentru că intrarea și ieșirea din labirint nu sunt ascunse și nici unul din ei nu le poate pierde.

      Fiind labirintul perfect, el este închisoarea perfectă. Cu desăvârșire rotund și plin, se poate păși pe sferica lui suprafață solidă, fără ziduri, cotituri de umbră și ascunzișuri, fără intrări și ieșiri. Cei de acolo au strania impresie că totul se desfășoară după tainice legi. Sunt unii care știu că mila și blândețea păcii se află ascunse în alte îndepărtate labirinturi, pentru că ei concep lumile doar sub această formă. Aceștia sunt cei pe care îi doare; ei sunt total diferiți de cei pe care nu îi doare și care, în somnolenta lor plictiseală, închipuie pasaje întunecate, ocolitoare și întortochiate, fără nicio altă acoperire decât cerul. Le numesc împărății sau regate și se împroprietăresc singuri cu ele, fără a părea să știe că trăiesc pe teritoriul aceluiași perfect labirint unde și ei se ascund de teamă. Ajung până la urmă doar a se întâlni cu ei înșiși.

       Unii dintre locuitorii labirintului, ca și unii prizonieri, știu deja că orice alte construcții sunt imperfecte și din acestă pricină sortite ruinii. Legendele spun că uneori, la intervale mari de timp, o mână cerească scapă din labirint un locuitor sau un prizonier - ales la întâmplare sau poate pentru nedeslușitele lui calități -, dar aceste legende sunt atât de adânc îngropate în vreme încât au fost uitate demult.

 

      Locuitorilor labirintului nu le rămâne decât să-și închipuie că trăiesc. Să creadă sau nu, după cum le e voia; să spere sau să dispere; să caute sau nu, după dispoziție și dorință; să iubească, să sufere și să se bucure; să alerge sau să se oprească; să lupte ori să fie învinși de ceilalți căutători ai singurei dar invizibilei ieșiri, accesibile de altfel oricui, sau de ceilalți prizonieri ai labirintului. Unii se afundă în cărările labirintului perfect ca într-un nesfârșit ocean de muzică și aceia ar părea că sunt cei mai fericiți. Sunt însă puțini cei care au înțeles că trebuie să admită cu umilință perfecțiunea labirintului ori a închisorii. Pentru unii din aceștia problema poate fi doar una a alegerii, dar de cele mai multe ori ei tac, așteptând cu răbdare ca mai devreme sau mai târziu să ajungă cu toții la această – deocamdată – singură înțelegere hărăzită locuitorilor labirintului perfect. Ei nu mai caută de multă vreme ieșirea din el, ci doar se întreabă din când în când unii pe alții cine l-a zămislit, în ce scop, crezând în înțelesul ascuns al condamnărilor, al iertărilor, al recompenselor sau al alegerilor. Simt însă și ei la fel de bine că într-o anumită stare a vieții și-au închis veșnicia într-un trup și astfel au uitat pentru ce se află acolo. Câteodată, fără nici un motiv precis, se trezesc gândindu-se cu uimire la strania idee că labirintul perfect este doar o nesfârșită zidire înăuntrul lor.

      Cei care meditează de milenii asupra acestui labirint perfect i-au înțeles capcana, întinsă prin lipsa oricărei zidiri (dar lăsând loc și libertate tuturor ocolurilor posibile) și au sfârșit prin a crede că spațiul acestui labirint (sau, pentru unii, ai acestei închisori) este doar o iluzie, dar că nicio căutare și nicio rătăcire nu pot rămâne fără descoperiri. Că ceea ce locuitorii din vechime numeau miracol este doar înfrângerea, într-un joc nevinovat și copilăresc, a unor false condiții dinainte impuse. Răbdători și tăcuți, ei au descoperit că viața – ale cărei singure intrări și ieșiri nu sunt niciodată pierdute de nimeni – ar putea fi adevăratul labirint, deși tot ei, cei care tac și nu scriu niciodată nimic pentru că nu ar avea niciun rost, știu - ori poate încă se mai întreabă – că singurul desăvârșit labirint este omul, un minunat potir pentru idei care călătoresc prin veșnicie în căutarea primitorului lor cuib.

      Poate că ei sunt singurii care simt în tăcere durerile celor care își trăiesc viața ca într-o închisoare în labirintul perfect; poate că doar ei se bucură pentru toți cei iertați, care singuri au găsit singura ieșire din labirint; poate că doar ei pot avea ceea ce s-ar numi respect pentru naivii care își mai închipuie că în labirintul perfect pot exista alegeri. Aceștia din urmă sunt cel mai adesea artiști, etern îndrăgostiți de albastru - singurul acoperiș al labirintului perfect și al lor - și demni de toate umilințele celorlalți, fără să pară că lucrul acesta i-ar deranja în vreun fel. Către ei se întinde aproape întotdeauna mâna salvatoare din ceruri, deși, de cele mai multe ori, ceilalți locuitori nu își lasă la vedere uimirea înaintea înfăptuirii unui asemenea zbor. Li se pare a fi incredibil de-a binelea, liber și aproape sfidător pentru ei, fără ca prin toate acestea să devină imposibil.       

                                                               Lui J.L.B.

Adrian BOTEZ: BANDITISMUL “OPTIMIST”

$
0
0

 

Sunteţi convinşi că suntem, noi, toţi românii, idioţi?! Nu, nu  suntem chiar toţi…

 

…Ponta/Naumovici “coabitează”, optimist, cu Băsescu/Braunovici: optimism de rasă– deci, absolut firesc…

…Ponta/Naumovici promite 50.000-100.000 de noi locuri de muncă, pentru 2013 – după ce se anunţaseră, tot de la Guvern, între cca 40.000-60.000 de concedieri, din toate zonele socio-economice, TOTîn 2013…!

…Ponta/Naumovici trâmbiţează creşteri de cca 0,1-0,2 % (din PIB!), pe când nouă nu ne-au mai rămas nici fabrici ori uzine, niciun fel de mine, niciun fel de zăcăminte…Petrolul nostru, pentru care ne curta Europa toată, între cele două războaie mondiale, a ajuns în…Kazahstan, prin “atot-liberalizantulDinu Patriciu…iar pământul de sub noi, nu mai e al nostru  -  începând cu “ciuma lui Petre Roman”, dezlănţuită în 1990 (…PetreROMANUL” sefard… - tot un ma-a-are optimist, azi – LIBERAL/”atotliberalizant”; “liberalizat”, adică zvârlit, contra comisioane criminal de grase, în “ogradamafioţilor internaţionalisto-globalişti/”vecinilor”/străinilor! – cum  altfel?), nesimţitul de “premier” (…”principe” al “optimiştilor bandiţi”, externi şi interni, nu?) – …da, Petre Roman, care a aruncat la gunoi TOATEţevile pentru irigaţii şi a “făcut începătura”/A DAT SEMNALULanti-naţional/anti-românesc, de aruncare la fier vechi a TUTUROR  instalaţiilor de producţie industrială, DE CONSTRUCŢIE ULTRAMODERNĂ!!! – cumpărate de bietul Ceauşescu, pe dolari grei! – …să ne amintin soarta “Tepro”-Iaşilor, a combinatelor de la Zalăuşi Câmpia Turzii, a SIDEX-ului de la Galaţi (unde noul “stăpân” a devenit nabab mondial!) etc.…dar şi bizara “translatare”, la unguri, a “COMTIMULUI”! - …Virgil Săhleanu, liderul sindical de la “TEPRO S.A.”-Iaşi, a murit degeaba, pe 7 septembrie 2000, în jurul orei 8 a.m. - …ba nu, asasinarea lui, de către haita lui Priplata, de la Zelezarny Veseli ("Fierarii Veseli") – ALŢI ASASINI “OPTIMIŞTI”, NU???!!! - a fost semnalul de “MUCLES”,PENTRU TOATĂ MIŞCAREA SINDICALĂ ROMÂNEASCĂ!) – şi continuând cu acea lege blestemată şi profund injustă, mai cu seamă într-un Ardeal “călărit”, cu rândul, în istoria veche şi modernă, de austrieci şi de unguri: “restitutio in integrum”, iniţiată de trădătorii greco-catolici ţărănişti, ai lui Corneliu Coposuşi, respectiv, de ortodocşii renegaţi, zişi tot “ţărănişti”, de soiul lui  Ion Diaconescu!)  - …pe când ciobanii noştri valahi, exasperaţi, ard sau îngroapă, în pământul care se crapă de ruşine şi durere,  MII DE TONE DE LÂNĂ DE OAIE…pentru că nu le mai cumpără statul “român” (?!) NICIUN  FIR DIN LÂNA MIORITICĂ!...da-da, tot aşa: pe când kilul de mere turceşti înlocuieşte, prin moluri, merele din LIVEZILE ROMÂNEŞTI…care LIVEZI ROMÂNEŞTI, deşi gemeau crăcile pomilor de rod (şi asta nu demult, ci …“mai an”!), sunt tăiate, cu nemilă, de străini, ca să le facă “terenuri imobiliare”!(fireşte, ACEST MĂCEL SE FACE DIN RĂSPICATĂ ŞI CRIMINALĂ PORUNCĂ A U.E.)!

