Cum să exprim ceea ce ei ar fi vrut să zică,

larii veneraţi,

să nu plângi de tristeţe, să plângi de bucurie

aceasta-i eliberarea!

poza în faţa statuii lui Eminescu din Cartierul latin

ziua în care ai suportat cu stoicism să urci

La tour Eiffel - 

evadări întâmplătoare din Ramayana şi Mahabharata

EDITORIAL

ALEGE-MĂ,  SÎNT FIERBINTE !

Maria Diana Popescu, Agero

Omar Hayssam, implicat în criza jurnaliştilor români răpiţi în Irak în aprilie-mai 2005,  revine în vogă. Naiba ştie ce legătură are el cu scăderea drastică a nivelului de trai al românului sau cu aberanta regionalizare, dar ca mijloc de publicitate pentru Putere este excelent. Reuşita show-ului va aduce satisfacţii şi cîştig celor care l-au conceput. Altfel cum ar fi reuşit cel mai mare terorist din România să fugă în Siria înainte de a fi judecat? Nu prin stîngăcia serviciilor secrete sau a procurorilor, ci cu concursul lor. Nu ascuns printre berbecuţii de pe un vapor, ci îmbrăcat la patru ace, la bordul unui avion. După plecarea lui, procurorul general al României a fost demis, iar medicul închisorii, care l-a ajutat cu acte medicale, anchetat. Rezultatul final al anchetei numai Dumnezeu îl ştie. Revenind în actualitate, Guvernul a cerut D.N.A. să ancheteze afacerea cardurilor de sănătate. Fostul preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate fiind acuzat că nu a respectat memorandumul privind implementarea acestui sistem şi ar fi prejudiciat statul cu aproximativ 1,2 milioane de euro. De parcă ar fi singurul. Amînat pentru al şaselea an consecutiv, proiectul cardului de sănătate va fi cercetat (sau nu) de către procurorii anticorupţie. Nu toţi românii vor card, lăsaţi-i în pace să aleagă!

Specialiştii aruncă periodic cîte un os de comentat presei de scandal, noi ne agităm în funcţie de afinităţi, ei se amuză şi îşi văd în continuare de jaf. Hoţii miliardari de tipul lui nea Nae (supranumit regele imobiliarelor din Ilfov), care şi-au crescut veniturile din pix, sînt înmormîntaţi cu toate televiziunile naţionale la cap pe post de lumînare, în timp ce adevăratele probleme naţionale rămîn tot probleme, iar căruţa noastră se rostogoleşte aiurea în valea plîngerii. Dumnezeu să-i judece pe toţi magnaţii din sicriele cu vizor de milioane de euro, al căror spectacol de îngropăciune e demn de milă. Să faci din moartea unui rechin mobiliar neplătitor de taxe, cea mai importantă ştire naţională în mass-media, pe parcursul mai multor zile şi să blochezi circulaţia ca să treacă alaiul mortuar, e de-a dreptul aberant! Prin tot felul de ştiri scandaloase, alambicate de analiştii şi transmisioniştii dresaţi, sîntem lucraţi artistic şi manipulaţi cu mare artă de distragere a atenţiei, pe toate canalele de scurgere din mahalaua politică.  În 23 de ani s-a epuizat rîsul hîrbului de oala spartă. Acum se joacă piese tari, de rămîi tablou. Mîine-poimîine vom auzi în campania electorală sloganul „alege-mă, sînt fierbinte!”

Ei, da! Dulce ca mierea e bugetul Patriei pentru super-funcţionarii guvernamentali,  aşa-zişii inspectori care numără găurile făcute de rozătoare în diverse locuri, făcînd, la rîndul lor, alte găuri în buget, pentru că statul risipeşte cu salariile lor cam un milion de euro pe an. Găurile lor cine le inspectează? Şi nu sînt singurii tăietori de frunze la cîini ce mănîncă banul public de pomană. Ca ei sînt ale mii de necalificaţi  cu înaltă calificare la inspectat şi dat găuri. În instituţiile statului sînt persoane care merg doar la bancomat să-şi ridice sumele fabuloase. E greu acum să mai faci ordine şi să scuturi neamurile de molii din încrengăturile Puterii. Nici cu miniştrii nu mi-e ruşine! Habar n-au ce înseamnă administrarea Ţării. Toate ministerele sînt varză cu ciolan. În sistemul bugetar mişună zeci de mii de şoferi şi secretare, care „servesc” în ministere, consilii, deconcentrate şi tot felul de agenţii şi agenturi mai mult sau mai puţin străine. Sute de milioane de lei se duc pe salariile acestora, pe întreţinerea maşinilor, pe combustibil şi pe alte năzbîtii. N-ar trebui să calce picior de om politic cu dosare penale în parlament sau în funcţii publice. Ar trebui interzişi pe viaţă! Jalnica situaţie în care ne aflăm acum seamănă nespus de mult cu situaţia în care se afla România înainte de război, în anii marii crize interbelice. Şi atunci ca şi acum, marii escroci îşi ascundeau banii în băncile străine, îşi trimeteau odraslele neputincioase la studii în străinătate. Şi atunci ca şi acum politicienii erau corupţi, iar românii sclavi în ţara lor. Şi atunci ca şi acum, corupţia era apanajul clasei politice, poporul suferea de foame, de lipsă de bani, de medicamente şi asistenţă socială.

Sînt un om care, ca voi toţi, a avut aşteptări prea mari de la clasa politică democrată de după 1990. În mod catastrofal şi fără discernămînt, noua clasă politică a  malaxat şi digerat totul, făcînd funcţional doar sistemul  corupţiei. Dacă unii sînt satisfăcuţi de invazia corupţiei în toate ungherele societăţii, eu cred că astfel de manifestări au fertilizat terenul extremismului politic. Sau etica supunerii prin somaţie, ca ultim trend pe piaţa de fashion-politic. Făţărnicie şi falsitate în toate! Lipsa sentimentului naţional şi recrudescenţa unor false formaţiuni politice, create ad-hoc, se răsfrîng numai asupra poporului. Era să uit! Băncile din Ţară sînt aproape de faliment! Dragi români, ca să nu rămînţei fără micile economii, ce-ar fi să vă scoateţi banii din bănci, spre marea fericire a sistemului bancar, aflat la limita supravieţuirii? Le ajunge! Au huzurit destul pe pămînt românesc, recurgînd la meschinării şi escrocherie, sprijinite de strategul şef benere, cel care a  pus  pe butuci sistemul financiar românesc. Nu uitaţi că mafia din bănci v-a mai golit conturile, iar directorii unor sucursale au fugit cu banii deponenţilor. Acum, băncile din Ţară sînt în faza concedierilor colective. Încă puţin şi vom asista la prohodul lor.

Şi o veste „bună” la închidere: din 20 iulie, întră pe piaţă o nouă mega-afacere ce va aduce bani buni celor implicaţi în implementarea şmecheriei, în jurul căreia se va crea o altă mafie: casele nu se vor mai putea vinde sau închiria fără certificat energetic. Încă o taxă în plus. Mirosind cîştigul, unii s-au şcolit în secret, primind atestate care le conferă posibilitatea de a elibera astfel de certificate. Noi trebuie să aflăm necunoscuta ecuaţiei: ce legătură există între politicienii care au propus legea şi companiile de audit energetic, între politicieni şi asociaţii din spatele lor. Pentru că există.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-suttgart.de 

OPRIŢI  VAPORUL!  AM  AJUNS  ÎN  COLONIALISM!

Maria Diana Popescu, Agero

Gata cu distracţia! La dreapta! La stînga! Culcat! Drepţi! Stînga-mprejur! Înainte, marş! În faţa noii şefe F.M.I. pentru România, Frau Schächter, care va deschide rapid şi exact drumul altor alogeni în Ţară, greii sistemului politic, economic şi financiar-bancar, vor uita de tot cui aparţin şi i se vor înclina cu neţărmurită dragoste şi supunere. Stagiile de pregătire politică, masteratele şi doctoratele achiziţionate pe galbeni în 23 de ani de capitalism chiaburesc nu le-au alterat deloc viziunea de slugoi şi nici comportamentul vasalic. Alogenii şi toate companiile străine se cazează în România pentru mîna de lucru extrem de ieftină. Angajaţii români sînt trataţi precum sclavii pe plantaţii. Doar nu vin de dragul României,  ca să-i aducă bani! Aici e raiul lor! Păcătoşii ne exploatează muncitorii, fură statul şi pleacă miliardari. Cel care lucrează la privat încasează salariul minim pe economie, e umilit ca un sclav şi dacă încearcă să-şi ceară drepturile, e trecut pe lista neagră, i se instituie o vină falsă şi aut.

Nu acelaşi lucru se va întîmpla cu Lagard. Cercetată de Curtea de Justiţie franceză pentru „complicitate la fals” şi „complicitate la deturnare de bunuri publice” în dosarul Bernard Tapie, Lagarde vine sprinteioară la Bucureşti, ca să ia notiţe cum să furi banii publici fără să fii prins, fără să fii condamnat. Numai un naiv îşi imaginează că F.M.I. e organizaţie de caritate într-un sistem procopsit din speculă. Înlăuntru colcăie o adunătură şcolită la cursuri de şantaj şi de muls resursele statelor. De acolo s-a extins jungla financiară (mediu propice prădătorilor fără scrupule), acolo se năşesc monştrii financiari, acolo se hrănesc fioroase grupări mafiote, care fac mai dezesperante sărăcia şi mizeria popoarelor. Acolo hoţul are carte de muncă şi este extraordinar de productiv şi de bine plătit. „Daţi-mi controlul asupra monedei unei ţari şi nu mă interesează nici cine o conduce, nici ce politică face.” (Rockefeller) Generaţii la rînd au muncit ca să ridice economia statelor şi vine un Sörös, pariază la bursă pe nişte bani virtuali şi gata criza. Băncile sînt băgate la înaintare, oficial victime, în secret, călăi. Pentru bănci n-a fost criză deloc. Cine a îndatorat statele pînă la falimentare? Noua Dictatură (F.M.I.- B.M.- U.E.) prin ciracii săi, mulţi dintre ei urmăriţi în procese penale de corupţie, deturnări de fonduri, fals în acte şi inscripţii, abuz de încredere, facilitarea infractorului, asociere în grup infracţional e.t.c..

Aşa se face că suflarea multilateral-corupă a politicului ne-a îmbarcat sub conducerea înţeleptului cîrmaci pe vaporul care duce către visul de aur al puterilor lumii: colonialismul. Încă puţin şi se vor termina rezervele de apă! S-a terminat cărbunele, nu mai avem siguranţă naţională, nici grîne, nici căldură, nici lumină, nici sănătate, nici învăţămînt, nici mîncare, nici linişte. Ţara va fi rupă în regiuni! Opriţi vaporul, atunci! - spune cîrmaciul. Am ajuns în colonialism! Prin proasta delimitare, falimentul regiunilor este previzibil! Nu există niciun studiu care să ateste eficienţa şi rentabilitatea regionalizării. La mijloc, doar interese oculte. Democraţia balcanică virusată a generat slujbaşi de stat foarte slabi, laşi, corupţi, fără viziune, determinare şi demnitate. Dacă Justiţia nu se sesizează să-i ia la bani mărunţi, ar trebui să procedăm precum bulgarii, care i-au ţintit cu ouă şi roşii pe deputaţii lor. Bulgarii au avut cu ce arunca. Astuţioşii noştri pot sta liniştiţi. Românii sînt prea săraci, ouăle şi roşiile prea scumpe, ca să le strice pe  figurile lor.

