„Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Ne aflăm în plină civilizaţie a distrugerii, într-o lume umplută până la refuz cu multă zgură spirituală impregnată la tot pasul cu fel şi fel de norme societare - unele bune, altele rele - de o seamă finită de indivizi, care, din mult prea vădita puţinătate a gândirii lor slab evoluate, ajung a se confunda în mod patologic şi tragic, deopotrivă, cu divinitatea supremă însăşi. Aceşti exponenţi josnici ai omenescului profund malign şi-au oferit singuri dezlegare la a-şi exercita zilnic un îngrijorător de periculos drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor celorlalte Fiinţe umane, Fiinţe care nu se constituie voliţional în acele părţi sonore integrante ale proscrisului sistem al tartorilor globalizării. Aşa încât ceea ce numim de fapt negare a noii ordini mondiale experimentate fără niciun dubiu pe propria noastră piele nu reprezintă nimic altceva decât un fel de stare interioară izbucnită ca un vulcan furios împotriva unei realităţi inestetic metamorfozate în toate punctele ei de primă importanţă de către călăii postmoderni ai momentului. Iar acest lucru se întâmplă cu un soi de firesc existenţial ce ţine, chipurile, de aşa-numita evoluţie în salturi a destinului întregii umanităţi…
Neo-civilizaţia de autointitulat rit postmodern este una dependentă de un program de desfăşurare bazat pe un anume reţetar caracteristic al distrugerii. Fiindcă a dărâma cu bună ştiinţă un sistem puternic închegat spre a fi dirijat doar în concordanţă cu propriile interese efemere de grup mi se pare că reprezintă cel mai uşor lucru de realizat la ora actuală în orice colţ al îndelung călcatei în picioare planete Pământ. Reţetă unei astfel de distrugeri generale nu pare a fi deloc una extrem de complicată. Ea porneşte, la fel ca şi în matematică, de la un nivel de bază al dezordinii (ND0), urmărind mai apoi cu meticulozitate un algoritm riguros calculat al haosului (şi lesne aplicabil în timpul prezent prin intermediul diverselor trompete de diseminare a mesajului conceput), pentru a ajunge finalmente să instaureze, cu destul de mare uşurinţă, o imagine a neorânduielii globale, ce rânjeşte fioros în faţa vechilor mentalităţi şi tradiţii cu greu construite până azi.
Zămislirea sistematică a unei asemenea degradări forţate a prezentului nu s-a născut însă peste noapte. Practic, întrgul lanţ complex de metamorfoze evidente ale secolului anterior au condus, pas cu pas, la tot ceea ce vedem că ni se cască azi cu brutalitate în faţa ochilor, fie că ne place, fie că nu. Într-o omenire a stridenţei contrastelor lesne observabile, omenire dominată de nenumărate figuri ale întunericului cu chipuri prespălate de „sfinţi”, nu ai cum să nu încerci în fiecare zi gustul din ce în ce mai amar al sfârşitului - spiritual şi fizic, deopotrivă. Un final eliberator, până la urmă, al Fiinţei umane, ne-am încumeta a rosti cu glasul celui care cunoaşte din experienţă proprie şi nu aprioric limita de sus a suportabilităţii lui individuale, din faţa declinului permanent al singurei şi limitatei sale vieţi trăite, iată, chiar şi acum, la început de tulbure ev XXI, cumplit de malformant, pe muchie de cuţit.