…Ponta “are mandat secret, pentru negocierile cu FMI” – dar datoria României, către FMI (cea declarată la TV – pentru că adevărata datorie, se pare, este DE TREI ORI MAI MARE!), este de cca 80 de miliarde de euro…IAR DATORIA ASTA HALUCINANTĂ O PLĂTESC EU ŞI CONCETĂŢENII MEI, DIN BUZUNARUL NOSTRU SCHILODIT DE DĂRI FANARIOTE! – ÎN NICIUN CAZ NU VREUNUL DINTRE VOI, BANDIŢILOR “RÂNJITORO-OPTIMIŞTI”!!! (de la Preşedinţia României, din Guvernul României, din Parlamentul României…).

…Ponta/Naumovici vrea să înstrăineze TOT ce-a mai rămas, din “activul” României…în primul rând, prin americanii de la Chevron, VREA SĂ SCUFUNDE PĂMÂNTUL ROMÂNESC!!!

…Ponta/Naumovici vrea (cu orice preţ, chiar cu acela al aneantizării, depline şi veşnice, a statului şi chiar a Neamului Românesc!) – regionalizarea României!

Proces de “regionalizare” (ca să nu-i zică, direct: “DE ANEANTIZARE A IDENTITĂŢII NAŢIONALE”!!!), în care cei 6-8 guvernatori vor fi, TOŢI – cum altfel?! – “fraţi”masoni de frunte! -  care, în lojile lor, sunt “fraţi” cu masonii-guvernatori unguri, cazaco-ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi etc. – ceea CE NE GARANTEAZĂ, ÎN HOHOTE DE RÂS “OPTIMIST”, DEZMEMBRAREA PATRIEI ROMÂNEŞTI ŞI DESFIINŢAREA STATULUI ROMÂNESC, PRECUM ŞI “EFASAREA” MEMORIEI DE NEAM/MANCURTIZAREA REALĂ ŞI TOTALĂ A ROMÂNILOR!…ei, “optimiştii”, nădăjduind că, astfel, va pieri, DEFINITIV şi TOTAL, şi ARHEUL ROMÂNESC…!

 

…Ponta/Naumovici, dimpreună cu Chiţoiu, cu Relu Fenechiu (cel pus la răcoare, PE DREPT, prin strădaniile-“CABALE” JEGOASE, conjugate, ale lui Băsescu/Braunovici şi ale masonilor de la Bruxelles-Strasbourg), cu iudeo-masonul Mugur Isărescu (şeful filialei Grupului Bilderberg, în România!!!), cu mucosul de Bănic(i)oiu…aproape că nu-şi pot reprima un râs teribil, pantagruelico-homeric, care-i umflă (“din pricina …”OPTIMISMULUI” lor funciar!” - ne tot explică ei!), când ne mint şi ne jefuiesc (ca ultimii golani, ca ultimii tâlhari de codru!) - ne mint în faţă (cu ochii lor proptiţi, sfidător, în ochii noştri!), ne buzunăresc fără nicio sfială ori teamă de Dumnezeu, măcar…! - ca pe ultimii idioto-retardaţi!

DAR DE CE NU FACEŢI, MĂCAR DE FORMĂ, UN REFERENDUM, BANDIŢILOR “PREA-OPTIMIŞTI”…”DEZMĂŢATO-OPTIMIŞTI”?! Când îmi furaţi, din buzunar, ultimii bani, pentru ca să-i azvârliţi în poala zarafilor iudeo-masoni, de la FMI…când îmi luaţi pământul, la modul seismic, prin lucrările “gaziferice”, ale Chevronului american…când declaraţi că trebuie, ca pe vremea Ducăi-Vodă, să ne “pustiim” în păduri şi-n munţi (munţi şi păduri măcelăriţi/măcelărite de toţi politicienii “români” … – de fapt, de toate naţiile şi rasele, de la Verestoy Attila la Mihai Nicolaiciuc!), după ce ne daţi afară din slujbe şi din locuinţe şi chiar din PATRIA NOASTRĂşi din NEAMUL NOSTRU!!!…

…Câte un referendum pentru FIECARE JAF ŞI MINCIUNĂ ŞI CATASTROFĂ STATALĂ, din cele enunţate mai sus!

…Pentru ca, apoi (ca şi Băsescu/Braunovici şi iudeo-masonii lui, europeni şi americani!), în iulie 2012 -  SĂ DECLARAŢI, REFERENDUM CU REFERENDUM, CA FIIND…”FĂRĂ CVORUM” ŞI “FUTIL”…!!!

…Dar, măcar, ÎNCERCAŢI! Încercaţi să salvaţi aparenţele, adică, nu ne mai luaţi, PE TOŢI VALAHII,  de proşti, cărora “le curge scuipatul din gură”: şi în ce priveşte “referendumurile”, dar şi în ce priveşte batjocura, care pluteşte în ochii voştri de şacali, nemernicilor şi nenorociţilor, pe care nu ştiu cum vă mai rabdă Pământul Sfânt al Preoţilor KOGAIONULUIşi al SFINŢILOR MUŞATINI ŞI BASARABI!

…Pentru că, altfel, spurcaţilor bandiţi “optimişti”, dacă vă mai vedem mult aşa, rânjitori şi sfidători, crăcănaţi în faţa noastră (adicătelea, având în minte vorbe de soiul: “Ce ne puteţi face, voi, băi, mămăligarilor? – nouă, NOUĂ! - nişte <<iluminaţi>>, membri ai neamului ales de Iehova şi ai elitelor de şuţi ale Terrei!”) – iar, apoi, furişaţi, asasin (dar tot hohotitori, în “optimismul” vostru batjocoritor!), în dosul nostru, pe când ne înfigeţi cuţitul bont în spate…ne vom smulge acest cuţit, chiar din afundul rănii făcute de voi ni-l vom smulge!…şi, atunci, “HRISTOŞI SĂ FIŢI, NU VEŢI SCĂPA/ NICI ÎN MORMÂNT!!!”

Să ştiţi şi voi, odată pentru totdeauna, măi, şacalilor şi lipitorilor, pseudo-valahe şi alogene - că “MĂMĂLIGA EXPLODEAZĂ”! – DAR NU CÂND CREDEŢI/VREŢI  VOI, CI CÂND TREBUIE! -  ADICĂ, DUPĂ LEGEA FIRII NOASTRE DUMNEZEIEŞTI/MIORITICE!!!

Vavila Popovici: „DIVIDE ET IMPERA!”

$
0
0

 

 

„Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

 

 

 

   Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich  Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.

   Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe.

   Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că Britanicii au folosit strategia pentru a câștiga control asupra teritoriului și resurselor vaste ale Indiei prin menținerea populației divizate de-a lungul liniilor de demarcație date de religii, limbi vorbite, caste, etc.   Folosind „divide et impera” au reușit să-și atingă scopul.

   Mi-am propus să mă opresc la cel care a rezumat această politică în citatul respectiv, la Niccolo Machiavelli, diplomat, filosof, istoric, dramaturg, gânditor cinic, de altfel patriot înflăcărat, și care, deși a studiat mult și a încercat să-și impună gândirea, a eșuat în tot ce a întreprins în viața sa, consecință a unei judecăți în afara conduitei morale. S-a născut la Florența, a încercat mai multe studii și preocupări, dar domeniu asupra căruia s-a oprit cu insistență, a fost politica. Tânăr fiind, a fost fascinat de nobilul, omul politic și cardinal spaniol Cesare Borgia (1475-1507), de reușita acestuia de a-i prinde și ucide pe cei care conspiraseră împotriva lui. I-a folosit drept lecție de filozofie, în sensul că și-a dat seama de distanța dintre gândire și acțiune, Borgia fiind pentru el bărbatul faptelor, eroul filosofiei lui, așa după cum Bismarck, se spune, a devenit mai târziu eroul filosofiei lui Nietzsche.

   În galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, se află un portret anonim al lui Machiavelli care îl înfățișează, după spusele lui Will Durant în cartea sa Renașterea, cu „o statură zveltă, o figură palidă, obraji subțiri, ochi întunecați, cu privirea pătrunzătoare, buze subțiri și strâns încordate”. Autorul își exprimă părerea că nu putea să fie un bun diplomat, deoarece era prea subtil, nu avea nici cum să fie un om bun de stat, întrucât era prea pătimaș, agățându-se cu fanatism de câte o idee „așa după cum în portret își strânge cu înverșunare mănușile, obiect ce îi trădează rangul semi-aristocratic”. A fost un cinic „ale cărui buze se țuguiau în sarcasm, afișa o viclenie atât de perfectă, încât avea aerul că minte chiar și atunci când spunea adevărul”.

   Machiavelli l-a divinizat pe Borgia cât timp a fost în culmea gloriei și l-a condamnat când acesta a fost învins; când familia Medici a fost obligată să părăsească Florența i-a defăimat pe toți membri familiei, când s-au întors „le-a lustruit pantofii pentru a primi o slujbă”.

   S-a avântat dând lecții despre arta războiului, considerând că un neam care și-a pierdut virtuțile marțiale, este condamnat, că o armată are nevoie nu de aur ci de bărbați puternici: „aurul singur nu poate procura soldați buni, însă soldații buni pot întotdeauna procura aur”. Aici, se pare că avea dreptate!

   Filosofia lui fiind prin excelență politică, departe de metafizică, teologie sau etică, a dat naștere termenului de machiavelism. Omul machiavelic este considerat omul ale cărui acțiuni sunt lipsite de morală și scrupule, care folosește ingeniozitatea diabolică, dibăcia, calcul premeditat cu țintă precisă și acționează sub deviza „scopul scuză mijloacele”. Pentru el politica este „arta elevată de a crea, de a acapara, de a apăra și întări un stat”. Prin simplificare, cinismul său elaborează următoarea concluzie: „Virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina. Ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. Și îmi vin imediat în minte cele aflate în cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca o chemare la paza legilor evanghelice.Neagoe Basarab considera că liniștea este începutul tuturor virtuților isihiei. „Când sufletul a ajuns la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntru se potolesc”.

   Ascensiunea și decadența, în viziunea lui Machiavelli, sunt determinate și de conducători și de șanse: „Destinul este arbitru a jumătate din acțiunile noastre, dar ne lasă să decidem cealaltă jumătate”. De asemenea, sunt determinate și de legile care acționează asupra oamenilor, în opinia sa - toți lacomi, mincinoși, cruzi, corupți; politica trebuie să fie complet independentă de moralitate, un diplomat nu trebuie să fie legat de codul moralității: „Dacă actul îl acuză, rezultatul trebuie să îl scuze”, adică trebuie avut în vedere rezultatul final, ca o țintă, astfel scopul va scuza mijloacele folosite, neținând cont de moralitate; „a călca peste cadavre”, cum sună proverbul românesc.

   În cartea sa Principele, care poate fi asemuită cu un tratat despre guvernare, îi este atribuită acestuia acțiunea de delimitare a moralei de guvernare, delimitare a conștiinței personale de binele public, așa încât să fie „gata să facă pentru stat lucruri ce ar putea fi considerate nelegiuite în relațiile dintre indivizi”. Ideile cărții au fost condamnate de către filosofi și oameni cu simțul moralității, pe motivul că formula  percepe tirania, dar unii oameni de stat au pus și mai încearcă și în prezent să pună în aplicare multe dintre ideile sale.Cu cât cinism își exprima Machiavelli părerea că „drumul cel drept pe care se ajunge în paradis, este cunoașterea infernului, pentru a-l putea evita”!

   Urmările acelei perioade în care s-au folosit perceptele sale, le știm. Politica cu caracterul ei perfid, a făcut ca trădarea și crima să se răspândească în mai multe țări, în secolele XIV și XV. Până la consolidarea constructivă a libertății, viața a devenit mai extravertită, exuberanța a îmbrăcat de multe ori forma violenței,  imoralitatea și corupția și-au lărgit ariile, idealurile păgâne au năruit pentru o perioadă concepția creștină. 

   În literatură întâlnim un comportament similar dezbinării, manifestat între oameni, prieteni și chiar în dragoste, sub denumirea de intrigă, definită ca o acțiune care folosește mijloace nepermise în realizarea unui scop. Exemplific piesa Intrigă şi iubire, povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a incapacităţii lor de a fi împreună într-o lume a maşinaţiunilor politice, a geloziei, a dualităţii emoţiilor cu impact distructiv, poveste de pe vremea poetului și dramaturgului german Friedrich Schiller (1759-1805), care poate fi transcrisă în zilele noastre.

   Am aruncat o privire asupra concepțiilor cinice ale lui Machiavelli, pentru a arăta cum în prezent se încearcă, printre altele, o strategie croită pe mai vechea formulă „divide et impera”. Cinicul întotdeauna lovește perfid pe cel rănit!

   Noi suntem, după cum spunea Lucian Blaga, pe un pământ de cumpănă, de aceea, România trebuie să-şi reia vocaţia diplomatică din perioada interbelică, folosind construcţiei europene. Răsăritul Europei, Orientul Apropiat dar şi cel Îndepărtat (China), pot găsi în noi un canal de comunicare cu ţările din Occident. Ar trebui să ştim să valorificăm poziţia noastră strategică. Avem nevoie de oameni politici vizionari, care să conştientizeze și să folosească rolul nostru în Europa şi în lume.

   Este tot o politică „divide et impera” euroscepticismul, precum si  naţionalismul şovin şi agresiv, care aşează pe poziţii de adversitate naţiuni europene sau grupuri etnice, religioase. Cred că toleranța este calitatea care trebuie dezvoltată și folosită. Nu în zadar se vorbește de avantajul oferit de coeziunea socială.

   Într-un articol se menționează: „de la voievozii medievali care se considerau apărătorii creştinismului şi până la primii muguri ai conştiinţei naţionale din epocă modernă, de Şcoala Ardeleană şi Gheorghe Lazăr şi până la Mircea Eliade şi Constantin Noica, trecând prin opera lui Eminescu, Maiorescu, Iorga şi până în zilele noastre, conştiinţa românească nu s-a imaginat niciodată în afara Europei”.

   „Dezbină și stăpânește” este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații, în concepții dar și ca  formare de entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt dezbinate și împiedicate să se unească și să devină mai puternice, sau să-și păstreze integritatea.