Ca şi cum toate veştile rele n-ar fi suficiente, încă una caldă: în problema gazelor, U.E. ne aruncă înapoi în braţele ruşilor. Eşecul proiectului Nabucco înseamnă gaze mai scumpe, dictate de Gazprom, pierderea investiţiilor aferente proiectului şi slăbirea securităţii energetice naţionale. Un eşec eminamente politic! Ce dovedeşte? Că Rusia îşi menţine influenţa în zona caspică, uniunea nu prea are multe de spus, iar România e insignifiantă în ecuaţie. Ţarul Putin nu se joacă atunci cînd e vorba de siguranţa poporului său. În părţile esenţiale, ruşii încep să renunţe la internet în favoarea maşinilor de scris. Kremlinul a decis să folosească în unele activităţi birocratice maşinile de scris de provenienţă germană, pentru a evita scurgerile de informaţii, pericol tot mai prezent în era virtuală. Potrivit publicaţiei britanice The Telegraph, care citează o sursă din Serviciul de Pază Federal al Rusiei, se pare că maşinile de scris au fost reintroduse după publicarea mai multor documente de către WikiLeaks, dar şi după relatările lui Edward Snowden, omul care a dezvăluit reţeaua de spionaj a S.U.A.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

         Clipa cînd eu te-am visat

Ca o zînă – n nori de fum,

Clipa cînd tu m-ai strigat

Întorcîndu-mă din drum…

Clipa ‘ceea nu se uită,

Este prinsă-ntr-un album,

Un album cu orologii

Şi o floare de salcîm.

Clipa cînd ne-am cunoscut

Şi parfumul tău de crin

Au rămas într-un ierbar

Şi pe buze un suspin…

Clipa ‘ceea nu se uită,

Este prinsă-ntr-un album,

Un album cu orologii

Şi o floare de salcîm.

Cînd în braţe te plimbam

Pe alei de parc vrăjit,

Clipa cînd ne sărutam,

Clipa ‘ceea a pierit…

Clipa ‘ceea nu se uită,

Este prinsă-tr-un album,

Un album cu orologii

Şi o floare de salcîm.

Clipa cînd ne-am despărţit

A rămas un vis urît,

Florile s-au veştejit,

Orologiul a tăcut.

Clipa ‘ceea nu se uită,

Este prinsă-ntr-un album,

Un album cu orologii

Şi o floare de salcîm.

Mai rămîi încă o clipă,

Mai rămîi încă o zi,

Înc-o zi şi înc-o noapte

Pînă ne vom troieni.

Mai rămîi acum cît ninge,

Ninge floarea de gutui,

Peste clipele frumoase,

Peste clipa cea dintîi.

Mai rămîi…! Mai rămîi…!

Mai rămîi…! Mai rămîi…!

În vederea omagierii vieţii şi valoroasei opere literare a marelui scriitor de origine buzoiană Vasile Voiculescu, Direcţia pentru Cultură a judeţului Buzău organizează cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România şi în colaborare cu Centrul judeţean pentru Cultură şi Artă, Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu” şi Primăria comunei Pârscov, Concursul Naţional de creaţie literară „Vasile Voiculescu”, pentru lucrări de poezie, proză şi publicistică, publicate în volum, în perioada 1 septembrie 2012 – 1 septembrie 2013.

La concurs pot participa creatori români de literatură, din ţară sau din străinătate, fără nici-o condiţionare.

PREMIILE :

Se vor acorda trei PREMII NAŢIONALE „VASILE VOICULESCU” – 2013, în valoare de 1.000 lei fiecare, câte unul pentru fiecare secţiune (poezie,proză, publicistică).

În funcţie de numărul şi de valoarea lucrărilor primite la concurs, juriul mai poate acorda şi alte premii.

Pentru a putea lua parte la concurs, creatorii de literatură interesaţi, autori de lucrări publicate, vor trimite pe adresa: Direcţia pentru Cultură a judeţului Buzău, Bulevardul Nicolae Bălcescu nr.48, cod poştal 120360, câte trei exemplare din volumul/volumele care îndeplinesc condiţiile menţionate, pe colet urmând a se specifica „Pentru Concursul de creaţie literară Vasile Voiculescu”.

Totodată, în coletul trimis instituţiei noastre se va introduce o pagină cu o scurtă prezentare a autorului, menţionându-se la final, cu claritate, luna în care a fost editată lucrarea care urmează să participe la concurs şi editura, cu adresa precisă a acesteia.

Premianţii vor fi anunţaţi din timp pentru a putea lua parte la manifestarea de decernare a premiilor, care va avea loc în luna octombrie la Casa memorială „Vasile Voiculescu” din comuna Pârscov, localitatea în care s-a născut scriitorul.

IMPORTANT : Aşteptăm lucrările dumneavoastră, pe adresa menţionată mai sus, până la data de 15 septembrie a.c. (data poştei).

Relaţii suplimentare se pot obţine la telefoanele :

- 0238/723.050 – Direcţia judeţeană pentru Cultură Buzău,

- 0238/710.383- Centrul judeţean pentru Cultură şi Artă,

- 0238/721.509 – Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu”.

Va asteptam cu drag la seara dedicata lui Caragiale si spectacolelor pe care le-a inspirat, de-a lungul timpului.

Veti afla o multime de lucruri necunoscute, ce se petrec in spatele scenei, la repetitii… Un intreg laborator magic, in care regizorul si scenograful lucreaza cu actorii, iar textul dramatic prinde viata si naste o lume a teatrului, plina de semnificatii si imaginatie. Mircea Cornisteanu va va demonstra ca un regizor trebuie sa fie si un actor care poate interpreta si dirija interpretarea a sute de roluri. Veti intalni un regizor actor si un scenograf indragostit de Caragiale. Daca ne va ramane timp vom vorbi pe indelete si despre melomanul Caragiale.

Invitatii ICR New York, regizorul Mircea Cornisteanu si scenograful Catalin Ionescu-Arbore ne vor insoti in aceasta calatorie pe care ar fi pacat s-o ratati.

Daca acest mesaj v-ar fi fost trimis de Caragiale, marele dramaturg l-ar fi semnat

“Al matale Caragiale”

Festivalul de artă românească Doina 2013, Auckland, Noua Zeelandă

O zi la Orakei Marae alături de copiii Maori Ngati Whatua

Mă aflu în sânul comunităţii de români din Auckland de aproape o lună şi pe lângă punerea în scenă a piesei de teatru „Măgura”, am avut plăcerea de a vizita locuri, de a cunoaşte oameni, de a schimba opinii şi de a purta discuţii referitoare la obiceiuri şi tradiţii, precum şi despre necesitatea de a realiza împreună evenimente culturale care ne fac să ne cunoaştem, să devenim mai buni şi în acelaşi timp să acceptăm şi să ne acceptăm reciproc ca şi entităţi, deşi geografic ne poziţionam diametral opus la cei doi poli ai Terrei.

Joi 18 iulie, am avut onoarea de a participa, împreună cu actorul Claudiu Bleonţ, cu membrii Asociaţiei „Doina” din Auckland şi copiii din comunitatea românească la un evenimet cultural inedit pentru mine. „Marae – Legendele ne ţin în viaţa”, manifestare organizată de asociaţie în parteneriat cu oamenii locului, Maori Ngati Whatua, eveniment dedicat copiilor, atât români din comunitate cât şi celor maori.

Am fost primiţi în Orakei Marae, acesta fiind centrul cultural al maorilor Ngati Whatua, un loc unde se strâng să celebreze nunţi, botezuri, aniversări, sau să îşi plângă morţii.Ngati Whatua este populaţia indigenă a Auckland-ului. Acum două secole au dăruit o parte din pământul lor superb, înconjurat de ape, coloniştilor englezi, pentru contruirea oraşului. Ei menţin tradiţia spirituală a spaţiului, ceea ce înseamnă, printre altele, că este rolul lor să spună bun venit personalităţilor care vizitează oraşul. La Orakei Marae au fost întâmpinaţi oficiliatati ca Nelson Mandela, Bill Clinton, preşedinţi de stat şi celebrităţi din lumea muzicală, precum Michael Jackson.

Pe urmele lor am păşit şi noi în cadrul unui Powhiri – ceremonie de întâmpinare şi de bun venit.La o chemare cântată de o femeie (karanga) am păşit, femeile în faţă, bărbaţii în spate. Am fost chemaţi de trei ori: o dată noi, ca şi entităţi fizice, a doua oară noi cu familiile noastre, pe care le purtăm în suflet, a treia oară noi cu strămoşii noştri pe care îi purtăm în amintire. La uşa ne-am descălţat – Marae-ul este asemuit de Maori pântecului mamei, locul păcii, în care intram cu respect, lăsând afară toate gândurile şi influenţele negative.

După ce am intrat în Marae a urmat un ritual extraordinar, cântece interpretate de ambele părţi, apoi prezentările şi acceptarea grupului nostru prin atingerea nasurilor (hongi – împărtăşind răsuflarea vieţii) cu fiecare membru al grupului de maori.Ne-am aşezat şi ne-am prezentat cu toţii: cine suntem, de unde venim, de-ai cui suntem. Acest ritual se numeşte whakawhanaungatanga: am creat o relaţie nu numai între noi, dar şi între locurile de unde venim, şi familiile, neamurile noastre.

A fost senzaţional! Era pentru a doua oară când asistăm “pe viu” la o astfel de manifestare, prima fiind prezentată în piesa de teatru„Novecento” interpretată de Claudiu Bleonţîn Auckland, susţinută de grupul condus de William Davis (maori Ngati Whatua căsătorit cu o româncă, Lucia). Apoi au început evenimentele care s-au succedat parcă prea repede. Mai întâi invitaţii şi copiii au învăţat un cântec în maora care se referea la constelaţia care i-a călăuzit pe maori să ajungă pe insulă, „Matariki”. Matariki este o constelaţie alcătuită din şapte stele. A şaptea stea este vizibilă doar în lunile iunie – iulie, marcând Anul Nou maori. Ansamblul de dans „Doina”, al asociaţiei, a prezentat un potpuriu de dansuri tradiţionale din mai multe zone ale României. Felicia, o tânără nemaipomenită, a dansat „Zumba”, angrenând în mişcare, copii şi maturi. Gazdele ne-au delectat cu câteva dansuri ale războinicilor şi cântece tradiţionale Maori Ngati Whatua. Am trăit o senzaţie greu de definit. Faptul că am asistat la spectacolul oferit de Ansamblul „Doina”, vigoarea şi ritmul dansurilor prezentate de gazdele maori, au făcut să vibreze toate inimile la unison. Toţi sub acelaşi acoperiş, provenind din naţii şi spaţii geografice diferite, am respirat acelaşi aer, am văzut acelaşi soare pe cer, am păşit pe aceeaşi iarbă. Români, maori, kiwioţi şi chiar chinezi, vizitatori din acea seară, am asistat împreună la acest spectacol oferit din inima de cele două comunităţi, românească şi maora, cu multă dăruire şi încărcătura emoţională. Toţi am trăit o seară, de neuitat şi am simţit la unison aceeaşi vibraţie lăuntrică.

Cenaclu

du-mă și pe mine de vrei

în sublima oaste de corifei

și iată-mă se-ncinge o tăcere de spini

respir un aer aspru parcă mușcat de câini

se laudă unul că l-a cunoscut pe Nichita

că a băut cu el și și-a-mpărțit și pita

și toarnă-o schilodeală de cuvinte

la care toți silesc a lua aminte

se sare rândul meu sunt amânat

în minte prinde-a mi se face drum arat

iar când încep a spune duruta mea poveste

se naște-un murmur cu intenție de viespe

ce cu pană veninoasă-ti scrii vorbirea

străine ce-a fost dat sa te-ntâlnesc

mai par și alții-a aștepta la rând

ca să arunce-n mine cu bulgări de cuvânt

pricep că la cenaclu nu e tărâmul milei

la ei batjocura e marmelada zilei

dar văd acum durere-n privirea alor mei

trezit ca dintr-un vis spun cu uimire gata

dragostea și ura-s mai reale decât piatra

deschide unul geamul e-un dezmorțit de oase

ce trist cade lumina peste lucruri mincinoase !