Nimic nu a venit însă de la sine, ca un dat implacabil cu iz divin. Nicidecum, fiindcă „artizanii” lumii contemporane de tip postmodern au recrutat, iar procesul continuă din plin în sfera tuturor segmentelor societăţii azi, o serie de inşi nativ avertebraţi, posesori ai unor ridicaţi din punct de vedere valoric coeficienţi de vanitate şi obedienţă în raport cu „maeştrii” lor diriguitori - bineînţeles că luăm în calcul aici şi deloc banalele ierarhii „iluminate” întru cele ale spiritului probabil cu opaiţul străvechi sau cu lampa, ierarhii existente la toate nivelurile manageriale ale lumii contemporane -, inşi care, din nefericire, au fost plasaţi în majoritatea funcţiilor-cheie din subsistemele componente ale unui stat (de exemplu: directori, miniştri, „formatori” de opinie, preşedinţi de grupuri politice ori de diverse instituţii mai mult sau mai puţin academice etc.) şi cărora li se exploatează la maximum, într-un mod cât mai vizibil şi mai pragmatic cu putinţă, taman gravele defecte enunţate anterior (vanitatea fiind, poate, primul dintre ele). Ceea ce reprezintă un fapt deosebit de grav însă în momentul istoric actual este uşurinţa cu care acestor indivizi şantajabili şi manipulabili în fel şi chip li se induce, până la ultimul atom cerebral de hoit biodegradabil, ideea că ei formează, de fapt, o aşa-zisă „supra-specie” humanoidă, o castă, mai corect spus, completamente „superioară” ca mod de înţelegere şi de viziune asupra lumii, desigur, în raport cu toate celelalte persoane cu care interacţionează zilnic şi care nu fac parte, evident, din ansamblul lor ierarhic ocultoido-postmodernist.
Am fost întrebată de curând, dacă se pregăteşte cumva cu paşi grăbiţi dezmembrarea statului în genere ca entitate de sine stătătoare au ba. Nu am ştiut să ofer cu exactitate un răspuns corect acestei interogaţii fireşti în felul ei, până la urmă, dacă ne gândim la mersul lucrurilor din ultimele două decenii în lume, din simplul motiv că nu fac parte din marea clică a sforarilor umanităţii. Ceea ce se poate observa cu certitudine însă e un singur lucru, anume acela că, dacă o ţară ca România, de pildă, ar fi avut un fundament geologic totalmente văduvit de bogăţiile cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu şi ar fi fost aşezată într-o zonă deloc geostrategică a Terrei, cu siguranţă atunci că nimeni, nici măcar aşa din întâmplare, nu ar fi dorit de-a lungul vremilor să-i sfăşie lacom şi continuu, una câte una, hălci zdravăne din aproape toate părţile sale (mai cu seamă dintr-una precum Transilvania, spre exemplu, o zonă înţesată de divinitate cu numeroase resurse naturale, unele dinte ele extrem de rare pe planetă). Subliniez încă o dată faptul că, în cu totul şi cu totul alte condiţii topografice şi geologice faţă de cele specificate aici, orice soi de dictatură statală, cum ar fi, bunăoară, cea din Cuba sau cea din Coreea de Nord, ar fi putut să îşi desfăşoare în voie, ani la rând, ghemul propriilor orori caracteristice, desenând nonşalant în praful gros al istoriei dâra hidoasă a chipului ei satanic, fără ca istoria însăşi, dimpreună cu „mistificatorii” ei de serviciu trecători, să se sinchisească vreodată în acest sens. Singurul lucru pe care îl cunosc, dacă e să mă refer la întrebarea care mi s-a adresat, mai bine zis, pe care îl trăiesc pe propria-mi piele, este faptul că astăzi se calcă în picioare, cu ostentaţie, orice. Inclusiv, credinţa, ce a ajuns a fi cântărită cu sârg în ultima vreme în balanţe sociologice diverse. „Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem că acolo. Fiecare «acolo» este acolo, nu aici. Avem şi noi «aici»-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Evident că în marasmul ontologic existent - marasm ce face parte dintr-un pattern (impus la nivel global) cu coordonate bine articulate, ce este vârât constant pe esofagul omenirii în numele diabolicei ordini mondiale concepute în laboratorul faustian al marilor sforari ai lumii (prin mijlocirea diverşilor vectori de propagandă şi de manipulare actuali) -, Dumnezeu nu putea să fie lăsat „a exista” în pacea increării Sale fără a fi transformat, de pildă, din „izvorul iubirii, izvorul a tot ceea ce este, instanţa ultimă şi supremă din care provin toate” (acad. Dumitru Stăniloaie) într-un simplu obiect de sondare sociologică a momentului. Interogaţia fundamentală pe care ţi-o ridică o astfel de interpretare sumară a problemei în sine (o nefericită, până la urmă, încercare de a i se minimaliza Bisericii Ortodoxe rolul său multimilenar în istoria spaţio-temporalităţii româneşti trecute şi contemporane) este aceea că între Dumnezeul intervievărilor de tot soiul şi Cel al realităţii crunte de afară există o deosebire tot atât de uriaşă precum aceea dintre duhoarea de nesuportat a biblicului infern diavolesc şi bine plăcuta mireasmă a Raiului divin. În atare context, Dumnezeul sondajelor comandate de fitecine îţi apare dintr-o dată în faţa ochilor ca o entitate rece şi, culmea, lesne cuantificabilă din pix comparativ cu Dumnezeul oricărui credincios în parte, exponentul viu al rugăciunii rostite cu, în genere, ultimul fir delicat de nădejde în suflet de către biata Fiinţă umană dornică de a trăi bucuria miracolului celest îndelung aşteptat.