   „Divide et impera” funcționează în mod egoist, trufaș, neținând cont de sensibilitate, și are efect  numai dacă cei supuși acestor tactici sunt dispuși să urmeze această cale.

 Am mai spus-o și altădată, nu „dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună”! În acest caz nu mai vorbim de toleranță, ci, a se vedea cât și până unde se poate tolera!

   Despre forța malefică a acestei lumi pe care o numim diavol, a mărturisitMitropolitul Antonie Plămădeală într-una din predicile sale, spunând că diavolul are numai atâta putere câtă îi dăm noi.

Marin VOICAN GHIOROIU: EXPERIMENTUL DIABOLIC (1)

$
0
0

 

 

Motto:

„Hai să dăm mână cu mână

 Cei cu inima română"

Hora unirii de Vasile Alecsandri

 

 

 

 

 

 

- Divizion!!!... La dreapta, ali-ni-e-rea! Drepţi! Pas de defilare... Cu cântec... înainte, marş! Comanda a fost executată impecabil. Coloana de militari ai divizionului de rachete „Stejarul” înainta triumfătoare spre mausoleul lui Lenin. Ţinuta de sărbătoare ne dădea strălucire şi o mândrie sufletească, pe care o simţeam ca pe un fior înviorător în ritmul unui marş de slavă socialismului biruitor. Eram admiraţi de moscoviţii care se adunaseră în Piaţa Roşie dis-de-dimineaţă pentru întâmpinarea trupelor ţărilor aliate din Pactul de la Varşovia, şi eram mândri că vom defila alături de „fraţii sovietici”  spre gloria nepieritoare a victoriei finale asupra capitalismului imperialist.

 

Pentru testarea capacităţii de luptă pe care vom dau-o cu duşmanul care pândeşte ca o hienă să ne atace „pământul strămoşesc”, va trebui să ne dovedim măiestria în mânuirea tehnicii militare de tragere cu rachetele Dvina şi Volkov, în poligonul de la Baiconur. Abia aşteptam să vedem cum au să-şi ia zborul „zvetlanele”  spre înălţimile necuprinse ale cerului, să le dirijăm din cabina de comandă (conform indicaţiilor primite prin radio de la punctul de observare şi urmărirea ţintelor) în direcţia avioanelor inamice care se apropiau de „centrul de foc”  (delimitat de raza unui cerc imaginar) care începea de pe la 40 kilometri.

 

Filmele pe care le tot vizionasem în sala de clasă, ne aprindea imaginaţia, deveneam însoţitorii bolidului ce arunca jerbe de foc imense şi, în momentul lovirii obiectului intrus în spaţiul interzis, apăsam pe butonul roşu, să declanşeze explozia chiar în momentul când intram în corpul avionului vrăjmaş. Vedeam cu ochii deschişi pe camarazii noştri care iradiau de bucurie şi ne strângeau mâinile felicitându-ne pentru sucesul obţinut,  iar „truditorii din uzine şi de pe ogoare”  ne vor mulţumi că-i apărăm, ca să poată munci în pace.

 

Cu aceste gânduri înălţătoare ne-am îmbarcat imediat (după ce a luat sfârşit defilarea) în vagoanele unui tren special (destinat spre direcţia Saratov) din gara Vasilevskaia. Toate bune şi la locul lor: cuşete de dormit, ceai cald la dispoziţie, mâncare la pachet adusă de-acasă (conserve, pesmeţi, biscuiţi, pâine uscată şi cîteva dulciuri), dar căldura toridă  care încinsese  acoperişul vagoanelor, lipsa celei mai mici adieri de vânt, chit că ferestrele erau deschise pe ambele părţi ale  compartimentelor, aerul uscat devenise înţepător, ne sufoca... Uşor-uşor ne-am dezumflat ca nişte baloane de săpun, iar vestoanele şi pantalonii călcaţi la dungă au fost aruncate de pe noi imediat.

 

După circa două ore de mers prin soarele necruţător al lunii Cuptor, trenul a oprit în faţa unei cazărmi impunătoare, unde ne aştepta o patrulă formată din trei ofiţeri sovietici însoţiţi de comandantul bateriei, maior Comorod Iorgu, comandanţii de plutoane căpitanii Valeriu Puşcă şi Nae Zbranca, care au inspectat întreaga garnitură. Cum toţi eram în şorturi, comenzile pe care  le-a dat Ceapaeev, ofiţerul sovietic a cărei caschetă pusă pe-o parte, mi-a dat impresia că-i pornit la atac, mi s-au părut năucitoare.

 

- Soldaţi, îm-bră-ca-rea! Intraţi în cuşete!Pe hol nu are voie să stea nimeni. Nu suntem la circ... să ne adunăm grămadă şi să stăm la taclale ca târgoveţii. Vă este clar! Numai în caz de necesităţi fireşti, sau când doriţi să beţi ceai cald, puteţi ieşi, dar nu mai mult de doi trei soldaţi. Nu este permis să staţi pe holurile vagonului. Executarea! Pentru prima dată, când mi-au auzit urechile o comandă dată de un străin în limba română, ceva s-a rupt în fiinţa mea: rostirea cuvintelor era stridentă, mă zgârâria pe creieri, un fel de bolovăniş ce se răstrurna dintr-un camion oprit în ultima clipă în marginea prăpastiei, iar noi trebuia să-i asultăm ordinile celovekului. „Ia uită-te la Ceapaev... gavareşte româneşte?" mi-am zis în sinea mea, şi parcă m-aînţeles ce gândesc, fiindcă din clipa aceea n-am mai auzit pe nimeni să ne adreseze vreun cuvânt în limba noastră. Un coleg de-al meu, pe care-l poreclisem Turcu, nu are de treabă şi se adresează maiorului nostru:

- Să trăiţi tovarăşe maior! Sunt caporalul Iuţalâm Ion, permiteţi să raportez?...

- Poftim. Ce te nemulţumeşte, caporal?!...

- Nu putem rezista cu uşa închisă la cuşetă. De ce să stăm îmbrăcaţi atâta timp cât nu suntem în misiune de luptă?

- Ce spune!?... i s-a adresat Ceapaev maiorului nostru în limba rusă. Pentru noi era obligatoriu să vorbim ruseşte. Cei care nu ştiau limba rusă, se puteau adresa prin intermediul unui translator. „Ce repede uită Ceapaev să vorbească româneşte!..." mi-am zis în gândul meu şi, observând că s-a întunecat la faţă, am evitat să-l privesc în ochi, îmi devenise antipatic...

- Cere permisiunea să lase uşa deschisă la cuşetă... Fraza următoare  n-a mai tradus-o, fiindcă era convins că ofiţerul rus (nu se ştia ce grad avea, fiindcă purta o rubaşcă simplă, fără insemnele respective) cunoştea limba română.

- De unde atâta indisciplină la un soldat, tovarăşe maior? Atenţie! Ce spun acum este valabil pentru toţi aliaţii noştri, nu numai pentru el... care ar fi trebuit să cunoască îndatoririle unui soldat bine instruit şi disciplinat: să asculte comenzile şi să le execute în mod exemplar, indiferent ce sacrificiu i se cere. Să nu uite că se găseşte într-o misiune de luptă. Dacă ne-ncălzim sau ne este frig, nu avem apă să bem, mâncarea s-a terminat... dar avem de atins un obiectiv, nu vom da înapoi. Armata este cel mai sigur mijloc de educare şi călire a soldatului. Pentru a da un exemplu şi celorlalţi, tovarăşe maior, acestui caporal care nu înţelege ce-i disciplina liber consimţită... să-i daţi să stea patru ore îmbrăcat în echipament de luptă (manta, pătură în bandulieră, mască de gaze, arma la umăr) în poziţia de drepţi pe coluar. Are voie din zece în zece minute să ia pe loc repaus câte un minut. Desemnaţi pe cel care-l va supraveghea. În cazul că se va abate  de la ordinul primit, să stea cu masca pe figură un ceas, timp în care va excecuta din zece în zece minute câte cinsprezece genoflexiuni (a rânjit pe sub mustaţă ca de o glumă reuşită) să nu-i amorţeacă picioarele.