Zi de vară

ce frumos miroase la castel

              florile de tei !

mi s-au risipit şoaptele din vis

               ale misterului

privesc  prin perdele arătura trandafirie

                 a cerului

uliţa spre deal se desenează cu chemari

                 spre alte zări

pe arterele urbei curge cu stil

                 sânge de automobil

tim hortons-ul se scaldă-n complimente

                 şi-n “far niente”

de-abia mai tarziu când se lasă umbrele

                 pe răcoare

vin pictorii-n sat cu pânzele doldora

                 de fapte de culoare.

Weekend

De bunăvoie orice lucru

Se-mpătură doar până la șapte;

De piepteni cu grijă  orice strigăt,

Ajungi doar la șoapte…

Toate umblările au un liman;

Toată făptura e după un plan…

Nu-i cărare fără mers,

Nu e viață fără sens…

De n-am trudit și n-am gândit la bine,

Nu are rost odihna și tihna…

Câmpul cu flori –

Cine-a trudit pentru ele?

Cămările mele cu dor –

Scame de gând, personaje fără contur

Fără griji se perindă alene…

De la o zi la alta culoarea obosește;

În vază, roza are un loc de popas…

Cât timp a trecut, cât a mai rămas?...

Șosele și uliți, poteci –

Să iei seama pe unde treci…

E un parfum de fapte trecute,

E o chemare cu litere mute…

Ce-nțelepciune mare este în uitare!

Cearta de ieri devine-amintire –

Să-mi fie iertată plecarea de-acasă,

Invitați-L acum pe Domnul la masă

Și hai să discutăm despre iubire.

                   Veronica  Micle

Îmi face bine de tine să aud,

Fată frumoasă din Năsăud;

Te simt ca pe-o rudenie de-aproape

Încorsetată-n haina suferinței…

Prin dreptul tău a trebuit să treacă,

Cum trece spre victorie o oaste,

Autostrada poeziei noastre…

Căci Geniul nostru nu putea să-ncapă

Decât în lumea cea sublimă și săracă.

Profilul tău de coafură, chipul tău

Cumpănă dreaptă face staturii de Luceafăr…

Ai înfruntat cutume, și lume, și destin –

Îti mulțumesc că l-ai iubit pe Emin !

Mai ales acum, când, dincolo de fire,

Se mai aruncă-n draga lui icoană

Cu bulgări de nesimțire.

                Tihna lutului

Cu chei de lut deschid lacăte de lut;

M-apasă osteneală și somn

Mă silesc să n-adorm…

Venită de nicăieri,

M-alintă mama cu silabe de mângâieri…

De unde vin și unde-am ajuns –

Am oboist să-mi dau un răspuns…

Mi-aduc aminte ca-n treacăt

C-am fost botezat în miroznă de brad,

În răcoare de plop și susur de mesteacăn…

Din dealul Cărții cu sfinti îmi pare că văd

O lume de tihnă și una de prăpăd;

C-a venit tata acasă cu bani și cu griji

S-a pomenit de datorii și faliment,

De industrii cu risc, de avantaje…

De-abia aștept să mă trimită c-un coș

S-aduc mâine buruiene la porci,

Apoi înc-o dată s-aduc să repare pereții

Lut dintr-un mal povârnit

(Pe unde ne jucam noi, băieții)

A trebuit să stau la rând,ce să vedeți:

O obște de călugări și una de poeți…

Ceva mai alături pe-un dâmb :

Tufe de măceși și garofițe de câmp.

Rugăciune

Vrerii Tale, Doamne, fă-mă rob,

Să nu-mi pătrundă-n suflet ape vinovate;

Lăsatu-m-ai să mă înfrupt din toate,

Să hoinăresc, în gând, până la stele –

Ci – iartă, Doamne, libertăţii mele!

Căci, iată-mă iarăşi vinovat,

Iată-mă din nou mânjit de păcat!

N-am fost vrednic să păzesc grădina…

Cine-a putut să citească lumina?!

În mâna Ta sunt toate veacurile,

În mila Ta sunt toate leacurile!

Mă uit cu-ngrijorare la uşă şi la clanţă:

Şi-ntârzierea e-o undă de speranţă…

Acasă

de atâta privit

claude monet a orbit

beethoven a surzit

de-atât auzit

de-atâta dor

pot să-mi iau zbor

spre altundeva

unde-i casa mea

cu silabe de miere

mă cheamă-n tăcere

un loc ce-nseamnă acasă

aştept să m-ademenească

o cameră cu busuioc la grindă

şi cu gutuie în fereastră

să mi se zăvorască şi culisele

să nu mi se fure cumva visele

dar oriunde umblând

adorm în casa mea din gând

iar dacă iau mai bine seama

în glasul cu care mă chema mama

iar uneori pe vreme grea

în răsuflarea-ţi cu suspin

amărâta mea

claude monet a orbit

beethoven a surzit

iar eu de cât mă tângui şi oftez

mă-nnoptez.

      Între-a fi și a cunoaște / Câte valuri de dureri? Este numai una din întrebările care își găsesc răspunsul (trăit) în filele volumului ”Drumul spre steaua mea”, apărut la editura Singurși al cărui autoare este Luiza-Adriana Grama. Se pare că editorul Ștefan Doru Dăncușîși propune să restituie literaturii române poezia clasică, aceea cu rimă și cu ritm, pentru că acest volum nu se dezminte alături de ultimele apariții ale editurii. Versurile Luizei-Adriana Grama curg cu o ușurință și un ritm demne de invidiat, lucru ce nu poate fi trecut ușor cu vederea. Linia poetică a autoarei este singura fântână ce nu seacă niciodată, aceea a dragostei în toate ipostazele și trăirile sufletești.

      Asemenea poate lui Eminescu, autoarea este o eternă îndrăgostită, al cărei romantism este cât se poate de clar și limpede exprimat: Mai bate-un clopot pe pământ / Și cu tristețe atinge luna / Și glasul lui purtat de vânt / O va-nsoți întotdeauna (pag. 9, Ultimul clopot).  Eu recunosc, sunt poeta nebună / Plecată la drum c-un bagaj efemer / Și-n ceas de tăcere sau timp de furtună / Privesc înspre stele și nu uit să sper (pag.17, Poeta nebună) este definiția pe care poeta și-o prezintă cititorului, dar bagajul d-sale nu este efemer, ci dimpotrivă. Din prea-plinul unor intense trăiri cititorul primește uneori adevărate lecții, ducând cu gândul la poeziile lui R. Kipling, un exemplu găsindu-se în poezia Rătăcitoare (pag. 19): Am pornit prin lume singură să știu / De la val ce-nseamnă când e prea târziu, / De la iarba verde când să mă trezesc, / De la bob de rouă simplu să trăiesc. Alteori, fără a îmbrăca haina formei fixe a sonetelor lui Shakespeare, impresia poetică este asemănătoare (a se vedea Cuvinte de-mprumut, pag. 21 și Dulci păcate, pag. 37). O prefigurată filosofie personală își face adesea simțită prezența, în ciuda unei tristeți cu o puternică notă romantică, pesimistă uneori, dacă nu ar fi încărcată de o anume înțelepciune a speranței; un exemplu este Visul unei femei (pag. 30), din care citez: Și-un vis se mai naște / sau moare-n tăcere, / duci lumea pe brațe / zâmbind la durere / și inima ta / e izvorul sublim / prin tine ne naștem, / fără tine murim, versuri care duc gândul la picturile renascentiste ale coborârilor de pe cruce. 

      Un omagiu adus poetului Adrian Păunescu se află la pag. 66, Poete drag, scris poate la trecerea acestuia în eternitate, ca un semn al unei puternice influențe ce se face simțită în versurile Luizei-Adriana Grama, fără a fi însă cu nimic mai prejos. Ideile sunt bine conturate și clare, unele poezii sunt mici descoperiri; acelea sunt mai ales cele fără rimă, puține la număr (a se vedea Printre maree, pag.84, Culegând stele, pag. 86 și Penitență, pag. 102). Versurile poetei, puse pe muzică, pot alcătui oricând frumoase romanțe: Ninge fără tine / ca în frații Grimm / și-aș vrea să dispară / tot acest sublim / și-aș vrea să înghețe / noul an pe ram, / să rămân pribeagă, / dar să te mai am (pag. 133, Ninge).

     Un volum care pare scris în întregime cu o pană înmuiată în inimă, cu o totală nepăsare față de modelele poetice actuale. Acesta este doar unul din atuurile favorabile ale cărții, alături de plăcerea lecturii oferite în dar de Luiza-Adriana Gramaîn Drumul spre steaua d-sale. 

Adevărul foarte repede

„nu te mira

că mă vezi săpând pământul

gradina

nici nu a fost semănată

am făcut tot ce trebuia făcut

acum depun mărturie

aşa cum te-ai prabuşi brusc

în afara lumii

plăcerile logicii

amiaza unui fruct

ce vedere minunată

rugineşte adevărul rămas afară

în ploaie

învăţăcelul s-a apropiat

şi l-a ajutat

să se cucerească pe sine

acum am şi eu dreptul să observ

să privesc dincolo de balansoar

ploaia macina casa

liniştea

minciuna

şi coaja ei sănătoasă

vinovaţia nevinovată

palma tăcută care ne hrăneşte

ne micşorăm

sau poate creşte anotimpul

vin zilnic

şi cercetez acel punct luminos

pe hârtia acului de ceasornic

am trecut pe lângă tine

femeie

singura cale de a rămâne

am plătit pentru asta

tu nu râzi

citeşti înainte.”

Poem cu simţul răspunderii

„m-am rătăcit în codrul urban

o lamentaţie înăbuşită

e halta asta care arde

într-o sclipitoare viteză a nemişcării

aţipit este gestul tău voluptos

de zilele trecute

dar poţi să te joci de-a muşcătura lămâii

ca să-i laşi fără continuitate pe ceilalţi

cu propriul gât înjugat la inelele logicii

pot să înţeleg

mirosul de tutun de pe coridor

şi lectura ziarelor

definiţia timpului s-a ofilit de la sine

lumina e mică

ce a fost ei citesc ce va fi

coaja crapă

şi din oglindă ei intră-n culise

cu simţul răspunderii

fără simţul răspunderii

un poem în buzunarul tău stâng

crescând cum o frunză

m-am rătăcit în codrul urban

la agenţia naţională

aţipit este gestul tău voluptos

visez că ameţesc de atâta vitalitate

stins bolborosind

în braţele tale”

Logica merelor sălbatice

„scenă de dimineaţă

care nu se repetă de câteva zile

nu poţi să opreşti gândul acesta fără sfârşit

cu toată lumina

atrăgându-te în nebănuite cotituri

spre instrumente acorduri

şi o logică ireal de frumoasă

sunt în siguranţă

pipăind zarurile din buzunar

şi cartonul cărţii de identitate

palmele tale înlănţuite

în fagurele de beton

focul violent şi apa graţioasă

te apleci să-ţi ridici cuvintele căzute

punem întrebările pe care nu le iubim

hârtia arsă

pe care te pregăteşti să urci

aici se învaţă limba învingătorilor

linguşitoare

profesorii au început lecţia

nu vreau să învăţ

gândul mă atrage în nebănuite cotituri

îţi aduc aceste cuvinte sărace

cum mama demult în copilărie

acoperite într-o batistă

o mână de mere sălbatice”