În planul vădit de asasinare sistematică a tuturor structurilor şi pârghiilor bine închegate ale statului, Biserica rămăsese singura piesă de domino care nu picase izbită încă în tâmplă. Pentru că, apropiindu-se cu dragoste de Dumnezeu, Omul, se apropie, de fapt, de cunoaştere polilaterală, îndepărtându-se, practic, de toate formele de manipulare şi îndobitocire existente din plin pe piaţă în albia timpului prezent. Încrederea în Biserică privită ca instituţie administrativă se prea poate să fi scăzut, după cum ne glăsuieşte apodictic concluzia ultimei sondări sociologice întreprinse, având în vedere anumite atitudini imorale ale slujitorilor săi şi seria de taxe percepute de aceasta pentru servicii religioase diverse aduse comunităţii. Încrederea însă în Biserica gândită din perspectivă sacră, teologică nu numai că nu a scăzut absolut deloc, dar este mai mult decât elocvent la nivelul întregii societăţi contemporane faptul că aceasta a sporit cu asupra de măsură întru totul. Iar exemplele sunt varii şi nenumărate în această direcţie complexă.
Dacă aruncăm o privire înapoi în istorie, constatăm că la fel s-a întâmplat, de fapt, în mod constant în trecut şi tot aşa se întâmplă, iată, şi acum, la început de secol postmodernist XXI, când necesitatea avutului natural al altora pentru dezvoltarea economiei interne a altui stat îi determină pe unii să „nască” pr-istic diverse situaţii cu un caracter aparent conflictual - şi amintim aici îndelung pomenita „agresiune simbolică” asupra minorităţii maghiare din România ori cea a contestării vehemente a predării religiei în şcoli. De fapt, nici nu ar trebui să încerci o prea mare mirare asupra unor asemenea „episoade” cu regie nespecificată pe afiş, care întotdeauna ascund în spatele lor adevărata şi unica formă a realităţii propriu-zise comparativ cu aceea scoasă la vânzare mediatic în spaţiul public actual (dacă privim la fantastica viteză de extindere a unui anumit subiect relevant sau nu la nivel local şi internaţional, dar şi la metoda de interpretare a acestuia în cheia distinctă a diverselor maşinaţiuni perverse din perimetrul vast al vectorilor de comunicare existenţi), atâta vreme cât am avut de-a face, în mod sistematic din 1990 încoace, cu fixarea în puncte de primă decizie managerială a unor persoane pentru care nici viata, nici moartea, nici familia, nici onoarea, nici demnitatea şi nici nimic altceva nu prezintă vreo importanţă oarecare în sine sau vreo semnificaţie pe măsură.
Unde se va ajunge în viitorul apropiat?!... Nu mi se pare deloc o piatră grea de încercare pentru activitatea raţiunii omeneşti. Dimpotrivă. Cel mai bine a explicat însă starea prezentă de lucruri acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga nu cu foarte mulţi ani în urmă. Şi insist pe lungul citat al distinsului eminoscolog, tocmai fiindcă acesta reprezintă o fină analiză de ordin critic a ceea ce numim „a fi-ul” sui-generis al găunosului nostru timp postmodern. „Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată, mărturisea cu sinceritate autoarea volumului „Mihai Eminescu”.
Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică. Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câştig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit. Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorati. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de ştiinţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.”