- Executarea, caporal!... a ordonat maiorul Comorod Iorgu. Te va supraveghea comandantul de grupă, adică subsemnatul, care am crezut că leşin.

- Înţeleg că tu-i eşti şeful acestui neinstruit? m-a întrebat Ceapaev.

- Da, să trăiţi!

- Pentru tine va fi o mare responsabiilitate, fiincă vina lui de-a se răzvrăti când primeşte un ordin..., în cea mai mare parte îţi aparţine. Vei lua regulamentele militare şi-i vei citi cu voce tare, până-i intră bine în cap... drepturile şi îndatoririle unui militar.

- Tovarăşe comandant, permiteţi să raportez...

- Ce mai este!?...

- În regulamentul militar este stipulat dreptul militarului de-a raporta superiorilor...

- Ştiu, mă priveşte încruntat Ceapaev, dar nu ai citit şi nici n-ai învăţat bine sensul acestui articol, prin care militarul beneficiază de dreptul de-a raporta. Cred că ai reţinut?...şi se uita spre mine să vadă dacă n-am chef să-i răspund, lucru ce nu l-am făcut, mulţumindu-mă să dau din ca afirmativ. După o pauză jenant de lungă, a urmat:

- Numai după îndeplinirea comenzii primite! (a ridicat tonul şi a privit undeva spre tavan, că am crezut că-i cade cascheta „roata carului fără spiţe”) poate... după caz ca să raporteze. Ţi-e clar? Maiorul Comorod Iorgu înlemnise de-a binelea, n-a spus măcar un cuvânt.

- Da. Am înţeles! I-am văzut faţa pe care-i apăruse un zâmbet, semn nu prea îmbucurător pentru mine care, atunci când i se va ivi ocazia, cu siguranţă, îmi va plăti îndrăzneala de care am dat dovadă, spunându-i că un amărât de militar ar avea şi drepturi, nu numai obligaţii.

 

Au plecat spre coada vagonului. Cum era ora să luăm ceva în gură, îi zic prietenului meu Iuţalâm, ca să-l încurajez puţin:

- Turcule, am să-ţi cânt regulamentul..., dar ca să nu ne chiorăie maţele de foame, hai să mâncăm de grabă o conservă, că acum se-ntorc „başbuzucii” şi adio păpică.

Am mâncat în fugă, şi când „văru Turcu” era gata echipat de luptă crâncenă (în deşertul prostiei bolşevice), postat ca o statuie în poziţie de drepţi, iar eu citind ca un tragedian primul articol din capitolul „Îndatoririle  şi drepturile soldatului”, l-am văzut pe Ceapaev cum a apărut în capătul vagonului, şi imediat mi-am adus aminte că ar fi trebuit să-ncep cu „Disciplina militară liber consimţită”, dar nu mai aveam timp să răsfoiesc în „Biblia lui Şvek” – Regulamente militare, aşa că m-am prefăcut că nu-l observat. De data aceasta părea destins; probabil că se bucura în sinea lui, zicându-şi: „Ce mare şi tare sunt!”. A trecut pe lângă noi fără să ne dea cea mai mică atenţie. Izvorul gânurilor mă şi furase în albia năvalnică a unor zile fericite pe care le petrecusem în Bucureşti alături de prietenii mei care, nici prin cap nu le-ar fi trecut să creadă că eu, alesul cel norocos, propus de-a merge în URSS, voi fi umilit de o piticanie libidinoasă cu ochii de viezure afurisit: abia de-i puteam vedea de sub cascheta cât roata plugului, când îl observ că se întoarce ca un titirez şi mă întrebă cu un zâmbet perfid (rânjit de om parşiv) care vrea să arate inferiorului că poate fi şi amabil.

- Cînd am trecut pe lângă voi, de ce n-aţi salutat?

- Să trăiţi!  Santinela aflată în postul de pază, nu are voie să salute.

- Santinela, da!... dar tu, ce cusur aveai să mă saluţi?

- În încăperi, dacă suntem descoperiţi, nu salutăm.

- Atunci ce faci?

- Citesc regulamentul, să trăiţi! N-a mai zis nimic. A plecat mulţumit, fiind convins că băgase frica în doi supuşi aliaţi, fraţi de arme la bine şi la greu.

 

Ca să nu am surpriza să mă prindă că nu citesc „Biblia Militarului”, iar Turcu nu stă în poziţia de drepţi ca o sfânt  (timp de zece minute), odihnindu-se prin îndoirea genunchilor câte un minut mare!... am luat nişte ziare pe care le-am împăturit foarte bine şi am pus şomoldocul de hârtie sub uşa de la capătul vagonului (de unde m-aşteptam să vină pe nepusă-masa). Aşa de tare am blocat-o, că nici eu când am încercat s-o deschid, n-am reuşit aşa de repede. Mă gândeam: „Ce-o să se enerveze că o nenorocită de uşă nu se dă-n lături când trece viteazul Ceapaeev, care o va lovi cu cizma, dând câteva înjurături”.

 

Timpul parcă încremenise, nu se mişca din loc, iar prima oră mi  s-a părut un an. Am început să-i spun amicului meu câteva întâmplări din copilărie, şi cum am nimerit la divizionul de rachete, fiindcă cei de la şcoala de ofiţeri M.A.I. îmi respinseseră dosarul (pe motiv că părinţii mei au avut ceva avere şi nu prea au sărit în sus de bucurie când au venit la putere comuniştii). Aşa că, cei care fac parte din „pătura intelectualităţii retrograde”... mai la coadă cu ei!... N-au ce căuta în rândurile ofiţerilor, suna clar şi limpede cuvântul partidului, forţa conducătoare a poporului român. Apoi, mult ca să mă lămuresc pe mine, l-am şi întrebat pe văru' Iuţalâm cum de ăştia au încredere în mine şi m-au făcut comandant de grupă la cea mai sofisticată armă, rachete sol-aer, când puteam fi repartizat la direcţia lopată, roabă şi betoane, la care Turcu-mi răspunde, în tip ce-şi lua transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei:

- Fiindcă n-au nevoie de proşti; tâmpiţi au destui, slavă lui Dumnezeu!... Ca un făcut, după trei zile şi trei nopţi de mers cu trenul-cuptor, nu am mai avut ocazia să-l văd pe Ceapaev, parcă intrase în pământ. În gara cu trei becuri chioare, că ne călcam pe bocanci unii pe alţii, au venit nişte "Ziluri" cu coviltir, peste care îi pusese dracu’ să tragă prelate cauciucate, prin care nu pătrundea nici-o adiere de vânt. Cum soldatul se descurcă în aer, sub apă şi pe uscat, camaradul Burcuş Ion a reuşit să desfacă sfoara care prindea prelata de oblonul din spatele cabinei, a ridicat-o suficient de sus încât ne-am bucurat de-o ventilaţie dumnezeiască. După câţiva kilometri parcurşi ne-am mai revenit din toropeală, fiindcă la coborârea din tren eram buimaci, căldura ne vlăguise de puteri. Drumul străbătea o câmpie-deşert, ţinut dezolant în care creşteau un fel de ciulini sfrijiţi şi nişte arbuşti cu frunze aciforme, pe care noi i-am numit „sălcii înlăcrimate ale nisipurilor mişcătoare”, iar satele erau la distanţe de zeci de kilometri, nişte mogâldeţe cenuşii care-ţi inspirau tristeţe. Foarte rar, după câteva ore bune de mers, se zărea câte-un celovek (îmbrăcat în haine de culoare pământie, purtând pe cap o pălărie gri cu boruri mici, în piciore cizme de cauciuc) care mergea pe marginea şoselei învăluit de praful pe care-l făceau maşinile noastre. Foarte curios mi s-a părut comportamentul acestor omuleţi tuciurii care ne priveau admirativ, şi ne salutau luând poziţia de drepţi, asemenea impegaţilor, când trec trenurile prin faţa cantoanelor. Ce e mai interesant, nu am văzut măcar pe unul că munceşte la ceva în această zonă uitată de Dumnezeu, că mă-ntrebam: „Din ce o fi trăind?”. Probabil că mutau bateriile de tunuri şi aruncătoarele de proectile reactive, temutele Katiuşe, care se vedeau ca nişte păsări răpitoare -  răspândite la vedere, aproape de şoseaua plină de praf şi gropi în asfalt - în aşteptarea pradei, să arunce prin gurile de foc câteva proiectile ucigaşe.