Puşkin şi inamicul

„tocmai mi-am terminat plimbarea zilnică

după deviza asumă-ţi riscul

nu te baza pe şansă

mă cuprind fiori dar aceşti fiori

indică exact direcţia bună

mătasea şi metalul

sunet în scurgerea plăcerii

au trăit şi au dat cu zarul spun cunoscătorii

problema noastră este că nu avem

un on off la inimioară

uşa se prelinge uşor afară

mi-am terminat plimbarea zilnică

visând un bar cu multă animaţie

cu un filtru de cafea mare şi frumos

cu o sumedenie de mânere negre

în acţiune

şi un barman cu gesturi îndemânatice

asumă-ţi riscul

albastrul nu face zgomot

e o culoare timidă

fără gânduri ascunse fără grabă

nu se aruncă brutal asupra privirii

o lasă să vină

fără să o grăbească

gărzile fortăreţei slăbesc înfometate

iar porţile

zac deschise către inamic”

Legea transparenţei coregrafice

„pomii puţini

se strâng ciudat unii în alţii scrie alexandru

atenţi ca un pluton rătăcit dintr-o mare armată

în palat se joacă un domino original

trebuie să reamintim aici şi transparenţa coregrafică

numeroşi cetăţeni

au profitat de nepreţuite îndrumări

sufletul colectiv generos este ascuns după cortină

strigă george

de unde se vede ce tupeu are hazardul

misiunea omului

este să îţi aducă aminte uşile şi ferestrele

şi asta mai ales noaptea

la capătul tunelului

despre care nu mai pomeneşte nimeni

şi totuşi nimic nu se petrece

la întâmplare spune mircea

fiecare zi îşi schimbă forma

după căldura degetelor după fluturele

fierbinte

din capătul pleoapei

unghiul de sprijin

spaţiul atât de ciudat dintre

clădiri de hârtie

franjurii eleganţi ai aliajelor

certitudini în lanţ

ca în povestea

cu hainele cele noi ale împăratului”

Cifrul cămăşii şi beţişoarele jocului

„închipuirea lucrează mai adânc decât apa

fără întrebări întâmpin ziua ce vine

pe o parte a mărului sunt dinţii tăi

pe cealaltă fulgerul depărtării

fascinaţia locului

unde nu se află nimic

doar beţişoarele colorate ale jocului

fructe gata coapte

şi viaţa ta ca o cămaşă proaspătă

cu cifrul necunoscut

închipuirea lucrează

dar vă asigur că găsiţi un răspuns potrivit

în tratatele de filozofie din raftul de jos

laudă celor patru anotimpuri indiscutabile

a scris petre stoica

eşti purtată de val

iar firimiturile s-au strâns în coşuri pentru săraci

sunt pe o stradă tânără într-o călătorie ce se sfârşeşte când începe

şi începe când se sfârşeşte

ceilalţi vin şi dictează

în timpul dictării apucă de ceafă cuvintele

orice asemănare este întâmplătoare

mă înarmez cu experienţa grădinarului mă bucur

de toate prerogativele ţelinei mărarului pătrunjelului

lacom umblu în desaga doldora de beţişoarele jocului

firimiturile se strâng în coşuri”

Iedera înalţă zidul

„după ploaie în tablouri apar ciupercile

trăiască intrările trăiască ieşirile

au existat zilele au fost reale

şi îţi vei aminti de asta

încerc să vorbesc în limbi pricepute

ei trec prin livadă

şi nu ştiu toate aceste detalii

mă aşez la cuvântul masă

pe cuvântul scaun

şi încep să scriu

iluzioniştii se aşează la masa de joc

fac cărţile

după perdele căzute pe gânduri

comenzile vin una după alta cum spune matei

roata a fost inventată şi noi

trebuie s-o dăm câteva momente de-a dura

cărţile au fost scrise şi noi trebuie

să ne punem numele pe ele

mistreţii au fost împuşcaţi

şi noi trebuie să ne fotografiem

cu piciorul pe burţile lor

rebelul a fost ghilotinat

şi noi trebuie să-l legăm la ochi

toamna vine sub formă de repetiţie

trăiască intrările trăiască ieşirile

netezeşti febra complice a cărţii

liniştea dorinţei

întorci pagina nu-i târziu să o scrii

la capătul zidului ierburi agăţătoare

unde stau aparenţele toate”

Luca şi radarul

„ar trebui multe vieţi ca să faci una

ca lumea

liniştea nu e deloc un lucru simplu

viaţa se complică pe măsură ce se îmbogăţeşte

visele pulsiunile mecanismele de apărare

încuietori în care cheia nu se răsuceşte cu uşurinţă

eva l-a învăţat pe adam lucrul bun

mere crude în servietă

de aceea îţi spun

după luca

şapte cu patruzeci şi şapte

păcatele ei cele multe sunt iertate

căci a iubit mult

dar cui i se iartă puţin

iubeşte puţin

liniştea nu e deloc un lucru simplu

minunăţii ascunse-n poşetă

dreptul trupurilor la artificiu şi joc

desene pe un vas grecesc

ca să fie adorabilă

îi ajunge să fie ea însăşi

bărbaţii suflă şi acum în palmele

ce le-au stat încleştate pe armele vânătorii

chiar şi aici pe scaunul frizerului

te-ajunge perfecţiunea radarului

m-am înfruptat din măreţia lumească

din semănătura pământească

dar mi-a fost mereu foame”

Pentru tânăra Nira Lee cuvântul „casă” are două înţelesuri: Tempe, Arizona şi Tel Aviv, Israel.Nira s-a născut în Arizona în anul 1988 într-o familie de evrei. A copilărit şi a studiat în oraşul Tempe. A ales însă un drum total diferit de toţi colegii şi prietenii ei: s-a decis să se înroleze în armata israeliană.

Într-o zi de septembrie, în anul 2000, în campusul universităţii „Arizona State University" a avut loc un marş paşnic pro-Israel. Deşi era doar în clasa a şaptea, Nira a înţeles că în Israel sunt conflicte faţă de care ea nu trebuie să fie indiferenţă. „Îmi aduc aminte înverşunarea incredibilă de la ASU, aici la o distanţă de 10.000 de mile (aprox 16.000 km) de Orientul Mijlociu. Cred că acela a fost momentul care mi-a stârnit dorinţa de-a face mai mult pentru această ţară"- a declarat într-un interviu acordat cotidianului „The Arizona Republic". În perioada şcolii gimnaziale când majoritatea fetelor de vârsta ei erau preocupate de băieţi şi de machiaje, Nira studia ebraică, istoria Holocaustului şi originile familiei sale, iar la vârsta de 16 ani a vizitat pentru prima dată Israelul.

În perioada cât era elevă la liceul „Dobson High School", mai exact în clasa a zecea, adolescenta de origine evreiască a pus bazele unei ligi numite „Anti-Defamation League". După absolvirea liceului, urmează cursurile unei universităţi din Washington D.C., cu specializare în relaţii internaţionale, concentrându-se pe Orientul Mijlociu şi politica internaţională.

La vârsta de 19 ani Nira Lee urmează timp de un an cursurile Universităţii Haifa din Israel, iar acum, la vârsta de 24 de ani este locotenent în armata israeliană, în zona de frontieră a Faşiei Gaza, purtând uniformă verde oliv a Forţelor de Apărare Israeliene; coordonează transferul de alimente, îmbrăcăminte şi materiale medicale din Israel în Fâşia Gaza.

Nira Lee este din fire o luptătoare înnăscută. A trebuit să lupte pentru viaţa ei din momentul în care a venit pe lume la spitalul „Good Samaritan Hospital” din Phoenix. Fiind născută prematur, cu patru săptămâni mai devreme, Nira a suferit de un sindrom numit „detresă respiratorie neonatală", caracterizată prin faptul că un nou născut nu poate să respire adecvat, deoarece plămânii nu îi sunt complet dezvoltaţi. În primele zile după naştere medicii i-au sfătuit pe membrii familiei să facă aranjamentele funerare. Cu toate acestea Nira a sfidat realitatea. A fost pusă pe un aparat respiratoriu pentru aproape 3 săptămâni, timp în care fetiţa nu a deschis ochii, nu a clipit. Când medicii au scos-o de pe maşina respiratorie, părinţii ei, Marcie şi Barton Lee, au stat cu respiraţia tăiată. S-au rugat cu toţii şi apoi Nira a respirat pentru prima dată singură. "Medicii şi asistentele au spus atunci că este o luptătoare şi iată că a ajuns să devină soldat în armată"– confirmă Marcie Lee, mama Nirei.

Tatăl, Barton Lee, este rabin la „ASU Hillel Jewish Student Center" din anul 1972. Având în vedere că ambii părinţi predau studii ebraice la „Arizona State University", valorile Nirei Lee au fost centrate de timpuriu pe credinţă, compasiune şi dreptate.A revenit din Israel pentru a-şi termina studiile la Universitatea din Washington D.C., iar în luna mai, 2010, după graduare, s-a înrolat în armata israeliană.Vorbind despre Fâşia Gaza, Nira Lee spune că este condusă de gruparea teroristă Hamas care doreşte să distrugă Israelul şi care a aruncat mii de rachete către israelienii civili în ultimii ani. „Forţele de Apărare ale Israelului nu cooperează cu Hamas, de aceea este crucial să menţinem relaţii solide cu organizaţii internaţionale care lucrează cu civilii din Gaza neimplicaţi în această organizaţie; zilnic trec graniţa între 250 şi 350 de tiruri transportând bunuri comerciale.”

Nira Lee deţine acum cetăţenie dublă (americană şi israeliană) şi spune că după ce s-a înrolat în armata israeliană s-a simţit extrem de singuratică. Incidentele destul de frecvenţe din zonă, însă, crează o anumită unitate şi solidaritate aparte între soldaţii israelieni, ne mai spune Nira Lee; adesea, în miez de noapte, se pot auzi rachete trimise din Fâşia Gaza sau câte un autobuz care sare în aer datorită faptului că a fost pusă vreo bombă.

Având în vedere că în luna octombrie, anul acesta, serviciul militar al Nira Lee în zona Gaza va lua sfârşit, aceasta îşi propune să-şi completeze studiile de masterat la Universitatea din Tel Aviv.Decizia Nirei Lee nu a fost chiar o decizie de moment, ea s-a datorat spiritului ei moral, dispoziţiei ei spre sacrificiu, dârzeniei şi curajului de a se alătura celor devotaţi unei cauze, în lupta pentru adevăr.

Un strigăt de durere şi alarmă

                  Ada D. Cruceanu   

„Străinul cu faţa lată, urcat în scrînciobul puternicilor zilei, a pus drujbele pe pădurile Almăjului. Sub fierul necruţător, cad gemînd, ca nişte ostaşi bătrîni ce au apărat satele, de turci, de nemţi, de ruşi. Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului, stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii. În vaierul lor, plîng strămoşii şi se frînge un neam.” (Ion Marin Almăjan)

Pentru mulţi dintre cititori, apariţia unui volum de versuri sub semnătura lui Ion Marin Almăjan - „Amintiri despre ţărani”, poeme, Editura David Press&Hestia, Timişoara, 2011, volum pentru care autorul a fost distins cu Premiul pentru Poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, pe anul 2011 - a fost şi rămîne o surpriză. Pentru că, bine poziţionat pe harta literelor româneşti, Ion Marin Almăjan este, prin definiţie aproape, un prozator de forţă, remarcat ca atare încă de la debut. „Comparînd cartea aceasta… chiar şi cu calitatea ultimelor volume de debut apărute, trag o singură concluzie posibilă, şi anume că maturitatea stilistică şi de gîndire a tînărul prozator timişorean va impune în întreg contextul nostru literar actual un nume » - nota Sânziana Pop pe coperta a patra a volumului de debut al scriitorului, « Sînt dator cu o durere », Editura Eminescu, 1970”.

Legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui

Dar energia narativă a scriitorului originar din Dalboşeţul almăjan s-a împletit, avem convingerea, de la bun început cu o sensibilitate lirică, uşor de „ghicit” la lectură, mai cu seamă în pasajele descriptive, bogate în ornamente poetice fără a-şi pierde consistenţa şi arhitectura epică. Iată, doar un exemplu din volumul de debut: „Noaptea se tălăzuie o dată cu zvonul prelung şi monoton al greierilor, sfîşiată rar de ţipătul ciuşului”. Unei astfel de trăsături în ordinea expresiei îi corespunde însă, în structura intimă a omului Ion Marin Almăjan, un alt, mult mai semnificativ indiciu al sensibilităţii sale: legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui. Or, aproape firesc, calea regală a comunicării asupra şi în baza unei structuri umane de această natură a fost, din totdeauna, poezia, această miraculoasă punte între inima, sufletul şi mintea poetului şi mintea, sufletul şi inima cititorului.

Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani, trimiţîndu-i în istorie

Apărută în elegante şi armonioase condiţii grafice şi tipografice, de la calitatea hîrtiei la expresivitatea ilustraţiei de interior şi de pe coperte, nu mai puţin la rigoarea aşezării în pagină, cartea se deschide cu o „durere” mărturisită de autor, anume aceea că numai exigenţa literară l-a oprit să-şi întituleze volumul „amintiri despre neamuri”, cunoscută fiind respingerea „sentimentalismului” în lumea artistică de azi, dar în fond, toţi „eroii” cărţii îi rămîn „neamuri”, îi simte „ai lui” şi el se simte „de-al lor”. Nu mai puţin, „durere” este şi faptul că, la debut, unii dintre cititori i-ar fi reproşat că ar fi „denigrat”, prin personajele sale, „neamuri” ale respectivilor cititori. Or, autorul ne avertizează pe toţi, deopotrivă: cartea sa este, oricît de legată de oameni şi locuri reale, o „ficţiune”, un construct literar, cu alte funcţii decît un eventual reportaj sau un înscris documentar; este, aşadar, un text menit să transgreseze realitatea, să-i confere atemporalitate prin regimul simbolic în care se înscriu personajele, faptele, locurile şi, nu în ultimul rînd, autorul însuşi, cel ce, amintindu-şi toate acestea şi scriindu-le, se desprinde de propria sa fiinţă de lut şi devine „fiinţa de hîrtie”, supusă doar legilor lumii secunde, lumea literară. Simptomatic sub acest aspect poate fi chiar primul poem, Autobiografică, marcînd un „eu” nedefinit, cu o naştere fabuloasă: „strîngînd în pumn/ gurguiul unei opinci/cu care era încălţată talpa ţării”, apoi o tragică destrămare de lume, trăită într-un prezent la rîndu-i nedefinit, sugerat doar printr-un adjectiv demonstrativ de apropiere - „acestea” -, în urma căreia cel născut sub zodia uriaşă a „tălpii” ţării nu-şi mi poate regăsi rădăcinile: „Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani,/ Trimiţîndu-i în istorie./ Eu am rămas orfan.” Şi dacă istoria a înghiţit „talpa ţării”, înstrăinarea se face simţită pentru cel care-şi caută „casa”, el însuşi „vinovat” fiind de lăsarea ei în paragină: „Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie,/ Cu singurătatea măcinîndu-mi zidurile,/ Cu necunoscuţi, siluindu-mă./ Străinule”. Semnele perene ale lumii de altădată, cum ar fi doina de pildă, intră şi ele sub aripa tragică şi cheamă a nefiinţă - „Cîntecul acesta// Se strecoară în fibra fiinţei mele,/ Tulbură, trezeşte un dor de necuprins,/ De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare/ Şi un dor de moarte.”Şi tocmai din această „risipire” se naşte antidotul: scrierea despre cele ce au fost, despre cele ce sunt şi trecerea lor în nemurirea artei. Pentru ca toate să aibă o „poveste” precum cea a Cetăţii Grădişte, despre care „se spune că - şi, bineînţeles, e vorba de „vremea ei de fală”, demult apusă -, dar „se mai povesteşte” şi o întîmplare din vremuri mai apropiate desigur, în care numele personajului se reţine şi fapta lui poate fi povestită de oricine. Anume, cum a intrat în cetate, cu gînd să recupereze „comoara” ascunsă şi cum nu s-a mai întors. Dar numai autorul-poet ştie ce s-a întîmplat „cu adevărat” şi poate să ne încredinţeze asupra celor neauzite de noi: „Dacă lipeşti urechea de iarba grasă a dealului,/ Auzi clinchet de nicovală./ ţiganul Mărcin şi-a deschis covăcie în cetate.”

Subgraiul Văii Almăjului

Pe un astfel de dublu palier se cer citite poemele lui Ion Marin Almăjan, cu elementele păstrate în memoria colectivă, traversînd, de pildă, perioada de „alungare” în istorie, anii ’50 ai trecutului secol, elemente cărora li se suprapune „semnul” literar girat de autor, fie printr-o bruscă tăietură de frază: „La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii// Şi duşi în Bărăgan./ Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim,/ Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre.”, fie printr-un insert descriptiv tulburător: „Cînd Torocea a revenit acasă/ Ana era dusă la cei drepţi,/ Zidurile casei erau prăvălite,/ Dudaş murise de dorul stăpînului”. Nu lipsesc din „panoplia” amintirilor nici faptele mai luminoase ale vieţii, în poeme precum Dacălu’ Frâncu, cel iubit de o franţuzoaică şi deplin convins că „la France est perdue sans moi!”, ori Cîrcioroaba, cea care-i pedepseşte pe copiii „dedaţi” la „zeama de prune”, sau Pacla de douan, cu o „nămetenie de om” căruia nevasta „i-a cusut nădragii rupţi/ Folosindu-se de hîrtia unei pacle de douan/ Drept pedeapsă şi învăţătură de mine”. Cum, desigur, nu lipseşte „cuvîntul de acasă”, lexicul local aşadar, menit să accentueze identitatea oamenilor şi locurilor, dar de vreme ce graiul bănăţean este mai „dificil”, autorul a adăugat, în aparatul critic al volumului, şi un binevenit glosar, alături de „Notele biobibliografice” - volumul devenind astfel şi unul de referinţă, atît pentru informaţiile despre Ion Marin Almajan cît, iată, şi pentru cele privind graiul bănăţean - subgraiul Văii Almăjului.

Mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat

Respectîndu-şi obîrşiile, aşa cum notează Octavian Doclin pe coperta a IV-a, interior, a cărţii, Ion Marin Almăjan oferă - şi îşi asumă - prin acest volum o necesară dimensiune a „geografiei literare” româneşti, nu întotdeauna receptivă la „contribuţia” Banatului. Anume, o contrapondere la clamata, dar subtil minimalizata „literatură în grai”, printr-o „justă măsură” a inserării idiomului local pe fondul evenimentelor mai ales tragice din istoria ţinutului - ignorate şi ele de „istoria mare” -, într-o frescă a satului pe cale de dispariţie acum, lovit îndeosebi de vremuri de-abia trecute, lovit în propria lui „ţară” - de unde şi tragismul adînc al lui, pe care puţini scriitori l-au „pus pe hîrtie”. Ion Marin Almăjan a făcut-o încă de la debut. „Căvela trecu fără să-l vadă […]. Dinulescu, fost inspector la Finanţe […] zicea că beţia unui maistor atît de priceput se trage din ziua în care la căminul cultural se adunase tot satul chemat de toba lui Traiasca […]. Cînd cineva luase cuvîntul şi-l numise chiabur…” - scria, în 1970, Ion Marin Almăjan în volumul „Sînt dator cu o durere”. Ca în 2011 să accentueze: „Ecoul tobei răzbătea pînă la noi/ Aducînd veşti grele, porunci diavoleşti" (poemul Chidran) şi, mai cu seamă, să deconspire mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat: „Membrii C. A. P. nu mai dormeau// Porneau cu traiste, cu saci, cu secere/ Pe drumuri doar de ei ştiute […]// Să-şi umple traistele, sacii// Luvăm, luvăm, că din pămînturile noastre luvăm/ Se justificau şi de atunci au prins acest nărav/ De care nu mai pot scăpa nici astăzi".”

Plîng strămoşii şi se frînge un neam

Şi să nu ierte, acum, un rău şi mai adînc, şi mai devastator: „Străinul cu faţa lată//Urcat în scrînciobul puternicilor zilei/ A pus drujbele pe pădurile Almăjului”./Sub fierul necruţător cad gemînd/ Ca nişte ostaşi bătrîni/ Ce au apărat satele/ De turci, de nemţi, de ruşi,/ Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului/ Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii./ În vaierul lor plîng strămoşii/ Şi se frînge un neam.”

Un rău atacînd însăşi identitatea locului este, în fapt, cel pe care cartea aceasta îl denunţă şi pentru care ea este un strigăt de durere şi alarmă.

Volumul lui Nicolae Băciuţ

“N. Steinhardt cu timp şi fără de timp

-lecturi critice, evocări-”

Pe 29 iulie 2013 s-a împlinit un an de la centenarul naşterii lui N. Steinhard şi, cum în fiecare an la sfârşitul lui iulie gândul mă duce la prietenul pe care l-am iubit şi admirat, îi cinstesc şi anul acesta memoria printr-un articol. Întâmplarea face ca să fi cunoscut acum doi ani –din cărţi şi corespondenţe- pe un alt mare iubitor şi admirator al lui N. Steinhardt, Nicolae Băciuţ. Interesantă coincidenţă de nume. Ba mai mult, interesantă coincidenţă de vervă şi talent, de respect pentru literatură şi artă, de iubire pentru locurile natale.

D-l Nicolae Băciuţ are o activitate extrem de bogată: redactor şef al revistei lunare “Vatra veche” din Târgu Mureş, conducător al editurii “Nico” din acelasi oraş, organizator a numeroase manifestări comemorative –cum a fost cea a centanerului N. Steinhardt anul trecut,  iniţiatorul unor cenacluri de poezie cu tineri poeţi din toată ţara, cum este cenaclul “Ana Blandiana” care se ţine anual la Brăila, este un neobosit cultivator al  frumosului, un îndrăgostit de poezie şi, în sfârşit –poate chiar cel mai important- un poet de mare talent. Nu-i citisem poeziile, dar N. Steinhardt i le citise şi îi plăcuseră. Nicolae Băciuţ a scos recent un volum de poezii, dar astăzi nu despre acest volum voi vorbi, ci despre cel dedicat lui N. Steinhardt cu ocazia centenarului. 

Cu pasiunea şi verva care-l caracterizează, dar şi cu răbdarea şi meşteşugul adevăratului cărturar, Nicolae Băciuţ a adunat în volumul “N. Steinhardt cu timp şi fără timp” apărut la editura Nico în 2012 o serie de lecturi critice şi evocări ale unor oameni care fie l-au cunoscut personal pe N. Steinhardt, fie i-au citit şi recenzat opera. Metarialele pe care autorul le oferă cititorilor sunt adunate printr-o muncă asiduă de cercetare. Nicolae Băciuţ a fost la Rohia, unde N. Steinhard fusese “Monahul Nicolae”, cu ani în urmă stătuse de vorbă cu el, acum a discutat cu cei care l-au cunoscut, a fotografiat chilia în care a trăit călugărul, a făcut interviuri, a publicat cronici ale cărţilor lui N. Steinhardt.

Volumul începe cu un mic cuvânt introductiv al autorului după care urmează un emoţionant interviu luat de N. Băciuţ lui N. Steinhardt cu ani în urmă, când autorul l-a vizitat la Rohia. Textul e presărat cu fotografii şi facsimile ale scrisorilor lui N. Steinhardt către Nicolae Băciuţ.