 

Când am sosit în regiment, după vro şapte sute de kilometri străbătuţi prin pulbere şi un soare care topea şi pietrele, mare mi-a fost mirarea când am văzut arbori de conifere, ronduri cu flori şi cazarmele din regiment de-un alb imaculat, având ferestrele colorate într-un verde pal, iar acoperişul din ţiglă în solz de peşte, cu nuanţe de vişină putredă. Din loc în loc se vedeau aspersoare ce-mprăştiau sfânta apă peste taluzurile cu iarbă fragedă, că am simţit răcoarea ca pe o binefacere, un balsam pentru un suflet ce ajunsese în pragul deznădejdii. Când am coborât din camion, picioarele nu mă mai ascultau, îmi tremurau din toate închieturile, şi mii de ace mă înţepau datorită amorţelii. Am îngenuncheat lângă marginea peluzei umede. Pentru o clipă am uitat unde mă aflu, şi am întins mâinile să primesc puţină răcoare de la picăturile de apă sfântă care cădeau într-o pulbere de minuscule scânteii colorate într-o paletă de roze-pal, străveziu. Prin faţa ochilor îmi treceau în pas de defilare scene fantastice din perioada copilăriei, când mă jucam în pădurea din Scorţăreaua cu prietenul meu Enescu Ion şi ne stropeam cu apa din fântâna Fecioarelor, aşezată lângă izvoraşul Dobreţu, iar din ramurile copacilor ne alintau privighetorile cu dulci triluri, iar noi le răspunmdeam îngânându-le cu scurte fluierături meşteşugite prin mişcarea limbii şi a buzelor, de erau convinse că suntem nişte zburătoare intruse, având intenţia să ocupăm locul pe care puseseră stăpânire, dar ne avertizau să plecăm cât mai repede, fiindcă ele sunt adevăraţii proprietari. În urechi îmi suna doina dulce a Oltului, pe care mi-o cânta bunica Elena în dulcea limbă românească şi m-am înfiorat de bucurie că „fraţii noştri" nu-mi luaseră gândul, cel mai bun prieten cu care vorbeam în cele mai grele clipe prin care treceam.

 

După acel moment de beatitudine, când hărmălaia s-a stins ca un sunet de clopot dogit, aud ca prin vis comanda de încolonare. Am tresărit şi mi-am dat seama că din fiinţa mea se rupsese o părticică atât de dragă pe care nu am s-o mai întâlnesc prea curând în zilele ce le aveam de petrecut pe meleaguri străine.

 

Mergeam ca un buimac, nu vedeam nimic în jurul meu, feţele colegilor mei îmi păreau că sunt făcute din ceară. Frumosu Ion care şchiopăta (sărind ca un cocostârc) şi-a pus un braţ pe umărul meu să se sprijine, pentru a se putea deplasa, iar eu îl ajutam cât puteam, ascunzându-l (fiind mai înalt) de-a fi observat cumva de cel ce preluase comanda batalionului nostru, fiindu-mi total necunoscut. Transpiraţia care nu se mai oprea, orbindu-mi vederea, devenise atât de sâcâitoare că la un moment dat am renunţat să o mai şterg; picăturile din barbă deveneau şiroaie supărătoare ce se prelingeau pe gât şi-mi udau cămaşa lipită de piept. După un marş forţat de vreo cinsprezece minute am ajuns la barăcile-dormitor, adevărate hangare incubator unde trebuia să dormim. Jur împrejurul clădirilor nu era strop de iarbă, numai pietriş zgrumţuros de culoarea cimentului umed, având mici borduri în zig-zaguri  din mărgăritar de-un albu strălucitor, peste care se depusese, din loc în loc, o pulbere roşiatic-gălbuie, praf ce-mi va face mult rău atât la ochi dar mai ales respiraţiei, sufocându-mă în timpul zilei, când vântul se trezea să bată în pustiul morţii.

 

Prima noapte, începutul calvarului, nereuşind să dorm decât foarte puţin, mi-am petrecut-o privind cerul albastru şi stelele care plângeau de mila oamenilor condamnaţi să trăiască în asemenea condiţii. Raiul de la reşedinţa comandamentului diviziei dispăruse, aici nu era viaţă, era un mormânt sinistru din care nu se auzeau decât sforăiturile unor fiinţe istovite. Am avut un noroc fantastic, fiindcă undeva mai în spatele dormitorului, cam pe la cinzeci de metri, am văzut cum dintr-o conductă, care trecea peste pământ, ţâşnea un jet de apă.

 

Am alergat într-un suflet spre apa dătătoare de viaţă, mi-am udat faţa şi în câteva secunde eram gol puşcă, făceam un duş cum nu-mi închipuiam să am parte. Apa era destul de caldă, dar în minutele următoare mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picioare. Nu ştiu cam cât am stat deasupra şuvoiului de apă, dar am auzit primul semnal de goarnă care ne atenţiona că peste o oră va trebui să ne sculăm. Am fugit în dormitor şi m-am întins în pat. In secunda următoare somnul m-a învelit în vraja lui atât de dulce şi binevenită după multe ore nedormite. M-am trezit ca nou născut. Înviorarea, alergarea de dimineaţă, spălatul, masa şi deplasarea în punctul de lucru (la staţia de dirijare şi indicare a ţintelor) le-am făcut ca un robot, mintea refuza să mai răspundă la ce mă-nconjura, iar vorbele care le auzeam în jurul meu îmi sunau strident în urechi, mi se părea că sunt pe altă lume, auzeam un fel de huruit supărător, ceva asemănător cu al unei roabe împinsă să traverseze peste o stradă cu  pietre zgrumţuroase.

 

Orele regulamentare, verificarea aparaturii, adaptarea la noul loc de muncă, exerciţiile de rutină folosind simulatoarele care îmi trimiteau zeci de ţinte, scrierea datelor, configurarea hărţilor cu sectoarle de luptă, caroiajele posibil-adaptate situaţiei, legăturile cu punctul de comandă, urmărirea antenelor ce brăzdau cerul într-un baleiaj continuu de trei sute şaizeci de grade, treceau fără să pot a conştientiza că mă aflu într-o misiune de luptă. Executam totul în virtutea reflexelor şi rutinei pe care o căpătasem la mine în divizion. După trei zile de frecuş la sânge, urmat de duşurile nocturne la conducta dragă, unde mai reveneam la viaţă, (însoţit de trupeţii mei „sciţii” (SCIT – staţia de căutare şi indicarea ţintelor), ni s-a pus un supraveghetor rus, un tânăr cam pe la treizeci şi cinci de ani, pe nume Volodea, căruia cu toţii i-am zis Vania; a adus un plus de veselie la grupa operativă unde lucram. M-am îngrijit de el să-l învăţ româneşte, iar cuvintele pe care le rostea cu aşa naturaleţe, ne făcea să râdem ca la circ, căci voia să ştie dacă-i apreciem efortul lui de-a se face înţeles.

 

- Al dracu’ să fiu, tu!... dacă nu e bine, Măr...ine, ha-ha-ha!