Cartea are două părţi. În prima sunt articole critice referitoare la scrierile lui N. Steinhardt precedate, fiecare, de o succintă prezentare a autorilor respectivi, în număr de peste 25. Cum era de aşteptat, nu lipsesc materialele despre botezul în închisoare al lui N. Steihnardt şi despre relatarea episodului în cartea considerată ca una din cele mai reprezentative ale secolului 20, “Jurnalul fericirii”.  Mircea Moţ, Cezar Boghici, Sorina Mirela Hancearuc, Monica Began, Lăcrămioara Solomon, Geo Constantinescu, Cristian Stamatoiu,  Nicolae Munteanu  îşi expun comentariile  pe marginea acestui “fenomen” unic în literatura română.  Tot în prima parte găsim şi texte referitoare la credinţă şi la semnificaţia ei în viaţa lui N. Steinhardt, despre care scriu Daniel Mureşan, Aurora Iuga, Valentin Marica, Anda Laura Silea, DRD Stelian Gomboş, Prof. Claudia Vaşloban, Anda Laura Silea. Nu lipsesc nici priviri genarale asupra literaturii închisorilor sau a celorlalte scrieri ale lui N. Steinhardt date de Ana Maria Radoveanu, Cătălina Georghe, Valentin Marica, Loredana Tuchilă.

Prima parte se încheie cu materiale informative despre unele manifestări omagiale care au avut loc în ţară cu ocazia centenarului scrise de A.I. Brumaru, Valentin Marica.  Victor Nicolae ne prezintă un text publicat în “New York Magazine nr. 633 din 2 septembrie 2009, bazat pe lucrarea lui Nicolae Băciuţ  “Între lumi: convorbiri cu Nicolae Steinhardt”, apărută deja în trei ediţii la Editura Dacia.  

Partea a doua a cărţii, la fel de fascinantă ca prima, e intitulată “Amintiri cu N. Steinhardt”. Găsim în ea emoţionante evocări ale celor care l-au cunoscut personal pe N. Steinhardt. Ecaterina Ţarălungă adaugă la amintirile ei facsimile cu scrisul lui N. Steinhardt, iar Dumitru Velea, Valentin Marica şi Georgiana Jungheatu dedică poezii monahului de la Rohia. Cornel Cotuţiu scrie despre întâlnirea lui cu N. Steinhardt la Beclean şi citează din spusele lui. Mi-a plăcut în mod deosebit această evocare pentru că în ea l-am recunoscut pe Nicu, bunul meu prieten, despre care am şi eu un material la sfârşitul cărţii. Iată citatul reprezentativ pentru Nicu: “Sunt două verbe definitorii pentru destinul acestui neam, unul în suferinţă, altul în efervescenţă. Pentru generaţia mea, definitoriu a fost verbul a răzbi, pentru oamenii de acuma este a te descurca”.  Călin Emilian Cira oferă un interviu cu Marcel Lupşe, care l-a cunoscut personal pe N. Steinhardt şi care i-a desenat şi câteva portrete, dintre care unul este publicat în carte.  Alexa Gavril Bâle  îşi aminteşte de părintele Nicolae de la Rohia într-o evocare al cărei titlu este tot o vorbă pe care o auzeam des la Nicu: “Citeşte orice, numai citeşte..”

A trecut un an de când a apărut această carte remarcabilă, dar mărturiile care se află în ea îi dau aceeaşi permanenţă istorică, artistică şi literară ca a celor scrise de însuşi cel care este evocat în ea, N. Steinhardt.

Mi-a plăcut grozav titlul articolului Ioanei Pârvulescu, scriitoare, ziaristă, editoare, profesor universitar din Bucureşti, aşa încât mi l-am însuşit, e drept, în ghilimele ca orice citat care se respectă.

Serios vorbind, Veronica îmi trimite articolul apărut în februarie în revista La Punkt şi dacă titlul m-a amuzat întâi, analiza unei stări de fapt mi-a reţinut atenţia, dar mai ales, m-a provocat; autoarea observând analitic îndepărtarea publicului românesc de lectură, fenomen deloc singular altfel şi deloc salutar.

Nu se citeşte, spune autoarea articolului şi preiau afirmaţia fără a intra în detalii, pentru că nu am intenţia să „disec” ceea ce doamna Pârvulescu elaborează, cartea pare a deveni o comoditate subminată de o mie şi una de preocupări adiacente, viaţa devenind extrem de aglomerată, un fel de târg 7/11 –non stop fragmentat doar de o amărâtă oră în care ne permitem un somn, să zicem, mobilizator...la ce ne mobilizăm rămâne de văzut.

Că la o anumită vârstă se răreşte sau se spiritualizează interesul pentru lectură e firesc, ritmurile se încetinesc, curiozităţile speculative se împuţinează, pretenţiile selective spunându-şi cuvântul alegem ce e cel mai aproape de ceea ce suntem.

Problema cărţilor, aşa dar, ar fi problema noilor generaţii, a tinerilor şi foarte tinerilor ( deşi nu sunt chiar convinsă) o lume a noului invadează acaparând curiozitatea, dorinţa de a şti ceea ce însă nu înseamnă neapărat şi a înţelege, înţelegerea fiind condiţionată de o atentă acumulare de informaţii – via documentare, studiu, şcolit – într-un cuvânt, carte.

O privire superficială mi-ar spune că ceea ce se întâmplă e firesc, aglomeraţia informaţională şi complexitatea –atrăgătoare rău de altfel - a revoluţiei electronice sunt suficiente în a remodela posibilităţile intelectului pus pe „traducerea” adevărurilor  sau neadevărurilor care ne alcătuesc, dar ca orice superficialitate îmi oferă „pe tava” soluţiilor rapide o ignorantă interpretare a vieţii, a sensurilor ei, a valorilor ei.

 Scriam undeva că o incursiune în librărie sau bibliotecă e terapeutică, regenerează, îţi oferă întâlnirea directă cu Omul, individul acesta ciudat care, anonim sau nu, îşi propune printr-o repetiţie fără început şi fără sfărşit parcă, să răscolească misterele care îl înconjoară, să le dezvălue şi mai ales să le remodeleze... şi atunci necesarul cărţilor devine vital, nu-i deloc normală „lipsa de cărţi din organism”-cum zice doamna Pârvulescu.

Trebuie deci să ne ducem la cărţi, solidă incursiune în capacitatea omului de a se exprima nu numai pentru a-şi demonstra aptitudinile şi a-şi satisface egoul specific, ci pentru a-şi oferi înţelepciunea celor care vor veni.

Dacă aş mai fi la catedră le-aş comunica elevilor mei că fără a fi o troglodită consider Noul doar un moment în evoluţia societăţii, o şansă adiacentă a civilizaţiei...permanenţa culturii – ca civilizaţie, zic - fiind rezultanta unui ansamblu evoluţionist; nou şi vechi concurând la definirea acesteia.

Zice Poetul:

„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,

Ma cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.” *

Sigur că pornim de la EL, nu numai pentru că ştie, dar şi cheamă – ca nimeni altul – deschizând „măiastra(-ţi)i carte” aşa ca să descifrăm slova înţelepciunii de care avem nevoie chiar dacă nu avem (încă) idee.

Pe urmă, rafturile bibliotecilor ori standurile librăriilor deschid porţile unei lumi care chiar dacă sperie prin complexitate ne oxigenează gândirea şi ne purifică de inerentele ei mizerii, ne umanizează..

Hai să-l citim pe  Rebreanu sau Cărtărescu, pe Faulkner ori Salinger, pe Cehov ori Thomas Mann, pe  Wittman ori Sorescu ...şi  iubindu-i pe Kerouac ori Nikita să încercăm a dialoga cu Shakespeare...abia pe urmă să tragem linia cantării: bâjbâim haotic, facem zgomot, scoatem triluri, ne poticnim de praguri, ba chiar le trecem uneori şi în ultimă instanţă învăţăm să ne aşezăm cuminţi, recapitulativ gustând chiar din a şti.

Ideal, o să-mi ziceţi, aşa zic şi eu, conflictual, stăm ca în gară, aşteptăm, petrecem, fluturăm batista – cea a nedumeririi parcă ori poate cea a depărtării – cine ştie -  şi trenul cunoaşterii fie că întârzie, fie că soseşte, ne cam dă dureri de cap şi doar dacă avem noroc reuşim să-l prindem.

Ori parcă nu despre noroc ar fi vorba!?

In fond, totul s-ar rezuma la ce zice un poet drag mie:

„Să scrii cu vârful limbii

să te târăşti pe-o parte

aşa ca de râie

şi să crezi că ai fost acolo

oriunde”**

Şi poate n-am mai suferi de „lipsa de cărţi din organism”!

Maria Cecilia Nicu, iulie 2013-07-06

* Eminescu, „Epigonii”

** Nicodim Vernescu aka Valentin NIcolae

     De când e lumea, au existat şi există probleme interumane privind bogăţia, sărăcia şi banii. Şi asta din cauza lipsei de valori autentice în societate şi a unei priorităţi onorabile şi adecvate ale oamenilor. Şi în vremurile bunicilor noştri au fost multe nevoi, însă ei au ştiut să iubească lucrurile veşnice care leagă sufletele şi le ţine într-o armonie şi relaţie onorabilă, corectă şi durabilă.

     Am mai scris câte ceva despre natura umană care prin ea însăşi nu poate avea o stare înaltă spirituală fără legătura continuă cu divinitatea.

   Sunt oameni care după ce le-a mers mai bine şi au început să prospere finaciar, au început să fie mai reci, distanţi şi încetul cu încetul au devenit independenţi faţă de Dumnezeu, iar prieteniile personale au luat locul unei comuniuni sfinte dintre oameni. Bineînţeles ca aceste prietenii aveau la bază doar lucruri care se pot perima în timp. De aceea Dumnezeu spune unei biserici: "Îngerului bisericii din Laodicea scrie-i: "Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: 'Ştiu faptele tale că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot, dar fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea; pentru că zici, sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc ca să te îmbogăţeşti, haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale şi doftorie pentru ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de rîvnă dar şi pocăieşte-te. Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul".(Apocalipsa capitolul 3 versetele 14-22).  Aşadar, ne putem înşela amarnic, atunci când nu ţinem cont de realitatea spirituală în care trăim şi ne îndepărtăm tot mai mult de Dumnezeu, asumâdu-ne meritele pentru succesele noastre în loc să fim recuoscători şi mulţumitori pentru toate binecuvântările pe care le-am primit asupra vieţilor noastre din partea Lui.

    Desigur că nimănui nu-i place, nici măcar ideea de a fi sărac. Banii sunt până la urmă necesari pentru schimbul în societate, dar iubirea de bani, meschinăria este ceea ce aduce mari prejudicii în viaţa celor care o practică şi a celor din jurul lor. "Banii sunt periculoşi chiar şi simpla lor pomenire dăunează. Atât a-i avea cât şi nu ai avea, aduce necazuri. Rezolvarea problemei constă în a trăi ca şi cum ei n-ar exista, nelăsându-i să-ţi influenţeze deciziile. Nu căuta slujba care ţi-ar aduce mai mulţi bani, ci pe cea care te-ar face cel mai de folos societăţii. Nu te căsătorii cu fata sau cu băiatul care are cei mai mulţi bani, ci cu partenerul pe care l-ai face cel mai fericit. Nu-ţi cumpăra cele mai scumpe lucruri, ca să nu te poţi lăuda, dar nici cele mai ieftine, fapt ce ar dovedi nepăsare faţă de lume. Cumpără ceea ce este necesar" (Richard Wurmbrand). Se spune că într-o anumită problemă de stat, miniştii reginei Victoria încercau să o îndemne să considere înţeleaptă o anumită soluţie, la care ea le răspunse categoric: "Nu-mi spuneţi ce este potrivit, ci spuneţi-mi ce este drept". Da. Bogăţia! Aduce ea cu adevărat fericirea şi mai ales când e clădită pe nedreptăţi? Nicidecum! E oare drept să apreciem valoarea oamenilor după câţi bani au? Nicidecum! Şi asta fiindcă Dumnezeu are un sistem de valori exact şi drept la care ar trebui să aderăm şi noi şi să îl practicăm. El le ştie pe toate... Spune: "Ştiu faptele tale... Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)... Nu te teme de ce ai să suferi"..(Apocalipsa capitolul 2 cu versetele 9 şi 10). Iată cum stau lucrurile cu bogăţia şi sărăcia. Cine ne face bogaţi cu adevărat? El care deţine tot pământul pentru că l-a creat. Ne pasă atât de mult de ce spun şi fac oamenii? De cine trebuie să ascultăm? Ce importanţă are cum suntem catalogaţi sau ce atitudine mai mult sau mai puţin adecvată au oamenii faţă de noi?! Se spune că după ce Napoleon Bonaparte s-a autoproclamat împărat şi guvernul englez ignorând evenimentul, continua să i se adreseze simplu ca unui general, el i-a spus unui prieten: "Mă pot numi cum vor, dar nu mă pot împiedica să fiu ceea ce sunt". Da. Oamenii pot spune ce vreau ei, Dumnezeu este important ce spune despre noi.

   Aşadar, dragii mei cititori ce vă face bogaţi sau săraci? Depinde de sistemul de valori pe care îl practicaţi. Comorile sunt acelea pe care le poartă fiecare cu el. Să ne ajute Dumnezeu să vedem şi să auzim ce ne vorbeşte Duhul Sfânt în fiecare zi. Fie că sunteţi bogaţi sau nu  din punct de vedere material, lăsaţi în sufletul vostru să intre Domnul Isus Hristos cu pacea şi liniştea Lui. Cinaţi cu El din hrana spirituală şi veţi avea adevărata împlinire pentru întreaga veşnicie. Fiţi bogaţi în dragoste, bunătate şi credincioşie! Aici e secretul păcii şi al bunăstării, dar mai ales al fericirii mult căutate în bogăţie şi în alte lucruri trecătoare.

Străbătând străzile şi privindu-i pe trecători, înţelegem că manifestările estetice ale corpurilor umane aflate în mişcare sau în repaus se înscriu în modul istoric în care colectivitatea idealizează plăcerea. Este vorba de (auto)reprezentarea stradală ca exerciţiu ce poate preceda percepţia estetică a operei de artă şi care se întemeiază, ca orice estetică de altfel, pe o erotică când mai camuflată, când mai ostentativ expusă.

Corpul privit în acea fugară scrutare pe stradă este însuşi obiectul plăcerii, indiferent de gradul ei de sublimare: de la dorinţa frustă, la contemplare, de la nevoia de posesie, la fantasmatica inepuizabilă a reprezentării dorinţelor.

Arta nu alterează condiţia de obiect a corpului şi nici nu poate stăvili manifestarea dorinţei, oricât ar cere-o educaţia represivă, ci introduce doar atemporalitatea ca pe o trăsătură esenţială. Dar oare fotografia unei simple trecătoare sau a unei prostituate nu este şi ea obiectualitate atemporală? La un asemenea reproş, arta va încerca să capteze frumosul (adică percepţia ei estetică) într-un interval care exclude, pe de o parte, banalul, iar, pe de alta, pornografia, fără a-şi putea decide totuşi limitele restrictive. Perceperea corpului uman, cu precădere a celui feminin, este cea dintâi şi cea mai importantă condiţie a trăirii adevăratei experienţe artistice.

De câte ori nu s-a spus despre o femeie frumoasă că este ca o „cadră”, ca un tablou. Altfel spus, o operă vie de artă. Fireşte că afirmarea unei astfel de frumuseţi nu amăgeşte doar temporalitatea, ci se revendică dintr-un model, dintr-un arhetip estetic pe care îl purtăm în minte şi care se poate modifica după împrejurări, vârstă şi experienţe. Dar plăcerea atingerii trupului unei femeie nu se poate asemăna nici cu jocul cu o păpuşă gonflabilă, nici cu mângâierea unei statui feminine a lui Bernini sau Rodin, a cărei atingere are gingăşia rece şi tumulară a bronzului sau marmurei.

Oricum, femeia este, în spaţiul stradal cotidian, ca şi în spaţiul mai intim al unei cafenele sau ceainării, un spectacol cu un unic actor, în regia fantasmelor masculinului care, în felul acesta, îşi satisface vizual dorinţele carnale.

Există totuşi un pericol: corpul femeii se poate epuiza şi nu ştim dacă acest consum este efectul imaginaţiei sau a lipsei acesteia, sau, poate mai curând, a faptului că frumuseţea văzută a fost „clasificată” prin coincidenţă cu unul din stereotipurile de reprezentare ale dorinţei din imaginarul masculin. Or, în cazul acesta, taxonomia pare a stinge dorinţa, la fel ca în supraexpunere.

Întreg protestul feminist împotriva reprezentării obiectuale a corpului feminin este inutil şi lipsit de temei. Corpul nostru este întotdeauna obiect, pentru că altfel nu îl putem dărui Celuilalt. De aceea îl şi îmbrăcam şi ornamentăm. În perspectiva mea, trupul nu este doar obiect, ci şi acel concret uman care resimte toate învăţările şi care face posibile toate experienţele emoţionale. Trupescul nu are sens în afara sufletescului pe care îl „suportă”, fiind inseparabil de afectivitate (aşa cum este inseparabil de cognitiv când afirmă subiectul) şi pe care o învaţă pas cu pas şi o revelă mereu cu nebănuită prospeţime.

Iubirea nu poate fi gândită fără recunoaşterea obiectualităţii corpului. A iubi înseamnă să-ţi oferi corpul satisfacerii plăcerilor Celuilalt, fără a ignora că acesta îţi aparţine, dar putând, totuşi, să-l abandonezi.

Prostituţia scote pasiunea din relaţie, dar menţine satisfacerea celui care plăteşte. În acest caz, nu poate fi vorba de reciprocitate. Dar ce se întâmplă în cazul aşa-zisului „sex întâmplător”, al aventurii care astăzi pare a fi antidotul monotoniei existenţiale?

În ambele situaţii, scenografia satisfacerii plăcerii are o conotaţie stradală („femeie de stradă”, „a agăţa pe stradă”), de spaţiu public, care incită dorinţa. Şi totuşi, un asemenea consum face imposibilă reflecţia, meditaţia şi reveria pe care le simţim cel mai adesea ca pe o plasă („mreajă”) din care nu se poate scăpa.

Revenind la dăruirea trupului unei fiinţe dragi, deducem că pentru a identifica plăcerea erotică este nevoie ca trupul Celuilalt să fie resimţit ca izvor al plăcerii. Eu nu simt, aşadar, doar trupul meu şi trupul dăruit al Celuilalt, ci şi podul nevăzut care le uneşte.

Suntem invitaţi la o interesantă expoziţie vernisată la Haifa, cu lucrările a trei artişti plastici. Participă: pictoriţă Iolanda Brandes, caricaturistul (şi fotograful) Eduard Mattes şi pictorul Peter Zvi Gall. Fiecare din cei trei expozanţi cultiva o formă de expresie originală, bazată pe personalitatea sa artistică şi relaţia cu lumea înconjurătoare. O latură comună a celor trei ar fi afinitatea şi pasiunea pentru artele vizuale, deşi pregătirea profesională de bază e în alte domenii.

Frumuseţea detaliilor în lucrările Iolandei Brandes din Iaşi, inginer chimist

Cu o evidentă predilecţie pentru texturile decorative, pentru grafică îmbinată natural cu cromatica vie şi expresiva, pictoriţă ne dezvăluie frumuseţea detalilor, expresivitatea amănuntelor pe care nu le observăm în mod obişnuit, dar care ne fac viaţa mai picantă. Tema maternităţii, a familiei că celula de bază a societăţii, feminitatea şi sfidarea unor convenţii, textura încărcată de expresionism - sunt abordate temerar şi emoţional. Portretele fără chip cultiva esenţa şi poezia vizuală.

Eduard Mates prezent cu imagini fotografice şi caricaturi

Pe arhitectul Eduard Mattes îl apreciem de mai multă vreme pentru multitudinea preocupărilor extraprofesionale: pictura, grafică, desen, fotografie. De data aceasta expune imagini surprinse cu aparatul fotografic, dar şi o serie de caricaturi ale unor celebrităţi în muzică de jaz. Benny Goodmann, John Lee Hoocker, Louis Armstrong, Charles Mingus, Carlos Santana sunt surprinşi în atitudini comice cu un excelent simţ al umorului, dar şi cu neascunsă simpatie. Ironia subtilă, umorul discret, concepţia originală conferă portretelor amuzante o încărcătură simbolică.

Zvi Peter Gall, auto-identificare cu produsul artistic

Obişnuit al galeriei şi trăitor în lumea lucrărilor plastice, Zvi Peter Gall esenţializează cu firească încărcătura filozofică, într-un context fabulos. El însuşi fiu de pictor, crescut în universul culorilor, era aproape inevitabil să se îndrepte spre această formă de expresie tipică. Linia, culoarea, compoziţia caleidoscopică demonstrează imaginaţie şi auto-identificare cu produsul artistic.

De menţionat că exponatele celor trei artişti plastici demonstrează profesionalism, imaginaţie, experienţa şi creativitate.

Tableta poate avea efecte neprevăzute. Se ia cu multă apă.

Mi-am permis, de curând, să sugerez câteva modificări în proiectul Regulament-cadru pentru funcţionarea Bibliotecii Publice, document de maximă importanţă pentru acest tip de biblioteci. Am propus şi o dezbatere publică pentru ca cei interesaţi să-şi prezinte argumentele pentru anumite schimbări în text. De ce am făcut acest gest?  Pentru simplul fapt că am lucrat la mai multe acte legislative privind bibliotecile şi, mai ales, pentru că am constatat că prezentul document postat de Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice are o structură coerentă.

Prin noul regulament-cadru se urmăreşte, în principal, atât democratizarea activităţii manageriale din biblioteca publică românească, gâtuită de unii neaveniţi de prin Ministerul Culturii, cât şi stabilirea clară a raportului dintre ordonatorul de credite şi Biblioteca Publică. Am propus şi alte modificări, de mai mică importanţă, dar, fiecare, cu impact în buna funcţionare a acestei instituţii civilizatoare într-o comunitate locală.

Este un lucru cunoscut, că nu în toate bibliotecile publice româneşti a fost o conducere postdecembristă cât de cât democratică. Deseori, a fost autoritară, iar în câteva, a fost curată dictatură, sub protecţii înalte, unde „conducătorii” şi-au bătut efectiv joc de personalul instituţiei şi de banii publici, prin tot felul de inginerii financiare în interes personal. Zilele acestea am primit vestea eliberării, spre bucuria personalului angajat, a unei noi biblioteci judeţene de conducătorul-ciolănar. Una dintre multele lichele instalate imediat după Revoluţie, ca la rivoluţie! Autor al multor fapte reprobabile, la care autorităţile locale au închis, mai tot timpul, ochii. De pierdut, au pierdut comunitatea, angajaţii şi cetăţenii.

S-a menţinut, în multe locuri, ideea preconcepută că bibliotecarii publici trebuie să fie absolvenţi de filologie. Liceu sau facultate. Neţinându-se cont de elementara realitate că biblioteca publică achiziţionează, prelucrează, stochează şi pune la dispoziţia membrilor comunităţii documente din toate domeniile cunoaşterii. Aşa cum Biblioteca Publică este percepută  încă, de mulţi, doar ca instituţie de cultură. În realitate, Biblioteca Publică, deşi are o puternică componentă culturală, aparţine sistemului strategic informaţional al naţiunii.