Rămânea într-o poziţie de bleg simpatic, precum Bran cel burtos. Privea contrariat la mine, care-i răspundeam în mod intenţionat cu întârziere, căci dădeam din cap afirmativ, iar el pricepea că-l încurajez şi-l iubesc pentru efortul care-l făcea să rupă câteva cuvinte scâlciate în limba română. Se mira tot timpul de noi că, de la mii de kilometri faţă de el (fiind născut în Orientul Îndepărtat, regiunea Consomolsk) vorbeam binişor Limba Rusă.

- Haraşo!... Vania. Du-te dracu'! Eşti un bărzăune dulce...

- Ţie plaţe zaharu' dulţe!... Barzaune, ţine e?

- Vanea. Tu eşti un bărzăune dulce...

- Al dracu’ tu cu mine, Măr...ine! Bine?...

 

În zâmbetul lui nevinovat vedeam pe consăteanul meu, plugarul „Ion al Catincăi” care rămânea perplex în faţa curcubeului care se cobora peste dealuri şi păduri ca să-şi ia din albia râului picături de apă vie. Ionică se înclina şi îşi făcea cruce cu evlavie, căsca gura să i se rupă chiotorile... (că aşa-i spusese o bătrână, Preduşinca Buşe, care-i descântase de dor şi-mpeţit, să fie iubit de fete), iar el spunea la toţi care aveau timp să-l asculte: „Ioane, maică, dacă miile de luminiţe colorate ale curcubeului o să-ţi pătrundă printre dinţii tăi frumoşi (ca de de cal), o să ai mare trecere la codane... când o să mergi la horă-n sat. Fetele au să te placă ca pe un soare cald, şi au să se bată între ele ca să te ia de bărbat”. Îmi pare rău că nu l-am mai văzut pe Ionică, fiindcă i-aş fi povestit cum m-am întâlnit cu un frate de-al lui tocmai într-un pustiu din Rusia. Doamne, ce pereche comică puteau să facă cei doi nătărăi, Ionică şi Vanea. Pe atunci, în imaginaţia mea făceam asocieri ciudate: „Dacă taică-său, în timpul războiului, l-o fi conceput pe Vanea cu o Marişka focoasă?... altfel nu se putea să fie o aşa asemănare!...” dar niciodată nu mi s-a ivit prilejul să demonstrez ipoteza mea, fiindcă mă cam furară gândurile, şi în momentul  cînd a intrat în cabina noastră, căpitanul Puşcă, numai că-l aud pe Vania  că-i strigă.

- Du-te dracu, Puşca!... Simpatici, dulţe mult... haraşo!... barzaune zahar...

- Cum!?... s-a încruntat tovarăşul căpitan, Gheorghiţă cel zvelt.

- Ha-ha!... al dracu pungaşiii... Râdea, Marine, tu? Vezi  la mine, el râde... nu, Puşca  taci, tiho... de ţe, ai Kalaşnikov?!...

Am îngheţat, nu ştiam ce să-i spun căpitanului, dar cum nici dumnealui nu prea intra în biserică, i-a zâmbit şi l-a salutat ca pe un vechi camarad.

- Salut drace! Ce faci?

- Marine, Drace, ce faci eu? Cine Drace, Marine?

- Tu, Vania.

- Bine, bine Drace...şi se bătea cu mâna pe piept ca semn  că-i apreciat de căpitantul nostru de la bateria SCIT. După ce a plecat căpitanul Puşcă, din capătul scării când s-a dat jos mi-a zis.

- Drace, drace!... numai tu-l înveţi prostii! şi m-a admonestat cu degetul arătător că sunt capul reăutăţilor. A urmat curăţirea tehnicii. Am scos o sticlă de alcool etilic (adus din România) şi câteva lavete speciale şi, cu instrumentalul destinat operaţiei de înlăturare a oricărui fir de praf sau grăsime, ne-am apucat de treabă. Vanea era încântat de mirosul alcoolului, că i-am văzut cum i se căscau nările ca unui copoi ce adulmeca urma unui iepure.

- Marine, curat haraşo, nu mult votchi aruncat... Crasnaia!... Nu arucare, e pacat de  bautura. Făcea economie, fiindcă o să vedeţi ce gând pusese sticlei.

- Aşa trebuie!...

- Da, aşa trebuie... zic eu şi-l priveam distrat, când Vanea a luat sticla, a apropiat-o de obraz, a sărutat-o ca pe o gură fragedă de fetiţă rătăcită prin deşert, a mângâiat-o cu tandreţe, ca apoi să-i dea o mână de ajutor, oferindu-i apă din gamelă.

 

Alcoolul meu, pe care-l aveam pentru trei zile, Vanea l-a îndoit cu lacrima Fecioarei şi, cu mici înghiţituri, între pauze scurte şi dese, ne spunea:

- Al daraculu’ dacă nu-i plac votki la mine!...

- Spală gâtul de microbi, îi zic eu şi-i ating beregata.

- Nu stop, Marine. Las curgă, ...spală gutul la tine.

 

De bine ce şi l-a spălat, când ne-am întors de la masă, Vania era întins sub maşină şi nici nu voia să mai audă că mai avem în program şi alte proceduri de aplicat, el trăsese cortina pentru ziua respectivă. L-am lăsat sub maşină, iar dimineaţa când am venit, era rezimat de antena PH20 şi se ţinea de frunte cu mâinile. Când m-a văzut mi-a zis nu prea vesel.

- Al dracu, Marine!... galava nu bine la tine.

- Vania, la mine-i bine,şi i-am arătat cu mâna fruntea capului, nu e bine la tine... Ai înţeles cum se spune?

- Bine, bine... Marine, da nu bine, aşa-i? Râdea ca un beţiv buimac ieşit din cârciumă.

 

Când nimeni nu se aştepta să-l mai vadă pe Ceapaev, ne-am pomenit cu el că bagă capul în maşină şi se uita la noi cum lucram. Cascheta o ţinea în mână, iar dovleacul pe care mai rămăseseră câteva fire de păr avea o crestătură de-a curmezişul, semnul unei operaţii la scalp, care se datora cine ştie cărui accident. De asemenea am observat că la urechea dreaptă avea o vânătaie foarte mare de culoare vineţie, pe care o tot atingea cu degetele, un reflex  supărătoar, după umila mea părere, pe care-l căpătase în timp. Când a pus ochii pe Vania cel cu faţa îmbujorată şi nasul de ardei murat, vulpe unsă cu toate alifiile, Ceapev a priceput că subalternul lui făcuse galgară cu alcool, i-a făcut semn cu degetul ca unui ospătar, i-a arătat uşa şi a scâşnit din dinţi „ploho!”.  Din acel moment circarul Vanea n-a mai fost văzut de nimeni; dar ne-a spus căpitanul Puşcă, mai în glumă, mai în serios... că a avut noroc, l-au trimis pe insula Sahalin să se odihnească; zice-se că acolo ar fi mai răcoare. Mi-a părut rău de Vanea, era un rus cu suflet şi nu ar fi făcut la nimeni rău, fiindcă înţelegea perfect unde se află şi care-i este îndatorirea faţă de patrie, de-a o sluji şi a primi un costum de haine după ce a terminat stagiul militar de cinci ani la rachete, iar dacă era soldat ascultător putea deveni angajat în unitate, cum de altfel era şi el, ca apoi să predea din cuoştinţele sale dragilor aliaţi din Pactul de la Varşovia.

 

Ah, era să uit!... La masă nu ne scotea din balastru, un fel de orez terciuit, că se lipea ca făina îmuiată în apă călduţă, iar de carne mai ba, până într-o zi când găsesc în castronul de aluminiu două oase cu ceva carne, dar multe zgârciuri, şi nu am de lucu că-i zic lui Vanea.

- Ce carne este asta, Vanea?

- Doi cocoşi...  Între timp învăţase multe vorbe de la mine. Îmi plăcea să-i fiu dascăl. Voiam ca să mă ţină minte şi să nu mă uite, doar îi dădeam zilnic porţia de votki româniski (cum stâlcea el orice auzea că-i spun), un fel de condiţie ca să bage la cap limba românească.

- Vanea, unde dracu’ ai văzut cocoş cu plăcuţe aşa de mari?!...şi-i arăt oasele din castron.

- Doi cocoşi... hu-hu-ha-hu!Şi a-nceput să sforăie pe nas, apoi mi-a arătat din mâini o unduire ca să mă facă a înţelege că „doi cocoşi” era de fapt bietul dromader. Doamne, ce scârbă mi-a mai fost, că de multe ori mâncam numai pâinea şi nelipsitul ceai care nu prea vedea zahărul, dar era bun că avea esenţă de rom şi culoare gălbuie. Mi-aducea aminte de cel pe care mi-l făcea mama şi-i punea feliuţe de lămâie galbenă, şi ce aromă îi mai dădea... că-i duceam dorul ca pe al unui afrodisiac domnesc.

(Va urma)

---------------------------------------

* Povestire dedicată Zilei Limbii Române

Sergiu GĂBUREAC: BUCURIA GOLULUI

$
0
0

 

 

În viaţă am avut parte de multe, dar pe stadionul Dinamo, nu credeam să ajung vreodată. Numai când mă gândesc la cum s-a născut echipa, ca şi surata ei Steaua, la câte mânării tovărăşeşti au făcut generalii ei, apoi patronii-samsari postdecembrişti, falsificând decenii întregi campionatul primei diviziei a ţării, am o stare de disconfort. Moral şi patriotic.

 

Echipa de suflet, Rapid, şi-a trăit din plin umilinţa. Se ajunsese la paroxism cu romanticul patron-chelner propulsat VIP. De cine? Mister! Am devenit fan Rapid prin anii '50. Pe strada cu nume celebru, Ion Roată, din Bârlad, locuiau şi trei familii de ceferişti. Influenţa lor a fost determinantă în a-mi alege echipa din divizia A. În Bârlad, alt sport a fost şi este la putere. Rugby-ul.

 

Prin liceu chiar am cochetat cu jocul bărbătesc şi, totodată, elegant, sub bagheta marelui jucător de naţională, Crişan. Şi don Juan al târgului. Eram o gaşcă de copii, Vili, Toli, Gică, Viorel, Tache..., uniţi, ca orice gaşcă.În bune şi în rele. Ar fi fost invidios chiar şi celălalt Ion. Din Humuleşti. Poznele noastre fiind mai rafinate. Deh, ca la oraş! Numai domn Taşcă, săracul, ştie de câte ori i-am vandalizat frumoasa livadă! Oricum, erau fructe pentru toţi, de mai vindea, bietul om şi la piaţă. Sau atacul, de toamnă, la viile din Crâng. Învăţam repede la antrenamentele nocturne, de neuitat, cu soldaţii din multele regimente, româneşti şi sovietice. Luptele din filmele timpului fiind reconstituite, în amănunt, în râul-râpă din spatele grădinii bunicii...

 

Sâmbătă, 13 iulie a.c., F.C. Rapid a fost nevoită să susţină meciul hotărâtor pentru continuarea în prima ligă, cu team-ul Concordia! Chiajna. Una dintre echipele comunale ce au infestat campionatul în ultimii ani. Şi asta a contribuit la practicarea, în ultimul deceniu a unui fotbal de maidan, pe stadioane de maidan, cu valize doldora, arbitraje măsluite... în loc să facem un campionat de criză de 10-12 echipe.

 

Am strâns din dinţi, mi-am luat de leul de biserică seminţe şi am purces spre stadionul din groapă. Un stadion schilod, încremenit în comunism. Patronii, civili sau generali, nu au ştiut decât să mulgă clubul şi să-l lase în paragină.

 

Schelete de beton rânjesc neterminate de ani de zile. În plin buricul Bucureştilor! La amenajarea stadionului, Jiji de la Jilava... conduce detaşat. Ca şi la mânării. Nu mai erau bilete! Nu era să rămân pe afară tocmai acum! Paranormalul îmi ridică mânuţele sus şi trec prin trei filtre. Oamenii de ordine şi control sever îşi fac meseria. Pipăie suplimentar, mai ales pe fetele doritoare de spectacol fotbalisic. Nu am înţeles de ce m-au pipăit de două ori!?! Cu siguranţă, spre a se convinge că nu am asupra mea niciun obiect contondent, deşi eram în pantaloni scurţi!

 

Galeria era, deja, în faza finală de încălzire. Steaguri, doba mare, dobe mici, bannere, petarde, fumigene... şi strigături. Care de care mai colorate. Ca la meci, deşi, unii am fi vrut să fie ca la operă. Cred că aici mai avem de lucrat. Ar fi necesară implicarea, pe bune, a unor profesori de muzică, inclusiv de la conservator, care să-i înveţe pe fani cum să se manifeste cântând. Altfel, nu-mi explic cum reuşesc cei din Occident să dea adevărate spectacole sonore. La coregrafie şi umor suntem cei mai buni!

 

Câţiva aveau ce aveau cu mamele jucătorilor adversari şi morţii lor, feţele lor exprimând multă inteligenţă! Per ansamblu, atmosferă de mare meci! Care pe care! Celebrul arbitru, cu înclinaţii dovedit steliste, fluieră tot şi ne trezim conduşi cu un gol. E drept că şi jocul lăsa mult de dorit. Ambele echipe s-au pregătit, tot timpul, pentru liga a doua. De unde să ştie ce şansă le oferă Mitică de la ligă? Cine nu cunoaşte galeria rapidistă, ar spune că s-a lăsat liniştea. Aici e deosebirea faţă de echipele stindard ale corupţiei în fotbalul românesc. S-a declaşat o isterie generală cu săgeţi otrăvite asupra gazdelor meciului, steliştilor, Mitică, la brutărie! Hoţii! Mafie! Sandu, tartorul federaţiei, este trimis spre alte orizonturi...

 

Un pompier se chinuie să stingă, într-o găleată, o fumigenă ce nu se lăsa înecată, trei fete ţipau ca din gură de şarpe, un tânăr dolofan, 50 de kg pe un picior, ca mai toţi tinerii zilelor noastre, transpirat vroia să intre pe teren... Decibelii erau la maximum. Pe fondul ăsta, au loc ratări incredibile, fanii cei mari, din ceruri, nehotărându-se cui să lase  mingea să rupă plasa!

 

Doamne şi vine golul! Cartierul a luat foc. Smurdul a tresărit din toate încheieturile. Arafat era pe poziţie pregătit cu de toate. Tulumbele pompierilor s-au ridicat ameninţător! Bodygarzii şi-au supt burţile, intrând în dispozitiv pentru lupta corp la corp... trupele speciale din spatele tribunelor jubilau, dubele erau cu motorul pornit. Nu a fost cazul. Abia în prelungiri, după golul salvator, au loc lupte. Amicale. În teren. Se împart, cu generozitate cartonaşe roşii şi meciul ia sfârşit. Fiesta începe!

 

Noul patron are de ce să fie fericit. Pe stadion se cântă la unison şlagărul verii „Bagă banu!”. Mare adevăr! Dacă vrem să avem echipă, trebuie antrenor nou şi câteva achiziţii grele. Mai sunt şi vechi jucători potenţi. Coman, hai acasă! Entuziasmşi exuberanţă, asigurăm noi, fanii. Suntem peste tot acasă! Hai, Rapiduuuuuuuuuuuuuuu!

 

P.S. Nu uita ! Luni, 29 iulie, seara, vino la aniversare în Piaţa Universităţii! Şi tu, şi tu, şi tu ai votat la referendum! Poporul a decis! Băsescu e demis!

Viewing all 9045 articles
Browse latest View live
<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>