Observ, de asemenea, că se vehiculează ideea, la fel de falsă, conform căreia unii factori civilizatori sunt mai puţin importanţi decât alţii. Nimic mai neadevărat. În această privinţă, nu se pot face ierarhii. De fiecare factor civilizator (preot, bibliotecar public, cadru didactic, sanitar, agricol, poliţist, avocat…) depinde stabilitatea şi evoluţia unei comunităţi locale. În final, a unei naţiuni. Toţi factorii civilizatori trebuie să aibă salarii asemănătoare. Nu mă refer, aici, la specializări, ci la cele de bază, necesare în orice comunitate. Dacă nu e nevoie de acel factor civilizator desfiinţezi postul !?! Dar, nu-ţi baţi joc de oameni, umilindu-i printr-o salarizare indecentă sau prin „asigurarea” unor condiţii de muncă primitive. Cum sunt în peste 95% din bibliotecile publice ale României.

Ministerul Culturii s-a derobat, cu prea mare uşurinţă, de responsabilitatea vegherii asupra respectării legislaţiei şi moralităţii în bibliotecile publice, de multe ori acceptând încălcarea principiilor democratice şi a legislaţiei biblioteconomice, dând cinstea pe ruşine cu relaţii de partid, nepotisme, nemurisme şi alte… isme. Asta, pentru simplu fapt, că în minister nu au existat profesionişti în domeniul biblioteconomic, sarcina fiind asumată, pe bani grei, de amatori în ale biblioteconomiei. Nici la ora când scriu aceste rânduri nu s-a înfiinţat corpul de control biblioteconomic profesionist pentru bibliotecile publice. Au existat tot felul de funcţii în acest minister, mai puţin cea de coordonator pentru bibliotecile publice, ocupată de un specialist în domeniu provenit dintr-o bibliotecă publică, încercându-se o subordodonare faţă de Biblioteca Naţională.

Mulţi fac confuzia între Biblioteca Naţională şi o bibliotecă publică. Ca să numai vorbim de biblioteca specializată. Sunt instituţii diferite, fiecare cu misiuni, scopuri şi obiective speciale. Prima e unică în plan naţional, specializatele au un statut specific, iar biblioteca publică există, conform legii, în toate unităţile administrative-teritoriale (comună, oraş, municipiu). Ar trebui, deoarece sunt comune unde lipseşte cu desăvârşire. Pentru că aşa vrea primarul, primar! Legea, pentru el, este o bucată de hârtie. Menţionez că nu a fost aplicat, în anii postdecembrişti, niciun program de construire de sedii tipizate de biblioteci publice, în mediul rural. Deşi se cunoştea faptul, că în anii regimului totalitar, s-a construit un singur sediu special pentru o bibliotecă publică pe teritoriul României! S-au construit, prin iniţiative locale, demne de laudă, vreo zece biblioteci publice în reşedinţe de judeţ. Şi vrem civilizarea comunităţilor?

Dacă factorii civilizatori ai unei comunităţi locale nu sunt profesionişti, nu au toate condiţiile de muncă asigurate la standarde minimale, nu se poate vorbi de evoluţie şi civilizarea acelei comunităţi. Dovadă involuţia şi degradarea accentuată a societăţii româneşti, la care asistăm pasivi, prin promovarea şi acceptarea nonvalorilor. De sus până jos.

Am stat de vorbă cu sute şi sute de bibliotecari, în calitate de formator şi participant la tot felul de întâlniri profesionale, în toţi aceşti ani, şi cunosc bine evenimentele derulate. Am scris şi vorbit, de-a lungul timpului, despre toate acestea:

www.bjastrasibiu.ro/conferinte/66-gabureac.pdf

http://www.asiiromani.com/exclusiv/13803-institutiile-publice-sunt-in-metastaza.html,

http://www.armoniiculturale.ro/index.php?option=com_content&;view=article&id=357,

http://www.ultima-ora.ro/2013/04/29/ingrijorari-inutile-sergiu-gabureac/,

http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2012/10/sergiu-gabureac-bibliotecarul-ca.html,

În cazul de faţă, e bine să aibă loc o dezbatere cu factorii de decizie, cu cei care au înaintat propuneri pentru îmbunătăţirea regulamentului-cadru, precum şi cei interesaţi. Doar aşa poate ieşi un document bun. Numai de bibliotecarii publici depinde întronarea democraţiei în instiuţiile în care lucrează. Prin forme democratice şi nu impuse de neprofesionişti în domeniu, ocupanţii unor funcţii biblioteconomice specializate.

*

Pe colegul, scriitor de fiction, îl informez că Biblioteca Publică nu se ocupă, în principal, de achiziţionarea cărţii beletristice, cum este înclinat să creadă. Ca de altfel mulţi semeni. Biblioteca Publică are ca misiune de bază stocarea, prelucrarea şi diseminarea INFORMAŢIEI. Din toate domeniile cunoaşterii. Pe orice timp de suport. Punând la dispoziţia utilizatorilor tehnologii de ultimă generaţie în vederea accesării ei în spaţii ultramoderne. Este o instituţie civilizatoare, care funcţionează, acolo unde a existat civilizaţie, de mai bine de 2600 de ani. Pe Terra. Pentru asta şi cetăţeanul român plăteşte impozite. Ca să aibă asigurate servicii publice: învăţământ (gimnazial), sănătate (servicii generale), acces la informaţia de interes public, linişte şi igienă stradală, dreptate socială… la un nivel logistic şi profesional apropiat de standardele lumii civilizate.

Propaganda comunistă a anulat, premeditat, principala misiune a Bibliotecii Publice. Deoarece nu era interesată ca oamenii să fie informaţi. Să nu se poată descurca singuri. Să fie dependenţi de Stat, implicit Partid. Pentru a fi tot timpul sub control. Aşa cum fac mulţi părinţi cu odraslele lor. Cei mai mulţi tineri ajungând nişte handicapaţi la maturitate. 

Nu s-a practicat în lagărul comunist medicina preventivă, ci cea care te “vindecă”, îndopându-te cu medicamente. Cele mai mute inutile. Nu s-a practicat un învăţământ aplicativ generalizat. Să ai după absolvirea şcolii o minumă calificare, recunoscută oficial, şi cu deprinderi practice în viaţa de zi cu zi. Să ai o condiţie fizică bună, prin practicarea unei discipline sportive. Să fii absolventul unor cursuri minimale, recunoscute oficial: calculator, croitorie, gastronomie, pictură, instrument muzical, şoferie, de electricieni, lăcătuşi, ospătari… Doar teorie şi numai teorie, care de care mai inutilă şi imbecilizantă. Numită generic: cultură generală. Cu foarte mult balast. Cu teorii, scriitori, poeţi impuşi prin manualele şcolare cu pilele momentului politic. De aceea, după absolvire, nimeni nu mai citeşte o carte de beletristică, fiind excedat de grozăviile proletcultiste sau postdecembriste, citite în timpul şcolii. Şi-a pus cineva problema aceasta ? 

Beletristica ajunsese, în anii puterii populare, drog cultural. Eficient. Colecţiile romanelor de dragoste siropoase, de aventuri sau poliţiste, cu final previzibil, situându-se în frunte. Apoi, locul lor a fost preluat de telenovelele de acelaşi tip şi filmele de serie B, C, D…  Văditul scop fiind izolarea faţă de problemele sociale, pe primul plan fiind îndoctrinarea ideologică. În privinţa asta mai nimic nu s-a schimbat nici în present, când se urmăreşte, premeditat, pe toate canalele, saturaţia faţă de politică şi îndepărtarea cetăţeanului faţă de problemele generale ale societăţii. Societatea democratică participativă e un vis pentru noi, românii. Pare tot mai departe. De fapt, rezolvarea problemelor generale (moralitate, educaţie, informare, sănătate, siguranţă publică, dreptate socială …) ar duce la rezolvarea mult mai uşoară a problemelor fiecărui individ. Dar se promovează, intens, ştirile apocaliptice!

Scriitorul de orice gen e primul interesat în promovarea propriilor creaţii. Nu poate avea, aprioric, un tratament special. Statutul unui scriitor se construieşte greu. Nu mai greu ca acela al unui bibliotecar public. Profesionist. Dacă operele sale sunt valoroase, atunci vor fi achiziţionate şi vor intra şi în circuitul comunităţii, prin Biblioteca Publică, dacă nu, NU.

***

N.B. Fiind în zona juridicului, exprim câteva articole de lege care ar rezolva, după părerea mea, câteva probleme ce se vehiculează prin media românească.

CERŞETORI

Articol: Este interzis să li se dea cerşetorilor bani, băuturi sau ţigări. Se pot da cerşetorilor, după caz, produse alimentare, obiecte de îmbrăcăminte, jucării. Cerşetorii, care primesc bani, sunt pasibili cu închisoarea între 6 luni şi un an. Efect. Numărul cerşetorilor ar scădea brusc cu 75%.

PUŞCĂRIAŞI

Articol: Deţinuţii sunt obligaţi să-şi plătească întreţinerea pe timpul detenţiei. Dacă nu au posibiltăţi de plată, vor presta obligatoriu activităţi care să acopere cheltuielile de întreţinere. Efect. Puşcăriile ar trece pe profit într-un an de zile. Pe timpul lui Ceauşescu erau peste 70.000 de puşcăriaşi. Acum sunt puţin peste 30.000 şi autorităţile se plâng că nu au puşcării! Sunt atâtea unităţi militare dezafectate, uşor de transformat în spaţii de maximă siguranţă.

CORUPŢIE

Articol: Persoana care a corupt un angajat al statului român, al unei autorităţi centrale sau locale, va primi automat dublul pedepsei persoanei corupte şi confiscarea averii. Tentativa, nedeclarată, se pedepseşte cu închisoare între 2 şi 5 ani. Efect. Numărul corupătorilor şi al corupţilor ar scădea instantaneu cu peste 90%.

JURNALIŞTI

Articol: Orice informaţie falsă difuzată în presă, pe posturile de radio şi televiziune, conduce automat la anularea dreptului de a practica jurunalismul persoanei care a promovat-o. Invitatul la o emisiune, care lansează informaţii false, pierde automat dreptul de fi prezent în presă, radio, televiziune timp de un an de zile şi amendat cu minimum 10.000 de lei pentru prejudiciul moral adus ziarului, postului de radio sau televiziune. Efect. Mass media ar intra rapid în normalitatea ţărilor din Uniunea Europeană. Apropo de ziarişti. Nu cred că e necesară absolvirea unei Facultăţi de Jurnalism. Este arhisuficient un curs specializat de câteva luni. Cu cele zece porunci. Cea mai importantă fiind SĂ NU MINŢI !

*** 

ULTIMA ORĂ !

În cazul ANTENA 3, Traian Băsescu cel demis a dat o lecţie dură întregii prese româneşti şi, mai ales, tembelviziunilor ştiriste. În loc să se solidarizeze cu colegii lor hăituiţi de procurori, jubilau. „Demisul e şocat”, a declarat unul dintre consilierii săi. Alo 112, SMURD-ul! Asta nu înseamnă că-l iert pentru actele sale iresponsabile împotriva poporului român.

P.S. NU UITA!

Mâine, 29 iulie, între orele 20,30-10,30, poporul român aniversează un an de la alungarea preşedintelui-jucător în mod legal. Dovedit pe deplin. La Bucureşti în Piaţa Universităţii şi alte pieţe în ţară, pentru a sărbători victoria, băgată sub preş tocmai de cei puşi să vegheze legalitatea.

POPORUL a DECIS! BĂSESCU e DEMIS!

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

-------------------------------------------------

Sergiu GĂBUREC

http://blogulluigabu.blogspot.ro